ION

LIVIU REBREANU
CARACTERIZAREA LUI ION

Apărut în anul 1920, Ion răspunde cerinței modernismului lovinescian de sincronizare

a literaturii române cu cea europeană.
Primele aprecieri notabile asupra romanului le face Eugen Lovinescu, care consideră
că romanul se detașează de idilismul sămănătorist, constituind o dată istorică în procesul de
obiectivare a literaturii noastre epice [...] prima mare creație obiectivă.
Romanul este o frescă a vieții în curgerea ei nesfârșită. Rebreanu este un prozator
realist de factură dură, comparabil cu Emile Zola prin modul de oglindire a vieții rurale
(Pământul) sau cu Stendhal din Roșu și negru, prin dorința de parvenire a personajului
principal. Ion prezintă lupta unui țăran pentru a obține pământ și consecințele
actelor sale, analizate în contextul socio-economic al satului românesc din Ardeal, de la
începutul secolului al XX-lea. Problematica pământului se împletește cu tema iubirii și cu
tema destinului. Mesajul romanului are o mare încărcătură de valori etice,
dominantă fiind ideea că dorința de pământ duce inevitabil la dezintegrarea morală a
individului, în condițiile depășirii limitelor normalului.
În acest roman, perspectiva narativă este
obiectivă deoarece naratorul este omniscient, omniprezent și ubicuu. Naratorul oferă o viziune
globală asupra lumii, dirijează destinele personajelor, narează la persoana a III-a. De
asemenea, focalizarea este zero, iar viziunea dindărăt.
Romanul Ion este structurat în două părți,
corespunzătoare celor două pasiuni care domină viața personajului eponim, dar și celor două
teme majore ale romanului, tema pământului și tema iubirii: Glasul pământului (6 capitole)
și Glasul iubirii ( 7 capitole). Cele două părți semnifică aspirațiile personajului principal,
forțele contrare care îl stăpânesc: cea demonică, de posedare a pământului și cea angelică,
dragostea pentru Florica. În această luptă a contrariilor ce se atrag, personajul este distrus în
final. Prin tehnica planurilor paralele, se prezintă
viața țărănimii și a intelectualității sătești, dar si diverse momente esențiale sau conflicte
puternice. Planul țărănimii are în centru destinul lui Ion, evoluția conflictelor sale cu Vasile
pentru pământ și cu George pentru iubire, iar planul intelectualității satului, destinele și
conflictul dintre preot și învățător. Conflictul central din roman este
lupta pentru pământ din satul tradițional, unde averea condiționează respectul comunității.
Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și
acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei.
Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul
interior, intre glasul pământului și glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o
situație- limită, pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.
Conflictele secundare au loc intre
Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc, pentru Ana.
Conflictul tragic dintre om și pământul- stihie este provocat de iubirea pătimașă a personajului
pentru pământ și de iluzia că-l poate stăpâni, dar se încheie ca orice destin uman, prin
întoarcerea în această matrice universală.
 Incipitul romanului îl constituie drumul alb ce duce spre Pripas, la locul acțiunii, pe
scena unde se desfășoară jocul personajelor. Tot drumul ne va scoate din spațiul ficțiunii și ne
va reda realității la final. În construcția romanului, se observă cu ușurință o anumită simetrie.
Acesta începe cu cinci imagini care vor fi reluate, la final în sens invers: drumul spre satul
Pripas, crucea înfățișând un Iisus răstignit, hora, înfruntarea verbală dintre preot și Vasile
Baciu, bătaia dintre Ion și George.
Modalitățile de caracterizare în romanul realist pun în evidență trăsăturile
personajului principal, atât în mod direct ( de către narator: iute și harnic, ca mă-sa, de alte
personaje: Vasile Baciu îl face sărăntoc, hoț, tâlhar ), cât și indirect, prin fapte, limbaj, relații
cu alte personaje, gesturi, vestimentație. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent, ceea ce
atrage respectul, teama celorlalți flăcăi ai satului și a lăutarilor care cântă la comanda lui.
Viclenia sa este evidentă în relația cu Ana, pe care o seduce. Inteligența dură, egoismul,
cruzimea îi subordonează toate acțiunile: bătaia cu George, comportamentul agresiv față de
Ana. În centrul textului stă figura complexă a lui Ion, un personaj construit în mod
veridic, conform esteticii realismului. Este un erou puternic individualizat, dat totodată tipic
pentru categoria țăranilor săraci, după cum observă G. Călinescu: Toți flăcăii din sat sunt
varietăți de Ion.
Personajul principal, eponim și rotund, realizat prin tehnica
basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict. Acestea îi pun în lumină
trăsăturile. Din punct de vedere social, este exponent al țărănimii prin dorința de a avea
