UNIVERSITATEA „LUCUAN BLAGA” SIBIU

Studii de Securitate

Prof.univ.dr. abilitat coordonator de doctorat CRISTIAN TRONCOTĂ

Spionaj și contraspionaj în
lumea contemporană
Suport de curs pentru studenții anului III

1
 Sibiu
2019

Motto:

„Astăzi … informaţiile nu mai reprezintă doar o lume de spioni, de

contraspioni, de trimişi politici, de defectori şi de agenţi secreţi. Tuturor acestora li
se adaugă o lume de sateliţi de spionaj a cincisprezece tone fiecare, avioane
burduşite cu camere de luat vederi şi echipamente electronice, păduri de antene,
computere ultraperformante şi analişti cu înalte studii de matematică, fizică, limbi
străine, ştiinţe economice, inginerie şi ştiinţe politice. Este o lume cu peste un
milion de locuitori, care costă mai mult de o sută de miliarde de dolari anual. În
ciuda încheierii Războiului Rece, este o lume care va continua să înflorescă mult
timp de acum înainte.”
(Jeffrey Richelson, Un secol de spionaj. Serviciile de informaţii în secolul XX,
p. 5)

2
 ARGUMENT

Prăbuşirea Blocului comunist din Estul Europei şi încetarea Războiului Rece

au adus îndreptăţita speranţă că lumea se va schimba şi că noua ordine mondială
impusă de globalizare va avea efecte preponderent benefice pentru umanitate. S-a
declanşat un amplu proces de restructurare şi transformare a serviciilor secrete de
informaţii, atât în plan organizatoric, cât şi conceptual. Fenomenul este mai
pregnant în fostele ţări membre ale Tratatului de la Varşovia, dar se face simţit cu
acuitate şi în statele tradiţional democratice, în special în rândul celor care s-au
aflat în prima linie a Războiului Rece.

3
 Printre cele mai importante elemente de noutate se numără transparenţa –
aducerea la cunoştinţa opiniei publice numai a acelor date şi informaţii care pot şi
trebuie făcute publice. Desigur că în cazul serviciilor secrete de informaţii nu poate
fi vorba despre o transparenţă totală, fie şi în sensul semantic al termenului,
întrucât păstrarea secretului şi/sau a confidenţialităţii datelor de interes operativ
reprezintă condiţia sine qua non a eficienţei unor astfel de instituţii. Prin urmare,
problema trebuie formulată din capul locului tranşant şi fără echivoc: contradicţia
între nevoia de transparenţă, pe de o parte, şi necesitatea păstrării secretului în
activitatea de informaţii, pe de altă parte, nu a fost rezolvată nicăieri în lume, cel
puţin până în prezent. Cu toate acestea, sintetizarea, coroborarea şi analiza
periodică a datelor şi informaţiilor publicate despre tendinţele de evoluţie,
caracteristicile şi modul de acţiune al unor servicii secrete de informaţii îşi are
semnificaţia sa intrinsecă, atât din punct de vedere teoretic, cât şi imagistic. Acest
din urmă aspect se referă la faptul că fiecare serviciu secret de informaţii – în
funcţie de posibilităţi, prestigiu şi tradiţie – este permanent preocupat să-şi creeze
în mass-media o imagine care să-l reprezinte şi în baza căreia, cel puţin
conaţionalii, să-i acorde girul de încredere.
Tot în legătură cu transformările petrecute pe frontal secret, după prăbușirea
blocului sovietic, se mai pot face și alte remarci. Bunăoară, s-a manifestat
încrederea că înverşunările de nereconciliat din trecut vor fi depăşite rapid prin
eforturile de colaborare în scopul reconstrucţiei sistemului securităţii globale. Era
singura alternativă posibilă şi viabilă în faţa unor noi riscuri şi vulnerabilităţi
generate de efectele negative ale globalizării, precum: terorismul internaţional,
proliferarea transfrontalieră a comerţului ilegal de arme neconvenţionale,
narcotice, prostituţie ori explozia integrismului islamic, la care mai putem adăuga
lipsa de eficienţă a instituţiilor specializate în problemele de securitate naţională,
regională şi zonală.
Trecând în revistă, fie şi fugitiv, evenimentele de pe frontul secret, atât cât
au putut fi cuprinse din mass-media scrisă şi audiovizuală, ne putem da seama că în
realitate avem de-a face cu aceleaşi confruntări, cu lovituri şi riposte la fel de dure
ca în perioada secolului de care nu demult ne-am despărţit.
Istoriografia referitoare la instituţiile serviciilor de informaţii trage un serios
semnal de alarmă despre faptul că, în paralel cu globalizarea, câmpul de luptă pe
frontul secret se va extinde la maximum pentru spionii mileniului al treilea.

4
 Că pe istorici nu-i ascultă nimeni, rămâne o problemă de filozofie hegeliană
(„nu învățăm nimic din istorie” - Georg Wilhelm Friedrich Hegel), discutabilă din
punctul nostru de vedere. Importantă este însă „trezirea la realitate”, ceea ce ar
putea însemna reconceptualizarea ori reactualizarea „rolului utilitarist”, în sens
moralizator al istoriei, fie ea şi foarte recentă.
Problema imaginii serviciilor de informaţii a apărut ca urmare a tranşării,
după încheierea Războiului Rece, a unei „noi frontiere a secretului”, după cum
afirma Alain Dewarpe într-o lucrare de referinţă în domeniu: „Spionul”. Evoluţia
societăţii civile a făcut ca serviciilor secrete să li se solicite tot mai frecvent
precizarea poziţiei faţă de o serie de evenimente, într-o epocă în care conceptul de
„transparenţă” câştigă tot mai mult teren iar publicul doreşte să cunoască cât mai
mult. Presiunea crescândă a opiniei publice, exercitată într-o anume măsură şi de
politicile în domeniul educaţiei şi culturii de securitate, a determinat mass-media să
se intereseze tot mai mult de informaţiile şi acţiunile serviciilor secrete, aducând la
lumină date „din inima secretului”.
Printre cei care au sesizat impactul pozitiv al unei astfel de mediatizări s-a
numărat şi amiralul Pierre Lacoste, director al spionajului francez între 1983 şi
1985, care a ţinut să precizeze că: „Sprijinul indispensabil al cetăţenilor faţă de
politica de informaţii nu poate fi decât rezultatul demitizării serviciilor speciale”1.
Cele cinci ţări sunt membre ale NATO şi ale Uniunii Europene şi care,
alături de Marea Britanie, joacă un rol determinant în comunitatea statelor
bătrânului continent. În atari condiţii, instituţiile care se ocupă de securitatea
acestor state sunt luate, de regulă, ca model de către cei ce doresc să adere cu
drepturi depline la marea familie a statelor europene. De aici şi interesul special al
României, ţară care în ultimii ani a dovedit că este capabilă de eforturi deosebite,
inclusiv în cel al restructurării serviciilor de informaţii, pentru a se integra în
Uniunea Europeană.
Marile naţiuni europene, printr-un activism civic şi instituţional, îşi aduc o
importantă contribuţie alături şi prin cooperare cu serviciile de informaţii la
identificarea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor, riscurilor dar şi a propriilor
vulnerabilităţi de securitate naţională.
În plină epocă a globalizării efectele pozitive ale fenomenului (creşterea
fluxurilor comerciale, financiare şi tehnologice dezvoltarea schimburilor de
informaţii şi comunicaţii transfrontaliere prin Internet sporirea influenţei actorilor
societăţii civile operaţiunile globale ale societăţilor transnaţionale) pot căpăta
distorsiuni serioase în contactele directe cu efectele sale negative
(internaţionalizarea reţelelor de crimă organizată şi a terorismului transmiterea

1
Brunot P., Le controle parlamentaire des politiques de renseignement, în „Defence Nationale”, an 53, nr.2/1997, p.
55-63.

5
transfrontalieră a maladiilor epidemice şi a impactului ecologic) 2. Iată de ce, pentru
rezolvarea problemelor de securitate globală se impune principiul cooperării între
instituţiile naţionale specializate, factorii de putere politică şi militară, şi, nu în
ultimul rând, reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale.

2
Vezi Raportul prezentat în cea de a-54-a AdunarieGenerale ONU de Kofi Annan, secretarul general al organizaţiei
(apud Teodor Baconsky, Prioritatea elementului uman, în „Secolul 21”, 7-9/2001, p.155).

6
 Viitoarea arhitectură de securitate globală presupune şi instituţii cu caracter
internaţional. Bătrânul continent are deja o experienţă, prin Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, dar insuficientă în faţa escaladării criminalităţii
transfrontaliere şi a terorismului internaţional, aşa cum au demonstrat evenimentele
tragice de la Madrid, din 11 martie 2004. Nu este exclus ca în faţa acestor noi
provocări ce pun în pericol valorile societăţii moderne, aşa cum o cunoaştem
astăzi, procesul de restructurare al serviciilor de informaţii să vizeze crearea unor
structuri specializate cu caracter internaţional. Crearea serviciului de informaţii
antiterorist, în cadrul Uniunii Europene reprezintă un semnal în acest sens. Dar şi
în cazul unor structuri internaţionale, activitatea de informaţii nu-şi poate pierde
caracterul naţional. Şi aceata din mai multe motive.
În primul rând, după căderea Blocului comunist din Europa, lumea trăieşte sub
imboldul economiilor de tip liberal, bazate pe concurenţă, ceea ce influenţează în
mod decisiv şi activitatea de informaţii, numită de teoreticieni intelligence. Prin
urmare, intelligence-ul va fi naţional, concurenţial şi competitiv, iar în domeniul
cooperării problema de fond va consta în găsirea acelor parametrii prin care să se
poată măsura valoarea informaţiilor care ajung la beneficiar. Fiecare structură
naţională implicată în cooperare va fi interesată să ocupe o poziţie cât mai bună în
funcţie de valoarea fluxului informativ pe care îl difuzează.
În al doilea rând, raţiunea de a fi a instituţiilor statului, inclusiv al serviciilor
de informaţii se referă la interesele naţionale. Acolo unde există valori şi interese,
intelligence-ul este puternic implicat. Instituţiile internaţionale vor prelua ceea ce
reprezintă valori şi interese comune care trebuie apărate şi promovate, iar cele cu
specific strict naţional vor rămâne în competenţa structurilor informative naţionale.
În al treilea rând, cooperara nu reprezintă o chestiune nouă în activitatea de
informaţii. Noutatea constă în fixarea priorităţilor pentru securitatea globală:
prevenirea şi combaterea terorismului internaţional şi a criminalităţii
transfrontaliere. Istoriografia frontului secret oferă sufuciente exemple ce atestă
fără dubii că în paralel cu cooperarea, structurile naţionale de informaţii s-au
dovedit foarte vigilente faţă de partenerii de coaliţie. S-a avut în vedere principiul
verificării sincerităţii şi loialităţii instituţiilor similare ale ţărilor aliate.
Ce ne poate rezerva viitorul din acest punct de vedere? Nimeni nu se poate
încumeta la un răspuns tranşant. Cert rămâne faptul că aşa cum economiile de tip
liberal funcţionează pe principiul concurenţei pentru impunerea volorii şi a
calităţii, tot aşa şi intelligence-ul nu poate fi conceput în afara partenerilor şi mai
ales a adverasarilor de conjunctură.

7
 Duritatea confruntărilor de pe frontul secret va deschide “o nouă eră de
barbarie modernă”?, aşa cum s-a exprimat William Colby, fost şef al CIA. Desigur
că e mai greu de contrazis un monstru sacru al spionajului mondial. Ceea ce se
poate formula la nivel teoretic este că după evenimentele de la 11 septembrie 2001
şi 11 martie 2004, bătăliile se pierd şi se câştigă mai întâi pe frontul secret, iar la
operaţii militare se recurge doar ca replică, în sens de revanşă. Uneori, astfel de
operaţii pot avea şi rolul de a exporta securitate în zone de instabilitate.
În atari condiţii, se prefigurează o lume mai bună, mai prosperă, mai liniştită
în sens de securitate pentru cetăţeni? Şi de data aceasta, în loc de răspuns putem
formula o certitudine: nu avem de ales.

*
Prezentul suport de curs a fost întocmit pe baza lucrărilor și studiilor deja
publicate de autor singur sau în colaborare la care s-au adăugat o serie de
informații de actualitate rezulate din derularea evenimentelor interne și
internaționale cu impact mediatic. Este o lucrare recomandată ca material de studiu
pentru studenții anului trei de la specializarea Studii de securitate care au în
curicula universitară disciplina Spionaj și contraspionaj în lumea contemporană.

8
 NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Spionajul și contraspionajul sunt activități cu mai multe obiective (ținte):

sustragerea unor informații secrete, de regulă cu caracter militar, dar și economic,
politic sau de altă natură; supravegherea unui potențial dușman, agresor, adversar
sau concurent (persoană fizică sau organizație teroristă, mafiotă, etc.) care
desfășoară activități ce pot pune în pericol apărarea și securitatea statului;
monitorizarea riscuritor de securitate în scopul de a fi prevenite.
Activitățile de spionaj și contraspionaj sunt organizate și se desfășoară pe
baza legilor, fiind strict reglementate și asigurate drepturile și libertățile
cetățeanului.
Spionajul mai este definit și ca activitatea de informaţii derulată de un stat
împotriva altui stat, iar contraspionajul ca o activitate stric specializată în
depistarea și neutralizarea oricăror acțiuni ce pot pune în pericol securitatea și
apărarea unui stat. În esență, contraspionajul este o activitate care urmăreşte
detectarea şi împiedicarea spionajului părţii adverse.
În tradiția serviciilor de informații occidentale prin spionaj se înțelege
colectare clandestină de informaţii, adică activitatea prin care se obţin informaţii de
ordin militar, politic, conomic sau alte tipuri de informaţii secrete, prin intermediul
spionilor (agenţilor secreţi) sau alte mijloace de supraveghere.
În practica fostelor servicii de securitate sovietice activitatea de spionaj în
anumite cazuri se diferenţia de categoria mai largă a obţinerii de informaţii prin
modul de lucru agresiv şi metodele ilegale. De asemenea, în multe cazuri aceste
instituții provocau evenimente cu mare impact internațional. Din acest motiv,
sovieticii spuneau că „occidentalii descriu istoria, noi (sovieticii) o creăm”.

9
 Interesante sunt și aserțiunile lăsate de o serie de personalități politice și ale
vieții culturale. Iată câteva dintre ele. „Serviciul de spionaj este felinarul de noapte
care luminează sumbrele cărări ale politicului”(Cardinalul Mazarin – primul
ministru al Franței);. „Informaţia înseamnă putere ” (Francis Bacon scriitor
britanic); „În spionaj, adevărul trebuie însoţit, întotdeauna, deo puternică gardă
pretoriană de minciuni” (Winston Churchill – prim-ministru al Marii Britanii);
„Unica regulă în spionajul contemporan este aceea de a spiona orice putere,
indiferent dacă acea putere ne este prieten sau duşman” (I.C. Masterman –
academician britanic, coordonator al proiectului „duble cross” pe timpul celui de al
Doilea Război Mondial); „În ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni,
nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai
omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine” (Contele Alexandr de
Marenches – fost șef al serviciului de spionaj francez); „Estul şi Vestul sunt ca
două femei ușuratice; dar a mea e gravidă (Bertolt Brecht- dramaturg german).
„Serviciul de informaţii este ca Titanul din mitologie, care îşi mânca proprii săi co-
pii!” (Eugen Cristescu – șeful Serviciului Special de Informații din perioada
mareșalului Ion Antonescu). Mulți analiști politici nu scapă din vedere că și
zicerile chinezilor antici sunt de luat în seamă, potrivit cărora „Spionajul este arta
neagră a relațiilor internaționale”.
În literatura de specialitate, la nivel academic se utilizează noțiunea de
intelligence. Instituțiile care au în responsabilitate activățiule de intelligence se
numesc de regulă, serviciii de informații, servicii secrete, servicii de informații
pentru securitate, servicii de intelligence.
În epoca inaugurată de sfârșitul Războiului Rece prin prăbușirea blocului
sovietic din estul și centrul Europei, noțiunea de intelligence se referă la activitatea
unor instituții specializate în colectarea prelucrarea , analiza și sinteza informațiilor
care sunt utile factorilor de conducere ai statului în scopul alegerii și fundamentării
deciziilor celor mai favorabile.
Cuvântul de intelligence se traduce incorrect în limba română prin
informații. Conceptual în tradiția britanică și americană cuvântul are cu totul alt
înțeles. În lucrarea sa The Craft of intelligence, Allan Dulls, veteran al serviciilor
secrete americane din al Doilea Război Mondial, definește termenul prin arta
informațiilor, adică în înțeles de meșteșug. Arta sau meșteșugul de a folosi acțiuni
clandestine secrete pentru a obține informații, care pot fi verificate și completate
până când ajung în forma de a putea fi transmisă unui factor de decizie.

10
 Intelligenceul poate fi analitic sau acțional. Latură analitică (analitic
intelligence) este fundamentală pentru cunoașterea strategică. Analiza de
intelligence este activitatea de verificare, gregare, procesare a informațiilor de
primă sesizare, analiza și sinteza lor, dar și difuzarea către factorul de decizie.
Dacă un produs de intelligence (notă, raport, sinteză, analiză prospectivă) nu
ajunge la decident nu este considerat intelligence. Produsul de intelligence are
prin urmare un caracter operabil, în sensul că ajungând în fața decidentului acesta
își pune semnătura că a luat la cunoștiință, deci poate influența decizi în ceea ce
privește măsurile care se pot întreprinde pentru eradicarea unei stări de pericol,
risc, vulnerabilitate, disfuncțue în sistemul de securitate dar și în starea de
securitate a unei națiuni.
Intelligenceul mai are și o latură acțională. Literatura anglo-saxonă numește
„actionable intelligence” (intelligence acțional) adică informații necesare unor
operațiuni de contracarare a amenințărilor, spre exemplu, combaterea terorismului
sau prevenirea unor atentate teroriste. Prin urmare, Intelligenceul acțional
reprezintă analizele efectuate în fiecare caz în parte cu privire la măsurile ce
urmează a fi întreprinse pentru stoparea riscurilor sau a pericoleleor la adresa
securității. La fel și despre analizele efctuate în urma derulării unui caz, așa numita
„lecția învățată”.
Evaluarea riscurilor de securitate presupune inteligence, adică o cunoaștere
aprofundată a oportunităților și a amenințărilor pentru stabilirea cu un grad ridicat
de probabilitate a scenariilor de acțiune. intelligence-ul este fundamental pentru
analiza de risc și reprezintă una dintre cele mai importante premise ale luării
deciziilor. Principala provocare cu care se confruntă intelligence-ul este post-
modernitatea, adică existența unei cantități vaste de informații, deci dificultatea de
a le cuprinde și a naviga prin oceanul de date și fapte disponibie cunoașterii și
nivelul ridicat de expunere la manipulare prin propagandă.
Ciclul informativ de intelligence este ca o stea în șase colțuri sau șase etape
legate între ele printr-un sistem funcțional: comanda, colectarea, verificarea,
colaționarea, interpretarea și diseminarea.
Comanda (comanditarul) aparține sau se află de partea șefului statului și
miniștrilor ca principali beneficiari ai fluxului produselor de informații. De regulă,
șefii serviciilor de informații formulează întrebarea: Ce anume vreți să știți
domnule președinte/ministru? În funcție de răspuns Serviciul de informații
formulează un plan pe care-l aprobă comanditarul. Orice refuz de a-și asuma
responsabilitatea poate însemna pierderea bugetului departamental sau a puterii.

11
 Colectarea este etapa în care Personalul serviciului de informații transformă
cerințele într-o serie de elemente esențiale ale informației (EEI) și pune la treabă
agențiile de informații utilizând un plan de colectare. Sunt vizate acele informații
care nu pot fi cunoscute decât utilizând tehnicile specifice (secrete). Nu sunt
excluse nici informațiile din surse deschise. De regulă se apelează doar la surse de
încredere.
Verificarea înseamnă pe de o parte utilizarea tehnicilor științifice (analiza
comparativă, diplomatica, studiul de conținut etc), iar pe de altă parte căutarea în
bazele de date pentru a găsi legături, similitudini și orice alte detalii care pot
conduce la consolidarea veridicității informației.Verificarea este un proces laborios
prin care se urmărește constatarea dacă informația corespunde adevărului,
cerințelor, calității sau anumitor date. În esență este vorba despre probarea
exactității.
Colaționarea este etapa în care personalul serviciului de informații
sintetisează toate informațiile provenite din diverse surse într-o bază de date ușor
de accesat. A colaționa înseamnă compararea unor copii între ele, cu textul
original, spre a verifica exactitatea reproducerii și de a corecta unele detalii. Este
esențial ca toate informațiile colectate să poată fi recuperate. Este o activitate foarte
laborioasă și intră în domeniul de preocupare a unor funcționari inteligenți, harnici
și dotați cu computere performante și baze de date.
Interpretarea se află acolo unde informațiile colaționate sunt analizate și
transformate în intelligence (produsul de intelligence) Acest lucru se realizează de
obicei punând întrebări cheie: Cine este? Ce face? Ce înseamnă asta? Ce vrea să
facă? Când vrea să facă? La ce îi trebuie? Ce consecințe poate să aibă? Pe cine mai
afectează și în ce mod?
Diseminarea înseamnă transmiterea produsului de intelligence. Poate lua
orice formă: un raport scris, o notă, un studiu documentar, un semnal urgent, un
rezumat informativ de rutină sau, pentru cazuri urgente, o informare verbală a
liderului politic sau a comandantului.
Produsul de intelligence. Cum orice activitate umană se finalizează de
regulă printr-un produs și intelligenceul are astfel de produse, reprezentate prin
informațiile sub formă de note, sinteze, analize diseminate factorilor decidenți în
probleme de securitate. Ei bine, în lumea experților din acest domeniu se susțin
următoarele caracteristici ale produsului de intelligence:
- fiabil, adică să aibe siguranță în funcționare;
- oportun, ceea ce înseamnă că se întâmplă sau se produce la momentul și la locul
potrivit, fiind adecvată situației, împrejurărilor ori este indicată, nimerită, și nu în
ultimul rând favorabilă;
- veridic, care este sau pare că este conformă cu adevărul;

12
- precis, care este limpede, lămurit, clar, categoric, sigur și nu lasă loc de
interpretare;
- corect, care respectă regulile dintr-un domeniu dat,  este așa cum trebuie să fie,
fără greșeală;
- operabil , în sensul că poate fi utilizată în mod optim și cu șanse mari de a obține
beneficiile scontate.
Există și un intelligence privat, mai numit și concurențial exercitat de
regulă de firme pentru a-și proteja secretele și a-și dezvolta afacerile în baza unor
informații cât mai veridice.
Acolo unde există spionaj există și contraspionaj. Prin urmare, spionajul este
o activitate ofensivă, în timp ce contraspionajul este defensiv. Dar orice activitate
defensivă pentru a fi eficientă trebuie să dovedească și ofensivitate, adică să nu
stea la pânda pentru a sesiza dacă spionul își face sau nu apariția, ci trebuie să
meargă să-l caute.
În practică se mai folosește și termenul de comtrainformații. Acesta se
referă strict la domeniul militar și are ca scop protejarea militarilor și a secretelor
militare. Uneori se folosește și denumirea de contraspionaj militar.
La ora actuală cam toate instituțiile specializate în intelligence au în schema
de organizare și funcționare structuri specializate în: spionaj, contraspionaj,
contrainformații, analiză sinteză surse integrate, școli (academii de formare a
propriilor cadre), precum și servicii specializate pe diferite profiluri, cum ar fi
apărarea constituției, combaterea terorismului și a crimei organizate, supravegheri
operative etc.
Lumea servicilor secrete, sau „frontal secret” cum se mai spune, este o lume
total diferită de cea reală, și asta datorită secretului care trebuie păstrat cu sfințenie.
Tot ceea ce se știe până în prezent despre activitatea serviciilor secrete de
informații se datorează scrierilor istorice, lucrărilor memorialistice dar și a
numeroase documente și informații care s-au „scurs” (publicat) în mass-media. O
importantă contribuție au adus-o și jurnaliștii de investigații, mai ales cei care au
cochetat ori au avut strânse relații, fie oficial fie neoficial, cu serviciile ori cu
ofițerii de informații. Atfel spus, se cunoaște exact ceea ce trebuie să se cunoască.
Există și un dicton pe care ofițerii de informații îl respectă, pentru că în joc se află
chiar viața lor: „fără schelete în fișet”. În serviciile secrete totul este bine pus la
punct, funcționează după reguli numai de angajați știute, nimic nu rămâne la voia
întâmplării.
Pentru un stat, popor, națiune spionul este un erou, pentru statul păgubit este
un infractor care trebuie adus în fața justiției și sancționat ca atare.

13
 Foarte des se utilizează în literature de specialitate și sintagma comunitate
informativă, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu totalitatea structurilor strict
specializate de domeniul de securitate natională, fie pe plan intern (comunitate
națională de informații) fie pe plan international în cadrul unor alianțe politico-
militare, ca de exemplu comunitatea informativă a țărilor NATO, ori UE.
În ultimii ani intelligenceul a devenit și obiect de studiu în programele
universitare cu profil umanist.
În esență, rezultă că intelligenceul post modern a căpătat următoarele
caracteristici:
- este o activitate legală, deci funcționează pe bază de lege și respectă
sistemul legislativ intern și de drept international;
- are la bază principiul echidistanței politice, în sensul că nici un partid sau
formațiune politică nu poate fi avantajată sau dezavantajată în jocul
politic prin produsele acțiunilor de intelligence;
- produsele de intelligence se bazează pe analizale multisursă (surse
deschise, surse secrete, interceptări prin tehnologie modernă etc.);
- scopul fundamemtal este prevenirea unor evenimente ce pot aduce
atingere securității, fie ca sistem, fie ca stare a națiunii. Prevenirea se
realizează de regulă în conexiune cu previziunea;
- activitatea de intelligence este supusă unui control permanent
institutionalizat (parlamentar din partea unor comisii speciale, avocatul
poporului, a puterii judecătorești ori a puterii executive) dar și a societății
civile (prin mass media, organizații neguvernamentale etc.);
- cooperarea (intelligence interagenty) / instituţionalizată (intern şi extern –
bilaterală şi multilaterală prin comunităţi de inteligence);
- secretizarea, ceea ce înseamnă că activitatea de intelligence, în ciuda
principiului transparenței, specific țărilor cu regimuri politice
democratice, rămâne strict secretă, cel puțin în ceea ce privește alegerea
momentelelor de oportunitate, modul de acțiune, mijloacele și metodele
aplicate;
- implicarea în producerea și dirijarea unor evenimente interne cu impact
internațional.

14
 Datorită sumelor anuale imense cu care sunt finațate serviciile secrete, mulți
teoreticieni dar și practicieni din rândul acestor instituții consideră, și nu fără
temei, că la ora actuală adevărații decidenți în problemele cele mai importante de
stat sunt cei din instituțiile de forță, iar politicienii aflați în posturi dintre cele mai
înalte (șefi de stat, miniștri, șefi de parcete, directori de bănci etc) nu fac altceva
decât să le urmeze sfaturile și sugestiile privind deciziile fundamentale. Se
utilizează și termenul de „securocrats”. Cuvântul „securocrats” nu apare în DEX,
provine din limba engleză și este utilizat, la plural, pentru a-i desemna pe
funcționarii de stat superiori din Armată, Poliție și Servicii secrete și/sau alte
instituții de forță, ai tuturor administrațiilor din lume, care înfloresc și prosperă
doar pe baza faptului că au avut acces la informații secrete, în urma cărora s-au luat
decizii importante, ceea ce le conferă o poziție privilegiată din care își pot exercita
influența, deci „putere fără responsabilitate”. Cuvântul a fost utilizat și de John
Hughes-Wilson, în lucrarea Serviciile secrete, Editura Meteor Publishing,
București 2017, p. 12.
Rușii folosesc noțiunea de „siloviki”, care în concepția lor reprezintă un
termen cu care sunt desemnați acei politicieni veniți din rândurile foștilor ofițeri
KGB, GRU, FSB, SVR, Serviciul Federal de Control al Drogurilor sau alte servicii
armate (de forță) care au intrat în sfera puterii. Practic, cele două noțiuni,
securocrats și siloviki sunt identice din punct de vedere semantic. În esență este
vorba despre faptul că aceștia ar conduce lumea, pentru că sunt cei mai puternici
oameni. Politicienii vin și pleacă. În schimb securocrații rămân pe toată durata
carierei profesionale, aflată sub jurământ militar. După ce vom lua la cunoștiință
despre metodele și mijloace utilizate în spionaj și contraspionaj vom înțelege mai
bine acest aspect.

15
 Codul penal al României despre infracțiunea de spionaj

Spionajul ca activitate de sustragere sau transmitere neautrizată de secrete

de stat sau de acces neautorizat la datele, informațiile și documentele secrete se
pedepsește cel mai aspru în mai toate codurile penale, cu pedepse ce variază între
10 și 20 de ani închisoare. În unele țări este prevăzută și pedeapsa cumpoartea
În România, actualul Cod Penal definește activitatea de spionaj:
„Transmiterea de informații secrete de stat unei puteri sau organizații străine ori
agenților acestora, precum și procurarea ori deținerea de documente sau date ce
constituie informații secrete de stat de către cei care nu au calitatea de a le
cunoaște, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizații străine ori agenților
acestora, săvârșite de un cetățean român, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20
de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.” (art. 395 C.P.)
Spionajul a fost incriminat în vechiul Cod Penal, sub aceeași denumire
marginală, prin art. 159. Ca și în cazul acțiunilor ostile contra statului,
incriminarea este pusă în acord cu modificările intervenite la nivelul subiectului
activ în infracțiunea de referință, în acest caz trădarea prin transmiterea de
informații secrete de stat. Astfel, față de vechea incriminare, care avea ca subiect
activ cetățeanul străin și apatridul care nu domiciliază pe teritoriul statului român,
noua infracțiune are ca subiect activ cetățeanul străin și apatridul, indiferent unde
acesta din urmă își are domiciliul. Sancțiunea prevăzută de noua incriminare este
mai blândă (închisoarea de la 10 la 20 de ani), având în vedere că, în vechiul Cod,
pedeapsa era aceeași cu cea de la infracțiunea corespondentă de trădare, respectiv
detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani. Subiectul infracțiunii de
spionaj este calificat. El nu poate fi decât un cetățean străin sau apatrid. 
Nu sunt trase la răspundere penală, ca subiecți ai acestei infracțiuni,
persoanele care, conform art. 13 CP, se bucură de imunitate de jurisdicție penală a
statului român: militari nedeghizați care în timp de război execută misiuni de
recunoaștere asupra inamicului, alte categorii de persoane care, conform
convențiilor sau uzanțelor internaționale, nu sunt considerate ca spioni în
executarea anumitor acte, fapte sau misiuni, într-o țară străină sau într-o anumită
zonă sau regiune (de operațiuni militare, de armistițiu, de încetare a focului, de
conflict sau de tensiune internațională etc.), dacă acestea se încadrează în specificul
sau limitele rolului sau misiunii lor (de exemplu, corespondenți de presă, radio,
televiziune, observatori sau membrii ai unor misiuni speciale ale ONU, ai Crucii
Roșii Internaționale sau ai altor foruri sau organisme internaționale).

16
 Intelligenceul analitic

Cel care a pus bazele intelligenceului anaitic a fost Sherman Kent (1903-
1986). Doctor în istorie și profesor la Universitatea Yale, specializat în istoria
Europei. Provenea dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său, William Kent,
congresmen, în două mandate, iar mama sa, Elisabeth Thecher Kent, activistă
pentru drepturile femeilor. Shernan a participat ca voluntar în al Doilea Război
Mondial, în armata SUA, fiind înrolat în decembrie 1941, după atacul japonez de
la Pearl Harbour. În 1942 a ajuns șeful Biroului de analiză din Divizia Africa-
Europa. După război a fost încadrat ca analist în cadrul CIA, unde a îndeplinit
pentru mulți ani funcția de director al Oficiului pentru Estimări Naționale (ca NIO-
National Intelligence Officer).
Principala sa lucrare se intitulează Strategic Intelligence for American World
Policy, publicată la editura Pricetaun University Press în 1949, prima ediție, și în
1966 o nouă ediție îmbunătățită. Pentru această lucrare, în care a despris
principalele metode de intelligence dar mai ales pentru pasiunea depusă în calitate
de profesor la școala de agenți ai CIA a fost numit de posteritate „The father of
intelligence analysis”.

17
 Sherman Kent este fondatorul Centrului pentru Studii de Intelligence și a
revistei Studii de Intelligence. După modelul lui a luat ființă Școala de Analiză de
Intelligence fondată în Reston, Virginia. Fondată în mai 2000 funcționează ca
Școală de analiză a inforrmațiilor pentru CIA. Este situată la etajul al doilea al unei
clădiri de cărămidă învelită cu sticlă fumurie și alte materiale speciale care conțin
senzori destinați să prevină interceptarea din exterior. Servește ca o componentă a
Universității CIA. Cursurile includ limbi străine, studii de securitate și regionale,
analize de imagine din satelit, analiză de transcriere și analize de informații din
mass-media (OSINT- Open Surse). La această școală sunt organizate mai multe
programe de instruire pentru niveluri profeesionale diferite, atât pentru noi angajați
cât și pentru cei cu experiență sau chiar pentru manageri. The Career Analyst
Program (CAP) este un program de formare de bază pentru viitorii noi angajați.
Programa conține cursuri de scriere și abilități de informare necesare pentru o
carieră de succes, precum și instrumente analitice, probleme de contraspionaj,
contracararea amenințărilor și riscurilor de securitate și abilități de avertizare. De
asemenea, sunt organizate cursuri pentru nivel avansat (analiști și manegeri)
privind metodologiile analitice, problemele de fond și abilitățile de conducere. CIA
– mai dispune de o locație la Camp-Peary, Virginia – fostă tabără pentru militarii
germani (prizonieri sau care s-au predat la americani) care proveneau din marină.
În această locație se organizează și cursuri speciale pentru cei ce desfășoară acțiuni
clandestine de apărare.
Sherman Kent definea intelligence „ca fiind cunoașterea indispensabilă
pentru prosperitatea și securitatea națională”. „Intelligence în prezent nu e doar
o profesie, ci, ca toate profesiile, a preluat aspectele unei discipline de studiu: a
dezvoltat o metodologie recunoscută; și-a creat un limbaj apecific, a dezvoltat un
corp teoretic și o doctrină; și-a elaborat și rafinat tehnicile. Acum dispune de un
larg fundament profesional. Ceea ce îi lipsește însă este literatura de specialitate”.
(Sherman Kent). Majoritatea definițiilor conceptului de intelligence se referă la
„informații pentru decidenți” sau la „informații obținute din activități secrete, utile
pentru cunoașterea și influențarea unor entități străine”, abordările clasice fiind
circumscrise ideii de cunoaștere strategică. Intelligence-ul este în primul rând o
„armă” a statului în prevenirea unor amenințări la adresa intereselor sale.

18
 Intelligenceul are o latură analitică (analitic intelligence) – fundamentală
pentru cunoașterea strategică. Dar mai are și o latură acțională. Literatura anglo-
saxonă numește „actionable intelligence” (intelligence actional) – informații
necesare unor operațiuni de contracarare a amenințărilor, spre exemplu,
combaterea terorismului sau prevenirea unor atentate teroriste. Evaluarea riscurilor
de securitate presupune inteligence, adică o cunoaștere aprofundată a
oportunităților și a amenințărilor pentru stabilirea cu un grad ridicat de
probabilitate a scenariilor de acțiune. Intelligence-ul este fundamental pentru
analiza de risc și reprezintă una dintre cele mai importante premise ale luării
deciziilor. Principala provocare cu care se confruntă intelligence-ul este post-
modernitatea, adică existența unei cantități vaste de informații, deci dificultatea de
a le cuprinde și a naviga prin marea de date și fapte disponibie cunoașterii și
nivelul ridicat de expunere la manipulare prin propagandă.
Doctrina națională a informațiilor pentru securitatea națională este un
document elaborat la nivelul anului 2005, în cea mai mare parte de SRI și SIE și
aprobat de Parlamentul României. Textul acestui document a fost supus și
dezbaterii publice, aspect care demonstrează că societatea civilă a fost receptivă, în
contextul în care în România începuse să se discute despre necesitatea culturii de
securitate.
Informaţia pentru securitate naţională este definite ca un produs analitic,
rezultat al activităţii specializate de căutare, identificare, obţinere, prelucrare
(procesare) a datelor referitoare la disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de risc,
ameninţări, stări de pericol la adresa principiilor şi normelor politico-sociale
statornicite prin Constituţie.
Informația de necesitate naţională se referă la apărarea valorilor şi realizarea
obiectivelor naţionale fundamentale, precum şi la protejarea funcţiilor naţiunii şi a
resurselor informaţionale, energetice şi umane.
Informațiile de interes naţional sunt cele care privesc căile de realizare,
susţinere şi promovare a intereselor naţionale fundamentale.

