Redactează o compunere în care să prezinți o întămplare petrecută într-o zi ploiasă.

Sufletul pierdut

Era octombrie. Toamna grea și posomorâtă pusese stăpânire pe natură și, parcă, și pe
sufletele noastre. Toată lumea era cuprinsă de o nostalgie apăsătoare, un sentiment de regret
generat de amintirea vremurilor trecute. Natura era într-un regres al frumuseții sale - din ce în
ce mai tristă, din ce în ce mai golașă. Trupurile dezbrăcate ale copacilor dansau în bătaia vân-
turilor, iar vântul puternic purta frunzele acestora pe valurile sale. Culorile vii de altă dată
acum deveniseră neutre. Privirea se scălda în nuanțe pământii, timp în care cerul plângea.
Picături mari de ploaie cădeau apăsat, vrând să înece întreaga natură. Mă simțeam copleșită de
greutatea peisajului pe care mintea mea inocentă nu putea să-l perceapă decât ca pe sfârșitul
copilăriei mele. Stăteam la fereastră, rezemată de pervaz, intrată parcă într-o transă, într-o hip-
noză adâncă realizată chiar de Mama Natură. Străzile orașului erau pustii, niciun trecător nu
avea curajul să înfrunte ploaia rece. Oamenii erau pitiți în casele călduroase, încercând să
înțeleagă furia naturii și așteptând cu sufletul la gură momentul în care rezervorul ploii se va
termina. Rareori se vedea trecând câte o mașină pe stradă, zgomotul acesteia perturbând acus-
tica ploii.

Momentul meu de nostalgie fusese întrerupt de soneria de la ușă care suna în disper-
are. Am tresărit atât de tare, încât inima începuse să-mi sară din piept. Uitasem complet că o
așteptam pe Maria, prietena mea cea mai bună, să facem împreună temele. Am poftit-o în casă
și am ajutat-o să se schimbe, deoarece hainele ei erau ude din cauza ploii. Mama ne-a pregătit
un ceai fierbinte, din mentă culeasă chiar de ea, pentru a ne încălzi. După ce am povestit de-
spre ce se mai întâmplase la școală, ne-am apucat de teme. Cu toate că de fiecare dată când eu
și prietena mea ne întâlnim apucăm cu greu să terminăm temele pentru că ne lăsăm ușor dis-
trase, încercăm să profităm de ocaziile când avem puține teme ca să petrecem timp împreună.
Ne-am așezat la birou și am început să scriem. Ne grăbeam atât de tare să terminăm de scris,
ca să putem să povestim și să ne facem planuri pentru zilele de vacanță pe care le așteptam cu
nerăbdare. Deodată, se auzi un zgomot puternic de afară. Erau norii ce nu se înțelegeau pe
bolta cerească și provocau tunete. Concentrarea noastră dispăruse ușor-ușor, așa că am luat o
pauză. Eu m-am îndreptat către fereastră să văd cât de tare își face ploaia de cap. Cu toate că
tunetele și fulgerele puseseră stăpânire, intensitatea ploii parcă scădea, zărindu-se o perdea de
stropi din ce în ce mai rară. Mi-a atras atenția ceva asemănător cu o frunză ruginită care nu
stătea locului pe pământul umed. Ne-a stârnit curiozitatea atât de tare, încât i-am propus
Mariei să ieșim afară să vedem ce este acolo. Mare ne-a fost surpriza când frunza ruginită a
mieunat. Aceasta s-a dovedit a fi un pui de pisică. Era atât de mic, încât abia putea să se țină
pe picioare. Avea lăbuțele umede și încerca cu disperare să-și înfigă gheruțele ascuțite undeva
pentru a avea stabilitate. Pernuțele ei erau de un roz pudrat, cu mici pete de noroi, iar blănița
ei era de culoarea caramelului. Maria a vrut să o ia în brațe, dar pisica s-a speriat și s-a ascuns
într-un tufiș. Am încercat să o ademenim cu mâncare, dar aceasta era cuprinsă de teamă și de
frig și nu îndrăznea să iasă. Într-un final, după nenumărate ori de spus “pis-pis”, aceasta și-a
făcut curaj și a ieșit. Am reușit să o luăm în brațe și să o mângâiem. Avea blănița umedă din
cauza ploii și mieuna speriată. Abia o puteam ține în brațe din cauza faptului că tremura. Am
dus-o repede în casă ca să o uscăm și să se încălzească. S-a acomodat imediat cu atmosfera
primitoare și nu a ezitat să inspecteze teritoriul. Era atât de mică și jucăușă, încât ne-a cucerit
instant. La cât de mică era, nu ne permiteam să o scăpăm din vizor, așa că stăteam în perma-
nență cu ochii pe ea. M-am bucurat enorm când mama mea a fost de acord să o păstrăm. Am
hotărât să o ducem la veterinar și să o spălăm. Am fost extrem de fericiți când veterinarul ne-a
spus ca este sănătoasă și că este fetiță. Acel moment a fost extrem de important pentru familia
noastră, întrucât a reprezentat o întregire.

În acea seară, am adormit lângă fereastră, cu puiul de pisică în brațe, numărând pică-
turile de ploaie ce se scurgeau pe geam și gândindu-ma la ce nume să-i punem noului membru
al familiei.