Scurt istoric al Imperiului Otoman

Imperiul Otoman a fost o supraputere imperiali care și-a manifestat dominația în zona
mediteraneană și care a existat din 1299 până în 1922. Inițial, a fost un stat islamic sunnit
fondat de turcii oghuzi sub conducerea lui Osman I, în nord-vestul Anatoliei, în anul 1299.1

Odată cu ascensiunea otomanilor sub Murad I și cucerirea Peninsulei Balcanice între 1362-
1389, și căderea Constantinopolului sub Mehmcd al Il-lea în 1453, Sultanatul Otoman s-a
transformat într-un imperiu. în 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopolul, fosta
capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. între secolele al
XVI-lea și al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai puternice entități politice și
statale ale lumii, țările europene simțindu-se amenințate neîncetat de înaintarea continuă a
acestuia prin Balcani și spre sudul Uniunii polono-lituaniene.

Intre secolele XVI-XVII, imperiul a ajuns la apogeu sub domnia lui Selim I, dar mai ales a
fiului său Soliman Magnificul, devenind un imperiu multinațional, multilingvistic, stăpânind
Anatolia, Orientul Mijlociu, părți din Africa dc Nord, Balcanii și Caucazul, adică o suprafață de
circa 19.9 milioane de km2.

La începutul secolului al XVII-lea, imperiul cuprindea 32 de provincii și numeroase state

vasale și tributare, unele dintre ele fiind absorbite de imperiu, în timp ce celorlalte le era
garantată autonomia.

El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de
succesorii Profetului Mohamed.

Imperiul Otoman era o monarhic absolută. Sultanul din Casa de Osman se alia în fruntea
ierarhici sociale și avea roluri politice, militare, juridice, sociale și religioase, având o varietate
de titluri. Răspundea doar în fața lui Allah și aplica Sharia-legea islamică. Avea titluri ca
“Umbra lui Allah pe Pământ” și “Califul pe Pământ”. Toate instituțiile se aflau sub autoritatea
sa, și fiecare lege era emisă dc el printr-un decret numit “firman”. Era comandantul suprem al
armatei și autoritate supremă în stat. După cucerirea Constantinopolului, sultanul se
considera și succesorul și continuatorul împăraților romani, de aceea se autointitula “Cezar de
Rum și împărat". La încoronare, succesorul primea sabia lui Osman, fondatorul dinastiei.

Puterile sale erau însă limitate în practică, căci deciziile politice depindeau de membrii
dinastici, de militari, aristocrați și clerici. Din secolul al XVII-lea, sultanatul a intrat într-o
perioadă de declin, puterea fiind preluată dc corpurile de ieniceri. în cadrul Haremului
Imperial, femeile, în special mama sultanului, jucau roluri importante în politică. Nu există o
regulă clară privind succesiunea la tron, dc aceea, doar cel mai capabil fiu care putea să
obțină loialitatea armatei ajungea pe tron, iar rivalii erau eliminați pentru a asigura
supraviețuirea statului.

Imperiul Otoman, de-a lungul celor șase secole de istoric a fost o punte de legătură între
culturile estului și vestului.

Dispariția Imperiului Otoman a fost o consecință a victoriei Antantei în primul război

mondial, când forțele Aliaților. în rândurile cărora se aflau și arabii, i-au înfrânt în cele din
1
https://www.britannica.com/place/Ottoman-Empire
urmă pe turci în Orientul Mijlociu. La sfârșitul primului război mondial, guvernul turc s-a
dovedit absolut neputincios, iar imperiul a fost împărțit între puterile învingătoare.

In numai câțiva ani au fost proclamate noi state. Unul dintre aceste state noi, a fost
Republica Turcia. Membrii dinastiei otomane au fost alungați de pe pământurile Anatoliei.
unde străluciții lor strămoși creaseră unul dintre cele mai mari imperii ale lumii. După 76 de
ani, în 1999. Parlamentul de la Ankara a acordat cetățenia turcă membrilor familiei foștilor
sultani.

Imperiul otoman ar fi dispărut cu mult timp înaintea primului război mondial, dacă puterile
occidentale nu l-ar fi menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a exista o forță de
contrapondere pentru Rusia, aflată pe atunci într-o puternică expansiune înspre sudul
granițelor sale, pe toată lungimea frontierei ci deja intercontinentală. Statele occidentale și-au
folosit influența și abilitățile diplomatice pentru a reduce pierderile otomane în fața țarilor ruși
- și au luptat chiar alături dc turci contra rușilor, pentru a nu le permite acestora câștigarea
unei dominații în toată Europa.2

Soliman Magnificul (1520-1566)

Principala consecință a domniei sultanului Selim I fusese asigurarea supremației doctrinei
ortodoxe a Islamului (Sunna) asupra ritului schismatic (Ș i’a), considerat erezie, Selim însuși
organizând un adevărat „Sf. Bartolomeu” prin masacrarea a 40.000 dc șiiți pe baza sentinței
religioase zisă fetva precum că „e mai bine să ucizi un șiit decât șaptezeci de creștini”. Fiul și
urmașul său, sultanul Soliman, supranumit Magnificul, va duce mai departe lot ceea ce
moștenise de la predecesorii săi, împingând astfel la maximum nu numai dimensiunile spațiale
ale Imperiului Otoman, dar și perspectivele unei politici active, de anvergură universală.