SURSELE ȘI RESURSELE INTELLIGENCEULUI

19
 Resursele informaționale înseamnă totalitatea datelor, informaţiilor,
băncilor de date, care, prin organizare, relevanţă, disponibilitate şi utilizare
adecvată, sunt necesare şi utile luării deciziilor. Acestea reprezintă de fapt
acumulări provenite de la diversele categorii de surse. În limbajul de specialitate
resursele informaționale se mai numesc și baze de date, sau mozaicul
informational.
Sursele de informații sunt elemente umane sau mijloace, metode ori
proceduri tehnice care identifică şi furnizează date sau informaţii ce au legătură cu
securitatea naţională, precum şi elemente materiale care conţin astfel de informaţii.
Sursele sunte de două categorii: surse deschise și surse secrete. În cadrul surslor
deschise (mass-media, internetul, relaţiile publice, activităţi de documentare,
biblioteci, arhive etc.) se disting sursele oficiale (comunicatele de presă din partea
unor instituții interne și/international, ministere, parlament, președinție, organe de
procuratură și judecătorii etc). În limbaj academic ele se numesc OSINT (Open
Source Intelligence). În practica serviciilor de intelligence aproximativ 80-85% din
bazale de date provin din acest gent de surse.
Un procentaj important din baza de informații provin însă de la sursele
secrete. Acestea sunt de două categorii: umane și tehnice. Sursele secrete umane,
sunt denumite fie prin sintagma agentura secretă, fie în limbaj academic HUMINT
(Human Intelligence). Există totuși o diferență între cele două noțiuni. Agentura
secretă cumprine doar agenții (informatorii care colaborează în secret cu serviciile
de informați) în timp ce HUMINT cuprinde categorii mai largi, cum ar fi de
exemplu experții solicitați să ofere diferite explicații asupra unor probleme ce au
impact cu starea de securitate. Informațiile provenite din sursele secrete sunt culese
prin utilizarea celor cinci simțuri umane: văz, auz, gust, miros, pipăit.
Agenții secreți sunt definiți ca persoane fizice care consimt să caute şi să
furnizeze informaţii pe o bază confidenţială, garantându-li-se protecţia identităţii şi
a secretului relaţiei stabilite cu serviciul de informaţii. Sunt persoane care
acţionează în mod secret şi organizat sub îndrumarea unei autorităţi informative
legale, în scopul obţinerii de informaţii sau pentru îndeplinirea altor sarcini ce au
legătură cu securitatea naţională. În practică se mai utilizează și termenul de
informator., definit ca o persoană înrolată de un serviciu de informaţii - fie pentru
bani, fie din cauza convingerilor politice - pentru a servi ca sursă de informaţii sau
pentru a duce la îndeplinire alte sarcini colaterale în ţara natală. Această denumire
era întâlnită în practica serviciilor de securitate ale regimului communist din
România.
În activitatea curentă a serviciilor de intelligence se utilizează mai multe
categorii de agenți în funcție de miiunile încredințate.

20
 Agentul de influență este o sursă umană, de obicei situată într-o importantă
poziţie guvernamentală, politică, trust de presă sau cerc de afaceri, al cărui rol
primar constă în influenţarea politicii şi nu colectarea de informaţii.
Agentul provocator este o persoană aflată sub controlul unei agenţii
(serviciu) de contrainformaţii (contraspionaj) sau poliţie, cu sarcina de a infiltra o
organizaţie politică ori de a instiga la acte ilegale sau acţiuni violente, menite să
discrediteze acea organizaţie şi să justifice contramăsuri externe.
Agentul mesager (curier) sau de legătură persoana utilizată pentru a primi
şi transmite mesaje.
Agent adormit sau în rezervă este informatorul plantat într-o ţară străină, cu
ordin de a duce o viaţă normală şi de a nu efectua operaţiuni de spionaj până când
nu i se comanda să o facă — de regulă, în cazul unor ostilităţi.
Agentul aruncat este informatorul sacrificat în intenţia de a se distrage
atenţia de la alţi informatori mai importanţi.
Cărtița este informatorului sau agentului (ofiţer al serviciului) infiltrate în
structura politică, de informaţii sau militară a unei naţiuni-ţintă, care avea ca
obiectiv specific ascensiunea într-o poziţie cheie, moment în care persoana
respective putea fi activată pentru a furniza informaţii importante ce nu se puteau
obţine pe altă cale.
Agentul expus sau „ars” este informatorul era descoperit, identificat ori
planau asupra lui suspiciuni bine fondate de către contraspionajul advers.
Agentul ilegal este cel care operează într-o ţară străină, sub identitate falsă.
În practica fostelor organe de securitate ale regimului communist din România
această categorie de agenți purta denumirea neoficială de „fantome”.
Agent legal când informatorul operează sub acoperire diplomatică, ceea ce-i
acordă imunitate împotriva arestării şi cercetării informative.
Agent întors este informatorul depistat de serviciul de contraspionaj advers
şi utilizat în obţinerea de informaţii.
Agent indicator, înseamnă o persoană care consimte să lucreze cu serviciile
secrete, singura lui misiune fiind de a indica din rândurile unui grup (profesional,
politic, religios, sportiv sau de altă natură) pe acela identificat cu calități
corespunzătoare unui agent (tăcut, cu o bună memorie, reacții bine câtărite,
rezistent la stres etc.).
Agent recrutor, de regulă un angajat al unui serviciu de informații
specializat în recrutarea informatorilor.
Agent rezident, informatorul care are în legătură secretă mai mulți
informatori, iar informațiile pe care le colectează de la aceștia le transmite
ofițerului cadru al serviciului de informații.
Există desigur și alte categorii de agenți a căror denumire este specifică
particularităților și tradițiilor fiecărui serviciu de informații în parte.
21
 În ceea ce privește sistemul de recrutare (atragere la colaborare) al surselor
secrete umane, în practica serviciilor de informații se utilizează de regulă
următoarele procedee:
Sentimente ptriotice, (se mai numește și onorific) agentul este conştient că
se supune unui risc, dar o face din devotament pentru ţara al cărui cetăţean este;
Dependență (șantaj) agentul obligat să furnizeze informaţii
pe motiv că este şantajat;
Interes material atunci când agentul furnizează informaţii în
schimbul unei sume de bani sau alte avantaje materiale;
Steag străin atunci când agentul este convins că furnizează
informaţii unui alt serviciu secret decât cel naţional.
În ceea ce privește sursele secrete tehnice de informații dicționarele
enciclopedice care au ca temă serviciile de intellience oferă o gamă largă, printre
care:
COMINT (Communication Intelligence) informaţii obţinute prin
interceptarea comunicaţiilor şi a transmisiilor de date;
SIGINT (Signal Intelligence) informaţii obţinute din surse care acţionează
în spectrul electromagnetic;
RADINT (Radar Intelligence) informaţii obţinute cu ajutorul radarelor;
PHOTINT (Photografic Intelligence) informaţii obţinute din supraveghere
foro-video;
IMINT (Imagery Intelligence) informaţii provenite din surse specializate în
Interceptarea și prelucrarea imaginilor;
COLINT (Cooperation Lison Intelligence) informaţii obţinute din din
operaţiuni de legătură şi cooperare.

Alte mijloace ale intelligenceului acțional

În practica serviciilor de intelligence (SI) se utilizează o gamă variată de

mijloace, metode și proceduri tehnice, care pe ansamblu și împreună formează acel
sistem coerent de cercetare, cunoaștere și determinarea a unei realități obiective din
domeniul securități naționale, regionale sau globale.
Principalele mijloace sunt: rețeaua informativă, filajul, investigaţiile,
controlul comunicaţiilor, cercetarea informativă, exploatarea în orb, percheziţia
secretă, transmiterea informațiilor, schimbul de informaţii.
Rețeaua informativă (agentura secretă) este formată din totalitatea
agenților, indiferent de denumire, utili culegerii și verificării informațiilor de
interes pentru agențiile de intelligence.

22
 Filajul este o acțiune de urmărire cu caracter conspirativ în vederea unei
observații directe cu detalii despre comportamentul, conduita sau acțiunile unei
persoane, urmărindu-se stabilirea de adrese, identificarea persoanelor cu care ia
legatura urmăritul, fotografierea unor momente și situatii considerate ca fiind
relevante de agenții operativi (filorii) pentru rezolvarea cazului avut în lucru.
Este una dintre cele mai importante etape din cadrul investigației, unui caz fiind și
cea mai dificilă. Filajul trebuie executat în așa manieră încât agentul operativ
(filorul),  fără a ieși în evidență, va obține informațiile sau probele dorite ce îl vor
ajuta să finalizeze investigația în curs. În caz contrar, dacă pe durata acțiunii de
filaj agentul operativ este deconspirat, atât cursul întregii investigații cât și binele
întregii echipe de filori pot fi puse în pericol.
Filajul se poate realiza și prin supravegherea video, audio ori prin
fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.
Unele dintre calitățile pe care agentul operativ de filaj trebuie sa le aibe sunt
cultura generală, disciplina, rezistența fizică, capacitatea de a învinge greutățile,
perseverența în atingerea scopului urmărit. De asemenea, trebuie să fie un om abil,
îndrăzneț, inventiv, cu spirit de observație, capabil de să identifice la timp și să țină
seama de toate schimbările survenite, atât în mediul înconjurator cât și în
comportamentul celui supravegheat.  Memoria vizuală este extrem de importantă
pentru a reține și mai târziu a relata detaliatîin nota de supraveghere operativă, atât
înfățișarea exterioară, actiunile, comportamentul cât și caracterul întâlnirilor celui
urmărit.
Un agent operativ însarcinat cu operațiunea de filaj trebuie să aibe
capacitatea de a-și schimba rapid pe parcursul urmaririi, aspectul, înfățișarea cu
ajutorul truselor de machiaj și a îmbrăcăminții adecvate și a modului
comportamental, în functie de caracterul unui moment dat.
Dincolo de aceste atribute personale, agentul operativ trebuie să stăpânească
arta foto/video și a comnuicării radio în vederea documentării acțiunilor celui vizat
și menținerea constantă a legăturii între el și restul membrilor echipei de agenți
operativi.
Așadar, după cum se poate observa, o acțiune de filaj reușită și implicit
obținerea de informații, probe sau evidențe de calitate este direct proportională cu
experiența agentului operativ. Majoritatea serviciilor de informații au școli
specializate în domeniul filajului. Dar depinde și de profesionalismul celui urmărit.
Dacă este la rândul lui un agent versat, înseamnă că stăpânește tehnicile de
contrafilaj, ceea ce înseamnă că se poate sustrage filajului.
Tehnica operativă, înseamă totalitatea mijloacelor tehnice, bazate pe
tehnologii moderene, utilizate în acțiunile informativ-operative de intelligence.

23
 Investigațiile este acel mijloc al activității informative-operative prin care se
realizează o cercetare minuțioasă, pătrunzătoare, sistematică cu scopul de a se
descoperi noi informații cât mai exacte despre o persoană sau grup flată/aflat în
preocupările (monotorizarea) unui serviciu de informații. Se caută să se identifice
date și informații despre: nume și prenume, nume purtat anterior, poreclă, locul și
data nașanterii, educația primită, școlile urmate, specializarea universitară, locurile
de muncă, performanțele profesionale, dacă este practicant/practicantă a unei
confesiuni religioase, cercul de prieteni și mediile frecventate, deplasările în
străinătate etc.  Tot prin investigații se obțin date privind tranzacțiile financiare ale
unei persoane, firme sau organizații Prin obtinerea datelor privind tranzactiile
financiare ale unei persoane se ințelege operatiunile prin care se asigura
cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau
care urmeaza să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei
entități financiare, precum și obtinerea de la o instituție de credit sau de la altă
entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare
la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane. Investigații se pot efectua șși prin
folosirea unor agenți sub acoperire.
Prin utilizarea investigațiilor sub acoperire  și a colaboratorilor se înțelege
folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de
date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni ce ține de domeniul
securității naționale. Prin acest mijloc se culeg de regulă informații
complementare, care au importanța lor, uneori determinantă, în verificarea și
autenticitatea unei informații de primă sesizare. În baza rezultatelor obținute se pot
fundamenta în continuare planuri de acțiune informativ-operativă care să ducă la
clarificarea și chiar la finalizarea unui caz.Controlul (interceptarea) comunicațiilor.
Prin interceptarea comunicatiilor ori a oricarui tip de comunicare se înțelege
interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor
efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. Se
poate realiza și prin reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale.
Bazele de date și informații de interes pentru sistemul de securitate
reprezintă totalitatea sistemelor informatice și de arhive care stochează și
prelucrează tot ceea ce este de interes pentru activitatea de intelligence. Acestea
sunt protejate de legile apărării secretului de stat, fiind luate măsuri speciale
privind securitatea fizică (locurile de deținere) dar și a personalului care are acces
la astfel de date și informații. Bazele de date sunt utilizate de către ofițerii operativi
de intelligence pe toată durata cercetărilor unui caz, de la informațiile de primă
sesizare la finalizare.

24
 Culegerea personală de date și informații prin relațiile oficiale și
legăturile operative ale ofițerilor de intelligence.

25
 Prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare
prin care se permit intrarea, circulația sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri
în privința cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau
obținerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, in
scopul investigării unei infracțiuni sau al identificarii persoanelor implicate în
savârșirea acesteia.
Schimbul de informații (intelligence interagentye) se practică mai de mult
între serviciile de informații care au interese de apărare și securitate asemănătoare.
Aceasta înseamnă că un serviciu de informații poate oferi altei structuri
specializate din altă țară un set de informații de care are nevoie pentru a clarifica
un caz și va primi la rândul ei informații pe care nu le poate obține prin propriile
resurse. Dar cooperarea mai prevede și existența unui acord (protocol de
cooperare) și modul concret ori împrejurările în care se pot realiza. Cooperarea mai
înseamnă, în afara schimbului de informații și cursuri de inițiere sau de
perfectționare pentru cadrele proprii, domeniile de cooperare (contraspionaj,
combaterea terorismului și/sau a crimei organizate transfrontaliere), ofițerii de
legătură desemnați, informări asupra noutăților intervenite în domeniu etc.
Pentru aplicarea unora dintre aceste mijloace ale activității de intelligence, în legile
ferenda care funcționează în țările democratice sunt prevăzute expres condițiile în
care se pot suspenda temporar drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.
În România, în Legea securității naționale din 1991, cu modificările ulterioare, este
prevăzută condiția ca restrângerea temporară a drepturilor și libertăților cetățenești
să poată fi efectuată de către structurile specializate doar pentru infracțiunile ce țin
de domeniul securității naționale și să aibă avizul unui judecător special desemnat.
Transmiterea informațiilor și a mesajelor. De peste 30 de ani undele
scurte au purtat mesaje codificate ale spionilor din toată lumea. Această metodă
este perfectă pentru o comunicație într-un singur sens, protejată de anonimat. De
cele mai multe ori, mesajele sunt transmise prin intermediul numerelor spuse clar
de către o voce de bărbat sau femeie (ori chiar de copil, cum este în cazul
„Rapsodiei Suedeze”) și sunt precedate de muzică sau sunete care avertizează
asupra faptului că va urma o transmisiune. Alteori se utilizează codul morse, ori o
melodie simplă, compusă din tonuri de diferite lungimi. Pasionații de radio din
întreaga lume au adunat multe astfel de înregistrări în ceea ce este cunoscut sub
numele de Proiectul Conet. Printre acestea se află și una în limba română, în care
se poate auzi la început cunoscuta Ciocârlie a instrumentistului Gheorghe Zamfir,
iar mai apoi o înșiruire de cifre. Aceste posturi clandestine emit în mare parte și
astăzi. Toate înregistrările din arhiva proiectului pot fi găsite liber aici. Exista site-
uri unde se gasesc diverse instrumente de spionaj. Un exemplu este
www.spionaj.com.

26
 Metodele activității de intelligence acțional

Cercetarea informativă este o medodă specială care se realizează prin

contactarea directă a unei persoane vizată în cercetarea unui caz ce ține de
domeniul securității naționale, ori prin intermediul uneui terț (fie informator,
colaborator, agent sub acoperire). Dialogul este purtat de regulă în direcia obținerii
și/sau a verificării unor informații ce pot duce la clarificarea unuiaz aflat în lucru.
Cercetarea informativă mai este definită și ca o acţiune de clarificare a unor
informaţii în legătură cu care există indicii temeinice de veridicitate.
Legenda informativă este un scenariu fictiv transmis de un ofiţer de
informații unui civil, aflat în calitate de informator sau colaborator în scopul de a
îndeplini acţiuni informative sau pentru persoanele care acţionează sub acoperire.
Legenda mai poate fi utilizată și ca variantă de retragere în cazul eşuării unei
tentative de recrutare sau în cazul în care se impune extragerea unui agent aflat
într-o situație dificilă cu risc de a fi deconspirat. Legenda informativă mai poate fi
definită și ca o versiunea verosimilă folosită cu scopul de a asigura conspirarea şi
secretizarea activității de intelligence şi a realiza inducerea în eroare a
adversarului.
Exploatarea în orb este un mijloc folosit pentru culegerea de informaţii sub
acoperirea unei identităţi false. Agentul sub acoperire, fie că este cadru al
serviciului de informații sau informator poartă discuția, fără să provoace,
interlocutorul spre direcții și teme din care poate extrage informații de interes.

Combinaţia informativă este o metodă specială a activității de intelligence,

folosită pentru a acrea o situație operativă în mod artificial sau prin exploatarea
favorabilă a unor împrejurări de fapt existente. Se urmărește a crea acele
condițiimenite care să asigure realizarea eficientă și în ritm accelerat a măsurilor
stabilite și necesare soluționării unor cazuri concrete, care prezintă o mai mare
dificultate. În mod concret, combinația constă într-un complex de măsuri
informativ-operative elaborate după o concepție tactică bine conturată, ce se
bazează pe particularitățile specific fiecărui caz, prin exploatarea cu discernământ
și profesonalism a circumstanțelor legale și evitarea unor eventuale provocări la
săvârșirea de infracțiuni la adresa securității naționale. Prin utilizarea acestei
metode se urmărește rezolvarea cu mai multă operativitate a celor mai dificile
sarcini în cazurile documentate informativ-operativ de către serviciile de
intelligence.

Infiltrarea este o metodă prin care se urmărește introducerea legendată a

ofițerului sau a unui agent în anturajul unor persoane, într-un obiectiv sau mediu
care prezintă interes pentru activitatea de intelligence statului.

27
 Jocul operativ este o metodă specială, secretă care constă într-un complex
de metode şi mijloace informativ-operative care se aplică de regulă în confruntarea
directă cu serviciile de spionaj, organizaţiile extremist-teroriste sau cu rețelele de
crimă organizată transfrontalieră ori alți purtători de riscuri la adresa securității
națională în scopul cunoaşterii şi dejucării planurilor puse la cale de acestea ori al
interceptării şi ţinerii sub control contrainformativ al unor astfel de acţiuni ce
atentează la sistemul de securitate națională.
Pătrunderea secretă este o metodă des uzitată de către detectivi, preluată și
de ofițerii de intelligence, prin care se realizează intrarea legendată sau ascunsă a
unuia sau mai multor agenți în anumite încăperi cu scopul rezolvării unor sarcini
operative.

Percheziția secretă, înseamnă a planifica și a realiza o pătrundere secretă

într-o încăpere sau într-un spațiu, prin violarea dreptului la intimitate ori la
încălcarea dreptului la proprietate privată pentru a se constata existența unor probe,
a se fotografia sau filma anumite detalii ce pot constitui probe de acuzare într-un
proces. Prin perchezitionarea trimiterilor postale se înțelege verificarea, prin
mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor
transmise prin orice alt mijloc. Această metodă mai este concepută și ca un control
legendat sau ascuns al unor încăperi, mijloace de transport, bagaje sau obiecte
aparţinând persoanelor ce interesează serviciul de intelligence în scopul clarificării
unor informaţii sau al documentării unor aspecte de interes informativ-operativ.

Mai nou, se utilizează și metoda pătrunderii/penetrării într-un sistem

informatic pentru a se obține anumite informații de interes. Prin acces la un sistem
informatic se întelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a
datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe
specializate ori prin intermediul unei rețele, in scopul de a identifica probe. Prin
sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive
interconectate ori aflate in relatie functionala, dintre care unul sau mai multe
asigura prelucrarea automata a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin
date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informatii sau concepte
sub o forma adecvata prelucrarii intr-un sistem informatic, inclusiv un program
capabil sa determine executarea unei functii de catre un sistem informatic.
Dezinformarea este o metodă specială utilizată recvent de serviciile se
spionaj și contraspionaj. Ea constă într-o acţiune prin care se plasează adversarului
date şi informaţii special prelucrate pentru a nu se sesiza lipsa lor de autenticitate,

28
ori prin care se lansează deliberat ştiri şi informaţii cu caracter de influenţă, în
vederea susţinerii şi promovării unor interese operative.

Propaganda şi contrapropaganda difuzarea îm massmedia a unor curente

de opinie, idei, fapte, de regulă politice sau care au legătură cu deciziile politice și
au ca ținte un Adversar, chiar un dușman declarant. Contrapropaganda este, de
asemenea, utilizată prin intucerea în opinia publică a unor ide ice vin să
contracareze propaganda adversarului. Atât propagansa cât și contrapropaganda se
utilizează pe timp de război dar și în timp de pace. Deși, media și anumiți formatori
de opinie ies în fața publicului, de regulă, în spatele lor se află serviciile de
intelligence.
Măsurile active reprezintă un termen de origine rusă ce descrie operaţiunile
de intelligence care afectează acţiunile sau politicile altei naţiuni ţintă (activnîie
metropriatnia). Aceste operaţiuni pot fi acoperite sau nu şi pot include o largă
varietate de activităţi. Practic, aproape toate metodele specialie despre care am
amintit până acum pot fi integrate noțiunii de măsuri active. Sunt concepute pentru
a crea avantaje strategice pe termen scurt, mediu şi lung statelor cărora aparţin. În
terminologia de specialitate aceste operaţiuni acoperite se mai numesc şi acţiuni
speciale cu caracter preventiv: de propagandă şi contrapropagandă; de influenţă;
de recrutare a personalităţilor din viaţa politică, socială, ştiinţifică şi militară a
naţiunilor ţintă; de neutralizare fizică a unor personalităţi incomode (acțiuni
umede); de compromitere; de sprijin etc.
Decepcion este un termen preluat din lexigul american și se poate traduce
prin decepție. Ca medosă utilizată în intelligenceul activ se înțelege orice fel de
acțiune care își propune să decepționeze adversarul. Serviciile de intelligence
americane au folosit-o din plin, nu numai în rimpul Războiului Rece. Cel mai
potrivit exemplu îl constituie „Rețeaua Caram”, care în realitate a fost un joc
operativ realizat printr-un ofițer de securitate român din apartul exter, șeful
rezidenturii de la Paris, care acționa sub acoperirea de șef al Atașaturii comerciale,
cu rol de agent de legătură. Acesta a furnizat sovieticilor sub cntrolul serviciilor
secrete franceze și sub ochii „îngăduitori ai americanilor”, 72 de dosare strict
secrete de nivel Cosmic din arhiva NATO. Americanii aflaseră că sovieticii se
așteptau să ajungă la informații care să demonstreze că NATO se pregătea să atace
țările comuniste din Blocul Tratatului de la Varșovia. În realitate, documentele
primite prin intermediul Rețelei Carama de la Paris, unde ss-a aflat până în 1968
sediul NATO, doar informații care demonstrau caracterul pur defensiv al alianței
Nord-Atlanticce. Acest aspect i-ar cam fi demobilizat pe sovietici, adică i-au
decepționat.
Un alt procedeu poartă numele de „false flag” (lumina falsă). FBI-ul
america se pare că este bine specializat în astfel de operațiuni. Pe melagurile
29
mioritice se numește joc de rol. De pildă, un agent operativ pozează în
reprerzentant al unui alt serviciu, al unei alte organizații criminale, al unei alte
companii etc., în funcție de cerințele circumstanțelor respective. Serviciile
calificate dețin specialiști care au o înfățișare potrivită, cunosc limbi străine și
acționează abil pentru a fi convingători, atunci când își joacă rolul asumat3.

3
Vezi pe larg James M. Olson, Cum să prinzi un spion. Arta contraspionajului, Editura Meteor press, București,
2020, p. 46.

30
 IMAGINEA SERVICIILOR SECRETE BRITANICE
DUPĂ RĂZBOIUL RECE
- ÎNTRE TRADIŢIE ŞI TRANSPARENŢĂ -

Statutul de referinţă pentru organizarea şi funcţionarea comunităţii

informative britanice îl constituie Legea Serviciului de Securitate (Security Service
Act) din 1989. Este prima lege care reglementează structura şi activitatea
serviciilor secrete britanice, întrucât din 1883, anul înfiinţării Serviciului Special
(Special Branch), respectiv 1909, anul înfiinţării celebrului MI5 (Millitary
Intelligence 5), guvernele au păstrat o discreţie totală în acest domeniu,
nerecunoscând existenţa vreunui serviciu secret şi, prin urmare, nici funcţionarea
unui cadru juridic care să reglementeze activitatea în acest domeniu. Legea
Secretelor Oficiale (Oficial Secrets Act) din 1911, amendată în 1920, 1939, 1946,
1964 şi 1972 sancţiona aspru orice divulgare a secretelor, inclusiv referirile publice
la activitatea serviciilor secrete. Este de reţinut faptul că tradiţia britanică în
domeniul serviciilor secrete înseamnă discreţie totală.
Abia în anul 1991, când s-a pus tot mai mult problema transparenţei
serviciilor de informaţii pe plan mondial, premierul conservator în exerciţiu la acea
dată, John Major, rupând „tradiţia tăcerii” a recunoscut public existenţa serviciilor
secrete britanice şi a dezvăluit numele şefului MI5, doamna Stella Rimmington. Cu
toate acestea, tradiţionalismul britanic în domeniu s-a dovedit mai greu adaptabil la
noile cerinţe de transparenţă create după încheierea războiului rece. Bunăoară, The
New Enciclopedia Britanica, ediţia 1994, oferă date interesante despre serviciile de
informaţii şi securitate ale Franţei, Germaniei, Italiei, Rusiei etc., dar despre
instituţiile similare britanice menţionează, lapidar, că sunt „secrete şi prea puţin
cunoscute”. Din fericire pentru exegeţi, nu aceeaşi atitudine s-a manifestat din
partea presei scrise din Insulă, fapt pentru care în ultimii ani s-au acumulat
numeroase date şi informaţii care, alături de cele publicate deja înainte de 1990, ne
permit să cunoaştem astăzi mult mai bine comunitatea informativă a Marii Britanii.
British Intelligence Community (comunitatea informativă a Marii Britanii) este
formată din organe de stat cu rol de coordonare şi control, servicii secrete şi
structuri departamentale. Din datele publicate în ultimii ani rezultă următoarea
compoziţie a comunităţii informative britanice: Special Branch, Military
Intelligence 5 (MI5), Military Intelligence 6 (MI6), Governemment
Communications Headquarters (G.C.H.Q.), Defence Intelligence Staff (D.I.S.),
Joint Intelligence Committee (J.I.C.), Defence Intelligence Committee (D.I.C.),
Coordinator of Intelligence and Security (C.I.S.).

31
 Special Branch

Secţia Specială a Scotland Yard-ului a luat fiinţă în 1883, ca urmare a atentatelor

cu bombe din Londra puse la cale de organizaţia secretă irlandeză Sinn Fein. În
acel an, problema irlandeză revenise în atenţia englezilor datorită unei serii de
treisprezece atentate cu bombe, soldate cu numeroase victime. De aici şi denumirea
iniţială de Serviciul Special Irlandez. Acesta era format din 15-20 de ofiţeri ai
Diviziei pentru Investigaţii Criminale din cadrul Scotland Yard. După ce seria
atentatelor cu bombe a luat sfârşit (iunie 1885), Serviciul Special şi-a continuat
activitatea în cadrul Diviziei pentru Investigaţii Criminale, revenindu-i misiunea de
supraveghere a grupurilor politice irlandeze. În scurt timp, aria sa de acţiune nu s-a
mai limitat numai la problema irlandeză, astfel încât cuvântul „irlandez” a dispărut
din titulatura serviciului. Activitatea Serviciului Special s-a extins apoi şi asupra
grupurilor de imigranţi străini, în special anarhişti, dintre care, deosebit de activi,
erau cei proveniţi din Imperiul Ţarist, Franţa şi Germania. Înainte de primul război
mondial, personalul Serviciului Special a sporit la aproximativ 50 de angajaţi care
aveau în atenţie, pe lângă problema irlandeză şi a anarhiştilor, acţiunile protestatare
ale studenţimii indiene şi a străinilor. Ulterior, Special Branch-ul s-a aflat într-o
luptă permanentă pentru descoperirea şi contracararea acţiunilor subversive,
termen prin care se înţelegea mişcarea comunistă şi a militarilor radicali de
stânga4 .
În prezent, sediul Serviciului Special se află în clădirea Scotland Yard-ului, dar
brigăzile lui posedă birouri răspândite în toată Londra. Şefului Serviciului Special
îi revine şi funcţia de comisar adjunct, având în subordine trei comandanţi, ai
secţiilor Administraţie, Porturi şi Operaţii. În afara Comisarului Poliţiei
Metropolitane, şeful acestui serviciu este singurul ofiţer investit cu dreptul de a
comunica direct cu ministrul de interne şi poate fi chemat să raporteze direct
Cabinetului, din ordinul primului ministru.
În conformitate cu cadrul legislativ în vigoare, Serviciul Special are în
responsabilitate următoarele:
protejarea membrilor Cabinetului şi a altor personalităţi politice, precum şi a
demnitarilor străini aflaţi în vizită oficială în Marea Britanie, supravegherea
turiştilor străini, grupurilor de imigranţi, a organizaţiilor subversive;
supravegherea porturilor, aeroporturilor şi paza clădirilor ambasadelor şi a
personalului diplomatic;

4
vezi pe larg, Tony Bunyan, History and Practice of Political Polices in Great Britain , London, 1977,
p. 81-95.

32
furnizarea de liste ale potenţialilor „asasini” spre a fi comparate cu datele
vizitatorilor la ambasade;
depistarea supravegherii ambasadelor de către agenţii unor ţări „duşmane” (de
regulă, în colaborare cu MI5);
întocmirea listelor de străini şi a celor cu ascendenţă străină, în eventualitatea unui
conflict al Marii Britanii cu un alt stat (precedente au existat în 1914 şi 1939, când
sute de germani au fost duşi în campusuri sau li s-a interzis părăsirea localităţilor);
răspunderi speciale în ceea ce priveşte apărarea secretelor oficiale şi colaborarea
strânsă cu serviciile de informaţii, îndeosebi cu MI5, în finalizarea cazurilor de
spionaj, în sensul că operează arestări, instrumentează şi pregăteşte probe pentru
procesele persoanelor acuzate de spionaj, ofiţerii săi putând să se prezinte în faţa
tribunalului.
Serviciul Special dispune de peste 1.000 de ofiţeri, din care 550 în perimetrul
Londrei, iar restul în birourile permanente de pe lângă poliţiile locale. Oficialităţi
britanice au declarat, în Camera Comunelor, că Serviciul Special costă anual statul
britanic între 5 şi 6 milioane de lire sterline.
În cadrul Scotland Yard funcţionează o divizie specială, Special Operation 14 (SO
14), însărcinată cu paza familiei regale britanice. În vara anului 1999, SO 14 a fost
supusă unui proces de restructurare, pe fondul reducerii cheltuielilor pentru
protecţia familiei regale, solicitată de către regina Elisabeta a II-a.

Military Intelligence 5 (MI5)

Serviciul naţional de contraspionaj al Marii Britanii îşi are obârşia în

înfiinţarea, pe 1 octombrie 1909, a Secret Service Bureau (Biroul Serviciului
Secret) în cadrul War Office (Ministerului de Război), la recomandarea primului
ministru, pentru a lupta împotriva spionajului german din porturile britanice. În
1910, Secret Service Bureau a fost divizat în Home Section (Secţiunea Interne) şi
Foreign Section (Secţiunea Externe). În ianuarie 1916 în cadrul War Office i-a
naştere Directorate of Military Intelligence (Direcţia de Informaţii Militare), Home
Section devenind Military Office 5 (M.O.5), rebotezat în scurt timp Military
Intelligence 5 (MI5) iar Foreign Section devenind Military Intelligence 6 (MI6).
De la înfiinţarea sa până în 1940 poziţia de director general al MI5 a fost deţinută
de Vernon Kell, cunoscut sub denumirea de K, spre deosebire de omologul său de
la MI6, Manfred Cumming, desemnat prin iniţiala C.
Iniţial, MI5 s-a ocupat de contraspionajul militar, iar la 15 octombrie 1931
competenţele sale au fost extinse pe întreg teritoriul Marii Britanii, MI5 devenind
Security Service (Serviciul de Securitate). În 1953, conducerea MI5, exercitată de
către primul ministru, a fost transferată în sarcina Home Secretary (ministrului de
interne), fără însă ca serviciul să devină un organism al acestui minister.
33
Până nu de mult, pe linia tradiţionalismului britanic, însăşi existenţa acestui
serviciu a fost sistematic negată, „secretomania” inspirându-i pe autorii de romane
poliţiste şi de aventuri, care l-au prezentat ca pe o organizaţie învăluită în umbre,
condusă de membri educaţi la Oxford şi Cambridge, care au reuşit să-i ţină în şah,
într-un fel sau altul, pe spioni, comunişti şi terorişti5 .
Din 1953 MI5 a funcţionat în baza unei directive emise de ministrul de
interne, care stabilea rolul directorului general al serviciului. El a fost legiferat
oficial abia în 1989, prin apariţia Security Service Act. În decembrie 1991 numirea
oficială, dată publicităţii, a noii directoare a serviciului, Stella Rimington, a
constituit, la rândul său, un nou pas în direcţia transparenţei. Pe 16 iulie 1993,
pentru a face faţă acuzaţiilor conform cărora ar fi ascultat convorbirile telefonice
ale familiei regale, MI5 publică o broşură de 36 de pagini despre activităţile sale,
iar d-na Rimington apare, pentru prima oară, în faţa presei. Broşura includea
inclusiv o organigramă a instituţiei, precum şi cifra angajaţilor acesteia (2000).
Cu excepţia directorului general, al cărui nume este făcut public începând cu
1991, MI5 aplică o strictă secretizare în ceea ce priveşte numele şi domiciliul
angajaţilor săi, în special ca urmare a frecventelor ameninţări cu care se confruntă
personalul din partea grupărilor teroriste. Legea Secretelor Oficiale a împiedicat
permanent publicarea unor informaţii despre serviciile de informaţii. Singurele
date apărute în presă se refereau la alocaţiile bugetare pe care Parlamentul le vota
în fiecare an, fără a fi puse însă nici un fel de întrebări referitoare la modul lor de
cheltuire.
Principalele competenţe în activitatea informativă a MI5 au fost actualizate
odată cu adoptarea, în 1989, a Legii privind Serviciul de Securitate, modificată în
1994. În conformitate cu aceasta, MI5 are competenţe de soluţionare a „delictelor
grave” din interiorul ţării, care presupun o pedeapsă privativă de libertate de
minimum trei ani6. MI5 a devenit astfel o structură specializată în contraspionaj,
combaterea terorismului (în special irlandez) şi a crimei organizate (inclusiv în
domeniul securităţii sociale). Serviciul răspunde de prevenirea oricăror infracţiuni
rezultate din activitatea agenţilor străini care vizează răsturnarea sau subminarea
democraţiei parlamentare prin mijloace politice sau violente.
Potrivit legii, MI5 se subordonează ministrului de interne. În vederea
realizării sarcinilor pentru care legea nu-i conferă competenţă (anchete, arestări
etc.), MI5 cooperează cu Special Branch7. Unele comentarii ale presei au făcut

5
„Cronica româna”, 7 ianuarie 1998.
6
„The Economist”, 8 noiembrie 1997.
7
„Tiempo”, 21 iulie 1997.

34
referire la faptul că datorită noii legi de funcţionare, la nivelul de comandă al celor
două instituţii se află în derulare un conflict de competenţe8.
În ceea ce priveşte managementul, structura şi personalul, instituţia este
condusă de un director general şi doi directori generali adjuncţi, responsabili
pentru acţiunile operative, respectiv problemele de administraţie, care sunt numiţi
după consultarea cu ministrul de interne. În plus, în cadrul Serviciului există şi un
post de director coordonator al informaţiilor pentru Irlanda de Nord. Directorul
general este numit de către ministrul de interne, cu acordul primului ministru. Pe
lângă atribuţiile curente de conducere şi control, directorul general întocmeşte un
raport anual asupra activităţii serviciului, care este adresat primului ministru şi
secretarului de stat.
În compunerea MI5 intră cinci departamente de informaţii, precum şi două
departamente administrative, fiecare condus de către un director. La acestea se
adaugă un consiliu juridic şi secretariatul.
Surse media din ultimii ani oferă date interesante şi despre cele cinci departamente
operative ale MI5.
Protective Security Branch (C Branch) – Departamentul de protecţie – este
răspunzător de securitatea angajaţilor şi informaţiilor vehiculate în cadrul MI5. De
asemenea, consiliază în probleme de securitate celelalte instituţii oficiale britanice
şi oferă asistenţă specializată persoanelor şi instituţiilor de stat sau private
interesate, acordând autorizaţii de securitate şi verificând respectarea măsurilor
menite să împiedice accesul neautorizat în sistemele computerizate de date, să
protejeze sistemele de comunicaţii împotriva interceptării, să păstreze
confidenţialitatea şi integritatea informaţiilor. Conform unor informaţii vehiculate
pe INTERNET, MI5 pregăteşte (curs cu durata de doi ani) ofiţerii care vor acorda
asistenţă firmelor cu privire la riscurile de securitate din partea spionajului şi
crimei organizate. Fiecare ofiţer va răspunde de un sector al industriei, asigurând
securitatea sistemelor de computere, a activităţilor de producţie şi cercetare, a
planurilor de afaceri.
Intelligence Resources & Operations Branch (A Branch) – Departamentul de
Resurse Operative şi Informaţii – are aproximativ 340 de angajaţi şi asigură
recrutarea agenţilor, căutarea informaţiilor, misiunile operaţionale, precum şi
legătura cu celelalte organisme ale guvernului britanic.