pământ, dar este o individualitate prin modul în care îl obține, pentru că neobișnuită nu este
căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre (el procedează în această privință la fel ca Vasile
Baciu sau ca propriul tată), ci comportamentul său: o face de rușine pe Ana înainte de nuntă și
apoi o vrea pe Florica, deja căsătorită cu George.
Din punct de vedere moral, personajul suferă
transformări majore. Dacă inițial este perceput ca lider de către ceilalți tineri ( este harnic,
inteligent, ambițios), treptat se dezumanizează în goana sa după pământ. Prin urmare, sfârșitul
său tragic conferă textului o încărcătură moralizatoare. Psihologic, eroul este o natură
dilematică, fapt evidențiat prin conflictul interior puternic și permanentele sale oscilări între
cele două dorințe. În același timp, ilustrează tipul ambițiosului lipsit de scrupule, care nu
renunță la planurile sale. Modalitățile de construcție a personajului
principal sunt specifice unui text realist. Portretul fizic îl înscrie în categoria tinerilor țărani,
obișnuiți cu efortul fizic prelungit. În ceea ce privește portretul moral, acesta este complex,
fiind realizat prin mijloace mai ales indirecte: gesturi, atitudine, limbaj, gânduri etc .
Trăsătura sa dominantă este dragostea pentru pământ, care-l acaparează. Dacă la început
este pus într-o lumină favorabilă, treptat se dezumanizează din cauza lăcomiei.
Scriitorul folosește în
construcția sa și tehnici moderne: monologul interior (Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul
norocului pentru niște vorbe...) și introspecția. Prin relativizarea perspectivelor asupra
personajului, acesta e văzut de celelalte personaje în moduri diferite. De exemplu, Vasile
Baciu îl consideră un sărăntoc și-l disprețuiește; învățătorul îl apreciază pentru istețimea și
hărnicia sa; Ana îl iubește sincer; comunitatea sătească îl laudă la început, apoi îl
sancționează.
Lăcomia de pământ, cauza psihologică a acțiunilor sale este sintetizată în vorbele
copilului de odinioară, incluse în biografia realizată de naratorul omniscient: Iubirea
pământului l-a stăpânit de mic.
 Dorința de a avea pământ pentru a scăpa de sărăcie este redată prin monologul interior.
Astfel sunt evidențiate frământările sufletești produse de necesitatea alegerii între iubire și
pământ: Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă satur de calicie...
Las’ că-i bună Anuța!.
O secvență semnificativă pentru lăcomia de pământ este atunci când intră cu plugul
pe terenul lui Simion Lungu, teren care fusese înainte al Glanetașilor, și mută hotarul: Inima îi
tremura de bucurie că și-a mărit averea. Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se bagă de
seamă.
Momentul marchează începutul dezumanizării lui Ion. Susținut de preot, vecinul îl cheamă la
judecată și este condamnat la două săptămâni de închisoare.
Ion este viclean cu Ana. Ideea parvenirii prin seducerea fetei cu zestre îi vine la horă.
O seduce, o lasă însărcinată, apoi se înstrăinează, iar căsătoria nu reprezintă decât mijlocul de
a obține averea de la Baciu. La insistențele preotului Belciug, Vasile trece tot pământul pe
numele ginerelui.
Dezumanizarea personajului se manifestă în atitudinea față de Ana, pe
parcursul întregului roman, dar și în înverșunarea împotriva socrului, căruia îi ia tot pământul,
dintr-o lăcomie nemăsurată.
Scena în care Ion, amețit de fericire, îngenunchează și sărută ca pe o ibovnică
pământul smuls de la socrul său ilustrează apoteoza iubirii sale pătimașe: Acuma, stăpân al
tuturor pământurilor, râvnea să le vază, să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase...
[...] Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lasă în genunchi, își coborî fruntea și-și
lipi buzele cu voluptate de pământul ud .
După ce intră în posesia pământurilor râvnite, Ion se simte în sfârșit
așezat în ierarhia cuvenită și primele schimbări vizibile sunt mersul lui, mai legănat și mai
ferm, și vorba mai apăsată.
Sfârșitul dramatic al personajului reprezintă o altă scenă semnificativă în
evoluția sa. Avertizat de Savista, oloaga satului, George îl surprinde pe Ion în ogradă și îl
omoară cu sapa, sancționându-l pentru încălcarea regulilor comunității sătești. Astfel,
personajul este ucis de cele două voci interioare, pământul și iubirea.
Relația fundamentală pe care Ion o stabilește cu pământul-stihie
se reflectă și în construcția acestuia, el fiind dispus să facă mari compromisuri morale pentru
a-și atinge scopul. În concluzie, Ion este un personaj complex, deoarece el ilustrează
voința omului puternic, ce se lasă condus de legi nescrise și de instinctul de posesiune. Așa
cum afirmă Nicolae Balotă, Ion este un posedat al pământului. Demonul care a pus stăpânire
pe el este tocmai acela al posesiunii.