Soliman a fost printre puținii sultani care au avut parte de o succesiune la tron fără alți
pretendenți, el fiind unicul fiu al lui Selim I, celelalte fiind fete. Dc aceea urcarea sa pe tron, la
26 dc ani, s-a făcut Iară vărsare de sânge.3

Soliman I (în turcă Suleyman), născut la 6 noiembrie 1494, în Trabzon, Turcia decedat la 6
septembrie 1566, Szigctvar, Ungaria), a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman înlrc anii
1520- 1566, fiind unul dintre cei care au domnit o perioadă lungă de timp. In Occident acesta
este cunoscut sub numele de Soliman cel Strălucit sau Magnificul (în turcă Muhteșem), iar în
Orient sub numele de Sulciman Legiuitorul (în turcă Kanuni) datorită implicării sale în
finalizarea sistemului de legi ale Imperiului Otoman.

Predecesorii săi au fost: Osman I (1299-1326), fondatorul dinastici. Orhan Gâzi (1326-
1359), Murad I Hudavendighiar (1359-1389); deținând titlul dc sultan din 1383), Baiazid I
Ildârâm (Fulgerul) (1389-1402), Mehmed I Celebi (1403-1421), Murad al II-lea (1421-1451),
Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul Constantinopolului) (1451-1481). Baiazid al II-lea Veli
(1481-1512), Selim I Yavuz (Dur) (1512-1520).

2
https://ro.wikipedia.org/wiki/lmperiul_Otoman
3
Mehmed Ali Mustafa, Istoria turcilor, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1976, pg. 183,184
 Până la urcarea sa pe tron el ocupase funcția de guvernator de Manisa și exercitase la
Istanbul o locotenentă onorifică atunci când tatăl său era plecat în campanii îndepărtate. Era
puțin cunoscut. La Poartă și în armată, facțiunile, aspru reprimate de Selim. au început din
nou să spere, văzându-1 pe tron pe acest prinț tânăr, pe care îl credeau lipsit de experiență și
de voință. Se înșelau însă. în câțiva ani, Soliman va consolida opera tatălui, va asigura pacea
internă în imperiu și va extinde frontierele până la limita maximă a puterii de acțiune a
armatelor sale.

Sub Selim, se manifesta o unică voință, aceea a sultanului însuși, ai cărui mari viziri,
simpli executanți, erau decapitați la cel mai mic protest. Dimpotrivă, marii viziri ai lui Soliman
s-au bucurat de o libertate, de inițiativă și de acțiune deseori considerabilă, fară a putea
preciza care era contribuția sultanului la decizie.

Prima parte a domniei lui Soliman a lăsat să se vadă o strânsă colaborare a unui cerc
restrâns din jurul sultanului și al marelui vizir, caracterizându-se printr-o coerență
remarcabilă în alegerea opțiunilor și a priorităților. Soliman a avut înțelepciunea de a-1
menține în funcție pe marele vizir Pîrî.

Mehmed Pașa, personaj respectat pentru prudența sa, pentru experiența sa și pentru faptul
că. din 1518, știuse să îl slujească pe Selim fără a se expune furiilor îngrozitoare ale acestuia.

Acest om chibzuit își va folosi influența asupra noului sultan pentru a-l determina să
îndrepte de la bun început măsurile cele mai nepopulare ale tatălui său. Selim încercase să
elimine economia safavidă, dependentă de piețele din Brusa și Alcp, impunând o blocadă la
hotarele orientale ale imperiului, care se va dovedi dezastruoasă pentru producătorii și
negustorii otomani. Soliman a restabilit libertatea comerțului, în anumite limite, și a făcut
dreptate celor păgubiți. De asemenea, el și-a sărbătorit urcarea pe tron prin daruri generoase
către ieniceri și prin măsuri de grațiere.4

La anunțul morții lui Selim, Canbardî al-Ghazâlî, puternicul beilerbei al Siriei și Palestinei,
a considerat că a sosit momentul să se proclame suveran. O armată otomană a fost îndreptată
eu promptitudine împotriva rebelului, a cărui înfrângere, la începutul anului 1521, a arătat că
noul sultan era în măsură să își impună autoritatea în statele pe care le stăpânea.