8
Ibidem.

35
Counter Terrorism (International) Branch – Departamentul pentru contracararea
terorismului internaţional - este răspunzător de contracararea acestor ameninţări,
cooperând cu celelalte servicii de informaţii britanice, precum şi cu numeroase
servicii de informaţii străine. În septembrie 1998 parlamentele britanic şi irlandez
au adoptat Legea privind combaterea terorismului, care conferă competenţe sporite
serviciilor de securitate şi organelor de poliţie în lupta împotriva terorismului.
Legea permite urmărirea şi arestarea cetăţenilor rezidenţi în Marea Britanie,
acuzaţi ori implicaţi în comiterea de acţiuni teroriste pe teritoriul altor state şi
pasibili de punerea sub urmărire, întemniţare sau expulzare de pe teritoriul Marii
Britanii, precum şi confiscarea fondurilor şi proprietăţilor persoanelor condamnate
pentru comiterea de acţiuni teroriste în străinătate, dacă au fost folosite în acest
scop.
Counter Terorism (Irish & other domestic) Branch – Departamentul pentru
contracararea terorismului irlandez şi a altor forme de terorism intern – este
însărcinat, din 1992, cu lupta împotriva terorismului de această factură, atât pe
teritoriul naţional, cât şi în străinătate. În acest sens, departamentul sprijină, prin
mijloace specifice, Forţele de Poliţie Regală din Ulster.
Counter Espionage & Counter Proliferation Branch (K Branch) – Departamentul
pentru contraspionaj şi neproliferare – răspunde de contracararea spionajului,
inclusiv a celui industrial, precum şi de supravegherea transferurilor de tehnologie
„sensibilă”. Din 1992, în cooperare cu alte departamente guvernamentale, MI5 este
autorizat să acţioneze pentru contracararea ameninţărilor generate de traficul ilegal
cu armament nuclear, chimic şi biologic, vectorii purtători ai acestuia, precum şi
echipament tehnologic dual. De asemenea, acest departament are şi sarcina apărării
personalului şi sediilor guvernamentale din străinătate împotriva acţiunilor de
spionaj.
Counter Subversion Branch (F Branch) – Departamentul pentru combaterea
acţiunilor subversive - este însărcinat cu supravegherea organizaţiilor şi
persoanelor a căror activitate este considerată subversivă (menită să răstoarne sau
să submineze democraţia parlamentară prin mijloace violente, de natură politică,
economică, militară sau de altă natură), în special a mişcărilor extremiste.
Activitatea acestei direcţii s-a diminuat în ultimii ani, situaţie reflectată şi de
procentul de sub 5% din bugetul serviciului alocat pentru acest departament.
Începând cu 1996, noua legislaţie obligă Serviciul să acorde sprijin informativ
forţelor de poliţie şi altor agenţii de aplicare a legii pe linia prevenirii şi investigării
delictelor grave. În acest sens, MI5 cooperează cu Serviciul Naţional de Informaţii
privind Infracţiunile Grave (N.C.I.S.), Scotland Yard, Ministerul de Interne şi
Oficiul Naţional de Control Vamal şi Plata Accizelor, având acces la comunicaţiile
electronice codificate folosite de persoane fizice şi juridice, în scopul combaterii
crimei organizate şi terorismului.
36
Cele două departamente administrative sunt Personnel, Training & Security
Branch - Departamentul pentru Securitatea şi Instruirea Personalului, care
răspunde de formarea, perfecţionarea şi gestionarea angajaţilor serviciului şi
Support Services, Information, Management Office, Administration (S Branch) –
Departamentul pentru Servicii Auxiliare, Informaţii, Conducere şi Administraţie,
însărcinat cu problemele administrative, tehnice şi logistice ale serviciului.
Ca şi Special Branch, MI5 culege informaţii din toate sectoarele vieţii politice.
Informaţiile obţinute în urma activităţii operative din teren sunt prelucrate la sediile
MI5 de profesionişti care au specializări în domeniile psihologiei, economiei,
sociologiei, ştiinţelor comunicării. Sarcina lor este asamblarea informaţiilor
provenite din teren, evaluarea lor, coroborarea cu alte informaţii deja monitorizate.
Însoţite de directive de informaţii, ele sunt destinate uzului intern, altor agenţii de
informaţii sau primului ministru.
MI5 are atribuţii generale în apărarea secretelor oficiale, dar nu este răspunzător de
actele funcţionarilor publici. Fiecare minister îşi are propriul sistem de securitate,
ministrul însuşi fiind cel care urmăreşte problemele de securitate ale personalului şi
documentelor. MI5 avizează complexul de măsuri propuse de acesta şi efectuează
inspecţii periodice. Fiecare departament ministerial dispune de un ofiţer direct
răspunzător de securitatea funcţionarilor. Ministerele pot adresa cereri de verificare
a funcţionarilor şi, la rândul lor, pot deschide dosare pentru aceştia.
După cum informa cotidianul „Daily Telegraph”, începând cu luna februarie 1998,
MI5 a instalat o linie telefonică pentru cei care deţin informaţii referitoare la
ameninţarea securităţii Marii Britanii. Până la acea dată, MI5 era accesibil
publicului prin intermediul unei simple cutii poştale. Tot în legătură cu acest
aspect, surse autorizate ale serviciului au declarat: „Dorim informaţii importante.
Nu vrem ca oamenii să sune pentru a ne spune că au descoperit un pachet suspect
sau că au vecini care ar putea fi terorişti irlandezi. În asemenea cazuri ei trebuie să
sune la poliţie.” Linia telefonică poate fi utilizată şi de spionii străini, de terorişti
sau membri disidenţi ai organizaţiilor mafiote, pentru a-şi oferi serviciile ca
informatori pentru MI59.
Recrutarea personalului

9
„Ziua”, 30 decembrie 1997.

37
În opinia fostului director al MI5 din perioada 1996 - 2002, Steven Lander, „printre
cei 1.850 de angajaţi ai serviciului se află o mulţime de militari şi paraziţi” 10.
Necesitatea angajării de personal s-a reliefat inclusiv la nivelul presei, prin
intermediul căreia a fost lansată o campanie publicitară (anunţuri în cotidiene,
plasarea de broşuri în bibliotecile universitare) cu oferta atractivă a „unui loc de
muncă inedit” şi a unor salarii iniţiale de circa 19.000-23.000 de lire sterline anual.
După informaţiile publicate de ziarul spaniol „Tiempo” din 21 iulie 1997, circa
20.000 de persoane ar fi răspuns la oferta de angajare în MI5, primind câte o
broşură din care „rezultă un interes deosebit pentru angajarea candidaţilor de sex
feminin”, întrucât în opinia consilierului MI5, David Brickford, „femeile sunt
analişti foarte buni”. Aceeaşi broşură a anunţat ridicarea interdicţiei legată de
angajarea în MI5 a homosexualilor.
Un mijloc original de recrutare a noilor agenţi îl constituie propunerea adresată
celor care reuşesc să descifreze mesajele codificate aflate pe site-ul de pe Internet
al MI5 să trimită un curicullum vitae. Potrivit relatărilor presei, serviciile secrete
britanice au apelat la astfel de metode în repetate rânduri. În 1999, o operaţiune
similară s-a încheiat cu o creştere de 30% a celor care doreau să lucreze pentru
serviciile secrete11.
Directorii MI5 după 1990
Pe 7 octombrie 2002 funcţia de director al MI5 a fost preluată de către Eliza
Manningham-Buller, director adjunct al serviciului din iulie 1997 şi fostă şefă a
secţiei antiterorism irlandez. În vârstă de 53 de ani, la data numirii, noua directoare
a MI 5, de profesie învăţătoare, a intrat în serviciile secrete în 1974 iar în 1991, în
timpul Războiului din Golf, a fost ofiţer de legătură cu Agenţia Centrală de
Informaţii.

Competențe, buget, personal

Bugetul anual al MI5 este estimat la 140 de milioane de lire sterline, din care 25%
este alocat pentru contracararea terorismului irlandez, 15,5% pentru contracararea
terorismului internaţional, 12% pentru combaterea spionajului, 17% pentru
dezvoltare tehnologică, 7,5% pentru cooperarea cu alte instituţii şi departamente12.
În 1993, aproximativ 44% din activitatea MI5 era dirijată în direcţia luptei
împotriva terorismului din Marea Britanie, 26% împotriva terorismului de origine
străină, iar 5% în direcţia luptei împotriva subversiunii.

10
„Adevărul”, 4 septembie 1997.
11
„Cronica română”, 5 decembrie 2000.
12
Jacques Baud, Encyclopedie du renseignement et des services secrets, Nouvelle Edition, Lovangelle,
1998, p.178.

38
 Interesant este şi sistemul de control al activităţii acestei instituţii. Legea
Serviciului de Securitate statuează instituţia Cenzorului, a cărui funcţie este să
verifice mandatele care autorizează încălcarea proprietăţii emise în baza legii de
către ministrul de interne. Cenzorul este numit de primul ministru şi trebuie să
deţină o funcţie juridică de rang înalt. Acesta întocmeşte anual un raport asupra
executării funcţiilor serviciului către primul ministru care, la rândul lui, prezintă
câte o copie sau un rezumat al documentului celor două camere ale Parlamentului.
Prin acelaşi act normativ s-a creat un Tribunal format din trei jurişti de rang înalt,
cu vechime de peste zece ani în activitate, care investighează plângerile publicului
la adresa Serviciului de Securitate. Membrii Tribunalului sunt numiţi de Majestatea
Sa prin Mandat Regal şi sunt independenţi faţă de guvern. În cazul în care
Tribunalul stabileşte că un serviciu secret a făcut cercetări în legătură cu
reclamantul fără o bază reală, trebuie să-i aducă la cunoştinţă acest lucru.
Totodată, Tribunalul îl informează pe Secretarul de stat şi pe cenzor despre
constatările făcute, având autoritatea de a ordona încetarea activităţilor serviciului,
distrugerea evidenţelor şi plata unor daune către reclamant.
În primii cinci ani de la apariţia Legii Serviciului de Securitate Tribunalul a
investigat aproximativ 200 de reclamaţii, constatând că nici una nu a fost fondată.

Millitary Intelligence 6 (MI6)

Principalul serviciu de informaţii externe al Marii Britanii este organizat pe
„direcţii operative zonale” şi „secţii independente”13. Cunoscut şi sub numele de
Secret Intelligence Service (S.I.S.), acesta a acţionat de la sfârşitul secolului al
XVI-lea până în 1994 în baza „prerogativelor regale” (dreptul de a emite mandate),
fără a avea un document oficial de legiferare, prerogative ce-i confereau „puterea şi
dreptul” să întreprindă orice acţiune necesară pentru „apărarea regatului”.
Ca şi MI5, MI6 îşi are originea în Secret Service Bureau, creat în 1909, fiind Secţia
Externă a acestuia. După izbucnirea primului război mondial, în august 1914,
Secţia Externă a devenit M11 (c), primind sarcina de a culege informaţii din
străinătate şi de a desfăşura activităţi de contraspionaj în afara Imperiului Britanic.
În 1918 M 11 (c) a fost transferat de la Ministerul de Război la Ministerul de
Externe iar în 1921 şi-a schimbat denumirea în Serviciul Secret de Informaţii
(Secret Intelligence Service – SIS). De la înfiinţare şi până în 1923 serviciul a fost
condus de către căpitanul Manfred Cumming.

13
„Jurnalul naţional”, 15 septembrie 1997.

39
Existenţa MI6 nu a fost recunoscută oficial decât în 1992, iar baza sa legală a fost
stabilită, pentru prima oară, prin Intelligence Services Act (Legea Serviciilor de
Informaţii) din 26 mai 1994. În conformitate cu aceasta, MI6 are ca principale
obiective de activitate:
culegerea de informaţii din exterior;
punctarea, evaluarea şi recrutarea pe teritoriul ţării a cetăţenilor străini;
sarcini de contraspionaj şi contrainformaţii externe;
acţiuni sub acoperire în zonele de interes britanic din afara graniţelor.
În viziunea premierului britanic, printre sarcinile MI6 se numără: obţinerea de
informaţii despre alte state, infiltrarea propriilor agenţi în serviciile de spionaj
adverse, promovarea prin mijloace secrete a intereselor politice, economice şi de
securitate ale Marii Britanii, elaborarea de studii, analize şi prognoze în diferite
domenii şi punerea lor la dispoziţia primului ministru pentru orientare în luarea
deciziilor guvernamentale.
În ultimii ani, printre priorităţile MI6 au fost incluse lupta împotriva proliferării
armelor nucleare, chimice şi biologice, precum şi combaterea traficului de droguri.
Aceasta nu a însemnat, însă, o diminuare a activităţilor tradiţionale de spionaj
politic, economic şi militar, o dovadă în acest sens constituind-o acţiunile
îndreptate împotriva unor aliaţi consacraţi, cum ar fi Franţa, Elveţia, Israel,
Germania, Italia şi, chiar, SUA.
MI6 este subordonat, formal, Foreign Office-ului (Ministerul de Externe) şi real
primului ministru şi Parlamentului, în faţa căruia prezintă anual un raport de
activitate. Premierul are dreptul de a elimina din raport unele date care, dacă ar fi
publicate, ar putea prejudicia activitatea serviciului.
MI6 este structurat în patru direcţii operative: Directorate of Personnel &
Administration (Direcţia pentru Personal şi Administraţie), Directorate of Support
Service (Direcţia Serviciilor Auxiliare), Directorate of Security & Public Affairs
(Direcţia pentru Securitate şi Afaceri Publice) şi Directorate of Requirement &
Production (Direcţia pentru Planificare şi Producţie). Centrul MI6 îl constituie
ultima direcţie, care asigură culegerea de informaţii şi exploatarea acestora în
funcţie de zonele geografice. Ea include şapte compartimente de culegere de
informaţii, conduse de controlori şi specializate pe zone geografice: Marea
Britanie, fostul bloc sovietic, Europa, Emisfera vestică, Africa, Orientul Mijlociu şi
Orientul Îndepărtat. Fiecare din aceste zone cuprinde un grup de ţări.
După 1991, în cadrul MI6 a luat fiinţă Departamentul pentru probleme globale,
care are ca obiectiv principal traficul de droguri, personalul angajat fiind format
din ofiţeri specializaţi în crima organizată. Robin Cook, ministrul de externe

40
britanic a anunţat că MI6 va primi „rolul principal” în lupta de combatere a
traficului de droguri14.
Şefului Serviciului i se subordonează cei patru directori ce conduc direcţiile
operative.
Cadrele MI6 sunt selecţionate din universităţi, ministere, cluburi etc. şi lucrează, de
la început, ca salariaţi în aceste instituţii, pe linia cărora sunt trimişi, apoi, în
exterior. Totodată, angajaţii sunt îndrumaţi, ca în funcţie de aptitudini, să se
specializeze în anumite domenii. Una din şcolile în care Serviciul îi trimite, în mod
acoperit, pentru a-şi însuşi limba ţării unde vor lucra, este „Şcoala de studii şi limbi
străine” din Londra, care are şi o secţie în limba română.
Pentru realizarea sarcinilor prevăzute de lege, MI6 colaborează cu Ministerul de
Externe (în cadrul căruia funcţionează din punct de vedere administrativ), MI5 şi
Special Branch în interiorul ţării, iar în străinătate cu Defence Intelligence Staff şi
alte servicii similare din Alianţa Nord Atlantică, cu care face schimb de informaţii
şi acţionează în comun în baza unor acorduri bi- şi/sau multilaterale.
Sarcinile MI6 sunt trasate de Coordinator of Intelligence Security (C.I.S.), în
îndeplinirea lor cooperând cu Centrul Guvernamental de Comunicaţii (GCHQ)15.
Activitatea lui MI6 are caracter strict secret, informaţiile nefiind date
publicităţii, conform principiului exprimat de şeful serviciului din perioada 1989-
1994, Sir Colin McColl: „secretizarea este marfa noastră de schimb, fiind bunul cel
mai de preţ al nostru”16. Întregul personal (estimat la 2.300 de angajaţi în martie
1994) este conspirat în cadrul Foreign and Commonwelth Office (F.C.O.) sau al
altor compartimente guvernamentale. În exterior se foloseşte, de regulă, acoperirea
diplomatică, precum şi a altor funcţii din instituţiile şi organizaţiile
guvernamentale.

14
„The Economist”, 8 noiembrie 1997.
15
„Curentul”, 15-16 noiembrie 1997.
16
„The Times”, 10 noiembrie 1997.

41
Bugetul anual este evaluat la aproximativ 300 de milioane de lire sterline, dar se
apreciază că sumele cheltuite de MI6 depăşesc de aproximativ cinci ori bugetul
oficial17. În afară de bugetul oficial, Serviciul mai beneficiază de fonduri
importante din bugetele Foreign and Commonwelth Office şi Ministerului Apărării.
De altfel, între MI6 şi F.C.O. există relaţii apropiate, ele coordonându-şi acţiunile
întreprinse pentru asigurarea confidenţialităţii şi acoperirii depline a operaţiilor
specifice. Frecvent, Serviciul „împrumută” pe perioade determinate personal
aparţinând F.C.O. care activează în străinătate, în scopul executării unor misiuni
speciale. În acest sens, există un angajament ferm ce trebuie semnat de aceşti
diplomaţi, care prevede că după încetarea misiunii speciale vor păstra secretul în
legătură cu sarcinile îndeplinite, persoanele de legătură şi relaţiile avute cu
Serviciul.
Potrivit Legii Serviciilor de Informaţii, adoptată în 1994, MI6 nu poate fi tras la
răspundere pentru operaţiuni ilegale efectuate pe teritoriul altor state în cazul în
care acestea au fost făcute cu acceptul prealabil al Ministerului de Externe
britanic18.
Ca şi MI5, MI6 nu a fost scutit în ultimii ani de o serie de scurgeri de informaţii
soldate cu efecte negative în planul imaginii. Pe 12 mai 1999, un fost cadru al
MI6, care a lucrat în Secţia Europa de Est sub numele de cod UKA/7, Richard John
Tomlinson, nemulţumit că în anul 1995 a fost scos din serviciu ca urmare a unor
eşecuri repetate, în pofida unor ameninţări anterioare că va divulga secrete, a reuşit
să difuzeze pe Internet o listă cu numele a 117 angajaţi ai MI6, precum şi detalii
ultrasecrete legate de activităţile acestora19. Lista a fost accesibilă, timp de câteva
ore, pe „site-ul” publicaţiei americane „Executive Intelligence Review” 20. Ea fost
însă preluată de numeroşi abonaţi, astfel încât, în prezent, poate fi găsită inclusiv în
„site-ul” serviciului francez de informaţii externe, D.G.S.E 21. Neglijenţa serviciilor
secrete engleze este cu atât mai de neînţeles cu cât Tomlinson avusese precedente,
în 1997 fiind arestat pentru tentativa de a publica o istorie neoficială despre MI6, în
Australia şi condamnat pentru infracţiunea de „divulgare de secrete de stat” la un
an închisoare, iar în 1998 şi 1999 divulgase şi alte informaţii confidenţiale, la care
vom face referire în continuare.

17
„Evenimentul zilei”, 18 iunie 1997.
18
„Dosare ultrasecrete”, 4 martie 2000.
19
„Cotidianul”, 13 mai 1999.
20
„Ziua”, 22 mai 1999.
21
„Ziua”, 29 mai 1999.

42
Conform celor susţinute de Tomlinson într-o declaraţie trimisă organizaţiei
nonguvernamentale Liberty, cu sediul la Londra, în vara anului 1992, Nick
Fiswick, responsabilul cu operaţiunile MI6 în Balcani, elaborase un plan de
asasinare a preşedintelui Serbiei, Slobodan Miloşevici, cuprinzând trei variante de
acţiune:
antrenarea şi echiparea unei grupări paramilitare a opoziţiei, care prezenta
avantajul negării în ceea ce priveşte implicarea directă a serviciilor secrete
britanice, dar şi dezavantajul că posibilitatea de control asupra operaţiunii ar fi fost
mai mică;
folosirea INCREMENT, o celulă a Special Air Service (S.A.S.), antrenată să
execute astfel de misiuni în exclusivitate pentru MI6, care urma să se infiltreze în
Serbia şi să-l atace pe Miloşevici fie cu o bombă, fie într-o ambuscadă prin
folosirea unui trăgător de elită;
asasinarea lui Miloşevici într-un accident de maşină înscenat, în timpul vizitei la
Conferinţa Internaţională pentru Fosta Iugoslavie ţinută la Geneva, în Elveţia, cu
ajutorul unei arme cu lumină stroboscopică, folosită de forţele speciale pentru a-i
dezorienta pe piloţii de elicopter sau pe terorişti22.
Printre dezvăluirile ofiţerului britanic se numără şi cele referitoare la operaţiunea
„ORCADA”, nume de cod sub care se ascundea Andrew Mitchell, agent al MI6 de
naţionalitate germană, funcţionar superior în Bundesbank, având acces la
informaţii financiare şi economice deosebit de valoroase. Anterior infiltrării sale în
Banca Naţională a Germaniei, Mitchell urmase un curs intensiv de limba germană,
precum şi un curs în domeniul economic şi financiar la London School of
Economics. Prin intermediul acestuia Marea Britanie a putut afla, printre altele,
poziţia părţii germane în timpul negocierii Tratatului de la Maastricht.
Alte dezvăluiri au vizat operaţiunile întreprinse de MI6 împotriva unor state
membre ale Uniunii Europene, sub numele de cod „JETSTREAM”. Pentru
realizarea acestor operaţiuni, ofiţerii MI6 aflaţi în ţările vizate sunt susţinuţi de o
structură specială, cunoscută sub numele de UKB, care le furnizează acoperirile
necesare îndeplinirii misiunilor (oameni de afaceri, ziarişti etc). Principalele ţinte
de spionaj ale MI6 în Europa sunt Germania şi Franţa, dar sunt vizate şi Spania,
Italia şi Elveţia. Dacă în cazul Germaniei prezintă interes în primul rând domeniul
economic, în ceea ce priveşte Franţa primează informaţiile din domeniul militar, cu
precădere cele referitoare la capacităţile nucleare şi tehnologia militară avansată.

22
„Ziua”, 22 mai 1999.

43
Într-o declaraţie dată în faţa judecătorului de instrucţie francez Herve Stephan,
Tomlinson a susţinut implicarea serviciului britanic de spionaj în accidentul de
maşină suferit la Paris de către Prinţesa Diana de Walles în august 1997. El a arătat
faptul că Henri Paul, decedat şi el în accident, era un agent al MI6 recrutat în timp
ce îndeplinea funcţia de ofiţer de securitate la Hotelul Ritz din Paris. Conform
celor spuse de Tomlinson, în perioada premergătoare accidentului, s-a aflat, în
Paris, Richard Spearman, secretarul personal al şefului MI6, David Spedding,
precum şi un grup de agenţi ai MI6 sub acoperirea de fotografi, numit codificat
UKN, care oferă diverse servicii în domeniul supravegherii şi expertizei
fotografice23. Un document ultrasecret publicat de Agenţia Centrală de Informaţii
(C.I.A.) în 17 iunie 1997 a adus date noi, absolut senzaţionale, privind implicarea
în complot, alături de MI6 şi C.I.A., a unui al treilea serviciu secret, Mossad- ul,
printr-o echipă operativă specială (K-Team), cu baza la Geneva24.
La Londra dezvăluirile lui Tomlinson au avut efectul unei adevărate bombe. Chiar
în ziua apariţiei listei pe Internet, amiralul David Pulvertaft, secretarul Comisiei de
consiliere pe probleme de mass-media din cadrul Ministerului Apărării, a transmis
un mesaj către toţi directorii de ziare, posturi de radio şi televiziune din Marea
Britanie, cerându-le să nu publice numele agenţilor, întrucât „astfel de detalii ar
putea pune în pericol vieţi omeneşti”.
Nu era pentru prima dată când nişte agenţi ai MI6 erau deconspiraţi, incidentul
încadrându-se într-un lung şir de scandaluri cu care MI6 s-a confruntat în ultimii
ani. Astfel, în august 1996, Norman McSween, consilier în cadrul ambasadei
britanice de la Moscova, în realitate şeful „antenei” MI6, a fost prezentat la
televiziunea rusă într-o filmare care surprindea momentul în care a luat contact cu
diplomatul şi scriitorul rus Platon Obuhov, fiul fostului ministru adjunct de externe
al URSS şi unul dintre cei mai importanţi negociatori în tranzacţiile de armament.
Acesta fusese reţinut de Serviciul Federal de Securitate (F.S.B.), în aprilie 1996, în
timp ce transmitea unui angajat al MI6 informaţii secrete cu privire la apărarea
strategică a Rusiei. La acea dată, Obuhov era secretar II în Departamentul America
de Nord din cadrul Ministerului de Externe al Rusiei. Arestarea lui Obuhov a
provocat cel mai grav scandal diplomatic dintre Rusia şi Marea Britanie de la
terminarea războiului rece. Drept represalii, Marea Britanie a expulzat la rândul ei
patru diplomaţi ruşi aflaţi la post în Londra. Pe 27 iulie 2000, Obuhov a fost
condamnat la 11 ani de închisoare pentru „înaltă trădare”, fiind găsit vinovat de
spionaj în favoarea Marii Britanii25.

23
„Curentul”, 17 mai 2000.
24
„Ziua”, 16 septembrie 2000.
25
„Ziua”, 5 august 2000.

44
La începutul anului 1999, presa cehă l-a identificat pe Christoppher Hurran ca fiind
şeful „antenei” MI6 de la Praga. El a ajuns pe prima pagină a ziarelor din Praga
atât pentru înclinaţiile sale homosexuale, cât mai ales pentru că se amestecase într-
un conflict între guvernul ceh şi serviciile secrete ale acestuia. În acelaşi an,
Rosemary Sharp a fost demascată ca agent britanic de către presa germană, după ce
unul dintre oamenii ei de legătură fusese acuzat de corupţie. Acestea erau însă nişte
cazuri izolate. Până la Tomlinson, niciodată în istoria spionajului nu mai avusese
loc o deconspirare de asemenea proporţii. După unele estimări, practic lista lui
Tomlinson a dezvăluit aproape o treime din agenţii operativi ai MI6.
La fel de interesant este şi modul în care s-a ajuns la o astfel de situaţie. Richard
Tomlinson s-a născut în 1963 în Noua Zeelandă. După ce a absolvit cursurile de
inginerie ale Universităţii din Cambridge, Tomlinson a obţinut masteratul la
Institutul de Tehnologie din Massachussets. În 1991, el a fost racolat de MI6. După
un curs de pregătire care a durat şase luni, Tomlinson a obţinut la testarea finală
cele mai mari note din istoria Serviciului Secret. A fost repartizat în cadrul
Departamentului Europa de Est al MI6, iar în 1993 a fost singurul ofiţer de
informaţii britanic aflat în Bosnia în timpul războiului civil. În această poziţie, el a
avut ocazia să afle foarte multe amănunte „delicate” despre operaţiunile din
Balcani. Întors la Londra, Tomlinson a fost desemnat să lucreze ca agent acoperit
împotriva serviciilor secrete iraniene. Cariera lui era în plină ascensiune, când o
dramă personală a răsturnat situaţia. Bolnavă de cancer, logodnica sa nu a mai
putut fi salvată. După moartea ei, Tomlinson a căzut pradă unei adânci depresii
nervoase, mărturisind unor colegi că intenţionează să se sinucidă. Un agent secret
instabil psihic şi emoţional reprezintă, însă, un risc prea mare pentru orice serviciu
de informaţii. În lumea dură a spionajului nu este loc pentru sentimentali.
Ca urmare, în 1995, Tomlinson a fost trecut în rezervă fără nici un fel de explicaţii,
dar nu a acceptat pasiv demiterea sa din MI6. Convins că nu a greşit cu nimic şi că
este victima unui abuz, el a încercat să dea în judecată Serviciul Secret britanic.
Intenţia lui s-a soldat cu un eşec, responsabilii MI6 invocând faptul că un astfel de
proces ar putea dezvălui secrete de stat. Tomlinson a pretins, însă, că acesta era
doar un pretext, folosit adesea de MI6 pentru a se sustrage de la orice răspunderi.
Indignat, fostul agent s-a decis să treacă la „represalii”, adică la dezvăluiri
stânjenitoare.
Declarat indezirabil de către autorităţile elveţiene şi refuzându-i-se viza în Franţa,
SUA şi Australia, în luna iunie 1999, Tomlinson s-a refugiat la Moscova 26. Într-o
declaraţie făcută presei, un înalt funcţionar britanic a declarat: „Ideea ca foşti
ofiţeri britanici de informaţii să meargă în ţări în care se mai duce activitate de
spionaj împotriva noastră nu este agreată. Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai
seama de acest lucru”.
26
„Curierul naţional”, 20 iunie 1999.

45
Temerile britanicilor s-au dovedit a avea o bază reală. La începutul anului 2001,
Richard Tomlinson şi-a publicat memoriile la editura „Narodny Variant” din
Moscova, sub titlul „Marea spărtură: de la ultrasecret la securitate maximă”,
primind ca drepturi de autor suma de 50.000 de dolari. Autorităţile britanice au
declarat că Tomlinson şi-a publicat memoriile cu ajutorul serviciilor ruse de
informaţii27. Guvernul englez a apelat la o Curte de Apel, solicitând interzicerea
publicării cărţii în Marea Britanie şi recomandând presei să consulte reprezentanţii
MI6 înainte de a publica extrase din această lucrare care ar putea aduce atingere
serviciului de spionaj28.
Potrivit publicaţiei „Nezavisimaia gazeta”, publicarea cărţii lui Tomlinson a stricat
relaţiile dintre premierul britanic Tony Blair şi Vladimir Putin, acuzat că şi-a dat
acordul pentru apariţia acesteia29.
Problema defectorilor şi a „cârtiţelor” KGB, dezvăluite de Arhiva Mitrohin 30, a pus
într-o situaţie jenantă reputaţia acestui serviciu, ceea ce a condus la iniţierea unor
restructurări şi reorganizări, ce vizează adaptarea “tradiţiilor britanice în domeniu”
la noile cerinţe de transparenţă.
În acest climat nepropice, Richard Dearlove a luat în vara anului 1999 conducerea
MI6, devenind al 13-lea director de la crearea acestuia în 1911.
Pe 20 septembrie 2000 sediul central al MI6, situat pe malul sudic al Tamisei, a
fost atacat de o rachetă care a provocat o explozie la unul din etajele superioare ale
clădirii, fără a se solda însă cu victime. Potrivit lui Alan Fry, şeful secţiei
antiteroriste a Scotland Yard, la originea atentatului s-ar fi putut afla grupările
disidente din Irlanda de Nord, dar nu sunt excluse, printre posibilii autori, şi alte
facţiuni teroriste. „La Londra terorismul constituie o ameninţare reală iar
potenţialele ţinte sunt numeroase” a mai declarat oficialul britanic, referindu-se la
alte două atentate înregistrate în vara acelui an: un dispozitiv exploziv plasat la
baza unuia din pilonii Podului Hammersmith în luna iunie şi un atac cu bombă la
Ealing, în vestul Londrei, revendicat de gruparea republicană nord-irlandeză
„Adevărata IRA”31.

27
„Adevărul”, 15 ianuarie 2001.
28
„Adevărul”, 26 ianuarie 2001.
29
„Cotidianul”, 29 ianuarie 2001.
30
Cristopher Andrew and Vasili Mitrokhin, The Mitrokhin Archive. The KGB in Europe and the West,
London, Allen Lowe, Penguin Press, 1999.
31
Cotidianul”, 22 septembrie 2000.

46
La începutul lunii mai 2003 mai multe publicaţii din Irlanda au publicat date
privind identitatea reală a unui agent infiltrat de către serviciile secrete britanice în
IRA. Alfredo Scappaticci, având numele de cod „Stakeknife” („Cuţit cu lama
zimţată”) lucra pentru IRA ca „hit man” – asasin specializat în lichidarea
persoanelor considerate periculoase de către conducerea grupării teroriste. Descris
drept „cea mai puternică armă a Londrei în cei 30 de ani de luptă împotriva IRA”,
potrivit relatărilor presei Stakeknife ar fi fost implicat în asasinarea a 40 de
militanţi ai grupării paramilitare irlandeze – poliţişti, soldaţi şi civili – cu scopul de
a se proteja şi pentru a continua să furnizeze Londrei informaţii vitale. De
asemenea, agentul britanic ar fi colaborat cu comandourile SAS (unitatea
antiteroristă britanică) într-o acţiune derulată în Gibraltar în 1988, în care şi-au
pierdut viaţa cel puţin trei membri ai IRA. Incidentul s-a produs la mai puţin de o
lună după publicarea în mass media din insulă a unui raport al poliţiei britanice
referitor la colaborarea unor poliţişti şi angajaţi ai serviciilor de informaţii militare
cu grupările armate protestante, în asasinarea unor catolici în anii '8032.

Gouvernment Communications Headquarters (GCHQ)

Centrul Guvernamental de Comunicaţii este o agenţie specializată în interceptarea

comunicaţiile radio, telefonice, Internet şi prin satelit, care fiinţează tot în baza
Legii Serviciilor de Informaţii din 1994. Potrivit dezvăluirilor făcute de publicaţia
britanică „TTU”, citată de cotidianul francez „Le Monde”, GCHQ are atât sarcini
de apărare a teritoriului, cât şi de culegere a informaţiilor din străinătate. El se
subordonează Ministerului de Externe, fapt ce-i facilitează colaborarea cu MI6,
căruia îi înregistrează mesajele radio din străinătate 33. Acest organism coordonează
activitatea tuturor staţiilor britanice de interceptare şi ascultare a convorbirilor,
decodificând, analizând şi sintetizând informaţiile culese de acestea. Sediul
agenţiei se află la Cheltenham, iar principala staţie de ascultare este situată în sud-
vestul Marii Britanii, la Morwenstow (Cornwall).
GCHQ a apărut în 1919 din unirea lui ROOM 40, serviciul de cifru al
Marinei regale (Royal Navy), cu MI8, serviciul de cifrare a armatei, în
Gouvernment Code and Cypher School (Şcoala Guvernamentală de Cifruri şi
Coduri - G.C. & C.S.). Denumirea de GCHQ datează din 1942.

32
Spion infiltrat în IRA, retras pentru a nu fi identificat, în „Ziua”, 13 mai 2003; vezi şi Spion britanic
infiltrat în IRA, demascat de presă, în „Naţional”, 13 mai 2003.
33
„The Times”, 10 martie 1997.

47
 Personalul GCHQ numără circa 15.000 de angajaţi. El este destinat atât
pentru misiuni ofensive (recepţionarea şi analizarea transmisiunilor străine), cât şi
defensive (cifrarea şi protecţia comunicaţiilor britanice) în întreaga lume. Anual,
centrala beneficiază de un buget de 650 de milioane de lire sterline alocat de
guvern.
Activităţile esenţiale sunt concentrate în două diviziuni: Diviziunea J
(Special SIGINT), care se ocupă de interceptarea comunicaţiilor din spaţiul
Europei de Est şi Diviziunea K (General SIGINT), care acoperă zona Europei
Occidentale. Alte diviziuni mai importante sunt: Diviziunea H (Cripto-analiză),
responsabilă cu decriptările, Diviziunea S (Operaţiuni strategice), Diviziunea T
(Analiză statistică), Diviziunea V (Tehnologie), Diviziunea X (Informatică),
însărcinată cu trierea informaţiilor interceptate, Diviziunea W (Transmisiuni) şi
Diviziunea Z (Legături), care se ocupă de cooperarea cu serviciile aliate. Există
indicii conform cărora în ultimii ani staţiile de ascultare din subordinea GCHQ au
fost reorganizate şi dotate cu mijloace ultramoderne, astfel încât să fie capabile să
intercepteze întreaga gamă a comunicaţiilor externe.
GCHQ este condus, din iulie 1996, de David Omond şi dispune de un nou
sediu pentru care guvernul a pus la dispoziţie suma de 250 milioane de lire 34. De
asemenea, o echipă de specialişti studiază posibilitatea realizării unui parteneriat cu
sectorul privat în domeniul interceptării comunicaţiilor şi asigurării secretizării
comunicaţiilor guvernamentale, urmând să înainteze miniştrilor de resort un raport
în acest sens.
Ca şi MI5 şi MI6, nici GCHQ nu a fost scutit în ultimii ani de o intensă
mediatizare internaţională. La 23 mai 1999, Martin Brady, şeful Defence Signals
Directorate (D.S.D.), cu sediul la Canberra, a recunoscut public că Australia
participă, alături de SUA, Marea Britanie, Canada şi Noua Zeelandă, la un program
de supraveghere globală a comunicaţiilor electronice. Declaraţia sa a confirmat
pentru prima dată existenţa unui pact ultrasecret, botezat UKUSA (după numele
principalilor semnatari, United Kingdom şi United States of America), încheiat în
urmă cu mai bine de 50 de ani între cele cinci ţări35.

34
Ibidem.
35
„Ziua”, 3 iulie 1999.

48
La începutul anilor ’90, statele menţionate anterior au pus la punct un sistem
sofisticat de interceptare a comunicaţiilor, denumit ECHELON. Cu ajutorul
acestuia, în fiecare oră milioane de mesaje sunt interceptate automat, fiind triate
după un set de criterii stabilite de agenţiile de informaţii din ţările membre ale
acordului UKUSA. Semnalele interceptate sunt rulate printr-un sistem de
computere, care le compară cu câteva mii de „etaloane” prestabilite, în căutarea
unor cuvinte - cheie. Dacă un mesaj îndeplineşte una din condiţiile specificate, el
este transmis automat într-o reţea care leagă computerele agenţiilor de informaţii
ale celor cinci ţări.
Existenţa sistemului Echelon a fost dezvăluită marelui public pentru prima dată în
luna ianuarie 2000 de către ziaristul britanic Duncan Campbell. Un an mai târziu,
acesta a publicat la Paris o carte intitulată „Supravegherea electronică planetară”,
în care a oferit detalii despre modul de funcţionare a sistemului36.
În februarie 2000, Comisia pentru libertăţile şi drepturile cetăţeanului din cadrul
Parlamentului European a organizat audieri pe marginea unor documente care
atestă că acest sistem este utilizat pentru spionaj economic. Nu este vorba nici de
vechea cooperare, datând din perioada războiului rece, între serviciile secrete şi
nici de accesarea unor comunicaţii în folosul apărării naţionale sau al luptei
împotriva terorismului internaţional, ci de interceptarea unui număr considerabil de
comunicaţii private (după unele estimări potenţialul său ar fi de două miliarde
zilnic), cu scopul de a obţine informaţii politice, economice, tehnologice şi
comerciale. Marea Britanie joacă un rol central în cadrul reţelei ECHELON,
serviciul său de informaţii electronice, GCHQ, constituind o verigă esenţială în
monitorizarea comunicaţiilor din Europa. Realitatea politică a reţelei ECHELON
este aşadar cu totul alta: un stat membru al Uniunii Europene, Marea Britanie,
profită de relaţia „privilegiată” cu Washingtonul pentru a-şi spiona rivalii
europeni37.

Defence Intelligence Staff (D.I.S.)

Serviciul de Informaţii al Apărării are sarcina să obţină, evalueze şi valorifice
informaţiile din domeniul militar obţinute din surse deschise şi secrete, se
subordonează ministrului Apărării şi dispune de trei componente principale:
militar-terestră, aeriană şi navală38.

36
„Curierul naţional”, 19 ianuarie 2001.
37
„Globul”, 10 martie 2000.
38
„Jurnalul naţional”, 15 septembrie 1997.

49
D.I.S. provine din Joint Intelligence Bureau (J.I.B.), structură creată în 1946, care
asigura coordonarea serviciilor de informaţii din cadrul armatei, Amiralităţii şi
forţelor aeriene regale (Royal Air Force). În 1964, în paralel cu reorganizarea
Ministerului Apărării, J.I.B. a fost înlocuit de D.I.S.
În structura sa sunt incluse următoarele departamente: Intelligence Service
(Informaţii strategice); Management and Support of Intelligence (Conducere şi
Sprijin); Scientific and Tehnical Intelligence (Informaţii tehnico-ştiinţifice);
Economic Intelligence (Informaţii economice).
În prezent, D.I.S. are ca principale atribuţii furnizarea de informaţii, evaluări cu
caracter militar şi geostrategic şi sprijină în diverse zone operaţionale de interes
Cartierele Generale Reunite, structurile similare ale ţărilor NATO şi alte
departamente guvernamentale britanice39.
Cadrele Serviciului acţionează de regulă în străinătate sub acoperire de
ataşaţi militari sau chiar ca diplomaţi în alte sectoare de activitate, precum şi ca
membri în organisme militare ale NATO, delegaţii militare, ori în calitate de
comercianţi, turişti sau reprezentanţi ai unor asociaţii de caritate.
Confruntat cu lipsa de personal, D.I.S. a recurs la spaţiile publicitare oferite
de presa engleză pentru efectuarea de angajări, în special în Departamentul de
Analiză – Cercetare, cu birouri la Londra şi Brampton. Sunt preferaţi absolvenţii
de discipline analitice, eventual cu experienţă în domeniul analizei vizuale şi
cunoscători de limbi străine, motivaţi pentru problemele militare şi internaţionale,
cu aptitudini dovedite în domeniul evaluării şi comunicării de informaţii. Salariul
la angajare variază între 12.200 şi 24.400 lire sterline anual, la care se adaugă o
primă de instalare.
În 1994, ca urmare a încetării războiului rece, D.I.S. a fost redus şi
restructurat. Bugetul său anual a fost diminuat de la 70 la 50 de milioane de lire
sterline. În 1997, D.I.S. avea circa 600 de angajaţi, provenind de la trei arme,
inclusiv civili. Este interesat de toate domeniile care au legătură cu apărarea,
inclusiv de probleme economice şi politice, de capacităţile industriale, de
tehnologie, de problemele de proliferare şi transfer de arme. D.I.S. răspunde şi de
concentrarea informaţiilor referitoare la superioritatea armamentelor şi la
verificarea tratatelor de dezarmare, precum şi de coordonarea activităţilor
desfăşurate de ataşaţii militari britanici40.

39
„The Guardian”, 9 august 1997.
40
Jacques Baud, op.cit, p.169-170.

50
 Şeful D.I.S., militar de carieră, cu experienţă în activitatea informativ-
operativă, este Director General of Intelligence (DGI), iar adjunctul său este
Deputy Chief of Defence Staff (Intelligence), responsabil cu problemele de
informaţii la nivelul Şefului de stat major al Apărării, al Comitetului Şefului de stat
major şi al altor organe ale Ministerului Apărării. Din 1996 la conducerea D.I.S. se
află generalul-locotenent Sir John Foley.

Sistemul de coordonare şi control al comunității de intelligence britanice

Serviciile de informaţii britanice au suferit modificări de esenţă după

încheierea Războiului Rece, nu numai în ceea ce priveşte transparenţa, ci şi
modalităţile de coordonare şi control ale activităţilor specifice.
Generic vorbind, primul ministru este cel care răspunde în faţa
Parlamentului de întreaga activitate a serviciilor de informaţii şi securitate,
asigurând, totodată, şi buna funcţionare a altor instituţii guvernamentale cu sarcini
de control şi coordonare. El este asistat în această activitate de Secretarul
cabinetului. Secretarul de stat de la Interne răspunde de Serviciul de Securitate,
secretarul de stat al Afacerilor Externe răspunde de Serviciul Secret de Informaţii
şi GCHQ, iar secretarul de stat al Apărării răspunde de Serviciul de Informaţii al
Apărării.
Pentru coordonarea politicii în domeniul securităţii şi serviciilor secrete şi
pentru stabilirea nevoilor financiare în funcţie de necesarul de informaţii, din 1972,
în cadrul guvernului funcţionează un Comitet ministerial pentru informaţii şi
securitate (Coordinator of Intelligence and Security – C.I.S.). Preşedintele
comitetului este primul ministru, iar membri sunt adjunctul primului ministru,
secretarii de stat de la interne, externe şi apărare şi secretarul executivului.
Sarcina principală a C.I.S. este de a pregăti pentru primul ministru prognoze
şi recomandări din partea serviciilor de informaţii despre posibile ameninţări la
adresa securităţii Marii Britanii41.
Defence Intelligence Committee (D.I.C.) – Comitetul pentru Informaţii al Apărării,
este noua denumire a Biroului de Centralizare a Informaţiilor, cu începere din
1972. Principala sa atribuţie este de a furniza miniştrilor şi persoanelor oficiale
informaţii despre situaţiile critice, previziuni asupra acţiunilor în desfăşurare şi
prognoze pe termen lung. Sfera sa de activitate nu se limitează numai la probleme
de apărare, ci şi la viaţa politică, economică şi socială a statului britanic. Toate
aceste sarcini se realizează prin centralizarea informaţiilor furnizate de D.I.S., MI5
şi MI6. D.I.C. este subordonat direct primului ministru.

41
Tony Bunyan, op. cit., p. 159.

51
Printre atribuţiile conferite acestui organism în ultimii ani se numără şi asigurarea
legăturii în probleme de informaţii cu presa, Camera Comunelor şi alte instituţii,
prin intermediul Subcomitetului pentru Informaţii. D.I.C. trasează priorităţile
informative pentru D.I.S., MI5, MI6 şi GCHQ şi informează miniştrii despre
„ameninţările externe, directe sau indirecte, la adresa intereselor britanice de ordin
politic, militar sau economic”. Totodată, D.I.C. mai are ca sarcină menţinerea
legăturii cu serviciile similare din străinătate, în special cu cele din SUA, Canada,
Australia şi Noua Zeelandă, pe probleme de interes comun42.
Din punct de vedere financiar, activitatea structurilor informative este controlată la
nivel ministerial prin Secretariatul Permanent al Comitetului pentru Serviciile de
Informaţii (P.S.I.S.), care este prezidat de Secretarul Cabinetului, având ca membri
pe subsecretarii permanenţi din ministerele de Interne, Externe, Apărare şi Finanţe.
Aceştia analizează planurile manageriale şi de informaţii, precum şi necesarul de
cheltuieli anuale ale celor trei agenţii principale (MI5, MI6 şi GCHQ),
consultându-se şi cu membrii Subcomitetul pentru Stabilirea Priorităţilor şi
Performanţelor Serviciului de Securitate – S.O. (S.S.P.P.), condus de către
ministrul de Interne. Totodată, planurile de cheltuieli şi evidenţele financiare ale
celor trei servicii de informaţii sunt verificate şi de către Oficiul Naţional pentru
Revizii Contabile (N.A.O.).
Pe lângă P.S.I.S. funcţionează Coordonatorul Informaţiilor, care îl
consiliază pe Secretarul Cabinetului asupra coordonării comunităţii informative, a
resurselor şi programelor sale. El răspunde în mod direct de stabilirea necesităţilor
informative ale Marii Britanii şi propune alocarea resurselor necesare.
Obiectivele şi direcţiile activităţii de informaţii sunt aprobate de către Joint
Intelligence Committee (J.I.C.) – Comisia Comună a Serviciilor de Informaţii,
organism guvernamental consultativ care stabileşte priorităţile în culegerea
informaţiilor. J.I.C. este un rezultat al înfiinţării, în ianuarie 1936, a Comisiei
Comune pentru Serviciile de Informaţii (Inter-Service Intelligence Comitee),
înlocuită în iunie acelaşi an de Subcomisia Comună de Informaţii a Şefilor de State
Majore (Joint Intelligence Subcomittee of Chiefs of Staff), transformată şi ea rapid
în Comisia Comună a Serviciilor de Informaţii. Subordonată iniţial Şefului de Stat
Major al Apărării (Chief of Defence Staff), a fost trecută în 1957 în subordinea
Cabinetului primului-ministru. În 1983, în urma războiului din Insulele Falkland,
funcţia de şef al J.I.C. şi cea de Coordonator al Informaţiilor au fost cumulate,
primul care le-a îndeplinit simultan fiind Sir Anthony Doff. În ianuarie 1985 cele
două funcţii au fost din nou separate.

42
„The Guardian”, 7 octombrie 1997.

52
J.I.C. este format din şefii principalelor servicii de informaţii şi contrainformaţii,
fiind subordonat ministrului de interne. El este organul conducător al activităţii
întregului sistem informativ al Marii Britanii şi centralizează cele mai importante
informaţii provenite de la toate structurile informative, pe anumite zone geografice
sau subiecte interne, le analizează, sintetizează şi transmite instanţelor abilitate în
vederea luării deciziilor. De asemenea, J.I.C. răspunde de stabilirea necesităţilor în
materie de informaţii.
Pentru a-şi îndeplini aceste atribuţii, J.I.C. dispune de grupuri de lucru inter-
departamentale de mici dimensiuni (Current Intelligence Groups – C.I.G.),
însărcinate cu studierea unui anumit domeniu sau a unei anumite regiuni şi cu
coordonarea eforturilor diferitelor servicii de informaţii. Aceste grupuri elaborează
studii prealabile care sunt prezentate Comitetului de Evaluare (Assessment Staff),
alcătuit din ofiţeri superiori de informaţii, pentru ca apoi să fie înaintate la nivel
ministerial. De asemenea, J.I.C. asigură şi supravegherea permanentă a situaţiei
operative prin intermediul „ofiţerilor de serviciu” (Duty Intelligence Officers)43.
Obiectivele serviciilor de informaţii sunt revizuite anual de către Coordonatorul
Informaţiilor, iar îndeplinirea acestora este analizată la sfârşitul fiecărui an de către
J.I.C. şi miniştrii de resort.
La jumătatea lunii iunie 2002 premierul Tony Blair şi-a anunţat intenţia de a
înfiinţa în cadrul Cabinetului său un post de coordonator pe probleme de securitate
şi servicii secrete, în care va fi numit Sir David Omond, directorul GCQH. El se va
subordona Comisiei Comune a Serviciilor de Informaţii (JIC) şi va avea obligaţia
de a întocmi periodic rapoarte de informare pentru primul ministru şi pentru
membrii guvernului44.
Controlul cheltuielilor, problemele de administrare şi metodele de administrare ale
serviciilor britanice de informaţii intră sub incidenţa Comitetului pentru Serviciile
de Informaţii şi Securitate (I.S.C.), instituită în baza Legii Serviciilor de Informaţii
din 1994. Aceasta este formată din nouă parlamentari, proveniţi atât din Camera
Comunelor, cât şi din Camera Lorzilor, numiţi de către primul ministru, după
consultări cu liderul opoziţiei. Nici un membru al comisiei nu poate ocupa funcţii
în guvern. Comisia întocmeşte anual un raport destinat primului ministru, care îl
prezintă ulterior Parlamentului, fără a include acele aspecte ce pot conduce la
efecte negative în planul siguranţei naţionale. De altfel, „informaţiile sensibile”
referitoare la surse, operaţiuni aflate în derulare, metode, mijloace şi date obţinute
de la alte servicii străine de informaţii nu pot fi prezentate nici I.S.C.- ului, chiar
dacă sunt solicitate expres. Atunci când se consideră necesar, comisia poate
prezenta primului ministru şi alte rapoarte.
43
Smith Michael, New Cloak, Old Dagger, London, 1996; Jacques Baud, Encyclopedie du renseignement
et des services secrets, Nouvelle Edition, Lovangelle, 1998, p.341.
44
http: // www.rian.ru, 20 iunie 2002.

53
 Interceptarea comunicaţiilor poate fi făcută numai pe bază de mandat
aprobat de ministrul de interne. Cazurile de abuz sau de încălcare a dispoziţiilor
legale sunt soluţionate de către Tribunal şi Biroul Comisarului, instituţii create prin
Legea privind interceptarea comunicaţiilor (I.O.C.A.) din 1985, conduse de înalţi
magistraţi, care rezolvă şi reclamaţiile referitoare la încălcarea proprietăţii şi
bunurilor private. Dacă se constată că legea a fost încălcată, va fi înaintat un raport
primului ministru.

Raporturile cu partenerii din NATO

O altă problemă intens mediatizată în ultimii ani se referă la raporturile dintre
serviciile secrete britanice şi instituţiile similare ale celorlalte mari puteri, inclusiv
cu partenerii din NATO. Citând mărturisirile unui fost înalt responsabil al
serviciilor secrete britanice în cadrul unui interviu transmis pe postul de radio
BBC, în seara zilei de 4 ianuarie 1998, ziarul „Le Monde” arată că Marea Britanie
nu se sfieşte să-şi spioneze, în mod copios, partenerii pentru a-şi extinde influenţa
în cadrul Uniunii Europene şi pentru a cuceri poziţii avantajoase în cadrul
negocierilor purtate la sediul central al Uniunii din Bruxelles. Fostul oficial
britanic, care a lucrat în cadrul Secţiei „K” a MI6, a declarat: „Bineînţeles că ne
spionăm reciproc. În zilele noastre este la fel de crucial să ştim ce fac aliaţii noştri
europeni, cum era cu ani în urmă să cunoaştem planurile de luptă ale fostei Uniuni
Sovietice”45. Făcute chiar în momentul în care Marea Britanie prelua preşedinţia
rotativă a Uniunii Europene, mărturisirile acestui fost cadru al serviciilor secrete
britanice au provocat multă indispoziţie în rândurile Cabinetului britanic.
Chestionat de ziarişti, şeful diplomaţiei engleze, Robert Cook, a ţinut să precizeze:
„Îmi pare foarte rău, dar nu pot spune nimic în această problemă. Este vorba de
informaţii secrete”. Nu este pentru prima dată când ies la iveală activităţi ale
serviciilor secrete britanice îndreptate împotriva propriilor aliaţi. Fără să se jeneze,
fostul secretar de stat la Foreign Office, Douglas Hurd, mărturisea la rându-i că,
graţie activităţii ofiţerilor de informaţii britanici, el era în permanenţă mai bine
pregătit decât ceilalţi analogi ai săi europeni şi totul pentru „apărarea intereselor
Coroanei britanice”.
La ora actuală, ofensiva serviciilor secrete britanice se orientează mai puţin
asupra secretelor militare şi strategice şi mai mult asupra tehnologiilor de vârf,
cercetărilor de piaţă şi a poziţiilor în marile negocieri comerciale. Dezvăluirile din
ultimul timp, făcute pe fondul aşa-zisei „transparenţe”, devin cu atât mai
stânjenitoare pentru oficialii britanici cu cât este cunoscut că, în virtutea unui acord
tacit cu SUA, o parte din informaţiile vitale obţinute de serviciile britanice sunt
furnizate şi de C.I.A.

45
apud „Cronica Română”, 7 ianuarie 1998.

54
 Iată de ce, guvernul laburist prezidat de Tony Blair, după instalarea sa în
1997, a declarat, prin preşedintele Comisiei parlamentare de control pentru
serviciile de informaţii şi securitate, Tom King, şi secretarul şef de la Ministerul de
Finanţe, Alistair Darling, că intenţionează să verifice „printr-o acţiune fără
precedent” activitatea acestor servicii. O astfel de verificare ar trebui să vizeze
corectitudinea localizării activităţii de culegere de informaţii pe domenii de interes
şi relevanţa acestora în exploatarea lor de către departamentele guvernamentale,
precum şi legalitatea cheltuielilor efectuate de serviciile de informaţii în
îndeplinirea atribuţiilor specifice46. Mai mult, guvernul laburist a iniţiat deja un
proiect de lege privind interceptarea comunicaţiilor, care atribuie poliţiei şi
autorităţii vamale competenţa de a instala mijloace tehnice de interceptare, fapt
pentru care acestea vor avea dreptul să pătrundă în case particulare sau birouri,
inclusiv în birourile avocaţilor, medicilor, consilierilor, jurnaliştilor sau altor
categorii sociale, cărora deontologia profesională le impune păstrarea secretului
convorbirilor purtate. Elaborarea proiectului de lege a avut la bază Legea Poliţiei,
aprobată în 1997 şi va impune modificarea Codului de procedură penală, conform
proiectului dat publicităţii pe 12 august 199747.

Scandalui în presă având ca temă serviciile secrete

Serviciile secrete britanice se confruntă cu o imagine de presă negativă,
deficitară, generată de secretizarea excesivă a activităţii şi de aplicarea unor măsuri
legale, dar dure, împotriva foştilor agenţi nemulţumiţi, luate pentru a împiedica
scurgerea de informaţii.
Urmare a dezvăluirilor practicate de foştii agenţi, tensiunile interne apărute
în interiorul serviciilor secrete britanice au reliefat „o confruntare între generaţia
tânără, a inovatorilor şi exponenţii unei ierarhii consolidată în 18 ani de guvernare
a conservatorilor”48.

46
„The Guardian”, 30-31 octombrie 1997.
47
„The Independent”, 13 august 1997.
48
„La Republica”, 27 august 1997.

55
Încrederea excesivă într-o legislaţie care interzice, cu stricteţe, mediatizarea
secretelor de stat, a făcut posibilă divulgarea în ultimii ani a unor date şi informaţii
cu caracter secret. Drept urmare, Serviciul nu a fost scutit de o serie de
deconspirări ce s-au constituit în adevărate scandaluri de presă, în mod deosebit ca
urmare a dezvăluirilor făcute de foşti angajaţi. Astfel, când scriitorul Compton
Mackenzie a încercat să relateze, într-o lucrare cu caracter autobiografic, intitulată
„Amintiri din Grecia”, ce se întâmplă în realitate în interiorul serviciilor secrete
engleze, MI5 i-a intentat proces la Curtea Criminală de Justiţie din Londra, fiind
sancţionat cu severitate, iar lucrarea interzisă. La rândul său, Peter Wright, fost
cadru de conducere în MI6, care între 1964 şi 1984 s-a ocupat de descoperirea
identităţii celui de-al cincilea membru al filierei Philby-Burgess-Maclean–Blunt, a
fost inculpat într-un proces penal pentru dezvăluirile făcute în 1987 în cartea sa
„Spycatcher” („Vânătorul de spioni”), publicată în SUA49.
De o intensă mediatizare s-a bucurat cazul lui David Shayler, fost agent al MI5 în
perioada 1991-1996, care a pus la grea încercare răbdarea serviciile secrete
britanice, dezvăluind în presă informaţii strict secrete referitoare la activitatea
acestora. Esenţialul dezvăluirilor sale, acordate săptămânalului „Mail on Sunday”,
la 24 august 1997, contra sumei de 40 000 de lire sterline, este cuprins în
câteva fraze. MI5 este, potrivit opiniei sale, un „serviciu paranoic, ineficient,
birocratic, membrii săi fiind obsedaţi de spionarea oamenilor politici şi a propriilor
colegi”. David Shayler a mai atras atenţia asupra „alcoolismului şi nivelului redus
al moralităţii” foştilor săi colegi50. Refugiat în Franţa, de teama repercusiunilor,
David Shayler a afirmat public că unii membri ai guvernului britanic, printre care
Jack Straw, ministru al Afacerilor Interne, Peter Mandelson, secretar de stat,
ministru fără portofoliu, secretar al guvernului şi Harriet Harman, ministru pe
probleme sociale, dar şi alte personalităţi publice, inclusiv din domeniul culturii, au
fost urmărite mai mulţi ani de MI5 pentru simpatii politice de stânga, fiind
catalogate de lucrătorii serviciului drept „persoane capabile de acţiuni
subversive”51.
Printre alte dezvăluiri făcute presei franceze se numără:
interceptarea convorbirilor telefonice ale unui ziarist de la „Guardian”;
urmărirea unor staruri ale muzicii, catalogate drept „periculoase”, cum ar fi John
Lennon, grupul de muzică reggae UB 40 sau punkiştii de la Sex Pistols;

49
Marian Ureche, Aurel Rogojan, Servicii secrete straine, vol.1, Editura PACO, Bucuresti, 2000, p. 138.
50
„România libera”, 28 august 1997.
51
„The Guardian”, 26 august 1997.

56
 neîmpiedicarea a două sângeroase atentate cu bombă despre care MI5 avusese
informaţii cu suficient timp înaintea comiterii acestora – unul produs în 1993, care
a vizat centrul istoric al Londrei şi altul care a avut loc în iulie 1994, împotriva
ambasadei Israelului din Londra.
Una din cele mai importante dezvăluiri de până acum a privit un proiect de
asasinare a liderului libian Moammer El Khadafi, pus la cale de doi ofiţeri ai
serviciilor secrete britanice. Aceştia ar fi plătit peste 100.000 de lire sterline
liderului unei grupări extremiste islamice, având numele conspirativ „Tunworth”,
pentru a-l asasina pe liderul libian. Acţiunea a fost aprobată, susţinea Shayler, de
ministrul britanic de externe, Malcolm Rifkind52. Atentatul cu bombă a avut loc în
februarie 1996 într-o localitate situată la 300 de kilometri sud-vest de Tripoli, dar a
eşuat, explozibilul fiind plasat din greşeală sub o altă maşină din coloana oficială.
Shayler a acuzat MI5 de implicare în activităţi ilegale şi de incompetenţă,
susţinând că această instituţie eludează orice fel de control din partea societăţii
civile. În opinia lui Shayler „a venit timpul ca serviciile britanice să-şi schimbe
oamenii şi strategia, să trăiască în epoca actuală şi să nu mai vadă roşii peste tot”
iar banii contribuabililor să nu mai fie „risipiţi” în misiuni inutile. Pentru guvernul
lui Tony Blair, afirma cotidianul francez „Le Monde”, afacerea este serioasă,
pentru Marea Britanie a devenit un scandal de stat iar pentru serviciile secrete de la
Londra ea echivalează cu o umilire53.
Articolele lui Shayler au determinat o serie de reacţii dure la adresa Serviciului din
partea unor personalităţi ale vieţii politice şi publice din Marea Britanie.
La cererea Londrei, D.S.T.- ul (serviciul francez de contraspionaj) l-a arestat pe
Shayler în luna august 1998 la Paris, cu scopul de a fi extrădat. La 18 noiembrie
1999, după trei luni petrecute în închisoarea pariziană Sante, el a fost însă eliberat,
tribunalul declarând că cererea britanicilor este motivată politic, deci, potrivit
legislaţiei franceze, inacceptabilă.
Deşi perfect conştient că a fost declarat „persona non grata”, David Shayler s-a
hotărât să se întoarcă în Marea Britanie. Pe 21 august 2000 Shayler a fost arestat la
sosirea în portul Dover, după un scurt interogatoriu fiind eliberat pe cauţiune. El a
susţinut că s-a întors în ţară pentru a demonstra că a dezvăluit secretele MI5 din
„patriotism”, în „interesul public” şi că nu a pus niciodată în pericol securitatea
naţională. O astfel de apărare este o premieră în Marea Britanie, unde Legea
secretelor de stat este extrem de aspră. Din octombrie 2000 va intra, însă, în
vigoare un amendament, impus de Comisia Europeană pentru Drepturile Omului,
potrivit căruia deconspirarea unor astfel de secrete poate fi justificată de „interesul
public”.

52
„Ziua”, 4 martie 2000.
53
„Cotidianul”, 30 noiembrie 1998.

57
Un tribunal londonez la condamnat pe Shayler la şase luni închisoare în luna
octombrie 2002. În cadrul procesului, acuzarea a prezentat 28 de file clasate „top
secret”, fotocopiate de Shayler în octombrie 1996 şi predate ziarului „Mail on
Sunday”, care puteau să ducă la identificarea şi moartea potenţială a aproximativ
40 de agenţi54.
În luna iulie 2002 câţiva foşti ofiţeri de informaţii britanici, nemulţumiţi de
tratamentul aplicat de guvern, au anunţat că vor realiza o casetă video în care vor
explica povestea „războiului murdar” dus de serviciile secrete din Marea Britanie
în Irlanda de Nord. Un fost agent, având numele de cod Kevin Fulton, infiltrat în
Armata Republicană Irlandeză (IRA), susţine faptul că în repetate rânduri şi-a
anunţat superiorii despre plănuirea unor atentate ale IRA, dar aceştia nu au luat nici
o măsură pentru a le împiedica55.

54
„Adevărul”, 7 noiembrie 2002.
55
„Independent”, 8 iulie 2002.

58
 Acestor dezvăluiri li se adaugă o adevărată avalanşă de semnalări ale mass-
media britanică cu privire la unele acţiuni ale serviciilor de informaţii care indică,
cel puţin, lipsă de profesionalism. Potrivit cotidianului londonez „The Sun”, la
începutul lunii martie 2000 un ordinator portabil al MI5, conţinând informaţii
despre situaţia din Irlanda de Nord, a fost furat din gara londoneză Paddington de
un hoţ care a profitat de faptul că, ignorând ordinele exprese, agentul ce purta
servieta a lăsat-o jos în timp ce ajuta un grup de copii care se rătăciseră 56. Conform
declaraţiilor unor surse din interiorul MI5, datele din ordinator erau codate şi nu
constituiau o ameninţare la adresa securităţii naţionale. În pofida acestor asigurări,
Tom King, preşedintele Comisiei parlamentare de control asupra serviciilor de
informaţii, a opinat într-o declaraţie radiodifuzată că „acei care transportau în acest
mod informaţii secrete ar face mai bine să se asigure că ele sunt în siguranţă”.
Această ştire a apărut la scurt timp după o dezvăluire senzaţională, potrivit căreia
în timpul negocierilor de pace din decembrie 1999 automobilul folosit de liderul
Sinn Fein, Gerry Adams, era echipat cu un sistem sofisticat de ascultare şi
localizare prin satelit. Ulterior, acelaşi cotidian a dezvăluit că un alt agent, de data
aceasta de la MI6, a pierdut şi el un ordinator portabil pe care se aflau informaţii
confidenţiale. „The Sun” preciza că agentul şi-a uitat geanta într-un taxi după ce
petrecuse o seară întreagă într-un bar aflat lângă sediul MI6, pe malul stâng al
Tamisei. MI6 a publicat în presă un mic anunţ în care, în numele unui
„universitar”, oferea o recompensă importantă pentru orice informaţie datorită
căreia poate fi localizat un ordinator ce deţinea „note vitale de cercetare”. Un
purtător de cuvânt al Foreign Office a confirmat faptul că agentul a pierdut
computerul la 3 martie şi că acesta a fost găsit intact la 16 martie, în urma unei
anchete a poliţiei.
Pe 5 aprilie 2000, un al treilea laptop conţinând informaţii secrete a fost furat
pe Aeroportul Heathrow din Londra, de la o oficialitate a Ministerului Apărării
care se deplasa spre SUA57.
Un incident de acest gen s-a repetat şi în luna noiembrie, când un agent MI5
a uitat într-un tren o servietă cu documente confidenţiale58.

56
„Adevărul”, 31 martie 2000.
57
„Libertatea”, 7 aprilie 2000.
58
„Cronica română”, 12 decembrie 2000.

59
 Tot în luna aprilie 2000 săptămânalul britanic „The Observer” a semnalat un
nou dezastru în metodele de lucru ale MI6. Potrivit dezvăluirilor cunoscutului
săptămânal, doi angajaţi ai MI6, având numele de cod PT-16 şi PT-16/B, au permis
unuia dintre cei mai eficienţi spioni ai liderului libian Moamar Kadhafi, Khalifa
Bazelya, să lucreze, sub protecţie britanică, în cadrul Ambasadei Saudite la
Londra, împotriva intereselor Marii Britanii. Cei doi agenţi i-au aranjat lui Bazelya
să activeze, din 1993, ca unul dintre cei trei diplomaţi libieni acreditaţi la
Ambasada Saudită (după ce Marea Britanie a întrerupt relaţiile oficiale cu Libia, în
1984, în urma asasinării unei poliţiste de către persoane care au deschis focul
asupra ei din interiorul Ambasadei libiene la Londra), în schimbul obţinerii de
informaţii despre terorismul libian şi, în mod special, despre atentatul de la
Lockerbie din 1988. Bazelya s-a folosit de pretinsa sa recrutare de către MI6
pentru a intimida opoziţia libiană din Marea Britanie, acţiune care a atins apogeul
prin asasinarea unuia dintre liderii acesteia, Ali Abuzeid, în propria sa băcănie. Mai
mult, Bazelya a recrutat informatori şi a cules informaţii legate de fabricarea
armelor chimice de la studenţii libieni care studiau în unele universităţi britanice.
Uciderea lui Abuzeid a generat expulzarea imediată a lui Bazelya din Marea
Britanie, în decembrie 1995, sub acuzaţia că a desfăşurat „activităţi incompatibile
cu statutul său diplomatic”59.
În mai 2000, publicaţiile britanice au dezvăluit faptul că Serviciul de
Securitate al Marii Britanii construieşte un centru de interceptare şi monitorizare a
traficului de informaţie pe Internet în valoare de 25 milioane de lire sterline. Prin
intermediul său urmează să fie monitorizate toate e-mail-urile şi mesajele pe
Internet transmise din sau primite în Marea Britanie. La jumătatea lunii septembrie
a aceluiaşi an, peste 50 de organizaţii neguvernamentale şi asociaţii ale apărătorilor
drepturilor omului, printre care Amnesty International şi Uniunea Internaţională a
Ziariştilor, au protestat împotriva intenţiei MI5 de a pune în funcţiune acest centru.
Reacţiile au apărut şi ca urmare a faptului că, în 1999, Camera Comunelor a votat
Legea privind interceptările electronice (The Regulation of Investigatory Powers -
RIP), care prevede o serie de măsuri destinate înlesnirii interceptării e-mail-urilor,
supravegherii site-urilor web şi reţelelor informatice private. Totodată, este
prevăzută posibilitatea ca organele poliţiei judiciare şi serviciile de securitate să
aibă acces la cheia de cifrare a softurilor de criptare şi la bazele de date ale
furnizorilor de acces, cu aprobarea ministrului de interne sau a unui judecător
anume desemnat60.

59
„Adevărul”, 4 aprilie 2000.
60
„Ultima oră”, 19 septembrie 1999.

60
Dincolo de aceste critici, pentru a se încadra în spiritul tradiţiei conducerea MI5 a
hotărât publicarea eşalonată a circa 98% din dosarele întocmite în perioada 1909-
1945, dosare din care au fost eliminate numele colaboratorilor externi. Refuzul
accesului la dosarele întocmite persoanelor suspecte de a provoca „acţiuni interne
subversive” a fost comentat de presă ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti. În context, se remarcă poziţia nuanţată a premierului Tony Blair, care a
declarat că „angajamentul guvernului de a asigura libertatea de informare nu
presupune accesul la dosarele oficiale care conţin probleme de siguranţă
naţională”61.
Serviciile de informaţii britanice şi ameninţarea teroristă
La 11 ianuarie 2000, un memorandum, înaintat secretarului de stat american
Madeleine Albright, solicita declanşarea unei anchete privind rolul jucat de Marea
Britanie în „sponsorizarea” secretă a terorismului mondial. Memorandumul
enumeră o serie de fapte care configurează un model de comportament faţă de
organizaţiile teroriste de natură să plaseze Marea Britanie pe lista „neagră” a
statelor care sprijină terorismul internaţional. Acesta nu se referă la mai vechea
„coabitare” secretă a lui MI6 cu organizaţiile teroriste din anii ‘70 – ’80, ci la
atitudinea suspect de tolerantă a Guvernului britanic faţă de organizaţii teroriste
implicate într-o serie de atentate sângeroase notorii din perioada 1992-1999, unele
dintre ele îndreptate chiar împotriva unor aliaţi ai Marii Britanii. Este cazul lui
Mohammed Al-Massari, autorul atentatului din 25 iunie 1996 asupra bazei
americane de la Dharan (Arabia Saudită), căruia Ministerul de Interne britanic i-a
acordat, în aprilie 1996, un permis de rezident pe teritoriul britanic pentru patru
ani. Memorandumul specifica faptul că Al-Massari era prietenul unui alt expatriat
saudit, Osama ben Landen, care deţinea la rândul său o reşedinţă somptuoasă la
Wembley, o suburbie de lux a Londrei. Dezvăluiri ulterioare au arătat că Ben
Landen a avut cu regularitate acces la BBC, precum şi la presa scrisă britanică, de
unde şi-a lansat chemările la „Jihad” contra Statelor Unite.

61
„The Guardian”, 15 septembrie 1997.

61
Acestea nu au fost însă primele acuzaţii formulate la adresa Londrei cu privire la
poziţia faţă de terorismul internaţional. În decembrie 1997, ministrul de externe
egiptean adresa o notă de protest ambasadorului britanic în Egipt în care arăta că
circa 2,5 milioane de lire sterline provenind din Marea Britanie subvenţionau
grupul Islamic, organizaţia teroristă care revendicase atentatul de la Luxor (Egipt)
din 17 noiembrie 1997, soldat cu 62 de victime. De altfel, în februarie 1997,
Londra acordase azil politic lui Abdel Majid, liderul grupului Islamic, implicat în
asasinarea preşedintelui egiptean Anwar Sadat în octombrie 1981 şi lui Adel Al-
Sirri, conducătorul aripii militare a aceleaşi organizaţii, „Jihadul Islamic”,
condamnat la moarte în Egipt pentru asasinarea în 1993 a premierului dr. Atef
Sidqi. În mod similar, guvernul britanic a tolerat instalarea la Londra a cartierului
general al organizaţiei teroriste algeriene „Grupul Islamic Armat”, responsabilă
pentru asasinarea în iunie 1992 a preşedintelui algerian Mohamed Boudiaf. Cei doi
lideri ai organizaţiei au primit azil politic în Marea Britanie imediat după comiterea
atentatului. Din 1984, la Londra şi-a stabilit cartierul general şi organizaţia „Tigrii
Eliberării Tamil Elam”, responsabilă de asasinarea premierului indian Rajiv
Gandhi în mai 1991 şi a preşedintelui din Sri Lanka, Ranasinghe Premadasa, în
mai 1993. Pe lângă grupările menţionate, alte 16 organizaţii de pe lista neagră a
Departamentului de Stat al SUA primeau cu regularitate subvenţii din Marea
Britanie sau se antrenau nestingherite pe teritoriul britanic62.
Şi în Marea Britanie, momentul 11 septembrie 2001 a avut un puternic impact
asupra serviciilor de informaţii.
Pe 13 iunie 2002 Comisia însărcinată cu controlul activităţii serviciilor de
informaţii din Camera Comunelor a dat publicităţii un raport în care se arată că
principalele servicii secrete britanice (MI5, MI6 şi GCQH) nu au realizat
dimensiunea reală a ameninţării prezentate de reţeaua „Al-Qaida” înainte de 11
septembrie 2001. Deşi autorităţile competente au dispus încă din luna iulie 2001 de
informaţii potrivit cărora pregătirile în vederea comiterii unui atac al „Al-Qaeda”
se aflau „în stadiul final”, dimensiunea pericolului nu a fost apreciată corect63.
În timpul dezbaterilor raportului s-a subliniat faptul că agenţiile de informaţii de
„modă veche”, create pentru a satisface comenzile de informaţii ale unor
beneficiari specifici, în domenii clar delimitate, nu mai sunt potrivite pentru a
combate eficient noile ameninţări la adresa mediului internaţional de securitate.
Ceea ce îi lipseşte Marii Britanii, a subliniat secretarul apărării, Geoffrey Hoon,
este un sistem de culegere de informaţii care să nu ţină seama de frontiere. „Nici
una din componentele actuale ale comunităţii nformative nu poate furniza
răspunsuri la toate întrebările pe care şi le pun în prezent factorii de decizie.