Politica externă a Iui Soliman Magnificul

Din primele luni, politica externă a lui Soliman a luat o altă direcție decât cea a tatălui său.

Selim subordonase totul luptei înverșunate împotriva șahului, luptă în care armata se
împotrivea să îl mai urmeze. Sultanul și marele vizir au considerat potrivit să întoarcă această
armată împotriva unor dușmani mai firești: necredincioșii din Europa. Șahul trebuia lotuși
ținut la respect, astfel că, prin intermediul unor negociatori abili, care l-au ademenit pe acesta
cu speranța normalizării situației, sultanul a reușit preț de mai bine de un an să îl facă pe șah
să renunțe la orice acțiune neașteptată împotriva teritoriului otoman.

4
Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, București, Editura BIC ALL, 2001,
pg. 126,127
 In tot acest timp, sultanul a înregistrat două succese răsunătoare acolo unde străbunicul
său. Mehmed Cuceritorul, fusese nevoit să renunțe. De fapt, acesta avea nevoie de un casus
belii pentru a-și duce armata într-un război sfânt adevărat, care i-ar fi redat încrederea în ea
însăși și, datorită prăzii de război strânse, dorința de a pleca în campanii.

La 18 mai 1521, Soliman a părăsit Istanbulul în fruntea unei armate, organizând o

expediție împotriva Belgradului, prima etapă din campania de cucerire a regatului maghiar.
După mai multe săptămâni de campanie, cetatea și mai multe fortărețe din prejmă au căzut
pradă otomanilor, pozițiile lor pe malul drept al Dunării înlăturandu-l și deschizându-le,
pentru campaniile ulterioare, cursul de mijloc al fluviului și valea Savei.

Anul următor a fost martorul unei operațiuni terestre și navale împotriva Rhodosului.
Sultanii toleraseră acest bastion occidental în Mediterana orientală atâta vreme cât interesele
imperiului nu impuneau stăpânirea exclusivă a mărilor învecinate. La 20 decembrie 1522.
după un asediu de cinci luni cu ciocniri brutale, Rhodosul capitula în condiții onorabile:
marele maestru al Cavalerilor Sfântului loan, Villiers de l'Isle-Adam, și oamenii săi au putut să
se îmbarce spre Europa. Ei s-au stabilit în insula Malta.5 După anul 1530 au devenit
cunoscuți ca Ordinul Cavalerilor de Malta.

Cu excepția Ciprului pentru care Veneția plătea tribut, Mediterana orientală devenise un
lac otoman.

La cinci luni după întoarcerea din Rhodos. pe 27 iunie 1523, Soliman a luat o hotărâre ale
cărei consecințe se vor simți în următorii doisprezece ani. Marele vizir Pîri Mehmed Pașa a fost
eliberat din funcție, felicitat pentru serviciul loial și i s-a îngăduit să se retragă pe pământurile
sale. în locul său a fost numii Ibrahim Pașa, un demnitar dc rang secundar al casei imperiale,
necunoscut, originar din Epir și favorit al sultanului.

Inteligent, realist, activ, dotat cu un ascuțit simț politic și cu o personalitate foarte

puternică, Ibrahim Pașa va juca un rol de prim ordin, care va face din perioada sa de mare
vizirat (1523-1536) epoca cea mai strălucitoare din secolul de aur otoman.

Brusca numire a unui favorit în cea mai înaltă funcție de stat fără a parcurge treptele
tradiționale era un lucru neașteptat. Ea a avut ca efect imediat nașterea unor profunde
adversități, generatoare de frământări în cadrul imperiului. Ofensat, cel de-al doilea vizir,
Ahmed Pașa, care se credea îndreptățit sa fie numit el în această funcție, a primit drept
compensație titlul de guvernator al Egiptului. Acesta a încercat să profite de distanța marc față
de capitală și de slaba organizare a provinciei, proclamându-se sultan al Egiptului.

Trupele otomane loiale au reușit să îl elimine și să restabilească ordinea.6

5
N.Ciachir, Soliman Magnificul. Sultanul și epoca sa, Editura Enciclopedică
Română, București, 1972, pg.62
6
Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, București, Editura BIC ALL, 2001,
pp. 128,129
 Suleiman I Pictură de Hans Eworth (1520-1574)7

Bibliografie

https://www.britannica.com/place/Ottoman-Empire

https://ro.wikipedia.org/wiki/lmperiul_Otoman

Mehmed Ali Mustafa, Istoria turcilor, București, Editura Științifică și

Enciclopedică,1976

Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, București, Editura BIC ALL, 2001

N.Ciachir, Soliman Magnificul. Sultanul și epoca sa, Editura Enciclopedică

Română, București, 1972

Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, București, Editura BIC ALL, 2001

7
https://ro.wikipedia.Org/wiki/Imperiul_Otoman#Sultanii