62
„Ziua”, 22 aprilie 2000.
63
„The Times”, 14 iunie 2002.

62
După cum se poate constata, Marea Britanie dispune în prezent de o comunitate
informativă puternică, cu structuri specializate şi tradiţii istorice îndelungate, ceea
ce i-a oferit posibilitatea să se ruleze în timp şi să-şi dovedească utilitatea. În ciuda
conservatorismului britanic, comunitatea informativă s-a dovedit receptivă la nou,
în special la asimilarea de tehnologii de vârf, fapt pentru care a ajuns de temut nu
numai pentru potenţialii adversari, ci şi pentru aliaţi, cărora le impune un respect
firesc.

SERVICIILE DE INFORMAŢII AMERICANE – ÎNTRE PREZENT ŞI

PERSPECTIVĂ

"M-am săturat până peste cap de cei din cercurile politice sau din presă care nu
fac altceva decât să cârtească, să critice, să-şi dea ei cu părerea despre aparatul
de spionaj din Statele Unite. Să cântăreşti intenţiile … asta este o sarcină extrem
de dificilă, şi nimeni nu se aşteaptă ca un pronostic să se adeverească în proporţie
de sută la sută, sau să fie absolut perfect" (fragment din primul discurs al lui
George Bush, după investirea ca preşedinte al S.U.A. în 1989)

63
Am ales ,pentru debutul acestui capitol, un citat al unui preşedinte amercan,
deoarece, ca şi în cazul serviciilor secrete ruse sau israeliene - după cum vom arăta
la locul potrivit - numeroase personalităţi ale vieţii politice americane, inclusiv şefi
de stat, au avut legături strânse cu serviciile secrete. Articolul dedicat Statelor
Unite din „Enciclopedia spionajului” a lui Norman Polmar şi Thomas Allen,
debutează cu prezentarea lui George Washington şi George Bush, doi maeştri ai
spionajului care au acţionat în două momente importante din istoria Americii.
Washington a coordonat culegerea de informaţii în timpul Războiului de
independenţă din 1775-1783, contribuind decisiv la obţinerea victoriei. Bush, ca
director al Informaţiilor Centrale în timpul Administraţiei Ford a condus activitatea
Agenţiei Centrale de Informaţii (C.I.A.), având un rol deosebit în prăbuşirea
Blocului Estic comunist din Europa şi încheierea Războiului Rece şi ulterior, ca
preşedinte al Statelor Unite (1989 – 1992), a manifestat o înţelegere mai adâncă
asupra a ceea ce putea şi ceea ce nu putea spionajul decât oricare din cei care l-au
precedat.
Washington şi Bush nu au fost însă singurii preşedinţi implicaţi direct în
culegerea de informaţii şi operaţiuni acoperite. Generalul Andrew Jackson (1829 –
1836), a primit sprijin în secret de la Jean Lafitte, un pirat notoriu (iată un
precedent la acordurile C.I.A. – Mafia din anii 60). Theodore Roosevelt (1901 –
1908), în calitate de adjunct al Secretarului marinei, pe 12 martie 1898 a transmis
ataşatului naval al ambasadei Statelor Unite la Madrid un mesaj cifrat, solicitându-i
informaţii despre navele flotei spaniole care se deplasau spre Havana. Trei zile mai
târziu izbucnea războiul cu Spania.
Fostul preşedinte John F. Kennedy (1961 – 1963) a făcut parte din cadrele Biroului
de Informaţii al Marinei - serviciul secret al marinei militare americane -
îndeplinind la sfârşitul celui de al doilea război mondial o lungă misiune secretă în
Germania, sub acoperirea de ziarist al trustului de presă „Hearst”. La rândul său,
fostul preşedinte Ronald Reagan (1981 – 1988) a acţionat timp de câteva decenii ca
agent al Biroului Federal de Investigaţii (F.B.I.) cu numele de cod „T-10”, oferind
informaţii privind starea de spirit şi preferinţele politice ale membrilor sindicatului
actorilor de la Hollywood, relaţiile acestora cu politicienii americani şi asupra
atitudinii lor faţă de ideologia de stânga şi URSS. Alţi preşedinţi care au activat în
serviciile secrete au fost Richard Nixon (1969 – 1974) şi Gerald Ford (1974 –
1976).

Instituţia securităţii naţionale a SUA

SUA posedă unele dintre cele mai puternice şi sofisticate comunităţi informative
din lume, fapt pentru care constituie un exemplu semnificativ în ceea ce priveşte
procesul de restructurare a serviciilor secrete în epoca post Războiului Rece.
64
Comunitatea informativă americană este organizată pe baza Legii din 5 februarie
1992, care a amendat Legea din 1947 privind securitatea naţională a SUA. Ea
vizează, în esenţă, „centralizarea conducerii activităţii informative, o mai bună
integrare a comunităţii şi o mai mare apropiere de factorul executiv, căruia
serviciile de informaţii trebuie să-i vină în sprijin”.
Cea mai simplă schemă de prezentare a comunităţii informative a SUA distinge
trei segmente principale:
organisme cu sarcini de conducere, coordonare şi control;
agenţii civile, independente sau departamentale;
agenţii aflate în subordinea Departamentului Apărării.

Organisme cu sarcini de conducere, coordonare şi control

Comunitatea informativă americană este coordonată de către Comitetul

Prezidenţial Consultativ pe Probleme de Informaţii Externe (President's Foreign
Intelligence Advisory Board - P.F.I.A.B.), Comitetul Prezidenţial pentru
Supravegherea Activităţii de Informaţii (President's Intelligence Oversigh Board -
P.I.O.B.) şi Consiliul Naţional de Securitate (National Security Council - N.S.C.),
structuri subordonate direct preşedintelui SUA.
Comitetul Prezidenţial Consultativ pe Probleme de Informaţii Externe este un
organism permanent, nepartizan, înfiinţat de preşedintele Eisenhower pe 6
februarie 1956, însărcinat cu analiza activităţii tuturor agenţiilor guvernamentale
angrenate în culegerea, evaluarea şi producţia de informaţii din străinătate.
Membrii săi, în număr de 14, sunt cetăţeni de vază, cu experienţă în afaceri, relaţii
internaţionale şi intelligence. În 1969 P.F.I.A.B. a fost reorganizat, preşedintele
Nixon conferindu-i dreptul de a controla toate activităţile întreprinse de C.I.A., ca
şi de toate celelalte componente ale comunităţii informative. Desfiinţat în mai
1977, pentru implicare în susţinerea acţiunilor acoperite (covert operations) ale
C.I.A., a fost reînfiinţat în octombrie 1981 de către preşedintele Ronald Regan.
Comitetul Prezidenţial pentru Supravegherea Activităţii de Informaţii a fost
înfiinţat de preşedintele Carter în 1978, fiind alcătuit din trei membri numiţi de
către preşedinte. Rolul său constă în verificarea legalităţii acţiunilor întreprinse de
către comunitatea informativă americană. Comitetul este condus de către un
membru al P.F.I.A.B., între cele două organisme existând strânse legături.
Consiliul Naţional de Securitate, înfiinţat prin Legea Securităţii Naţionale, este
condus de preşedintele SUA şi îi reuneşte pe vicepreşedinte, secretarul de stat,
secretarul apărării, precum şi pe secretarii şi subsecretarii altor departamente ale
executivului numiţi de către preşedinte cu aprobarea Senatului. Principalele
atribuţii ale N.S.C. sunt:

65
emiterea de recomandări cu privire la politica externă, internă şi militară, care să-i
permită preşedintelui să ia decizii în concordanţă cu interesele securităţii naţionale;
întocmirea de planuri pe probleme de interes comun cu privire la securitatea
naţională pentru agenţiile şi departamentele guvernamentale. N.S.C. orientează şi
direcţionează întreaga activitate de informaţii şi contrainformaţii a comunităţii
informative americane.
N.S.C. este sprijinit de un aparat tehnic condus de consilierul preşedintelui pe
probleme de securitate naţională (Assistent to the President for National Security
Affairs)64.
Consiliului Naţional de Securitate i se subordonează, prin Directorul
Informaţiilor Centrale (Director of Central Intelligence – D.C.I.):
Comitetul Naţional pentru Producţie în Domeniul Informaţiilor;
Comitetul Naţional pentru Informaţii Externe;
Consiliul Director al Comunităţii de Informaţii;
Consiliul Naţional de Informaţii, precum şi personalul de conducere al comunităţii
(Biroul pentru resurse umane, Biroul pentru sisteme şi structuri, Biroul pentru
evaluări, Biroul pentru contrainformaţii şi măsuri de securitate, Coordonatorul
surselor deschise ale comunităţii de informaţii şi Coordonatorul pentru limbi
străine)65.
Controlul civil asupra comunităţii de informaţii se exercită prin Comisia
specială a Senatului pentru probleme de informaţii (The Senate Select Committe on
Intelligence), înfiinţată pe 19 mai 1976 şi Comisia specială permanentă pentru
probleme de informaţii a Camerei Reprezentanţilor (The House Permanent Select
Committe on Intelligence), înfiinţată pe 14 iulie 1977. Cele două comisii au dreptul
de a controla natura şi sfera de cuprindere a activităţilor de informaţii desfăşurate
de diferite departamente şi agenţii din SUA. De asemenea, ele aprobă bugetul
destinat agenţiilor de informaţii şi pot chema pentru interpelări pe şefii agenţiilor
cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.
Legea Securităţii Naţionale a SUA detaliază tutela parlamentară prin stabilirea
responsabilităţii Congresului faţă de activitatea de informaţii şi în legătură cu
fondurile agenţiilor de informaţii.
Prima categorie de responsabilităţi priveşte:
rapoartele ce se prezintă în faţa comisiilor;
conţinutul şi excepţiile în ce priveşte informarea comisiilor;
procedurile pentru transmiterea informaţiilor;
protecţia împotriva dezvăluirilor neautorizate a informaţiilor secrete şi a tuturor
informaţiilor referitoare la sursele şi metodele de informare.

64
Hedrick Smith, Jocul puterii, Editura All, Bucureşti, 1998 p. 600.
65
Marian Ureche, Aurel Rogojan, Servicii secrete străine, Editura Paco, Bucureşti, 2000, vol.2, p. 219.

66
Cea de-a doua categorie de responsabilităţi, referitoare la fondurile pentru
activităţile de informaţii, are în vedere:
obligaţiile şi cheltuielile în acest domeniu;
activităţile pentru care Congresul refuză fonduri.
Bugetul comunităţii informative se aprobă global. Distribuirea fondurilor
către fiecare agenţie este asigurată de către preşedinte. Anual este emisă o lege
pentru autorizarea activităţilor de informaţii pentru anul fiscal respectiv (Legea
bugetului comunităţii informative). Potrivit unor surse din Congres, în 2001
bugetul alocat comunităţii informative a fost de 30 de miliarde de dolari, cu circa
6% mai mult faţă de anul precedent, majorarea fiind destinată prioritar culegerii de
informaţii prin surse umane (HUMINT).

Agenţii civile independente

Agenţia Centrală de Informaţii (Central Intelligence Agency – C.I.A.) s-a constituit

în baza Legii Securităţii Naţionale din 1947, ca o agenţie independentă
subordonată direct preşedintelui, prin intermediul Consiliului Naţional de
Securitate, având următoarele atribuţii:
consilierea Consiliului Naţional de Securitate în probleme legate de culegerea de
informaţii privind securitatea naţională de către diferite agenţii şi departamente
guvernamentale;
culegerea de informaţii prin intermediul reţelelor informative şi a altor mijloace în
exteriorul Statelor Unite;
desfăşurarea de activităţi contrainformative în afara Statelor Unite, în cooperare cu
Biroul Federal de Informaţii;
coordonarea activităţii de culegere de informaţii din străinătate desfăşurată de către
întreaga comunitate de informaţii a SUA;
îndeplinirea altor funcţii şi îndatoriri legate de informaţii care afectează securitatea
naţională, la ordinul Consiliului Naţional de Securitate, inclusiv executarea unor
operaţiuni acoperite autorizate de preşedinte în conformitate cu prevederile legii.
Potrivit legii, Agenţia nu avea nici un fel de competenţe în interiorul Statelor Unite
şi nu dispunea de dreptul de a face arestări. În 1981, preşedintele Ronald Reagan a
emis Ordinul Executiv nr. 12333, prin care a abilitat C.I.A. să culeagă în secret
informaţii „semnificative” din interiorul Statelor Unite, dacă acestea nu vizează
activităţile cetăţenilor şi firmelor americane.
La 20 iunie 1949 Congresul a adoptat Legea Agenţiei Centrale de Informaţii
(Central Intelligence Agency Act), lege care defineşte statutul şi sarcinile Agenţiei
Centrale de Informaţii. Conform acestei legi, C.I.A. este scutită de obligaţia de a
dezvălui organizarea sa, funcţiile, numele, personalităţile, titlurile, salariile sau
numărul persoanelor angajate.
67
C.I.A. este condusă de către Directorul Informaţiilor Centrale (Director of Central
Intelligence – D.C.I.), numit de către preşedinte cu aprobarea Senatului. Acesta
este în acelaşi timp şeful întregii comunităţi informative americane şi principalul
consilier al preşedintelui în privinţa informaţiilor externe referitoare la securitatea
naţională. El este sprijinit de un director adjunct pentru informaţiile centrale
(Deputy Director of Central Intelligence – D.D.C.I.) şi de şefii directoratelor, care
au funcţia de directori adjuncţi (Deputy Director – D.D.).
În iulie 1997 preşedintele Clinton l-a numit la conducerea C.I.A. pe George
Tennet, în vârstă de 48 de ani. Decizia noului preşedinte american, George W.
Bush, de a-l menţine în funcţie pe Tennet se datorează nevoii de continuitate în
conducerea agenţiilor de spionaj. Schimbările frecvente din ultimii ani (numai între
1991 şi 1997 la conducerea C.I.A. s-au succedat cinci directori) nu au fost deloc
benefice pentru activitatea agenţiei.
În ceea ce priveşte bugetul C.I.A., acesta a fost de 26,6 miliarde dolari în 1997 şi
26,7 miliarde dolari în 1998. După numirea sa la conducerea Agenţiei, George
Tennet a refuzat să mai facă public bugetul, susţinând că cifrele ar putea fi
comparate cu cele anterioare şi în acest fel, cei interesaţi ar putea trage concluzii
privind sursele şi modul de acţiune al C.I.A. Refuzul lui Tennet a generat replici
aprinse din partea presei, care a acuzat C.I.A. că nu este pregătită să se supună,
democratic, nici celei mai rudimentare contabilităţi publice.
La sfârşitul anului 1998 C.I.A. a lansat cea mai importantă operaţiune de angajări
din ultimii 10 ani. Potrivit cotidianului Washington Post, cu ajutorul unei campanii
publicitare la scară naţională, C.I.A. intenţiona să pună capăt exodului de agenţi şi
specialişti care a avut loc după terminarea Războiului Rece. Dacă în anii '80 C.I.A.
avea 22 000 de angajaţi, în 1998 numărul acestora scăzuse la 16 000. În acest
context, Congresul a alocat un buget suplimentar de 300 milioane dolari destinaţi
angajării de personal pentru C.I.A.66
După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 C.I.A. a declanşat o nouă
campanie de angajări, fiind vizaţi în primul rând absolvenţi ai unor institute de
învăţământ superior cu diplome de lingvişti şi politologi, care urmează să lucreze
ca analişti în domeniul antiterorismului. În numai şase luni, între februarie şi
august 2002, recrutorii C.I.A. au organizat peste 200 de conferinţe în campusuri
universitare. O altă modalitate de atragaere a noilor angajaţi o constituie anunţurile
apărute pe Internet, de tpul: „dacă treceţi testul cu detectorul de minciuni şi obţineţi
certificatele de securitate veţi avea un salariu anual între 45000 şi 60000 de dolari”.
Ca urmare a acestei politici, în anul 2002 C.I.A. dispunea de aproximativ 20 000
de angajaţi.
Sediul central al C.I.A. se află la Langley (Virginia).
În cadrul C.I.A. funcţionează patru directorate.
66
„Curierul naţional”, 4 iunie 1998.

68
 Directoratul Operaţii (Directorate of Operations), denumire sub care este
cunoscut Directoratul Planuri începând cu 1972, se ocupă de culegerea de
informaţii prin intermediul rezidenţelor legale şi ilegale de peste hotare. De
asemenea, desfăşoară acţiuni acoperite şi activităţi de contrainformaţii în afara
graniţelor SUA. Acţiunile acoperite pot fi non-violente (influenţarea opiniei
publice din alte ţări prin operaţiuni media, propagandă şi contrapropagandă,
sprijinirea organizaţiilor proamericane, facilitarea carierelor profesionale ale
personalităţilor favorabile, susţinerea anumitor orientări politice) sau violente
(lovituri de stat, atentate, susţinerea mişcărilor clandestine de rezistenţă, gherilă
etc). Astfel de acţiuni sunt planificate şi executate astfel încât dacă sunt descoperite
guvernul SUA să-şi poată declina orice responsabilitate.
Este organizat pe 12 direcţii (ţări slave şi euroasiatice, ţări europene, ţări din
estul Asiei, ţări din Africa şi America Latină etc.) şi 5 centre (de relaţii cu
organisme militare, de contraspionaj, de antiterorism, de combatere a traficului de
droguri, de recrutare a agenturii de informaţii). Centrul naţional pentru necesarul
surselor umane secrete (National HUMINT Requirements Tasking Center), instituit
în 1992, răspunde de coordonarea culegerii de informaţii prin astfel de surse la
nivelul întregii comunităţi informative.
Între 1997 şi 2000 C.I.A. şi-a deschis noi rezidenţe, în special în Balcani,
însă acestea sunt apreciate ca insuficiente.
Printre măsurile datorate reducerilor bugetare se numără şi închiderea a 15 oficii
ale C.I.A. pe teritoriul Africii. În încercarea de a justifica această măsură,
purtătorul de cuvânt al C.I.A. a declarat că în ultimii ani Agenţia a fost prezentă în
Africa doar pentru a furniza informaţii despre acţiunile fostelor state comuniste,
implicate mai mult sau mai puţin în Războiul Rece, şi nu pentru Africa în sine.
Directoratul Informaţii (Directorate of Intelligence) se ocupă de
centralizarea, analiza, evaluarea şi difuzarea informaţiilor. Este structurat pe 14
direcţii, profilate pe estimări informative naţionale, informaţii ştiinţifice,
economice, politice, strategice, analiza imaginilor, surse publice etc. La rândul lor,
direcţiile sunt alcătuite din birouri, având ca obiectiv o zonă geografică sau o ţară.
Pe baza comenzilor de informaţii primite de la preşedinte, Consiliul
Naţional de Securitate, D.C.I., precum şi de la alte structuri cu atribuţii în domeniul
securităţii naţionale, Directoratul Informaţii elaborează cererile tematice de
informaţii, distribuite spre rezolvare tuturor componentelor comunităţii de
informaţii.

69
 După colectarea şi coroborarea informaţiilor, acest directorat elaborează
documentele informative finale şi le distribuie beneficiarilor. Principalele produse
de sinteză ale Directoratului Informaţii sunt: informaţiile curente (buletinele zilnice
adresate preşedintelui şi altor factori de decizie), estimările informative naţionale
(National Intelligence Estimates – N.I.E.) şi estimările informative naţionale
speciale (Special National Intelligence Estimates – S.N.I.E.).
Directoratul pentru Ştiinţă şi Tehnologie (Directorate of Science and
Technology), înfiinţat în 1962 sub titulatura Directoratul pentru Cercetare
(Directorate for Research), structurat pe şase direcţii, este însărcinat cu
proiectarea, producerea şi exploatarea mijloacelor tehnice necesare pentru
culegerea informaţiilor. În cadrul acestui directorat funcţionează Foreign
Broadcast Information Service (F.B.I.S.), specializat în înregistrarea, stocarea,
prelucrarea şi difuzarea informaţiilor provenite din emisiunile radio-tv externe, ca
şi în monitorizarea emisiunilor radio clandestine; Biroul Operaţiunilor SIGINT
(Office of Sigint Operations), care asigură personalul pentru exploatarea staţiilor
electronice din străinătate, colaborând strâns cu Agenţia Naţională de Securitate şi
Biroul Serviciilor Tehnice (Office of Technical Services), care oferă sprijin tehnic
celorlalte directorate ale C.I.A.
Directoratul Administrativ (Directorate of Administration), incluzând 11
direcţii, are atribuţii legate de asigurarea condiţiilor de desfăşurare a activităţii
celorlalte directorate: comunicaţii, logistică, prelucrare a datelor, personal,
securitate internă, pregătirea cadrelor, financiar. C.I.A. dispune de o şcoală proprie
de instruire a agenţilor, numită Camp Peary. Situată în apropiere de Williamsburg,
Va., pe un teren de 10 000 de acri, cunoscut sub numele de „Ferma”, şcoala nu
există oficial, fiind prezentată drept un spaţiu aparţinând Departamentului Apărării.

Agenţii departamentale

Structuri informative aflate în subordinea Departamentului de Justiţie

Biroul Federal de Investigaţii (Federal Bureau of Investigation – F.B.I.) a fost

fondat la 26 iulie 1908 sub titulatura Detaşamentul Agenţilor Speciali, actuala
denumire datând de la 1 iulie 1935.
Subordonat Departamentului Justiţiei, F.B.I. are drept principală sarcină
coordonarea activităţii de contrainformaţii pe întreg teritoriul S.U.A. În colaborare
cu C.I.A., F.B.I. poate desfăşura astfel de activităţi şi în afara Statelor Unite.
Biroul este autorizat să investigheze peste 2000 de categorii de delicte federale.
Cartierul general al F.B.I. se află la Washington D.C.
În anul 2000 personalul F.B.I. era de aproximativ 26 000 de angajaţi, din care 11
275 de agenţi federali. Bugetul anual al F.B.I. este estimat la 2,9 miliarde dolari.
70
Potrivit legii 94 – 305 din 15 octombrie 1974, F.B.I. este condus de un director
numit de către preşedintele S.U.A. cu aprobarea Senatului, pe o durată de maxim
10 ani. Între 1996 şi aprilie 2001 la conducerea F.B.I. s-a aflat Louis Freeh. În luna
iulie 2001 în fruntea Biroului a fost numit Robert Mueller, fost şef al Direcţiei
Criminalistică din cadrul Departamentului Justiţiei. În opinia analiştilor sarcina sa
de a reface imaginea celui mai celebru serviciu de contraspionaj din lume, afectată
în ultima vreme de o serie de scandaluri, este deosebit de dificilă.
F.B.I. este structurat pe mai multe divizii - Informaţii, Informaţii Judiciare,
Securitate Naţională, Investigaţii Criminalistice, Contrainformaţii Economice,
Sisteme Computerizate, Laboratoare, Personal, Instruire, Administrativă şi 4
birouri, conduse de executivi cu diferite titluri.
Cea mai importantă dintre ele este Divizia Informaţii, care include trei secţii având
atribuţii de securitate internă (prevenirea şi contracararea extremismului,
violenţelor, sabotajelor, întocmirea planurilor de apărare contrainformativă) şi
patru secţii de contraspionaj, organizate pe spaţii geografice şi forme de spionaj
(militar, economic, nuclear).
Pe lângă acestea, F.B.I. are în compunere 56 de birouri teritoriale şi 53 de birouri
deschise în afara graniţelor SUA. De asemenea, Biroul dispune de un centru de
instruire propriu, situat la Quantico, Virginia (40 de mile sud de Washington).
Subordonat Diviziei Instruire, centrul include 21 de clădiri principale (dormitoare,
săli de clasă, cabinete pentru activităţi de cercetare), precum şi un oraş fictiv -
Hogan's Alley – în care se desfăşoară activităţile de instruire practică. Programul
de pregătire are durata de 11 săptămâni. În planul de studiu sunt incluse cursuri de
Ştiinţa Conducerii, Ştiinţa Comportamentului, Legislaţie, Comunicare în vederea
aplicării legii, Ştiinţe juridice şi Întreţinere fizică.
În baza unor fonduri financiare aprobate de Congres şi Departamentul de Stat al
SUA, F.B.I. a pregătit, încă din 1995, la Budapesta, în cadrul Academiei Naţionale
de Aplicare a Legii, mai multe clase a câte 50 de ofiţeri proveniţi din Cehia,
Ungaria, Letonia, Polonia, România, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina,
Rusia şi Moldova, totalizând 1800 de cadre.

71
În luna mai 1998 la Bucureşti s-a constituit Centrul regional pentru combaterea
corupţiei şi crimei organizate sub egida Iniţiativei de cooperare în sud-estul
Europei (S.E.C.I.). Acesta a fost conceput ca „o barieră pentru spaţiul economic şi
geografic al Uniunii Europene”, având rolul de a contribui la destrămarea reţelelor
crimei organizate care acţionează pe plan internaţional. Printre susţinătorii
proiectului s-au aflat F.B.I., Departamentul de Stat al SUA, Direcţia Generală a
Vămilor şi Serviciul de Emigrare al SUA, precum şi instituţii din Austria, Italia,
Germania şi Anglia. Autorităţile şi instituţiile statelor participante la organizarea
Centrului s-au angajat să pună la dispoziţia acestuia informaţii referitoare la
tentativele de infracţiuni şi infracţiunile săvârşite prin încălcarea legislaţiilor
naţionale şi ale normelor de drept internaţional în domeniul vamal, comercial, al
emigrării etc.
În luna august 2000, în prezenţa directorului adjunct al F.B.I., David Alba, la
Bucureşti s-a deschis Biroul Ataşatului Juridic, coordonat de doi agenţi speciali şi
de un asistent. Potrivit declaraţiilor responsabilei Biroului F.B.I. din Bucureşti,
Gabrielle Burger, cooperarea cu toate agenţiile româneşti este excelentă67.
Conform raportului prezentat de către directorul F.B.I. în ianuarie 1998, printre
priorităţile actuale ale F.B.I. se numără: combaterea spionajului, contracararea
terorismului internaţional şi intern (din 1996 în cadrul F.B.I. s-a constituit Centrul
Antiterorist Intern – Domestic Counterterrorism Center, care coordonează
activitatea tuturor agenţiilor federale care au sarcini pe linia cunoaşterii, prevenirii
şi reprimării terorismului), lupta împotriva proliferării armelor de nimicire în masă,
protecţia infrastructurii informatice naţionale (în acest sens, în 1992 a luat fiinţă
Brigada naţională pentru infracţiunile informatice – National Computer Crime
Squad), combaterea traficului internaţional de droguri şi a crimei organizate. O
atenţie sporită va fi acordată anihilării spionilor străini prezenţi pe teritoriul SUA.
Printre ţările suspectate de trimiterea unui mare număr de agenţi în America se
numără China, Japonia şi Federaţia Rusă. Ca o confirmare a acestei poziţii, pe 19
iunie 2002 F.B.I. a anunţat arestarea în San Diego, California, a doi oameni de
ştiinţă, unul japonez şi unul chinez, sub acuzaţia de a fi furat informaţii comerciale
secrete de la Şcoala medicală Harvard, pe care au încercat să le vândă unei
companii nipone.
Pe 20 martie 2001 David Szandy, fost şef al Centrului de contraspionaj al C.I.A., a
fost desemnat drept şef al unui „consiliu de directori” al contraspionajului, din care
fac parte oficialităţi de rang înalt din C.I.A. şi Departamentul Apărării, precum şi
directorul F.B.I. Sarcina lui Szandy va consta în a dezvolta, „în colaborare cu
comunitatea contrainformaţiilor din SUA, o strategie pentru protejarea celor mai
delicate informaţii privind securitatea naţională”68.
67
"România liberă", 17 aprilie 2002.
68
„Adevărul”, 20 martie 2001.

72
Pe 6 iunie 2002 într-o ediţie specială a ziarului „San Francisco Chronicle” au fost
publicate o serie de documente semnificative dintr-un total de peste 200 000 de
pagini compromiţătoare declasificate de către F.B.I. în baza unei hotărâri
judecătoreşti a unui tribunal din California. Documentele acoperă o perioadă
cuprinsă între anii '40 şi '70, făcând referire la activităţi ilegale derulate sub mai
multe administraţii, atât republicane, cât şi democrate. Spre exemplu, din dispoziţia
lui Edgar Hoover agenţii F.B.I. au primit sarcina să infiltreze mediile universitare,
numai în 1960 fiind verificaţi la Universitatea din California peste 6000 de
studenţi69.
La jumătatea lunii iunie 2002, în urma audierii mai multor responsabili din cadrul
F.B.I. Comisia judiciară a Senatului a ajuns la concluzia că bazele de date ale
F.B.I. sunt atât de bine protejate, încât au devenit de-a dreptul ineficiente. Stocate
în calculatoare nelegate în reţea, informaţiile Biroului nu pot fi accesate de hakeri,
dar nici de către agenţi aparţinând altor structuri teritoriale. Ca atare, F.B.I. nu
deţine practic o bază de date centralizată, gestionarea eficientă a informaţiilor fiind
practic imposibilă70. Pe 4 iunie 2002 directorul F.B.I. a anunţat faptul că, în cadrul
planului de remaniere a instituţiei pe care o conduce, a încredinţat sarcina
supervizării modernizării echipamentelor informatice ale F.B.I. lui Wilson Lowery,
fost preşedinte de filială al concernului IBM.

Administraţia pentru Combaterea Drogurilor (Drug Enforcement Administration –

D.E.A.) este o agenţie specializată în lupta împotriva traficului de droguri,
subordonată Departamentului Justiţiei, personalul său fiind estimat la aproximativ
3000 de agenţi. În îndeplinirea atribuţiilor sale, D.E.A. cooperează strâns cu toate
celelalte agenţii federale, îndeosebi cu C.I.A. şi F.B.I. D.E.A. este structurată pe
şase divizii: Inspecţii, Sprijin Operaţional, Operaţii, Informaţii, Financiar, Resurse
Umane.
D.E.A. se află în fruntea Comisiei Naţionale a Beneficiarilor Informaţiilor
asupra Narcoticelor (NNICC), care reuneşte 11 agenţii guvernamentale americane.
Această comisie publică anual un raport privind producţia, traficul şi tendinţele
consumului de stupefiante.

Structuri informative aflate în subordinea Departamentului de Finanţe

Departamentul de Finanţe are în subordinea sa trei structuri care desfăşoară

activităţi de informaţii Serviciul Secret, Biroul de sprijin informativ şi Biroul
pentru alcool şi arme de foc.

69
„Dosare ultrasecrete”, 22 iunie 2002.
70
„Dosare ultrasecrete”, 15 iunie 2002.

73
Serviciul Secret (United States Secret Service) a fost înfiinţat în iulie 1865 în
structura Departamentului de Finanţe. Conform legii de organizare din 1906,
principalele atribuţii ale Serviciului Secret sunt: asigurarea securităţii personale a
preşedintelui SUA şi membrilor de familie ai acestuia, a vicepreşedintelui, foştilor
preşedinţi, precum şi a candidaţilor la preşedinţie; protecţia demnitarilor străini
aflaţi în vizite oficiale; depistarea şi combaterea falsurilor de bani, cecuri şi cărţi de
credit; investigarea furturilor de bani prin computer, precum şi a fraudelor
financiare în interiorul instituţiilor guvernamentale. De asemenea, Serviciul Secret
organizează protecţia statică la Casa Albă, precum şi la sediile de lucru ale
preşedintelui Statelor Unite. Şeful Serviciului Secret poate interzice preşedintelui
să întreprindă călătorii sau acţiuni pe care le consideră periculoase pentru
securitatea sa.
Personalul operativ al Serviciului Secret este autorizat să opereze arestări
fără mandat în cazul faptelor flagrante, tentative sau acte consumate, dacă se
apreciază că există dovezi suficiente că cel arestat a comis sau era pe cale să
comită o infracţiune prevăzută de legile americane.
Include în structura sa serviciile Administrativ, Investigaţii, Inspecţii,
Legături cu instituţiile publice, Pregătirea cadrelor, Cercetare şi Protecţie.
Serviciul secret dispune de birouri în toate marile oraşe ale SUA, precum şi în
capitalele unor ţări străine (Londra, Paris, Bonn, Roma, Bangkok etc).
Bugetul anual este estimat la 3 milioane de dolari.
Pe 12 noiembrie 1998 Lewis Merletti, şeful Serviciului Secret american şi-a
prezentat demisia. Potrivit declaraţiei purtătorului de cuvânt al Casei Albe, decizia
acestuia nu a avut nici un fel de legătură cu Afacerea Levinski, Merletti acceptând
un angajament deosebit de avantajos în sistemul privat: asigurarea securităţii unei
echipe de fotbal profesionist în Cleveland.
Tot în cadrul Departamentului de Finanţe funcţionează Biroul de Sprijin
Informativ (The Office of Intelligence Support), înfiinţat în 1977, având drept
principală atribuţie culegerea în mod deschis a informaţiilor economice externe
generale, îndeosebi a informaţiilor financiare şi monetare şi distribuirea
informaţiilor referitoare la politica economică a Statelor Unite, astfel încât
Secretarul Finanţelor să îşi poată îndeplini activitatea în bune condiţii.
Biroul pentru alcool, tutun şi arme de foc (Bureau of Alcohol, Tobacco and
Firearms ) aflat în subordinea Departamentului de Finanţe, se ocupă cu precădere
de contracararea comerţului ilegal cu arme de foc şi substanţe explozive, precum şi
cu prevenirea şi soluţionarea atacurilor cu bombe.

Structuri informative aflate în subordinea Departamentului de Stat

74
Biroul de Informaţii şi Cercetare (Bureau of Intelligence and Research - INR) din
cadrul Departamentului de Stat, înfiinţat în 1946, centralizează, stochează şi
analizează informaţii utile diplomaţiei americane, provenind de la serviciile de
informaţii, de la ambasadele Statelor Unite, precum şi din surse deschise. De
asemenea, Biroul răspunde de distribuirea şi circulaţia documentelor secrete în
cadrul Departamentului de Stat. În cadrul Biroului de Informaţii şi Cercetare
lucrează aproximativ 200 de analişti specializaţi pe zone geografice (America
Centrală, Africa, Orientul Apropiat, CSI şi Europa de Est, Asia de Est şi Pacific,
Europa Occidentală) sau pe domenii specifice (economic, politico-militar, forţe
strategice, terorism şi probleme globale, crimă organizată etc).
Tot în subordinea Departamentului de Stat se mai află două structuri cu atribuţii
informative şi contrainformative: Biroul pentru Securitate Diplomatică şi Oficiul
Cercetărilor Externe (XR).

Structuri informative aflate în subordinea Departamentului Energiei

În luna martie 1999 preşedintele Bill Clinton a solicitat înfiinţarea unei comisii
consultative pentru spionaj extern, care să examineze erorile privind securitatea
înregistrate în cadrul Departamentului Energiei.
În urma cercetărilor întreprinse, comisia a propus două alternative: înfiinţarea unei
agenţii semiautonome în cadrul Departamentului, având sarcina expresă de
menţinere a programului privind armamentul nuclear, sau crearea unei agenţii
independente, după modelul N.A.S.A., care să deţină controlul asupra programelor
de armament nuclear, inclusiv asupra laboratoarelor de cercetare.
În luna iunie 2000 Senatul american a aprobat numirea generalului John Gordon,
director adjunct al C.I.A., la conducerea unei noi agenţii federale însărcinată cu
securitatea nucleară a SUA – Biroul de Informaţii şi Securitate Naţională (The
Office of Intelligence and National Security – OINS). Deşi subordonată
Departamentului Energiei, această agenţie dispune de un grad ridicat de
autonomie.

Structuri informative aflate în subordinea Departamentului Comerţului

Departamentul Comerţului dispune de două structuri specializate în

culegerea de informaţii: Biroul de legătură în domeniul informaţiilor (The Office of
Intelligence Liasion – OIL), care asigură legătura dintre Departamentul Comerţului
şi comunitatea informativă, îndeosebi în probleme privind transferul de tehnologie
şi Biroul pentru Controlul Exporturilor (The Office of Export Enforcement – OEE),
care are sarcina de a preveni exportul neautorizat de tehnologie sensibilă.

75
Agenţii aflate în subordinea Departamentului Apărării

Comunitatea informativă a apărării (Defence Intelligence Community – D.I.C.)

reuneşte ansamblul organelor de informaţii subordonate Departamentului Apărării:
Agenţia de Informaţii a Apărării, Agenţia Naţională de Securitate, Agenţia
Naţională pentru Imagistică şi Cartografie, Biroul Naţional de Recunoaştere,
precum şi serviciile de informaţii ale forţelor terestre, forţelor aeriene, marinei şi
infanteriei marine. În cadrul său îşi desfăşoară activitatea 80% din totalul
personalului comunităţii informative a SUA.

Agenţia de Informaţii a Apărării (Defence Intelligence Agency – D.I.A.), înfiinţată

în octombrie 1961 prin Directiva Secretarului Apărării nr. 510521, este principalul
organism de informaţii externe al Departamentului Apărării, fiind direct
subordonată Secretarului apărării şi şefului Statului Major Interarme. D.I.A.
coordonează activitatea tuturor celorlalte structuri de informaţii din subordinea
Departamentului Apărării. Ca parte componentă a comunităţii informative, D.I.A.
se află şi în responsabilitatea Directorului Informaţiilor Centrale. Pentru a-şi
îndeplini atribuţiile, D.I.A. cooperează strâns cu N.R.O. pentru informaţiile
militare obţinute prin sateliţi, N.S.A. pentru elaborarea şi spargerea codurilor
militare şi C.I.A., pentru acele informaţii militare obţinute de la serviciile de
informaţii străine.
În 1999 D.I.A. dispunea de un buget anual de 4,5 miliarde dolari şi un
efectiv de aproximativ 6000 de angajaţi, din care 40% sunt militari.
Din 1996 directorul D.I.A. este general locotenent Patrick M. Hughes.
La începutul anului 1992 D.I.A. a fost supusă unui proces de reorganizare,
numărul analiştilor de pe spaţiul C.S.I. fiind redus cu 30% şi luând fiinţă un Birou
pentru analize globale (Office for Global Analyses), însărcinat cu analiza
ameninţărilor transnaţionale (proliferare tehnologică, terorism, trafic de
stupefiante).
În prezent D.I.A. este organizată pe cinci directorate principale - Informaţii
Externe, Securitate şi Contrainformaţii, Ataşaţi Militari şi Operaţiuni, Colectarea
Informaţiilor prin Sateliţi, Informaţii pentru Statul Major Interarme - şi trei centre
de culegere, analiză şi respectiv infrastructură a informaţiilor.
Centul Naţional de Culegere a Informaţiilor Militare (National Military
Intelligence Collection Center) coordonează activitatea desfăşurată de Directoratul
pentru ataşaţii militari şi operaţii, Directoratul pentru activităţi legate de imagini
(informaţii obţinute prin sateliţi militari şi avioane spion) şi Serviciul HUMINT al
Apărării.

76
 Centrul Naţional de Producere a Informaţiilor Militare (National Military
Intelligence Production Center) se ocupă de centralizarea, prelucrarea şi difuzarea
informaţiilor obţinute de către agenţie cu privire la forţele aerospaţiale, maritime şi
terestre ale unor ţări străine.
Centrul Naţional de Logistică al Informaţiilor Militare (National Military
Intelligence Support Center) asigură producerea şi întreţinerea mijloacelor tehnice,
a sistemelor de transmisiuni şi securitate informatică.
Din 1962 în subordinea D.I.A. a funcţionat Colegiul de Informaţii al Apărării
(Defence Intelligence College), devenit din mai 1993 Colegiul Întrunit de
Informaţii Militare (Joint Military Intelligence College). Cursanţii sunt specialişti
militari sau civili în informaţii, care doresc să promoveze în carieră. Ei provin în
principal de la D.I.A., C.I.A., N.S.A., F.B.I., dar şi de la alte agenţii
guvernamentale. Din 1980 Congresul a autorizat Colegiul să confere titlul de
licenţiat în informaţii strategice.
În ultimii ani D.I.A. a furnizat informaţii agenţiilor implicate în combaterea
terorismului şi în derularea de operaţiuni antidrog. D.I.A. a cunoscut o revitalizare
a activităţii după numirea ca D.C.I. a lui John Deutch, fost adjunct al Secretarului
Apărării, în 1995.
În timpul Războiului Rece recrutarea şi coordonarea agenţilor cădea în
sarcina Directoratului Operaţii al C.I.A. Ofiţerii de caz ai agenţilor erau de legătură
angajaţi ai C.I.A. care acţionau sub acoperire oficială sau acoperiri neoficiale (non-
oficial cover). După prăbuşirea URSS, pe fondul adaptării misiunilor C.I.A. la
noile realităţi, vechiul sistem a devenit ineficient. Acesta a fost motivul pentru care
din iniţiativa lui Deutch în interiorul D.I.A. a luat fiinţă Serviciul HUMINT al
Apărării (Defence Humint Service- D.H.S.), specializat în obţinerea de informaţii
prin surse secete umane, care acţionează în strânsă cooperare cu C.I.A. În 1996
Congresul a autorizat D.H.S. să înfiinţeze companii comerciale pentru a asigura
acoperiri activităţii de culegere de informaţii din exterior. La acea dată efectivul
D.H.S. era estimat la 1000 de angajaţi.

Serviciul de Investigaţii al Apărării (Defence Investigative Service – D.I.S.) a fost

înfiinţat la 1 ianuarie 1972 ca o agenţie militară independentă subordonată
Secretarului Apărării. Principala sarcină a D.I.S. o constituie efectuarea de
investigaţii de securitate asupra personalului militar, angajaţilor civili ai
Departamentului Apărării şi salariaţilor firmelor care derulează contracte ce
presupun accesul la informaţii clasificate din domeniul apărării. Această agenţie a
luat naştere ca urmare a mai multor cazuri de spionaj în care au fost implicaţi
angajaţi din industria de apărare.

77
 D.I.S. a fost criticat în repetate rânduri pentru lipsa de eficienţă în ceea ce
priveşte acordarea avizelor de securitate. Astfel, William Bell, un angajat al
Hughes Aircraft Corporation, racolat de serviciile secrete sovietice, a declarat după
arestarea sa că a prezentat toate motivele clasice pentru a fi suspectat de spionaj:
probleme financiare urmate la scurt timp de redresări greu de justificat, lipsa
satisfacţiei profesionale şi o relaţie deschisă cu un cetăţean al unei ţări comuniste.
Cu toate acestea, certificatul său de securitate nu a fost revizuit timp de 28 de ani
iar Bell a fost în cele din urmă demascat pe baza relatărilor unui defector şi nu ca
urmare a verificărilor efectuate de D.I.S.

Agenţia Naţională de Securitate (National Security Agency – N.S.A.) a fost

înfiinţată pe 20 mai 1949 în cadrul Departamentului Apărării, ca structură
specializată în obţinerea de informaţii prin mijloace electronice, sub denumirea de
Agenţia pentru Securitatea Forţelor Armate (Armed Force Security Agency –
A.F.S.A.), fiind subordonată nemijlocit Comitetului Întrunit al Şefilor de Stat
Major. Pe 4 noiembrie 1952, printr-un memorandum prezidenţial strict secret,
preşedintele Henry Truman a transformat A.F.S.A în N.S.A.
O lungă perioadă de timp puţini au fost la curent cu existenţa unui serviciu
SIGINT având iniţialele N.S.A. Cei în cunoştinţă de cauză glumeau pe seama
acestor iniţiale, pretinzând că înseamnă „No Such Agency” („Nu există o astfel de
agenţie”). Fostul lucrător al C.I.A., Victor Marchetiti, numea N.S.A. „membru
misterios al comunităţii de informaţii” iar un fost redactor al ziarului New York
Times arăta într-un editorial că „abia dacă unul din 10 000 de americani a auzit
despre o astfel de denumire”. Au trebuit să treacă câteva decenii pentru ca
misterele cu privire la această agenţie să înceapă să fie elucidate. Cu acordul
directorului general al agenţiei, Maureen Baginsky, pentru prima dată de la
înfiinţarea N.S.A., în luna aprilie 2001 o echipă a C.N.N. a primit autorizaţia de a
vizita sediul central de la Fort Meade.
În prezent N.S.A. se ocupă de analiza şi exploatarea informaţiilor provenite din
interceptări electronice (radio, telecomunicaţii, Internet), protejarea comunicaţiilor
guvernamentale şi de interceptarea şi descifrarea comunicaţiilor inamicilor
potenţiali ai SUA de pe întreg globul.
Sediul central al N.S.A. se află la Fort Meade (Maryland).
Agenţia dispune de aproximativ 38 000 de angajaţi (specialişti în electronică,
radar, lingvistică etc.), având cel mai numeros personal dintre toate agenţiile de
informaţii americane, iar bugetul său anual este estimat la 6,5 miliarde dolari.
N.S.A. coordonează o importantă reţea de baze de interceptare a comunicaţiilor în
întreaga lume (după unele surse aproximativ 450), principalele staţii fiind
amplasate în Germania, Marea Britanie, Turcia, Cipru, Pakistan, Taiwan, Australia
şi Africa de Sud.
78
Între 1996 şi martie 1999 agenţia a fost condusă de generalul-locotenent Kennet
Minihan, fost şef al D.I.A. iar între martie 1999 şi mai 2001 la conducerea acesteia
s-a aflat generalul-locotenent Michael Hayden. În prezent directorul N.S.A. este
Maureen Baginsky.
N.S.A. este structurată pe mai multe direcţii:
Direcţia Operaţii, însărcinată cu interceptarea şi analiza emisiilor electronice;
Direcţia Tehnologie şi Sisteme, care se ocupă de producţia de mijloace tehnice
speciale pentru transmisiuni, interceptări şi securitate informatică;
Direcţia Sistemelor de Securitate a Informaţiilor, care asigură protecţia
antiinterceptare a tuturor comunicaţiilor oficiale;
Direcţia Planificare, Strategie şi Programe, care fixează priorităţile agenţiei în
funcţie de necesităţile comunităţii informative;
Direcţia Servicii, care asigură infrastructura celorlalte direcţii.
Din 1961 în cadrul N.S.A. funcţionează Serviciul Central de Securitate (Central
Security Service – C.S.S.), care coordonează în mod unitar activitatea de securitate
electronică şi informatică în cadrul Departamentului Apărării.
Unul din cele mai strălucite succese ale criptologiei americane a fost făcut public
în luna iulie 1995, după o tăcere care a durat 50 de ani, fiind cunoscut sub
denumirea de proiectul VENONA. Acesta a fost numele de cod folosit de serviciile
secrete americane pentru acţiunea de interceptare şi decriptare a mesajelor
diplomatice sovietice în anii '40.
În lucrarea „The Puzzle Palace”, ziaristul James Bamford a arătat că, deşi „mai
mult de 80% din informaţiile secrete folosite de Guvernul american sunt produse
de N.S.A.”, în prezent, Agenţia trece printr-o criză fără precedent, nemaiputând
face faţă fluxului imens de date obţinute prin monitorizarea comunicaţiilor de orice
fel din întreaga lume. La aceasta se adaugă rapida dezvoltare tehnologică (telefonia
digitală, cablurile de fibră optică, Internetul), precum şi răspândirea pe piaţă a unor
programe de criptare de bună calitate şi la preţuri accesibile. Acest fapt a permis
organizaţiilor teroriste sau grupărilor criminale ceea ce, cu câţiva ani în urmă, era
apanajul exclusiv al serviciilor secrete: comunicaţii profesioniste.
În luna iunie 2001 acelaşi autor a publicat o lucrare intitulată „Anatomia secretei
Agenţii Naţionale de Securitate” – o istorie a acestei instituţii din momentul în care
occidentalii au spart codurile cifrate ale Japoniei şi Germaniei, spre sfârşitul celui
de al doilea război mondial, până în prezent. Autorul susţine că în ultimii ani
„urechea” Americii a început să „surzească”, fiind întrucâtva depăşită de
mijloacele ultramoderne, deosebit de complexe, de codificare şi criptare a
mesajelor, având nevoie de o nouă imagine publică, cu atât mai mult cu cât se află
la concurenţă cu F.B.I. şi C.I.A. pentru obţinerea unui buget aflat în continuă
scădere.

79
 Potrivit postului de televiziune C.N.N., N.S.A. urmează să treacă printr-un
important proces de reorganizare, în ultimii zece ani misiunea sa devenind din ce
în ce mai dificilă. Dacă, în perioada Războiului Rece, ţinta principală a Agenţiei o
constituia blocul sovietic, după destrămarea U.R.S.S. ţintele sale s-au multiplicat
semnificativ, fiind tot mai greu de controlat. Mass-media a semnalat deja şi câteva
„scăpări” grave. Astfel, N.S.A. a urmărit cu atenţie evoluţia programului nuclear
nord-coreean, dar nu a semnalat cu oportunitate faptul că, în acelaşi timp, India se
pregătea să îşi testeze armamentul atomic.
Considerată una din cele mai ermetice agenţii de informaţii, în luna iunie 2002
N.S.A. a făcut o excepţie de la această politică, emiţând un buletin de informare de
două pagini intitulat „Gura slobodă încă mai scufundă nave!”. Prin această
campanie publicitară, N.S.A. îşi îndeamnă angajaţii să protejeze informaţiile care
ar putea fi de folos teroriştilor. „Duşmanii noştri sunt diferiţi de toţi cei pe care i-
am întâlnit până acum. Nu-i înarmaţi cu informaţii care ne pot aduce prejudicii”,
precizează N.S.A. în reclamele apărute în patru ziare destinate militarilor („Army
Times”, „Navy Times”, „Air Force Times” şi „Marine Corps Times”)71.

Agenţia Naţională pentru Imagistică şi Cartografie (National Imagery and

Mapping Agency – N.I.M.A.) a fost înfiinţată la 1 octombrie 1996 prin fuziunea
dintre Agenţia de Cartografiere a Apărării (Defence Mapping Agency), Biroul
Central de Imagini (Central Imagery Office) şi Centrul Naţional de Interpretare a
Fotografiilor (National Photographic Interpretation Center) din cadrul C.I.A. şi
organismele de exploatare a imaginilor din cadrul Agenţiei de Informaţii a
Apărării, Biroului Naţional de Recunoaştere şi Biroului de Recunoaştere Aeriană al
Apărării (Defence Airborne Reconnaissance Office). Este o agenţie specializată în
colectarea şi interpretarea informaţiilor obţinute prin fotografieri şi filmări secrete
realizate de către sateliţii de spionaj.
Constituirea N.I.M.A. a fost impusă de disfuncţionalităţile constatate în cursul
operaţiunii „Furtună în deşert” din august 1991. În urma unei anchete comune,
C.I.A. şi Pentagonul au hotărât că „o agenţie unică, abilitată cu rol de focalizator,
va răspunde mai bine necesităţilor de fotografiere, filmare şi cartografiere secretă;
clientela este în creştere şi din ce în ce mai diversă în cadrul serviciilor secrete
americane”.
Noua agenţie federală îşi are sediul la Fairfax (Virginia) şi este condusă din 1996
de către contraamiralul Joseph Dantone, fost director adjunct pentru probleme de
susţinere militară în cadrul Biroului Naţional de Recunoaştere.
Efectivul N.I.M.A. este estimat la 9000 de persoane, din care 7000 provin de la
fosta Agenţie de Cartografiere a Apărării.

71
New Jersey Online, 5 iunie 2002.

80
În opinia experţilor, prin crearea N.I.M.A. s-a produs un transfer de competenţe în
domeniul interpretării imaginilor şi hărţilor secrete de le C.I.A. către Pentagon,
care va diminua importanţa acordată solicitărilor politice şi diplomatice în materie
de fotografiere şi cartografie secretă, permiţând însă o evaluare mai obiectivă a
activităţilor militare străine.
Relatările presei cu privire la N.I.M.A. sunt mult mai rare, comparativ cu cele
referitoare la celelalte agenţii de informaţii americane. Printre puţinele semnalări
de acest gen se numără aceea că în luna august 1998 reţeaua de calculatoare a
N.I.M.A. nu a funcţionat temporar, din cauza testării insuficiente a unui nou
subsistem de operare introdus în reţea.

Dacă N.S.A. reprezintă „urechile” SUA, Biroul Naţional de Recunoaştere

(National Reconnaissance Office – N.R.O.) constituie „ochii” acesteia. N.R.O. este
o agenţie din cadrul Departamentului Apărării însărcinată cu planificarea şi
realizarea culegerii de informaţii prin sateliţi. Înfiinţată în septembrie 1961, printr-
o decizie a Consiliului Naţional de Securitate, N.R.O. a fost recunoscut public abia
în 1992.
Activitatea N.R.O. este coordonată de către secretarul apărării şi directorul
comunităţii informative (D.C.I.).
Sediul N.R.O. se află la Chantilly (Virginia).
Bugetul anul este estimat la 6,2 miliarde dolari. Personalul N.R.O. este de
aproximativ 3500 de angajaţi, în majoritate proveniţi de la Agenţia de Informaţii a
Aviaţiei (A.I.A.) şi C.I.A.
Directorul N.R.O. este numit de către D.C.I. şi confirmat de către Senat, având şi
funcţia de ministru adjunct al Forţelor Aeriene pentru Spaţiu (Air Force for Space).
Din 1996 la conducerea N.R.O. se află Keith Hall.
În îndeplinirea atribuţiilor sale N.R.O. colaborează strâns cu N.S.A., împreună cu
care administrează staţiile de recepţie a informaţiilor obţinute prin sateliţi.
Controlul civil asupra N.R.O. este exercitat prin Comisia naţională pentru
supravegherea N.R.O., înfiinţată în decembrie 1999 în cadrul Congresului SUA.
Raportul prezentat Congresului de către Comisie în decembrie 2000 a evidenţiat,
ca principală problemă a N.R.O., incapacitatea de a analiza întregul volum al
informaţiilor culese, propunând, ca soluţii, mărirea schemei de personal şi crearea
unui Oficiu pentru Cercetare Spaţială, care să coordoneze politica de informaţii
spaţiale, reunindu-i pe directorul comunităţii informative, secretarul
Departamentului Apărării, directorul N.R.O. şi un reprezentant al preşedintelui.

81
În prezent N.R.O. desfăşoară un program intitulat FIA, care presupune plasarea pe
orbită şi întreţinerea unei reţele de sateliţi care să furnizeze armatei americane
imagini complete şi în timp util de pe câmpul de luptă. În cadrul acestui program,
anual sunt plasaţi pe orbită, potrivit directorului N.R.O., patru sateliţi capabili să
fotografieze obiecte de 15 cm lungime de la o altitudine de 300 de kilometri. Graţie
acestei tehnici ultrasofisticate, aviaţia militară americană a reuşit să distrugă 70 %
din ţintele sârbe în timpul atacurilor aeriene ale N.A.T.O. în Bosnia - Herţegovina,
din vara anului 1995.

Serviciul de Recunoaştere Aeropurtată al Apărării (Defence Airborne

Reconnaissance Office - DARO), are drept principală atribuţie culegerea de
informaţii prin cercetare aeriană, efectuată prin avioane de recunoaştere cu sau fără
pilot.
La sfârşitul lunii aprilie 2001, cercetătorii de la N.A.S.A. au prezentat prototipul X-
43 A, un avion fără pilot, în valoare de 185 de milioane de dolari, capabil să zboare
cu o viteză de aproximativ şapte ori mai mare decât cea a sunetului (8047 kilometri
pe oră) – doborând recordul de viteză pentru un vehicul propulsat de un motor cu
reacţie.
Dacă înainte de încheierea Războiului Rece acest serviciu urmărea cu precăderea
obţinerea de informaţii referitoare la trupele ţărilor membre ale Tratatului de la
Varşovia, după 1991 activitatea sa a fost reorientată, misiunile actuale vizând,
printre altele: spionarea programelor nucleare ale noilor aspiranţi la „clubul”
puterilor nucleare; depistarea bazelor secrete ale grupărilor teroriste sau traficului
de droguri etc.

Forţele aeriene ale SUA (US Air Force) au luat fiinţă în 1947, ca urmare a
reorganizării Forţelor Aeriene Militare (Army Air Forces). Pe 27 iunie 1972 a luat
naştere Serviciul de Informaţii al Forţelor Aeriene (Air Force Intelligence Sevice),
având rolul de a furniza informaţii specializate Statului Major al Forţelor Aeriene.

82
La 1 octombrie 1993 el şi-a schimbat denumirea în Agenţia de Informaţii a
Forţelor Aeriene (Air Force Intelligence Agency – A.F.I.A.), având drept principale
sarcini: culegerea de informaţii necesare forţelor aeriene ale SUA în timp de pace,
criză sau război, cu privire la activităţi aeriene sau spaţiale, războiul electronic şi
monitorizarea tratatelor. Sediul central al A.I.A. se află la baza forţelor aeriene
Kelley (Texas) şi coordonează activitatea mai multor centre de informaţii şi
grupuri care furnizează informaţii diferitelor comandamente ale forţelor aeriene.
Cele mai importante sunt Centrul pentru Război Informaţional al Forţelor Aeriene
(Air Force Information Warfare Center – A.F.I.W.C.), specializat în acţiuni de
război electronic şi Centrul Naţional de Informaţii Aeriene (National Air
Intelligence Center – N.A.I.C.), însărcinat cu obţinerea de date vizând sistemele
aerospaţiale ale potenţialilor adversari.
În cadrul A.F.I.A. lucrau în 1996 aproximativ 15 000 de angajaţi, din care 12600
militari.
În luna aprilie 2002 la conducerea A.F.I.A. a fost numit generalul Paul
Lebras, anterior director adjunct al D.I.A. Potrivit relatărilor presei, A.F.I.A. s-a
impus în ultimii zece ani ca cea mai implicată agenţie a Pentagonului în războiul
informaţional.

Agenţia de Informaţii a Armatei (United States Army Intelligence Agency –

U.S.A.I.A.) are drept principale atribuţii culegerea de informaţii cu privire la
potenţialul militar al ţărilor străine (organizare, dotare, efective, instruire, cadre de
comandă), posibilele zone de operaţii militare şi protecţia contrainformativă a
trupelor terestre.
Informaţiile necesare acţiunilor operaţionale sunt asigurate de opt brigăzi de
culegere de informaţii aflate în subordinea Comandamentului pentru Informaţii şi
Securitate al Armatei (Army Intelligence and Security Command – INSCOM),
organism informativ al forţelor militare terestre înfiinţat în 1977, prin unificarea
U.S.A.I.A. cu Serviciul de informaţii al Armatei Terestre, din necesitatea de a
furniza sprijin direct operaţiunilor informative desfăşurate la nivel de corp de
armată, divizie şi unitate. Cele opt brigăzi sunt răspândite în întreaga lume, de la
Fort Amador, situat în zona canalului Panama, la Munchen (Germania) şi de la
Seul (Coreea de Sud), la Fort Zama (Japonia).

83
 Serviciul de Informaţii al Marinei (Office of Naval Intelligence – O.N.I.),
înfiinţat în 1882, desfăşoară activităţi informative şi contrainformative în
beneficiul Departamentului Marinei. O.N.I. este integrat în Centrul Naţional pentru
Informaţii al Marinei (National Maritime Intelligence Center – N.M.I.C.), care
reuneşte şi alte componente de informaţii navale, cum ar fi Centrul de Informaţii al
Infanteriei Marine (Marine Corps Intelligence Center – M.C.I.C.) şi Centrul de
Coordonare a Informaţiilor aparţinând Gărzii de Coastă (Coast Guard Intelligence
Coordination Center – C.G.I.C.C.).
O.N.I. coordonează, de asemenea, Grupul de Comandă pentru Securitate Navală
(Naval Security Group Command - NSGC), structură înfiinţată în 1968, care
asigură securitatea transmisiunilor şi a informaţiilor vehiculate prin intermediul
calculatorului de către marina militară americană.

Serviciul de Informaţii al Infanteriei Marine (Marine Corps Intelligence

Agency), cu sediul la Quantico (Virginia), a fost înfiinţat în 1992 pentru a susţine
cu informaţii acţiunile derulate de Infanteria Marină a S.U.A. în orice zonă a
globului, îndeosebi în situaţii de criză.

Alte structuri informative

În cadrul Departamentului Agriculurii funcţionează Serviciul pentru

Agricultură în Străinătate (Foreign Agriculture Service – FAS), care dispune de de
aproximativ 100 de ataşaţi pe probleme de agricultură în circa 70 de ambasade ale
Statelor Unite din întreaga lume. Printre sarcinile acestora, se numără culegerea de
informaţii cu privire la politicile diferitelor guverne în domeniul agriculturii,
relaţiile comerciale, oportunităţile pieţei etc.
O structură puţin mediatizată în literatura de specialitate este Divizia pentru
Cercetări Federale (Federal Research Division) din cadrul Librăriei Congresului.
Înfiinţată în 1948, cu scopul de a utiliza resursele Librăriei Congresului pentru a
identifica ţinte în Uniunea Sovietică, în prezent Divizia pentru Cercetări Federale
realizează cercetări speciale, la solicitarea diferitelor agenţii guvernamentale, în
domenii precum: tehnologia laser, producţia de minerale strategice, facilităţi
medicale străine, transferuri de armament şi tehnologie, dinamica culturală în
regiunea Orientului Mijlociu etc.

UKUSA - ECHELON

84
La 23 mai 1999 Martin Brady, şeful Defence Signals Directorate (D.S.D.), cu
sediul la Canberra, a recunoscut public că Australia participă, alături de SUA,
Marea Britanie, Canada şi Noua Zeelandă, la un program de supraveghere globală
a comunicaţiilor electronice. Declaraţia sa a confirmat pentru prima dată existenţa
unui pact de colaborare ultrasecret pentru colectarea de informaţii electronice,
botezat UKUSA (după numele principalilor semnatari, United Kingdom şi United
States of America), încheiat în urmă cu mai bine de 50 de ani între cele cinci ţări.
La începutul anilor ‘90 statele menţionate anterior au pus la punct un sistem
sofisticat de interceptare a comunicaţiilor, denumit ECHELON. Cu ajutorul
acestuia, în fiecare oră milioane de mesaje sunt interceptate automat, fiind triate
după un set de criterii stabilite de agenţiile de informaţii din ţările membre ale
acordului UKUSA.
În lucrarea „Puterea secretă” („Secret Power”) Nicky Hager explică raţiunile care
au dus la apariţia ECHELON- ului:. „Amploarea acestei reţele de interceptare
globală este produsul unor decenii de intensă activitate de spionaj antisovietic.
Această reţea n-a dispărut după încheierea războiului rece. Dimpotrivă, s-a decis
modernizarea ei după închiderea a numeroase baze terestre şi recurgerea tot mai
mult la sateliţi, precum şi reorientarea către noi obiective, de natură non-militară,
cum sunt sistemele de telecomunicaţii internaţionale”.
Reţeaua ECHELON include trei componente principale.
Prima componentă constă într-un număr de baze UKUSA unde sunt interceptate
comunicaţiile mediate de cei douăzeci şi cinci de sateliţi geostaţionari
INTELSALT utilizaţi de companiile telefonice din întreaga lume pentru
comunicaţiile internaţionale. Fiecare ţară semnatară a acordului acoperă o anumită
zonă a planetei: Europa (baza Morwenstow, Marea Britanie); America (baza Sugar
Grove, 250 km sud de Washington); zona Pacificului (baza Yachima, 250 km de
Seattle şi baza Waiopai, Noua Zeelandă); zona Oceanului Indian (baza Geraldton,
Australia)72.
Cea de a doua componentă este alcătuită dintr-un ansamblu de sateliţi-spion cu
numele VORTEX, lansaţi pe orbită de N.S.A. începând cu 1970, care acoperă
totalitatea globului.

72
„România liberă”, 21 martie 2000.

85
Ultima componentă a sistemului include o reţea de calculatoare industriale
deosebit de puternice, numite „dicţionare”, capabile să înmagazineze, analizeze şi
filtreze un imens volum de informaţii numerice şi analogice. Semnalele
interceptate sunt rulate prin acest sistem de calculatoare, care le compară cu câteva
mii de „etaloane” prestabilite, în căutarea unor cuvinte - cheie. Dacă un mesaj
îndeplineşte una din condiţiile specificate, el este transmis automat într-o reţea care
leagă computerele agenţiilor de informaţii ale celor cinci ţări. Listele de cuvinte
cheie sunt modificate şi actualizate sistematic, în funcţie de necesităţile
informative. După unele estimări, bateria de ordinatoare Super Cray poate prelucra
în 12 ore 1000 de miliarde de biţi (echivalentul întregului volum de informaţii
aflate în biblioteca Congresului american).
Existenţa sistemului ECHELON a fost dezvăluită marelui public în luna ianuarie
2000 de către ziaristul britanic Duncan Campbell. Un an mai târziu acesta a
publicat la Paris o carte intitulată „Supravegherea electronică planetară”, în care a
oferit detalii despre modul de funcţionare a sistemului73.
În februarie 2000 Comisia pentru libertăţile şi drepturile cetăţeanului din cadrul
Parlamentului European a organizat audieri pe marginea unor documente care
atestă că acest sistem este utilizat pentru spionaj economic. Nu este vorba nici de
vechea cooperare, datând din perioada războiului rece, între serviciile secrete şi
nici de accesarea unor comunicaţii în folosul apărării naţionale sau al luptei
împotriva terorismului internaţional, ci de interceptarea unui număr considerabil de
comunicaţii private (după unele estimări potenţialul său ar fi de două miliarde
zilnic), cu scopul de a obţine informaţii politice, economice, tehnologice şi
comerciale.
Printre cazurile de spionaj economic şi industrial în care Statele Unite au
utilizat în interes propriu informaţii obţinute prin sistemul UKUSA se numără:
favorizarea pieţei de desfacere pentru industria de armament americană printr-o
operaţie în care concernul european Thomson a pierdut un contract de 1,4 miliarde
dolari în favoarea companiei americane Raytheon; contractul pierdut de Airbus în
Arabia Saudită în favoarea concernului Boeing – McDonnel Douglas; contractul de
construire a noii reţele de comunicaţii a Malaeziei câştigat de societatea americană
AT&T în detrimentul unei societăţi japoneze, a cărei ofertă a fost descoperită de
N.S.A. şi astfel concurată.

Alte insuccese şi critici vehemente

73
„Curierul naţional”, 19 ianuarie 2001.

86
În luna martie 1992, un imens scandal în care era implicată N.S.A., s-a aflat în
atenţia opiniei publice din întreaga lume. Timp de aproape o jumătate de secol,
Statele Unite ale Americii au interceptat şi decriptat zilnic, prin intermediul
N.S.A., mesajele secrete a peste 120 de ţări. Guvernele acestora au achiziţionat de
la firma elveţiană „Crypto AG”, considerată fără concurenţă în domeniu, cea mai
modernă şi sigură tehnologie pentru criptarea mesajelor secrete. Pe lângă renumele
tehnologic, în opţiunea guvernelor respective a contat decisiv faptul că firma
producătoare era elveţiană, deci a unei ţări neutre din punct de vedere politic şi
militar. În tot acest timp, guvernele care au achiziţionat această aparatură au
folosit-o pentru a transmite mesaje către ambasade, misiuni militare, agenţii
economice prin telex, radio, telegraf ori fax. Scandalul a fost declanşat de o serie
de foşti angajaţi ai firmei elveţiene, care au declarat că, încă din 1956, „Crypto
AG” a semnat un protocol secret cu N.S.A., în virtutea căruia aparatura vândută
transmitea în regim automat cheia pentru decriptarea mesajelor cifrate la sediul din
Fort Meade al agenţiei americane.
Pe parcursul războiului rece, SUA au pierdut câteva zeci de avioane şi sute de
agenţi implicaţi în operaţiuni de spionaj aviatic, îndreptate cu precădere împotriva
Chinei, Rusiei şi Coreii de Nord. Principalele aparate utilizate în misiuni de acest
gen au fost, timp de mai multe decenii, U-2 şi SR – 71, ultimul capabil să
fotografieze 100.000 de mile pătrate în mai puţin de o oră, de la înălţimi de peste
85.000 de picioare, cu o viteză de trei ori mai mare decât cea a sunetului. În
interiorul Agenţiei Naţionale de Securitate există un perete de granit negru pe care
sunt trecute numele a 152 de angajaţi care au murit în misiuni de spionaj, cu
menţiunea „Au servit în tăcere”74. În astfel de misiuni au fost doborâte nu numai
aparate de zbor, ci şi nave de spionaj, aşa cum s-a întâmplat spre exemplu în 1967,
când aviaţia israeliană a scufundat nava-spion americană „Liberty”, care naviga în
apele internaţionale, în dreptul coastelor Israelului, având sarcina de a monitoriza
evoluţia ostilităţilor arabo-israeliene. Explicaţia oficială a susţinut că a fost vorba
de o confuzie cu o navă de război egipteană. După mai bine de trei decenii,
istoricul James Bamford a arătat, însă, în lucrarea intitulată „Body of Secrets”, că
forţele armate israeliene au scufundat intenţionat nava americană, în incident
pierzându-şi viaţa 34 de persoane şi fiind rănite alte 171, în majoritate angajaţi ai
N.S.A.75. Un an mai tărziu, pe 23 ianuarie 1968, o altă navă-spion a N.S.A.,
„Pueblo”, a fost interceptată de marina militară a Coreii de Nord. În timpul
incidentului un marinar american şi-a pierdut viaţa, iar restul echipajului a fost
capturat.

74
„Naţional”, 6 aprilie 2001.
75
„Ziua”, 19 mai 2001.

87
Mai multe publicaţii din Statele Unite au relevat faptul că, încă din 1996, CIA,
Agenţia Naţională de Securitate şi Departamentul Apărării au pus la punct, în
comun, un program codificat „Pădurile semantice”. Utilizând un sistem automat de
interceptare a convorbirilor telefonice internaţionale şi a e-mail-urilor, pe baza
unor expresii sau fraze cheie, programul analizează transcrierile vocale şi alte
tipuri de documente în scopul de a identifica anumite tematici, stabilite de către
utilizator.
Conform cotidianului „The Guardian”, la sfârşitul lunii martie 1998, Nasser al
Hindawi, considerat „părintele” programului armelor bacteriologice irakiene, a fost
arestat de contraspionajul irakian în timpul unei tentative nereuşite a CIA de a-l
scoate din ţară. Intenţia agenţilor CIA de a-l scoate din ţară pe specialistul irakian
prin Turcia, cu paşaport fals, tranzitând zona controlată de rebeli în nordul Irakului,
a fost divulgată serviciilor secrete irakiene de un membru al formaţiunii rebele.
În aprilie 1998, Douglas Groat, fost agent CIA, a fost acuzat de spionaj în favoarea
a două ţări neidentificate şi de încercare de extorcare de fonduri de la CIA. În mai
1996 şi februarie 1998, acesta a solicitat Agenţiei 500.000 de dolari, ameninţând că
dacă nu-i va obţine va transmite guvernelor străine ceea ce ştie despre metodele şi
activităţile CIA.
O lună mai târziu, în presa de limbă germană au apărut informaţii privind
implicarea unor agenţi ai CIA în organizarea „accidentului” căruia i-a căzut
victimă prinţesa Diana76.
Un raport al Parlamentului European intitulat „Dezvoltarea tehnologiei de
supraveghere şi riscul abuzului în informaţia economică”, datat mai 1999, atrăgea
atenţia că atât CIA, cât şi Agenţia Naţională de Securitate, efectuează interceptări
automatizate ilegale ale comunicaţiilor pe o scară largă. Îngrijorarea vest-
europenilor faţă de tehnologiile de interceptare electronică utilizate de americani
este legitimă, întrucât în ultimii ani au apărut numeroase dovezi că CIA le
utilizează în scop de spionaj economic, datele obţinute fiind puse la dispoziţia
companiilor americane, ceea ce conduce, dincolo de încălcarea dreptului la o
intimitate, la o evidentă concurenţă neloială.

76
„Ziua”, 6 mai 1998.

88
La începutul anului 2000, CIA s-a aflat în centrul unui nou scandal de proporţii ca
urmare a unor imprudenţe extravagante ale fostului său director, John Deutch. Cu
puţin timp înainte de a pleca de la CIA, în decembrie 1996, Deutch a negociat cu
agenţia un contract de consultanţă gratuită, care îi permitea în schimb să păstreze
în locuinţa sa trei computere în care erau stocate informaţii strict secrete, inclusiv
din categoria celor destinate preşedintelui Bill Clinton. Calculatoarele nu aveau
nici un fel de sistem de securitate şi erau conectate la Internet, ceea ce le făcea
deosebit de vulnerabile la atacuri77. Urmare a unei anchete a Senatului, John
Deutch a fost găsit vinovat de încălcarea regulilor de securitate în vigoare, iar
actualul director al CIA, George Tennet, i-a retras accesul privilegiat la documente
clasate top secret78.
În luna februarie 2000, un laptop conţinând informaţii „code-word” (cea mai înaltă
categorie de secrete americane), cu privire la proliferarea armamentului nuclear şi
strategic, a dispărut dintr-un birou al Departamentului de Stat, aceasta fiind una
dintre cele mai grave scurgeri de informaţii din întreaga sa istorie. Incidentul este
cu atât mai grav cu cât în memoria computerului se aflau stocate şi date privind
sursele şi metodele prin care au fost obţinute informaţiile respective, inclusiv
identitatea unor agenţi şi informatori. După mai bine de patru luni de anchetă, FBI
nu a reuşit să stabilească dacă este vorba despre spionaj, un furt banal sau un
simplu act de neglijenţă.
Dispariţia laptopului a produs un adevărat cutremur în cadrul Departamentului de
Stat. Secretarul de stat, Madeleine Albright, a solicitat şefului Biroului Securităţii
Diplomatice, David Carpenter, să demareze o anchetă proprie şi să propună o
revizuire din temelii a sistemului de protecţie a informaţiilor din cadrul
departamentului. Potrivit declaraţiilor purtătorului de cuvânt al Departamentului de
Stat, „protejarea informaţiilor secrete este responsabilitatea personală a fiecărui
angajat, din fiecare birou. Este de o importanţă vitală pentru securitatea naţională a
Statelor Unite ca angajaţii noştri să ia în serios această responsabilitate şi să ia
măsurile necesare pentru protejarea acestor informaţii”.

77
„Curierul naţional”, 25 februarie 2000.
78
Fostul director al CIA nu mai are acces la documente secrete, în „Ziua”, 23 august 1999.

89
Conform declaraţiilor preşedintelui Comitetului pentru Relaţii Internaţionale din
cadrul Congresului Statelor Unite, acest incident reprezintă încununarea unui şir de
evenimente care ar fi trebuit să atragă, de mult, atenţia autorităţilor asupra stării
precare a sistemului de securitate de la Departamentul de Stat. În 1998, un bărbat
neidentificat a reuşit să pătrundă până în secretariatul general al Departamentului
de Stat, la numai câteva uşi de biroul lui Madeleine Albright, ridicând un maldăr
de dosare clasificate ca fiind secrete şi părăsind clădirea fără a fi oprit de nimeni.
Un an mai târziu, diplomatul rus Stanislav Guşev, aflat în vizită oficială în clădirea
Departamentului de Stat, a fost acuzat că a încercat să culeagă informaţii secrete,
asupra sa fiind găsit un sofisticat sistem de ascultare. Tot în 1999, o verificare a
inspectorului general din cadrul Departamentului de Stat a pus în evidenţă faptul că
Biroul de Informaţii şi Cercetare prezenta numeroase lipsuri în materie de
securitate.
În luna decembrie 2000, un înalt diplomat american a demisionat în urma unei
dispute cu secretarul de stat Madeleine Albright, pentru a protesta faţă de
destituirea mai multor subordonaţi din Direcţia Analize şi Informaţii secrete ca
urmare a pierderii laptop-ului cu informaţii secrete.
În acelaşi context, un alt diplomat de marcă american, ambasadorul SUA în Israel,
a fost suspendat „temporar” din funcţie, pentru neglijenţă în utilizarea informaţiilor
de pe calculatorul personal. Albright şi-a avertizat în mod serios personalul cu
privire la întărirea măsurilor de securitate într-o declaraţie făcută la începutul lunii
mai 2000: „Nu îmi pasă dacă sunteţi un diplomat strălucit sau un administrator
avizat, dacă nu sunteţi un profesionist în materie de securitate, sunteţi un ratat”79.
La începutul lunii ianuarie 2001, o comisie independentă a publicat un raport cu
accentuate tendinţe critice la adresa Departamentului de Stat. Potrivit acestui
raport, nouă din zece misiuni americane din străinătate nu au sedii sigure şi dispun
de reţele secretizate de comunicare depăşite.

Necesitatea restructurării

Primele critici la adresa CIA au apărut la schimb scurt după desfiinţarea

Uniunii Sovietice. În atmosfera de sfârşit al Războiului Rece, tot mai multe voci
susţin că divergenţele dintre Moscova şi Washington au fost în permanenţă
amplificate începând cu 1948, din cauza rutinri instalate în cultura serviciilor de
informaţii. Acuzaţiile au acoperit o întreagă paletă de opinii, de la aprecierea
incorectă a puterii reprezentate de fosta URSS, la impulsionarea politicii de
supraînarmare a administraţiilor Regan şi Bush, în pofida faptului Agenţia
cunoştea cu precizie starea în care se găsea principalul adversar al Statelor Unite.

79
„Adevărul”, 7 decembrie 2000.

90
 În faţa unei astfel de ofensive mediatice, CIA nu putea rămâne pasivă. În
1999 sub egida Agenţiei apare un volum editat de istoricul Benjamin Fischer,
intitulat „La sfârşitul Războiului Rece” („At Cold War's End”), care includea, în
ordine cronologică, analizele întocmite de CIA cu privire la evoluţia URSS după
venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, cu intenţia nedeclarată, dar vizibilă, de a
demonstra că serviciul şi-a făcut datoria. În 2001 a apărut un al doilea volum de
documente, intitulat „Analizele CIA asupra Uniunii Sovietice. 1947-1991” (CIA's
Analysis of the Soviet Union. 1947-1991”). Cele două volume vor stâni însă reacţii
dure, inclusiv din partea unor foşti angajaţi ai CIA, cum ar fi profesorul Melvin
Goodman, expert la biroului Afaceri Sovietice: „costul acestui eşec în îndeplinirea
atribuţiilor de bază ale serviciilor de informaţii este vizibil: enormele chltuieli din
bugetul alocat apărării în epoca Reagan; o confruntare prelungită, fără a fi
necesară, între Washington şi Moscova; pierderea oportunităţii de a influenţa
evoluţia Confederaţiei Ruse”80.
În ultimii ani serviciile secrete ale SUA au fost supuse unei adevărate avalanşe de
critici care evidenţiază o criză funcţională şi de imagine datorată, printre altele:
desfăşurării de acţiuni de spionaj prin agenţi infiltraţi în misiuni internaţionale
aflate sub egida Naţiunilor Unite sau oameni de afaceri americani care lucrează în
străinătate;
monitorizării unor organizaţii non-guvernamentale (printre care Amnesty
International şi Green Peace);
evaluărilor lipsite de obiectivitate, care au dus la incapacitatea de a anticipa testele
nucleare efectuate de India în deşertul Radjastan în 1998;
provocări de tensiuni în relaţiile cu servicii similare (ratarea unei acţiuni de spionaj
în Franţa, soldată cu mai multe expulzări);
exploatării excesive ale arhivelor STASI confiscate de către autorităţile americane
în 1990 în Berlinul de Est şi intrate în posesia CIA;
scurgerii în presă a unor informaţii cu caracter secret (publicarea în „New York
Times” a planurilor de asasinare a liderului irakian Sadam Hussein);
cazurilor de trădare intens mediatizate (Aldrich Ames, Harold Nicholson, Robert
Hansen);
insuficientei restructurări şi adaptări a activităţii la noile realităţi mondiale81.
Dar toate acestea pălesc în faţa valurilor de critici formulate din toate direcţiile
după 11 septembrie 2001.

80
Durandin, p. 202.
81
Braşoveanu V., Poncea T., V., Istoria serviciilor secrete, Editura A.N.I., Bucureşti, 1999, p.39.

91
Insuccesele înregistrate de sistemul informaţional american, în perioada războiului
din Golf şi destrămării URSS, au determinat modificări de substanţă în priorităţile
strategice ale SUA, precum şi o reorientare a priorităţilor serviciilor de informaţii.
În general, se apreciază că ameninţările la adresa securităţii naţionale a Statelor
Unite sunt în prezent mai diversificate, şi, drept urmare, mai greu de identificat şi
contracarat. În acest sens, un fost director al agenţiei, James Woolsey, a declarat:
„Am ucis un balaur mare, iar acum ne aflăm într-o junglă plină de şerpi veninoşi
de o diversitate uimitoare”.
Necesitatea restructurării întregului „establishment” de securitate naţională a SUA
s-a pus imediat după sfârşitul Războiului Rece. Pe 12 noiembrie 1991, cu prilejul
depunerii jurământului în calitate de director al C.I.A., Bob Gates afirma că
"Aparatul de spionaj va fi nevoit să se schimbe la fel de rapid şi de profund precum
s-a schimbat întreaga lume". La 1 aprilie 1992 Gates anunţa în Congres „cea mai
radicală schimbare din cadrul sistemului american de informaţii, referitoare la
structura, procesele, programele şi gestiunea sa”. Principalele aspecte ale
restructurării vizau:
diminuarea activităţilor de spionaj peste hotare;
mai multă libertate de acţiune la nivelul eşaloanelor inferioare, pentru a putea
răspunde mai bine la cerinţele beneficiarilor;
preocupare sporită pentru depolitizarea analizelor (semnificativă în acest sens este
declaraţia directorului instituţiei, potrivit căruia "faptul că îi oferim omului politic
de decizie produsul nostru nu înseamnă că analiştii trebuie să îşi ungă cu miere
informaţiile");
acordarea unei independenţe sporite structurilor responsabile cu redactarea
prognozelor: Consiliul Naţional de Informaţii (National Intelligence Council) şi
Oficiul Naţional pentru Informaţii (National Intelligence Office);
eficientizarea comunicării dintre Agenţie şi factorii de decizie;
întărirea capacităţii de coordonare de către directorul C.I.A. a activităţii întregului
aparat de spionaj prin crearea Consiliului de Management al DCI (DCI Community
Management Staff);
consolidarea rolului factorului uman (HUMINT) în culegerea informaţiilor. În
acest sens a luat fiinţă Centrul Operativ Naţional de Informaţii prin Factor Uman
(National Human Intelligence Tasking Center), care reuneşte experţi ai C.I.A.,
Departamentului Apărării şi Departamentului de Stat;
creşterea ponderii informaţiilor economice;
reducerea personalului cu aproximativ 15% şi încadrarea de specialişti cu înaltă
calificare;

92
limitarea la 5-6 domenii principale de interes: supravegherea unor ţări instabile,
care au o atitudine duşmănoasă faţă de SUA ori deţin armament nuclear;
monitorizarea „zonelor fierbinţi” ale planetei; combaterea terorismului;
contrabanda cu armament nuclear, chimic sau bacteriologic; contracararea
traficului de droguri. În acest context au luat fiinţă un Centru de contraspionaj
(Cunterintelligence Center), un Centru Antidrog (Crime and Narcotics Center), un
Centru de Neproliferare (Nonproliferation Center) şi un Centru de Combatere a
Terorismului (Antiterorism Center), în cadrul cărora C.I.A. joacă un rol decisiv.
desfiinţarea Departamentului de Analize Sovietice (Office of Soviet Analysis) şi
înlocuirea lui cu Departamentul de Analize Slavistice şi Euroasiatice (Office of
Slavic and Eurasian Analysis);
supravegherea echilibrului ecologic al planetei, sens în care în cadrul C.I.A. a luat
fiinţă Environmental Task Force, un colectiv format din 50 de oameni de ştiinţă,
subordonat direct D.C.I., având rolul de a analiza ameninţările la adresa securităţii
SUA generate de modificările mediului înconjurător;
înfiinţarea unui Departament pentru Afaceri Militare (Office of Military Affairs),
având rolul de a eficientiza colaborarea cu agenţiile din cadrul comunităţii
informative a apărării (transmiterea operativă a comenzilor de date din domeniul
militar, acţiuni comune în timpul crizelor);
crearea unui departament specializat în culegerea, exploatarea şi difuzarea de
informaţii din surse deschise (Community Open Source Program Office). După
unele estimări, C.I.A. investeşte anual 1% din bugetul său pentru dezvoltarea
sistemului de culegere de informaţii din surse deschise (OSINT);
îmbunătăţirea relaţiilor cu publicul, presa şi universităţile, inclusiv prin adoptarea
unei "atitudini pozitive faţă de circulaţia documentelor istorice" - declasificarea
unor documente mai vechi de 25 de ani, la care să aibă acces cercetătorii şi
istoricii. În acest sens, în cadrul Agenţiei s-a constituit Openness Task Force, un
colectiv însărcinat să studieze posibilitatea de a publica documente fără a aduce
prejudicii securităţii naţionale a S.U.A.;
asigurarea unei transparenţe sporite, în scopul îmbunătăţirii imaginii, prin:
furnizarea de informaţii mai cuprinzătoare mass media, încurajarea cursurilor de
studiu asupra informaţiilor secrete în universităţi, sprijinirea conferinţelor
academice pe teme de interes mutual. Pentru prima dată în 50 de ani de existenţă,
în 1997 a fost făcută publică, cu aprobarea preşedintelui SUA, valoarea
cheltuielilor cumulate ale serviciilor secrete americane (26,7 miliarde dolari).
Totodată, C.I.A. a deschis un site pe INTERNET menit să confere o nouă imagine
instituţiei şi angajaţilor săi şi să pună la dispoziţie celor interesaţi date referitoare la
salariul şi avantajele oferite de Agenţie.

93
Cu prilejul audierii în Comisia Senatului pentru serviciile de informaţii, pentru a fi
numit director al CIA, în ianuarie 1993, James Woolsey a prezentat un număr de
zece probleme transnaţionale şi regionale din care în următorii ani vor rezulta
ameninţări transnaţionale la adresa SUA:
problemele din China şi Coreea de Nord;
problemele din Rusia;
complexitatea situaţiei politico-economice din Ucraina;
criza bosniacă şi alte probleme adiacente;
situaţia din Orientul Mijlociu;
pericolul proliferării armelor nucleare;
narcotraficul;
terorismul internaţional;
starea economiei mondiale;
unele probleme regionale din Africa şi America Centrală.
La numirea în funcţia de Director al Informaţiilor Centrale (Director of Central
Intelligence), în iulie 1997, în urma neconfirmării de către Senat în această funcţie
a lui Anthony Lake, consilier prezidenţial pe probleme de securitate - acuzat că a
fost implicat în finanţarea ilegală a campaniei electorale a preşedintelui Clinton -
George Tennet a afirmat tranşant că, în absenţa unor schimbări radicale, peste 10
ani CIA nu va mai avea nici un fel de relevanţă.
În opinia sa, capacitatea de spionaj a Statelor Unite s-a redus simţitor după
încheierea Războiului Rece, analiştii CIA depinzând prea mult de informaţiile
furnizate de sateliţii de spionaj militar ai Pentagonului. Pe de o parte, reţeaua de
resurse umane a CIA este mult prea rarefiată, iar pe de altă parte, adversarii SUA
au dezvoltat o serie de metode prin care reuşesc să inducă în eroare tehnologia
americană de colectare a informaţiilor. La această situaţie s-a ajuns, în primul rând,
ca urmare a faptului că în anii '90 recrutarea de noi cadre a fost încetinită, iar
ofiţerii cu experienţă aduşi în Agenţie în ultimele două decenii au plecat masiv,
folosindu-se de dreptul de a ieşi, devreme, la pensie. La precaritatea factorului
uman se adaugă, remarca George Tennet, şi permanenta schimbare a politicii
externe promovate de Casa Albă, modificarea interesului fiecărui şef al statului
aducând CIA în situaţia unui dezechilibru. În vreme ce atenţia CIA era îndreptată
spre anumite regiuni, altele rămâneau descoperite.
Eşecul CIA în privinţa sesizării la timp a pregătirilor impuse de India în vederea
efectuării testelor nucleare a fost una din principalele cauze care a determinat
restructurarea drastică a instituţiei. Conform cotidianului „International Herald
Tribune”, reforma serviciilor secrete americane ar trebui să cuprindă toate
nivelurile marilor agenţii specializate în culegerea informaţiilor externe, să atingă

94
toate componentele acestora, de la simpli agenţi la analişti şi să afecteze chiar
posturile de conducere, unde birocraţia alterează rapiditatea deciziilor82.
Într-un raport întocmit de către amiralul în rezervă David Jeremiah, fost
vicepreşedinte al Statului Major Interarme, la cerea directorului CIA, se arată că
haosul care domneşte în agenţiile care trebuiau să semnaleze intenţiile Indiei de a
deveni o putere nucleară este o boală cronică atât a serviciilor de spionaj de-sine-
stătătoare, cât şi a organismelor departamentale de profil. Conform celor susţinute
de Jeremiah, toţi angajaţii instituţiilor specializate suferă de lipsă de imaginaţie,
există carenţe în pregătirea personalului, iar analizele şi activitatea de culegere a
informaţiilor sunt sub aşteptări. În SUA, „ochii şi urechile CIA”, plătiţi de la buget
cu 27 miliarde dolari anuali, au fost loviţi de surzenie şi orbire, iar agenţia a fost
cuprinsă de o „lene intelectuală”. Raportul se încheie cu următoarele concluzii:
„Sunteţi prizonierii unor canoane, aşteptaţi ca lucrurile să se întâmple mai întâi.
Aveţi nevoie şi de un punct de vedere diferit. Conducătorii agenţiei sunt depăşiţi şi
cea mai frecventă întrebare care se pune este cine răspunde de o anumită chestiune.
Trebuie să luaţi iniţiativa şi să provocaţi evenimentele. CIA a avut şi succese
răsunătoare, dar lucrurile de care are acum nevoie sunt analişti capabili şi oameni
cu simţuri ascuţite”.
În primăvara anului 1998, Tennet a făcut public un ambiţios program de reformă a
CIA, răspunzând astfel criticilor virulente aduse de doi foşti funcţionari ai agenţiei,
Bruce Berkovitz şi Greg Treverton, care considerau CIA un fel de relicvă a
Războiului Rece, devenită desuetă în secolul informaţiei. Ei au comparat structura
CIA cu cea a răposatei economii sovietice, excesiv de planificată şi birocratizată şi
l-au acuzat pe Tennet că are o viziune „tradiţională” asupra lumii informative83.
Principalele structuri afectate de schimbarea de „focus” introdusă de Tennet sunt
Directoratele Operaţii şi Informaţii. Se preconizează deschiderea de noi staţii şi
baze în străinătate, creşterea numărului ofiţerilor din Directoratul Operaţii cu 30%,
în următorii şapte ani, şi utilizarea intensivă a noilor tehnologii de interceptare a
comunicaţiilor. Sintetizând, concepţia sa despre utilizarea surselor secrete umane şi
tehnice este următoarea: „În era războiului rece, agenţii CIA recrutau ataşaţi
militari şi ridicau apoi documente sustrase de aceştia din diverse puncte („cutii
poştale”) stabilite anterior; în era informaţiei, spionii recrutează administratori de
sisteme care le furnizează parolele pentru a intra în sistemul securizat de date şi a
sustrage secrete din baza de date fără a lăsa urme”.

82
„Cotidianul”, 8 iunie 1998.
83
„Ziua”, 6 mai 2000.

95
Tennet a declarat Congresului că îşi va focaliza atenţia în două direcţii: accelerarea
recrutării şi pregătirii de noi cadre, astfel încât Agenţia să poată opera din nou în
întreaga lume şi crearea unei rezerve clandestine de cadre, alcătuită din foşti ofiţeri
de informaţii care să acopere efortul suplimentar de informaţii atunci când anumite
zone ale lumii trezesc brusc un interes sporit. „Congresul SUA şi publicul
american trebuie să înţeleagă însă că riscurile şi costurile implicate de trimiterea de
personal în afara graniţelor, stabilirea acestuia în străinătate şi pregătirea sa în
vederea formării unor noi reţele de informaţii sunt mult mai mari decât în cazul
ofiţerilor CIA care lucrează sub acoperire diplomatică la ambasadele americane.
Avem nevoie de ofiţeri care sunt obiectivi, care pot să vadă ceea ce alţii nu văd,
care au curaj, când alţii nu au, şi care pot depăşi un obstacol, când alţii nu pot”84.
Un loc principal în cadrul dezbaterilor privind modalităţile în care comunitatea
informativă americană ar putea deveni mai eficientă l-a constituit prevenirea
infiltrării unor agenţi aflaţi în slujba altor servicii secrete şi identificarea, într-un
timp cât mai scurt, a unor posibili agenţi „dubli”. În acest sens, s-a propus
eficientizarea activităţii de verificare a credibilităţii persoanelor cu acces la
informaţii „sensibile”. Astfel de persoane trebuie verificate în mod serios, atât la
angajare, cât şi pe parcursul carierei, în primul rând pe baza băncii de date
guvernamentale şi a discuţiilor cu rudele, vecinii, prietenii. Verificările trebuie să
vizeze situaţia financiară şi judiciară, starea de sănătate, eventuale vicii (alcool,
droguri) sau orice alte aspecte care i-ar putea împinge la trădare. Conform
cotidianului „Los Angeles Times”, perioada în care „trădările” în serviciile
americane de informaţii aveau cauze ideologice a trecut. Astăzi ele sunt cu
prioritate economice, financiare85.
Într-un raport intitulat „Ameninţări transnaţionale la adresa NATO până în anul
2010”, Wiley Wilson, director adjunct pentru probleme de informaţii al CIA, a
precizat că în următorii zece ani principalele ameninţări la adresa securităţii
naţionale a SUA şi a partenerilor europeni din cadrul alianţei vor fi terorismul,
armele de distrugere în masă, crima organizată şi traficul de droguri, migraţia
ilegală, ameninţările ecologice86.
Pe baza unor studii derulate pe parcursul a 15 luni, analiştii CIA, alături de
specialişti din guvernul SUA şi experţi neguvernamentali, au încercat să identifice
tendinţele majore care vor domina lumea în următorii 15 ani. Domeniile abordate
în acest document, intitulat „Tendinţe globale 2015”, sunt schimbările geografice,
resursele naturale şi mediul înconjurător, ştiinţa şi tehnologia, economia globală şi
procesul de globalizare a Statelor Unite87.

84
„Cotidianul”, 7 iunie 1999.
85
„Curierul naţional”, 25 aprilie 1998.
86
„Cotidianul”, 17 iunie 1999.
87
„Curierul naţional”, 4 ianuarie 2000.

96
Spre un nou „an al spionului?”

La începutul lunii decembrie 1985, după o săptămână în care s-au făcut trei arestări
majore de spioni, mass media americană a început să se refere la anul 1985 ca
„Anul spionului”. Arestările urmau unui alt şir de cazuri importante descoperite cu
numai câteva luni în urmă tot în Statele Unite ale Americii.
20 mai 1985. John Walker, detectiv particular, fost subofiţer la Comandamentul
forţelor submarine din Atlantic (Norfolk, Virginia), care lucrase pentru KGB din
1968, a fost arestat pe baza denunţului fostei sale soţii care a cedat nervos din
cauza stresului prelungit. El a fost surprins în flagrant în timp ce depunea într-o
cutie poştală impersonală amplasată într-o pădure de la marginea oraşului
documente cu caracter secret, destinate unui diplomat sovietic. În urma anchetei, a
reieşit că John coordona o adevărată reţea, din care făceau parte fratele şi fiul său,
precum şi un coleg radiotelegrafist.
Walker a furnizat KGB-ului cheile de codificare zilnice utilizate pentru
criptanaliza corespondenţei curente cifrate, permiţând specialiştilor sovietici
decriptarea a un milion de mesaje americane, inclusiv cele referitoare la războiul
din Vietnam. Ca o recunoaştere a meritelor sale, ofiţerul de caz i-a comunicat lui
Walker că i s-a conferit rangul de amiral al marinei sovietice. În schimbul
informaţiilor furnizate Walker a fost recompensat cu peste un milion de dolari.
Membrii reţelei Walker au fost judecaţi în 1986. John şi fratele său au fost
condamnaţi la închisoare pe viaţă, iar Michael Walker a primit o pedeapsă de 25 de
ani închisoare. Cea mai mare pedeapsă a primit-o însă Jerry Withworth: 365 de ani
închisoare şi 410.000 de dolari amendă88.

88
John Walker şi „Afacerea codurilor”, în „Dosare ultrasecrete”, 27 februarie 1999.

97
La 1 august 1985 Vitali Yurcenko, locţiitorul şefului Serviciului I din Directoratul
Principal I, care exercita controlul operativ asupra rezidenţelor „legale” din Statele
Unite şi Canada ale Comitetului pentru Securitatea Statului (Komitet
Gossudarstvennoi Bezopasnosti - KGB)89 a telefonat la staţia Roma a Agenţiei
Centrale de Informaţii (Central Intelligence Agency – CIA), oferindu-şi serviciile.
Timp de trei luni, el a furnizat serviciilor secrete americane informaţii deosebit de
valoroase despre activităţile spionajului sovietic pe teritoriul SUA. Pe 2 noiembrie
Yurcenko s-a sustras supravegherii CIA, refugiindu-se în Ambasada sovietică din
Washington iar după două zile, în cadrul unei conferinţe de presă, a pretins că CIA
l-a drogat, răpit şi încarcerat, în încercarea de a-l face să trădeze secrete sovietice.
Statutul lui Yurcenko de după întoarcerea la Moscova i-a determinat pe unii
analişti din domeniul serviciilor secrete să considere că re-defectarea sa fusese
plănuită minuţios de către KGB, falsa defecţiune având un triplu obiectiv:
cunoaşterea modului în care serviciile americane de informaţii tratau defectorii;
descurajarea acceptării de alţi defectori şi punerea Agenţiei într-o situaţie deosebit
de stânjenitoare.
Pe 12 septembrie 1985 guvernul Marii Britanii a anunţat că Oleg Gordievski90,
rezidentul KGB la Londra, a solicitat azil politic în Regatul Unit. Spectaculoasa
operaţiune de exfiltrare realizată de către MI6 (serviciul englez de informaţii
externe), prin care Gordievski a fost scos din URSS deşi se afla sub filajul KGB, a
fost urmată de expulzarea de către Marea Britanie a 25 de ofiţeri de informaţii
sovietici.
În aceeaşi lună Edward Howard, fost ofiţer CIA, a defectat în Uniunea Sovietică.
Recrutat de CIA în 1980, Howard a fost repartizat în Directoratul Operaţii. La scurt
timp el a fost trimis la ambasada americană din Moscova, sub acoperire
diplomatică. Aici el a lucrat ca ofiţer de caz, recrutând cetăţeni sovietici care să
spioneze în favoarea Statelor Unite. În mai 1983 Howard a fost respins la testul cu
poligraful, fiind concediat. Potrivit specialiştilor Agenţiei, Howard consuma
droguri şi era dependent de alcool.
Suspectat pe baza dezvăluirilor făcute cu câteva luni în urmă de către Vitali
Yurcenko, Howard a fost pus sub supravegherea FBI la cerea CIA, în septembrie
1985. În timpul deplasării spre oraşul Santa Fe, el a reuşit să se sustragă de sub
filajul FBI. Ulterior el s-a deplasat la Helsinki, via New York şi Copenhaga, unde
ofiţerii KGB au pus în aplicare planul de exfiltrare. În august 1986 autorităţile
sovietice au anunţat că Howard a primit azil politic din considerente umanitare.

89
Considerat de contraspionajul american drept „numărul cinci” în ierarhia KGB.
90
Gordievski este autorul a două lucrări de referinţă referitoare la KGB, traduse şi în limba română: Următorul pas
execuţia, Editura All, Bucureşti, 1997 şi KGB Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov,
Editura All, Bucureşti, 1994 (împreună cu Christopher Andrew).

98
La 21 noiembrie 1985 Jonathan Jay Pollard, ofiţer în cadrul Centrului de Alertă
Antiteroristă (Antiterrorist Alert Center - ATAC) din Serviciul de Investigaţii al
Marinei Militare, a fost arestat la ieşirea din ambasada Israelului la Washington,
dovedindu-se a fi, la numai 31 de ani, unui din cei mai productivi spioni din istoria
Israelului.
În momentul în care a fost arestat Pollard furnizase peste o mie de documente, din
care mai mult de opt sute ultra secrete. Aceste documente ofereau informaţii
despre: sediile Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei din Tunisia; capacităţile
sistemelor de apărare antiaeriană tunisiene şi libiene; fabricile şi spaţiile de
depozitare a substanţelor chimice de luptă ale Irakului şi Siriei; livrările de arme
sovietice către Siria şi alte state arabe; forţele navale ale unor ţări nord africane şi
din Orientul Mijlociu; avionul MIG 29; programul Pakistanului de construire a
bombei atomice (inclusiv fotografii din satelit a bazei nucleare pakistaneze
Kahuta); precum şi cu privire la bazele navale şi aeriene ale Statelor Unite.
În 1993 primul ministru Yitzhak Rabin a făcut apel la preşedintele Billl Clinton
solicitându-i să reducă pedeapsa lui Pollard, condamnat la închisoare pe viaţă în
1987. Într-o scrisoare adresată preşedintelui american, secretarul apărării şi-a
exprimat opoziţia faţă de această solicitare aducând trei argumente în acest sens:
necesitatea menţinerii controlului asupra dezvăluirii unor informaţii faţă de
guvernele străine, daunele provocate de trădarea lui Pollard şi existenţa unor
informaţii secrete în scrisorile trimise de către Pollard din închisoare. Drept
urmare, clemenţa i-a fost refuzată.
La o zi după arestarea lui Pollard Biroul Federal de Informaţii (Federal Bureau of
Information – FBI) a reţinut un important agent al spionajului chinez în Statele
Unite, Larry Wu-Ti Chin, care se va sinucide în închisoare iar după alte două zile,
Ronald Pelton, fost angajat în cadrul Grupului A al Direcţiei Operaţii din cadrul
Agenţiei Naţionale de Securitate (National Security Agency – NSA), care
răspundea de culegerea de informaţii electronice din Uniunea Sovietică şi ţările
blocului sovietic, a fost arestat sub acuzaţia de „transmitere de secrete inamicului”,
fiind condamnat la închisoare pe viaţă91.

91
Pentru detalii cu privire la aceste cazuri, vezi Jeffrey Richelson, Un secol de spionaj. Serviciile de informaţii în
secolul XX, p. 434 – 451.

99
Printre informaţiile furnizate de Pelton KGB- ului, pe parcursul a mai bine de
treisprezece ani, s-au numărat: date privind cele 57 de canale de emisie ale armatei
şi serviciilor secrete sovietice monitorizate de NSA, planurile cartierului general de
la Fort Meade, amplasarea bazelor secrete ale NSA, detalii tehnice privind
dispozitivele de ascultare utilizate de specialiştii agenţiei. Cele mai importante
informaţii au vizat, însă, un proiect numit „Ivy Bells” („Clopoţei de iederă”),
denumirea codificată a operaţiunii prin care NSA intercepta, prin intermediul unui
sistem conectat la un cablu de comunicaţii submarin din Marea Ohoţsk (amplasat
între coasta răsăriteană a Uniunii Sovietice şi Peninsula Kamceatka), comunicaţiile
militare ale sovieticilor în una din regiunile cele mai importante din punct de
vedere strategic ale planetei.
În schimbul acestor informaţi, Pelton a fost recompensat cu modesta sumă de
35.000 de dolari92.

Deşi în 1985 părea să nu existe nici o posibilitate de a pune capăt curând

Războiului Rece, după numai cinci ani schimbările în politica externă sovietică
promovate de Mihail Gorbaciov au pus capăt conflictului Est – Vest declanşat
imediat după încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale.
Sfârşitul Războiului Rece a generat mutaţii profunde în ceea ce priveşte
organizarea şi priorităţile serviciilor de informaţii din întreaga lume, fiind
previzibilă – cel puţin pe termen scurt şi mediu - o diminuare a activităţilor de
spionaj între principalii protagonişti ai Războiului Rece. „Monitorizarea” cazurilor
de acest gen înregistrate în ultimii 12 ani indică însă faptul că pe frontul secret nu
există „armistiţii”, şi cu atât mai puţin se poate vorbi de „pace”93.

92
KGB contra N.S.A.: Ronald Pelton şi operaţiunea „Ivy Bells”, în „Dosare ultrasecrete”, 7 noiembrie 1998.
93
O trecere în revistă a celor mai mediatizate afaceri de spionaj produse după 1990 în Horaţiu Blidaru, Noi
confruntări pe frontul secret după încheierea Războiului Rece, Studii şi cercetări socioumane. Buletin informativ nr.
2/2002, Editura ANI, Bucureşti, p. 25 - 46.

100
Într-un interviu acordat canalului ABC pe 4 ianuarie 2003 general-ul (r) KGB Oleg
Kalughin94, susţinea că Rusia spionează Statele Unite „mai mult ca oricând”.
Stabilit în Statele Unite ale Americii în 1992, fostul general KGB, condamnat la
Moscova pentru „înaltă trădare” în vara anului 2002, conduce în prezent firma
„Intercon International”, specializată în consultanţă pentru afaceri internaţionale,
predă la Centrul pentru contrainformaţii („Center for Counterintelligence”) din
Virginia, este director la Muzeul internaţional al spionajului („International Spy
Museum”)95 şi consilier la Departamentul Apărării. Kalughin este doar unul din
experţii care în ultimii au subliniat în repetate rânduri faptul că Federaţia Rusă s-a
angajat în masive activităţi de spionaj în Europa şi America de Nord.

Războiul Rece s-a încheiat, confruntarea

cu foştii adversari continuă

În raportul anual ţinut în faţa Congresului în luna februarie 2001, directorul CIA,
George Tennet, a inclus Federaţia Rusă pe lista ţărilor care prezintă un potenţial
pericol pentru securitatea SUA. În opinia sa, sub conducerea preşedintelui
Vladimir Putin viitorul pare destul de sumbru, conturându-se deja câteva tendinţe
periculoase. Una dintre acestea ar fi dorinţa evidentă a autorităţilor ruse de a
restaura câteva caracteristici ale epocii sovietice, printre care recuperarea puterii
militare şi a influenţei politice96. Destrămarea imperiului sovietic, în urmă cu zece
ani, „a dat naştere speranţei că Rusia îşi va restrânge activităţile de spionaj în
Statele Unite, dar nu a fost cazul”, a declarat Thomas Graham, fost diplomat în
URSS şi expert în problemele Federaţiei Ruse97.

94
În vârstă de 69 de ani, Kalughin este o adevărată legendă a Războiului Rece. În 1959 el a fost trimis la
universitatea Columbia cu o bursă Fulbright. După ce a lucrat în calitate de corespondent al postului Radio Moscova
la Naţiunile Unite, Kalughin a fost trimis la ambasada URSS din Washington. El a fost, timp de un deceniu,
controlorul principalelor reţele de spionaj infiltrate în Statele Unite. În 1974, Kalughin a devenit cel mai tânăr
general din istoria KGB. Ulterior, a ocupat funcţia de şef al contraspionajului extern. După ce a părăsit KGB în
1990, s-a afirmat ca un critic virulent al sistemului comunist, determinându-l pe Mihail Gorbaciov să îi retragă
gradul, decoraţiile şi pensia (pentru detalii, vezi Miruna Munteanu, Generalul KGB Oleg Kalughin, acuzat de
trădare la Moscova, în „Dosare ultrasecrete”, 11 mai 2002).
95
Muzeul a fost inaugurat la Washington pe 19 iulie 2002, conţinând peste 600 de exponate din „arsenalul” folosit
de principalele servicii de informaţii în perioada Războiului Rece. Din consiliul de administraţie al muzeului fac
parte numeroşi foşti înalţi ofiţeri de informaţii din ambele tabere, printre care William Webster, ex-director al CIA
(pentru detalii vezi Miruna Munteanu, Muzeul spionajului şi-a deschis porţile, în „Dosare ultrasecrete”, 27 iulie
2002.
96
„Adevărul”, 13 februarie 2001.
97
„Evenimentul zilei”, 7 martie 2001.

101
După şapte luni de la aceste declaraţii au avut loc tragicele evenimente din 11
septembrie 2001, care au dus la o apropiere fără precedent a punctelor de vedere
ale Statelor Unite şi Federaţiei Ruse – deplin conştiente că pericolul terorismului
internaţional, devenit o ameninţare globală la adresa securităţii statelor - nu poate fi
înlăturat decât prin eforturi comune. Semnificativ în acest sens este un punct de
vedere susţinut în numărul din 26 mai 2002 al prestigioasei publicaţii „New York
Times” de către ziaristul Maureen Dowd: „Acum avem nevoie de vechiul Imperiu
al Răului ca să ne ajute împotriva noii Axe a Răului. Acum Rusia este Imperiul
bun”. Dacă pe frontul „războiului împotriva terorismului”, pentru prima dată de la
declanşarea Războiului Rece, foştii adversari s-au situat de aceeaşi parte a
„baricadei”, pe „frontul secret” dispariţia URSS nu a determinat nicidecum un
„armistiţiu”, şi cu atât mai puţin o „pace”.
În ultimii ani, Statele Unite au făcut obiectul unei adevărate ofensive a spionajului
rus. Pe 21 februarie 1994, Biroul Federal de Informaţii (FBI) l-a arestat pe Aldrich
Hazen Ames, angajat al CIA, fost şef al Secţiei Sovietice a Grupului CI
(Contraspionaj) din cadrul Departamentului Sovietic/Europa de Est, sub acuzaţia
de spionaj în favoarea unei puteri străine. Ames şi-a oferit serviciile KGB-ului în
1985, iar, din decembrie 1991, a fost luat în legătura Serviciului de Informaţii
Externe al Federaţiei Ruse (SVR). Sub trei preşedinţi americani şi patru directori
CIA, Ames a trădat trei duzini de agenţi, a provocat moartea a doisprezece dintre ei
şi a compromis sute de operaţiuni ale Agenţiei. Prejudiciul adus de Ames Statelor
Unite şi CIA este practic incalculabil 98. Experţii federali au considerat trădarea lui
Ames drept cea mai gravă breşă în sistemul de securitate din întreaga istorie a
Agenţiei. În semn de protest, guvernul american a solicitat unui ofiţer SVR din
Washington, Aleksandr Lîsenko, să părăsească SUA. În replică, ruşii l-au expulzat
pe reprezentantul CIA la Moscova, James Morris.
Investigaţiile întreprinse ulterior au scos în evidenţă o serie de scăpări inexplicabile
ale responsabililor cu securitatea Agenţiei. Ames îşi cumpărase o casă de 540.000
de dolari, plătind cash şi conducea un Jaguar, ultimul model, în valoare de 40.000
de dolari, în condiţiile în care salariul său anual era de 69.843 dolari. În plus,
fusese acuzat în repetate rânduri de încălcări ale normelor de securitate şi petrecea
mare parte din timpul său liber în lumea lui Bachus. Arestarea lui Ames a
determinat demisia directorului CIA, James Woolsey, retragerea înainte de termen
a câtorva înalţi funcţionari ai CIA şi puternice presiuni din partea Congresului
pentru o „curăţenie internă”.

98
Peter Maas, Aldrich Ames, ucigaşul de spioni, Editura Antet, Bucureşti, 1998, p. 274.

102
Potrivit analiştilor occidentali, cazul Ames a scos în evidenţă faptul că CIA, adesea
înfăţişată ca o organizaţie secretă care dirijează abil din umbră evenimente globale,
este de fapt o birocraţie obosită, măcinată de carenţe profunde. În urma acestui
fiasco Agenţia a fost caricaturizată ca o adunătură de neprofesionişti, incapabili să
depisteze o „cârtiţă“ care vine zilnic la serviciu într-un Jaguar şi scoate în afara
sediului 12 kilograme de documente secrete. Greşelile Agenţiei în acest caz sunt
prea multe pentru a fi enumerate, iar „orbirea“ de care au fost cuprinşi veteranii
CIA faţă de ideea că unul de-ai lor ar putea fi un trădător nu are nici o justificare –
susţine Peter Maas în „Ucigaşul de spioni”, o carte despre Aldrich Ames.

Aldrich Hazen Ames s-a născut la 26 mai 1941, în River Falls. Tatăl său, doctor în
istorie, a fost recrutat de CIA în 1952. Un an mai târziu el a fost trimis ca agent
sub acoperire la Rangoon, în Birmania. După întoarcerea în SUA, în 1956,
Aldrich Ames s-a înscris la Liceul Mc Lean High School, într-o suburbie din
nordul Virginiei. Începând cu al doilea an de liceu, el a obţinut o bursă de vară în
cadrul Arhivei CIA, unde marca documente secrete în vederea îndosarierii. În
august 1959, după absolvirea liceului, Ames a pleca la Universitatea Chicago, dar
pasionat de teatru a renunţat la studii şi s-a angajat ca asistent tehnic de regie la
un teatru.
În vara anului 1952 el s-a întors la Washington, făcând o cerere de
angajare la CIA. Pe 17 iulie Ames a fost încadrat ca analist la Secţia de Integrare
a Documentelor din cadrul Directoratului Operaţii. Între timp, s-a înscris la
cursurile fără frecvenţă ale Universităţii George Washington, specializarea
istorie, pe care a absolvit-o în 1967. În acelaşi an Ames s-a înscris la Programul
de Pregătire a Funcţionarilor de Carieră, pe care l-a urmat timp de un an la
„Fermă“ - şcoala CIA de la Camp-Peary. Începând cu luna octombrie 1968 a fost
încadrat la Directoratul Operaţii al CIA.
În 1969 Ames, numit de colegi Rick, a fost trimis în prima sa misiune peste
hotare, la Ankara, împreună cu soţia sa, Nancy şi ea angajată a CIA. Misiunea sa
consta în recrutarea de diplomaţi sau ofiţeri sovietici, ori aparţinând altor ţări din
blocul sovietic. După trei ani Ames s-a întoars acasă, fiind cotat de către şefii
rezidenţei din Turcia ca mediocru din punct de vedere profesional. El a fost
încadrat pe un post de birou în cadrul Departamentului Sovietic.
În 1973, după absolvirea unui curs de limba rusă, a fost angrenat în
operaţiunile CIA împotriva reprezentanţilor Uniunii Sovietice pe teritoriul SUA. În
acelaşi an soţia sa a demisionat, considerând că datorită segregaţiei dintre sexe
într-o lume a spionajului dominată în mod tradiţional de bărbaţi, femeile nu aveau
nici un fel de viitor în CIA. În anul următor Ames a fost trimis la reprezentanţa
CIA din New York, având misiunea de a recruta diplomaţi ruşi aflaţi în misiune la
Naţiunile Unite sau în cadrul Secretariatului ONU.
103
 Dacă din punct de vedere profesional Ames înregistra rezultate apreciate ca
foarte bune, viaţa personală s-a dovedit a fi nu tocmai fericită. Neînţelegerile cu
soţia l-au determinat să bea în mod repetat. Curând s-a produs un eveniment care
era cât pe ce să îi compromită cariera. Deplasându-se la întâlnirea cu o sursă
sovietică fixată într-o casă conspirativă din Bronx, Ames a uitat într-un vagon de
metrou o servietă diplomat cu fund dublu, care conţinea mai multe documente
secrete, inclusiv o listă de solicitări a CIA pentru agentul sovietic. Ames şi-a
anunţat imediat şeful ierarhic, dar între timp un emigrant polonez, de profesie
învăţător, găsise servieta şi se prezentase cu ea la FBI. Ames s-a ales numai cu o
mustrare scrisă.
În luna iunie 1977 Ames a devenit ofiţerul de legătură al lui Arkadi
Sevcenko, subsecretar general la Naţiunile Unite şi cel mai înalt funcţionar
sovietic care a trecut vreodată în tabăra occidentală. Sevcenko fusese racolat de
CIA în 1975. Această misiune îi va consolida substanţial lui Ames prestigiul în
cadrul agenţiei. La sfârşitul anului 1979 Ames a fost trimis în misiune la Ciudad
de Mexico. În timpul şederii de patru ani în capitala Mexicului, Ames a fost
angrenat în mai multe incidente datorate abuzului de alcool (o ceartă zgomotoasă
cu un diplomat cubanez la o recepţie, un accident de circulaţie etc.). El s-a întors
la New York însoţit de columbianca Maria del Rosario, agentă a CIA pe care o
cunoscuse la Clubul Diplomatic.
În iulie 1983 Ames a fost numit la conducerea Secţiei Sovietice a Grupului
CI (contraspionaj) din cadrul Departamentului Sovietic/Europa de Est. În această
calitate el răspundea de toate acţiunile CIA împotriva KGB şi GRU din afara
Uniunii Sovietice. Ames coordona toţi agenţii CIA din structura serviciilor de
spionaj sovietice care lucrau peste hotare şi avea acces totodată la identitatea
surselor CIA de pe teritoriul Uniunii Sovietice. Printre noile responsabilităţi
profesionale ale lui Ames se număra şi descoperirea „cârtiţelor“ sovietice din
cadrul CIA. Curând el a aflat despre existenţa a două surse importante din
Ambasada Sovietică la Washington, care furnizau informaţii chiar de sub nasul
contraspionajului KGB.

104
 La începutul anului 1980, în timp ce războiul rece era în plină derulare, CIA
şi FBI, în ciuda rivalităţii tradiţionale dintre ele, şi-au unit forţele într-un efort
energic de recrutare a ofiţerilor de informaţii sovietici din Washington. Acţiunea a
primit denumirea codificată „COURTSHIP“. Primul obiectiv spre care şi-a
îndreptat atenţia echipa mixtă CIA - FBI a fost locotenent colonelul KGB Valeri
Martinov, sosit la Washington împreună cu soţia în 1980. Oficial Martinov era
secretar trei cu probleme culturale la Ambasada Sovietică, dar în realitate se
profilase pe culegerea de informaţii tehnice şi ştiinţifice. Absolvent al secţiei
informatică a unui prestigios institut din Moscova, Martinov fusese recrutat de
către KGB în 1970, fiind repartizat la Directoratul T (Informaţii tehnico-
ştiinţifice). În 1982 el a fost remarcat de un ofiţer CIA în cadrul unei reuniuni pe
teme tehnice, care l-a descris ca un om echilibrat, familist, un ofiţer energic care
respecta cu religiozitate regulile jocului de spionaj, dar care era revoltat de
corupţia din interiorul sistemului sovietic. Recrutat de CIA, Martinov se va întâlni
cu ofiţerii săi de legătură odată la două săptămâni, pe parcursul a mai bine de trei
ani. În timpul acestor întâlniri Martinov a dezvăluit numele a peste cincizeci de
agenţi sovietici care operau în afara ambasadei, mulţi dintre aceştia necunoscuţi
de FBI, precum şi zeci de obiective tehnologice şi ştiinţifice penetrate informativ
de către KGB. FBI i-a fixat numele de cod „PIMENTA“.
Curând Departamentul 5 al FBI a reuşit recrutarea unei a doua surse în
cadrul ambasadei sovietice: maiorul KGB Serghei Motorin, aflat la Washington
din vara anului 1980 în calitate de corespondent al Agenţiei de Presă „Novosti“.
Absolvent , ca şef de promoţie, al Facultăţii de Jurnalistică din Moscova şi
vorbitor excelent al limbii engleze, Motorin fusese racolat de către KGB prin
intermediul soţiei sale al cărui tată era ofiţer GRU, fiind repartizat în Directoratul
PR, care avea ca obiectiv culegerea de informaţii politice. FBI i-a atribuit numele
de cod „MEGAS“(după războinicul grec ascuns în Calul Troian). Pentru el, ca şi
pentru Martinov, prezenţa în fişierele serviciilor de informaţii americane avea să
aibă consecinţe letale.
Ca şef al secţiei sovietice a Grupului C.I. Ames a fost la curent cu numele de
cod şi identităţile altor agenţi importanţi ai CIA. Printre aceştia se număra şi
Vladimir Potaşov, un tânăr specialist în dezarmare, angajat al Institutului de
Studii privind SUA şi Canada din Moscova. În 1981 Potaşov a fost trimis la
Washington pentru trei luni, ca ataşat la Ambasada Sovietică. Recrutat de CIA,
Potaşov a primit numele de cod „SUNDAY PUNCH“. Întors la Moscova el a
furnizat CIA timp de cinci ani informaţii privind poziţia Uniunii Sovietice în timpul
negocierilor pentru controlul armamentului, precum şi desfăşurarea rachetelor
nucleare sovietice.

105
 Un alt cadru KGB racolat de CIA a fost Boris Iujin. Acesta a ajuns pentru
prima dată în SUA în 1975, ca student al Universităţii Berkeley din California. Un
angajat CIA de la baza din San Francisco a Agenţiei l-a remarcat pe Iujin la o
petrece, descriindu-l ca un admirator al societăţii americane. Recrutat de către
FBI, Iujiu a primi numele de cod „RAMPAIGE“. În 1978 Iujin a revenit la San
Francisco, de data aceasta ca ofiţer KGB, sub acoperirea de corespondent al
Agenţiei de ştiri TASS. Iujin a dezvălui printre altele existenţa Grupului Nordic al
KGB, o unitate de elită compusă din ofiţeri experimentaţi, specializată în
recrutarea obiectivelor americane şi canadiene de pe întreg globul, precum şi
apartenenţa la KGB a diplomatului norvegian Arne Trehold, care va fi arestat în
1984 şi condamnat la douăzeci de ani de închisoare.
Cea mai importantă sursă CIA cu care a avut de a face Ames în noul său
post a fost însă Dimitri Fedorovici Poliakov, recrutat de către FBI, în noiembrie
1961 la New York, pe când lucra ca ofiţer acoperit al GRU la Naţiunile Unite. FBI
i-a atribui numele de cod „TOPHAT“. Între 1966 - 1969 Poliakov a fost trimis în
Birmania, apoi a revenit la Moscova până în 1973, când a plecat ca ataşat militar
în India. În 1977, Poliakov s-a întors la Moscova dotat cu un transmiţător” în
cascadă”, care-i permite transmiterea de mesaje în „rafale“ de 2,6 sec., fiind
foarte greu de localizat de instalaţiile goneometrice şi cu un ceas de perete al
cărui cadran se lumina ca răspuns la un semnal radio prin care era anunţat că o
ascunzătoare era golită de către CIA.
În 1979 el a fost trimis din nou la New Delhi, între timp fiind avansat la
gradul de general locotenent. El a furnizat CIA informaţii politico-militare extrem
de valoroase, inclusiv date despre rachetele strategice sovietice, rachetele
antitanc, strategia nucleară, armamentul chimic şi biologic. Un an mai târziu
generalul Poliakov s-a întoars la Moscova pentru ultima oară. El a fost arestat de
KGB şi executat pe 15 mai 1988.
În martie 1984 Ames a solicitat Şefului Departamentului Sovietic
permisiunea de a-şi suplimenta orele petrecute la birou cu activităţi de teren,
pentru a înlătura monotonia cotidiană. Cererea i-a fost acceptată. În toamna
aceluiaşi an el a fost detaşat temporar la New York, pentru a sprijini
reprezentanţa CIA de acolo în supravegherea diplomaţilor străini care participau
la deschiderea Adunării Generale ONU. Aici el a încălcat flagrant regulile de
securitate, cazând-o pe Maria Rosario într-o casă conspirativă situată în
apropiere de sediul ONU, în care mai locuiau doi agenţi. Deşi a fost informată cu
privire la acest incident, Centrala nu a luat nici o măsură împotriva lui Ames.

106
 În aprilie 1985 Ames, înglodat în datorii, a luat decizia de a trece de partea
cealaltă a baricadei. El s-a deplasat la Ambasada Sovietică din Washington,
înmânând ofiţerului de serviciu un plic adresat rezidentului KGB, conţinând
descrierile a mai multor cetăţeni sovietici care îşi oferiseră serviciile serviciilor
americane de informaţii, solicitând în schimb suma de 50.000 de dolari. La
începutul lunii mai 1985 Dimitrievici Ciuhavin, prim-secretar la Ambasada
Sovietică, desemnat ofiţer de legătură, l-a contactat pe Ames, propunându-i o nouă
întâlnire. În cadrul acesteia Ames a primit 50.000 de dolari în numerar. Pragul
fusese trecut: funcţionarul CIA Rick Ames a devenit spionul KGB Rick Ame, cu
numele de cod „Sam I“. Pe 13 iunie 1985 Ames a predat ofiţerului său de legătură
o pungă de plastic conţinând circa 3 kg de documente sustrase din sediul CIA. A
fost cea mai mare cantitate de informaţii secrete transferate vreodată KGB-ului în
decursul unei singure întâlniri. Pachetul conţinea practic numele tuturor ofiţerilor
GRU şi KGB recrutaţi de serviciile americane de informaţii. Printre cei
deconspiraţi cu această ocazie s-au numărat:
V. Martinov şi S. Motorin, ambii executaţi la Mosocova în 1987.
O. Gordievski, pe care MI 6 (serviciul britanic de spionaj) a reuşit să îl exfiltreze
din URSS.
A. Tolkacev, expert în tehnologia avioanelor nedetactabile prin radar, executat pe
24 septembrie 1986.
Vladimir Mihailovici Vasiliev, colonel KGB, recrutat de CIA la Budapesta în 1983.
Arestat de KGB., a fost împuşcat în 1987.
Ghenadi Smetanin, locotenent-colonel GRU, aflat la post la Lisabona. În 1985 a
fost chemat de la post, fiind executat.
Ghenadi Grigorievigi Varenik, ofiţer KGB aflat la Bon, unde activa sub acoperirea
de corespondent al agenţiei sovietice de ştiri Tass. A dispărut în 1985 iar din
declaraţiile lui Oleg Kalughin, fost şef al contraspionajului KGB, reiese că a fost
executat.
Leonid Polişuk, ofiţer KGB aflat la post în Africa. Rechemat pe neaşteptate la
Moscova, a fost arestat şi împuşcat.
Serghei Voronţov, ofiţer KGB care activa la Moscova. Arestat de către KGB, a fost
executat.
Vladimir Piguzov, locotenent-colonel KGB, secretarul de partid al Institutului
Andropov - o academie de pregătire a KGB situată în apropiere de Moscova. A
fost executat de KGB.
Pe parcursul a mai bine de un an Ames s-a întâlnit cu Ciuhavin de cel puţin
paisprezece ori, la fiecare întâlnire primind sume cuprinse între 20 şi 50.000 de
dolari. Informaţiile furnizate acestuia vizau operaţiunile CIA în New York, Turcia
şi Mexic, rapoarte ale CIA privind schemele organizatorice detaliate ale KGB şi
GRU, precum şi detalii privind Grupul nordic al KGB.
107
 Pe 1 august 1984 Vitali Iurcenko, ofiţer în cadrul Ambasadei URSS din
Roma a contactat ambasada americană, solicitând azil politic. Iurcenko era cel
mai înalt ofiţer KGB care a trecut dincoace de „cortina de fier” în întreaga istorie
a Războiului Rece. Iurcenko ocupa funcţia de director adjunct al Primului
Departament din Directoratul I Principal al KGB, care coordona operaţiunile
îndreptate împotriva Statelor Unite şi Canadei. El a furnizat CIA informaţii despre
două penetrări sovietice în cadrul serviciilor secrete americane, una în cadrul CIA
şi alta în cadrul NSA. În aceeaşi noapte Iurcenko a fost adus cu avionul, via
Neapole şi Frankfurt, la baza Andrews a Forţelor Aeriene din Washington, iar
Ames a primit misiunea de a conduce interogatoriul. Sursa din CIA s-a dovedit a fi
Edward Lee Howard, concediat în urmă cu doi ani de către Agenţie după ce picase
un test cu detectorul de minciuni. Howard a reuşit să se rupă de sub filajul FBI şi
a părăsit Statele Unite într-un avion cu destinaţia Helsinki. Unsprezece luni mai
târziu, sovieticii anunţau că Howard a primit azil politic. După patru luni FBI a
reuşit să îl identifice şi pe angajatul NSA care-şi oferise serviciile ambasadei
sovietice din Washington în 1980, în persoana lui Ronald Pelton. Arestat în
noiembrie 1985 sub acuzaţia de spionaj, Pelton a fost condamnat la închisoare pe
viaţă.
Pe 2 noiembrie, înşelând vigilenţa celor de la CIA, Vitali Iurcenko s-a
refugiat la ambasada sovietică şi după două zile, în cadrul unei conferinţe de
presă, a declarat că a fost drogat şi răpit de către CIA la Roma.
Între toamna anului 1985 şi luna februarie a anului 1986 CIA a pierdut mai
mult de douăzeci de agenţi care acţionau pe teritoriul Uniunii Sovietice. Ames
considerase că KGB-ul, respectând procedura tradiţională, îi va aresta pe agenţii
CIA treptat, pe parcursul unei lungi perioade de timp, luându-şi toate măsurile
pentru a masca faptul că la originea acestor căderi se afla o „cârtiţă“. KGB-ul a
acţionat însă într-un mod cu totul neortodox, punându-l într-un mare pericol.
Pe 22 iulie 1986 Ames şi-a început activitatea de şef al Secţiei sovietice în
cadrul reprezentanţei CIA la Roma. Aici el a continuat să furnizeze regulat
informaţii unui nou ofiţer de legătură, Aleksei Hrenkov. Volumul informaţiilor
transmise era atât de mare încât depăşea capacitatea de prelucrare a KGB-ului,
nevoit, din motive de conspirare, să permită unui număr limitat de persoane
accesul la acestea. Pe 20 iulie 1989 Ames a revenit la Washigton.

108
 Între timp, la sfârşitul anului 1985, Directorul CIA a ordonat declanşarea
unei anchete care să stabilească motivele pentru care dispăreau informatorii
sovietici ai agenţiei. Iniţial agenţii de contraspionaj ai Departamentului Sovietic
au bănuit că sovieticii reuşiseră să obţină acces la comunicaţiile CIA, fie prin
interceptarea electronică, fie prin intermediul unui funcţionar de la cifru. Ca
urmare Departamentul sovietic a redus numărul angajaţilor care puteau citi
telegramele primite din teren şi a limitat lista persoanelor care avea acces la
dosarele agenţilor est europeni. În luna octombrie 1986 în cadrul CIA s-a
constituit o Forţă operativă specială, menită să depisteze „cârtiţa“, a cărei
conducere a fost încredinţată lui Jeanne Vertefeuille, şefa Secţiei de cercetări a
Departamentului sovietic. În urma executării la Moscova a lui Martinov şi
Motorin, şi în cadrul FBI s-a constituit o echipă având misiunea de a afla cum au
fost identificaţi cei doi informatori din cadrul ambasadei ruse din Washington.
După întoarcerea la Washington Ames a fost numit şef al Secţiei pentru
operaţiunile în Cehoslovacia din cadrul Departamentului Sovietic. Un an mai
târziu Ames a fost transferat în Secţia URSS a Grupului de Analiză din cadrul
Centrului pentru Contraspionaj. Practic KGB-ul avea acum posibilitatea să
influenţeze conţinutul studiilor CIA despre KGB. Noul post îi permitae lui Ames
accesul la operaţiunile cu agenţi dubli iniţiate de CIA.
În decembrie 1991 Ames a fost din nou transferat, de această dată la
Centrul Antinarcotice, înfiinţat cu puţin timp în urmă pentru a coordona lupta
împotriva traficului internaţional de droguri. În aceeaşi lună Uniunea Sovietică s-
a prăbuşit. Ames s-a văzut pus în strania situaţie de a fi spionul unui stat care nu
mai exista. Grijile sale s-aur risipit însă curând, odată cu metamorfozarea
Directoratului I Principal al KGB-ului în Serviciul de Informaţii Externe al
Federaţiei Ruse..
Între timp, membrii Forţei operative speciale au întocmit o listă cu
persoanele din cadrul Agenţiei care aveau acces la datele privind operaţiunile
compromise. Ulterior s-a procedat la studierea aprofundată a dosarelor acestora
şi la intervievarea tuturor celor suspectaţi. La începutul anului 1992 lista se
restrânsese la douăzeci şi nouă de persoane iar Ames figura pe ea. Aprofundarea
investigaţiilor a pus în evidenţă anvergura activităţilor financiare derulate de
Ames, diferitele depuneri făcute în numerar de acesta începând cu luna mai 1985
depăşind suma de 1.000.000 de dolari.

109
 În luna martie 1993 pe listă mai figurau doar cinci nume iar Ames se afla în
capul acesteia. Pe 12 mai 1993 Forţa operativă specială a declanşat ultima etapă
a investigaţiei, sub numele de cod operaţiunea „NIGHTMOVER“. Atât telefoanele
de acasă, cât şi cele de la serviciu ale lui Ames au fost puse sub ascultare. Pentru
supravegherea operativă au fost constituite trei echipe a câte opt membri (bărbaţi
şi femei), care lucrau permanent în schimburi de opt ore. A urmat plasarea de
microfoane în locuinţă, precum şi a unui dispozitiv de urmărire în interiorul
automobilului. Monitorizarea strictă a dat în cele din urmă rezultate. Pe 6
octombrie o echipă specializată a FBI-ului a pătruns în secret în locuinţa lui
Ames, extrăgând datele din calculatorul portabil al acestuia. Analiza ulterioară a
datelor astfel obţinute a dus la identificarea unei liste de sarcini trasată de către
ofiţerul de legătură, precum şi a locurilor de semnalizare şi de livrare a
documentelor pentru anul 1993. Erau primele probe obţinute după ani de eforturi.
Pe 21 februarie 1994 Nick trebuia să plece la Moscova pentru a participa la
o conferinţă pe probleme de luptă antidrog. Investigatorii FBI nu îşi puteau
permite riscul de a-l lăsa să efectueze această călătorie. Ca urmare, în drumul
spre aeroport el a fost arestat. După interogatorii care au însemnat peste trei sute
de ore, Ames a fost condamnat la închisoare pe viaţă.

Potrivit dezvăluirilor unui fost colonel KGB, Vasili Mitrohin”, în februarie 1996,
FBI l-a arestat pe Robert Lipka, funcţionar în cadrul sediului de la Fort Bragg
(Maryland) al Agenţiei Naţionale de Securitate (National Security Agency - NSA),
însărcinat cu selectarea şi distrugerea documentelor acestei agenţii în perioada de
vârf a Războiului Rece. Acesta a fost acuzat de sustragere de documente secrete şi
conspiraţie de spionaj, în septembrie 1997 fiind condamnat la 18 ani de închisoare.
Recrutat de către KGB în 1964, lui Lipka i s-a solicitat ca înainte să distrugă
documentele să le fotografieze şi să le depună în diferite ascunzători dinainte
stabilite. Pentru fiecare tranşă de documente, Lipka primea suma de 7.000 de
dolari. După ce a părăsit agenţia, Lipka a încercat fără succes o carieră de ziarist şi
una de dealer de monede rare. Aflat în dificultate financiară, Lipka a mărturisit
unui agent FBI care lucra sub acoperire, dându-se drept ofiţer FSB, că a întrerupt
relaţiile cu Moscova întrucât se simţea prost remunerat99.

99
Filiera KGB din SUA, în „Ziua”, 25 septembrie 1999.

110
La sfârşitul anului 1996, un nou scandal de spionaj a zguduit opinia publică
americană. În urma unei supravegheri a Biroului Federal de Investigaţii derulate pe
parcursul a mai bine de un an, agentul special CIA Harold Nicholson, şef de
ramură în cadrul Centrului Antiterorist al Directoratului Operaţii, a fost demascat
ca fiind o „cârtiţă” a SVR100. În luna iunie 1997, Nicholson a fost condamnat la 23
de ani şi şapte luni de închisoare, dovedindu-se că a furnizat informaţii secrete
ruşilor în schimbul sumei de 300.000 de dolari.

Harold James Nicholson s-a născut la 17 noiembrie 1950 în localitatea

Woodburn din Oregon, Statele Unite. A fost angajat de către CIA în octombrie
1980. Cariera sa de ofiţer operativ a debutat la Manila în 1982. După trei ani
Nicholson a fost trimis la Bankok unde a rămas până în 1987, iar între 1987 şi
1989 s-a aflat la Tokio. Obţinând rezultate profesionale bune, în 1990 Nicholson a
fost numit şeful rezidenţei CIA din Bucureşti. După întoarcerea sa în Statele Unite,
în 1992, soţia sa, considerându-se neglijată, a intentat proces de divorţ. În urma
partajului ea a obţinut şi o importantă sumă de bani, care l-a puns pe Nicholson
în dificultate. La 42 de ani Nichlson se vedea pus în situaţia de a lua totul de la
capăt. În acelaşi an el a fost trimis la Kuala Lumpur, în calitate de adjunct al
şefului „antenei” CIA din Malaezia. Aici el a fost racolat de către serviciul rus de
spionaj în schimbul unor importante sume de bani.
În 1994 Nicholson a revenit în SUA, fiind numit instructor la Centrul
Special de Pregătire al CIA. În iulie 1996, Nicholson a devenit şef de ramură în
cadrul Centrului Antiterorist al Directoratului Operaţii.
Primele suspiciuni cu privire la Nicholson au apărut în urma unei testări de
rutină la poligraf, realizată în octombrie 1995. Alertaţi de prognozele
calculatorului, superiorii săi l-au supus la un al doilea test poligraf, ale cărui
rezultate au fost şi mai convingătoare, indicând că era nesincer cu privire la
contactele neautorizate cu reprezentanţii unor servicii secrete de informaţii
străine. Din acest moment Nicholson a fost pus sub o supraveghere permanentă,
fiind alertat şi Biroul Federal de Investigaţii. Ancheta FBI a debutat cu o cercetare
a situaţiei financiare a suspectului, iar rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. Analiza
documentelor financiare a pus în evidenţă un algoritm straniu. Din 1994
Nicholson călătorise în străinătate de două ori pe an, iar după fiecare călătorie
conturile sale înregistrau creşteri semnificative cuprinse între 24 şi 42000 dolari.
În aprilie 1996 Nicholson a participat la un curs de perfecţionare pentru
instructorii CIA unde şi-a chestiona colegii cu privire la ce ştiu despre problema
cecenă, motivând că este interesat de subiect în vederea realizării unor noi
exerciţii de pregătire a personalului.

100
Vezi pe larg „Dosare ultrasecrete”, 22 ianuarie 2000.

111
 În timpul unei călătorii întreprise în Singapore, în iunie 1996, el a fost
însoţit de o echipă a FBI. Cu toate eforturile de identificare şi rupere de sub un
eventual filaj, el a fost sesizat urcându-se într-o maşină a Ambasadei Federaţiei
Ruse din Singapore. Nicholson nu îşi informase superiorii despre vreo întâlnire cu
cetăţeni ruşi, întrevederea fiind neautorizată. El nu a pomenit nimic despre acest
incident nici după întoarcerea în Statele Unite. Confirmarea suspiciunilor a venit
abia după august 1996, când la o verificare a listei operaţiunilor efectuate pe
computerele din reţeaua CIA s-a constatat că Nicholson căutase în baza de date a
agenţiei toate informaţiile pe care CIA le deţinea în legătură cu Cecenia şi Rusia.
În urma unei percheziţii efectuate în secret în autoturismul lui Nicholson,
agenţii FBI au descoperit un computer portabil conţinând numeroase informaţii
ultrasecrete cu privire la: Cecenia, principalele domenii de interes ale spionajului
american în Rusia, detalii biografice şi profesionale despre ofiţerii CIA care
lucrau sub acoperire în străinătate - la care avusese acces în calitate de instructor,
organigrama rezidenţei CIA din Moscova, precum şi numele conspirative şi
funcţiile unor colaboratori externi ai Agenţiei.
Supravegherea lui Nicholson a continuat cu aceeaşi discreţie ca şi până
atunci. Pe 4 octombrie 1996 el a fost anunţat că peste două săptămâni urma să
facă parte dintr-o delegaţie CIA la două întâlniri cu reprezentanţii unor servicii de
spionaj prietene, care vor avea loc peste hotare.
Nicholson şi-a anunţat intenţia ca, după terminarea misiunii, în loc să se
întoarcă cu restul delegaţiei să plece pentru câteva zile în Elveţia. Cinci zile mai
târziu, pe 9 octombrie, el a fost observat în timp ce punea la poştă un plic.
Recuperat de către FBI, plicul conţinea un mesaj prin care solicita unui vechi
prieten să-i fie oaspete pentru o vacanţă de schi pe 23 - 24 noiembrie a.c.
Scrisoarea era semnată Nevil Strachey. Pentru anchetatori era limpede că
Nicholson încerca să-l contacteze pe ofiţerul său de legătură. În consecinţă,
agenţii FBI i-au instalat dispozitive de supraveghere electronică, atât la domiciliu
cât şi la birou. El a fost filmat în timp ce fotografia, încuiat în birou, documente
strict secrete. Pe 15 noiembrie Nicholson a fost reţinut pe aeroport, în timp ce se
pregătea să se îmbarce spre Europa alături de ceilalţi membri ai delegaţiei CIA.

112
Astfel de cazuri, frecvente în perioada Războiului Rece, nu au dispărut aşadar după
destrămarea URSS. Dintre scandalurile recente poate fi amintit cel legat de
Stanislav Gusev, al doilea secretar al Ambasadei Federaţiei Ruse la Washington,
surprins în flagrant delict în timp ce încerca să conecteze un aparat de ascultare la
un dispozitiv plasat într-o încăpere în care aveau loc şedinţe ale Departamentului
de Stat. Conform cotidianului „Washington Post”, diplomatul rus a ascultat între
50 şi 100 dintre şedinţele Departamentului de Stat, dar informaţiile pe care le-a
obţinut erau false, întrucât se afla în supravegherea FBI de câteva săptămâni 101.
Expulzarea lui Gusev a avut loc la puţin timp după ce Cheri Leberknight, ocupantă
a unui post diplomatic la Ambasada SUA din Moscova, fusese acuzată că ar fi
primit „documente clasificate ca fiind secrete de stat, conţinând informaţii militare
şi strategice”102.
Pe 15 iunie 2000, FBI l-a arestat pe colonelul în retragere George Trofimoff, fostul
şef al Centrului Reunit de Interogatorii din Nürnberg, Germania, sub acuzaţia de a
fi furnizat KGB, timp de 25 de ani, începând din 1969, documente şi fotografii care
conţineau informaţii despre sistemul naţional de apărare al Statelor Unite,
priorităţile în materie de planificare strategică, informaţiile obţinute de americani
cu privire la capacităţile militare ale URSS şi ale celorlalte state membre ale
Tratatului de la Varşovia. Arestarea s-a produs într-un hotel din oraşul Tampa,
Florida, în timp ce Trofimoff primea de la un agent FBI, care lucra sub acoperire,
dându-se drept agent rus, suma de 250.000 de dolari, drept plată pentru serviciile
sale103. Conform relatărilor presei, Trofimoff, cunoscut sub numele de cod
„Markiz”, a fost recrutat de KGB prin intermediul celui mai bun prieten al său din
copilărie, preotul ortodox Igor Vladimirovici Susemihl, care a devenit ulterior
mitropolit al Vienei şi Austriei.
Utilizarea unor înalţi prelaţi ai Bisericii în activitatea de informaţii este o veche
practică a serviciilor ruse de informaţii. Conform unor documente furnizate de
“arhiva Mitrohin”, ultimii trei patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse (Alexei I, Pimen
şi Alexei al II-lea) au colaborat cu KGB-ul. De altfel, Alexei al II-lea, recrutat de
către KGB în 1958, sub numele conspirativ „Drozdov”, a fost singura faţă
bisericească decorată de KGB pentru „merite excepţionale în munca informativă”.
Un alt serviciu de informaţii important al SUA, Biroul Federal de Informaţii, nu a
scăpat nici el penetrărilor ruse. Cel mai grav scandal prin consecinţele în planul
imaginii şi al daunelor provocate activităţii FBI s-a produs pe 18 februarie 2001,
odată cu arestarea uneia din cele mai longevive „cârtiţe” a KGB- ului în interiorul

101
„Cotidianul”, 11 decembrie 1999.
102
„Ziua”, 1 decembrie 2000.
103
„Ziua”, 16 iunie 2000.

113
serviciilor secrete americane, sub acuzaţia de spionaj în favoarea Federaţiei Ruse
104
.
Potrivit rechizitoriului, Robert Philip Hanssen (alias „B”, alias „Ramon Garcia”,
alias „Jim Baker”, alias „G. Robertson„) şi-a oferit serviciile KGB– ului în
octombrie 1985, când conducea o echipă de contrainformaţii a FBI care avea
sarcina de a supraveghea misiunea sovietică de pe lângă Naţiunile Unite. Timp de
15 ani el a vândut ruşilor documente şi informaţii strict secrete, aducând prejudicii
„excepţional de grave” securităţii naţionale a SUA.

Hanssen s-a născut pe 18 aprilie 1944 la Chicago. În 1966 a absolvit colegiul

Knox din Illinois, obţinând o diplomă în chimie iar cinci ani mai târziu a devenit
licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Northwestern,
specializarea administrarea afacerilor, contabilitate şi sisteme informaţionale. În
1972 a fost angajat în Secţia pentru combaterea infracţiunilor economico-
financiare din cadrul Diviziei Inspecţii a Departamentului de poliţie din Chicago,
în calitate de expert contabil, iar în ianuarie 1976 a fost cooptat de FBI. După un
stagiu de pregătire Hanssen a fost repartizat la Brigada pentru infracţiuni comise
de funcţionari publici din cadrul Biroului districtual din Indianapolis. Transferat
la New York în 1979, Hanssen a primit misiunea de a participa la crearea unei
baze de date informatizate, care să permită monitorizarea activităţilor de spionaj
ale diplomaţilor acreditaţi la Naţiunile Unite. După doi ani Hanssen a fost
promovat ca agent special în cadrul Diviziei de contrainformaţii a FBI din
Washington, având sarcini de identificare, supraveghere şi recrutare a agenţilor
străini care acţionau pe teritoriul SUA. În septembrie 1985 s-a reîntors la New
York, fiind numit la conducerea echipei FBI însărcinată cu monitorizarea misiunii
sovietice de pe lângă Naţiunile Unite.
Doi ani mai târziu Hanssen a fost transferat la sediul central al FBI din
Washington, ca agent special şef în Biroul de analiză sovietică. Între iunie 1990 şi
iunie 1991 Hanssen a îndeplinit funcţia de inspector adjunct în cadrul Biroului de
Inspecţii din Centrala FBI. În această calitate el a efectuat numeroase inspecţii la
birourile districtuale şi cele ale ataşaţilor FBI din cadrul ambasadelor americane.
De la 1 iulie 1991 a revenit la Diviziunea informaţii din Washington, Secţia
operaţiuni sovietice, coordonând un program menit să contracareze spionajul
ştiinţific şi tehnologic dirijat de Moscova.
Din ianuarie 1992 Hanssen a fost numit şeful Secţiei de liste privind
ameninţările la adresa securităţii naţionale din cadrul Diviziunii informaţii a FBI.

104
„Adevărul”, 22 februarie 2001.

114
În 1995 Hanssen a fost numit ofiţer de legătură al FBI pe lângă Biroul Misiunilor
Străine din Departamentului de Stat, organism care supraveghează securitatea şi
programele contrainformative ale tuturor reprezentanţelor diplomatice americane
din lume, funcţie pe care a ocupat-o până în momentul arestării. Unii ziarişti au
legat prezenţa lui Hanssen în acest post de o serie de scurgeri de informaţii
produse în cadrul Departamentului de Stat în ultimii doi ani: dispariţia unui
laptop conţinând date secrete despre neproliferarea nucleară, descoperirea unui
microfon amplasat într-o nişă din sala de consiliu etc.
Căsătorit şi tată a şase copii, credincios practicant, Hanssen avea profilul ideal al
agentului dedicat ţării sale, după 27 de ani de carieră exemplară în contraspionaj.
El locuia într-un imobil modest, la periferia Washingtonului, în localitatea Viena
(statul Virginia), împreună cu soţia sa, Bernadette, profesoară de religie la liceul
din localitate. Familia Hanssen nu avea excentricităţi şi nu făcea cheltuieli ieşite
din comun. Vecinii au descris-o drept o familie credincioasă, care frecventa cu
regularitate biserica.
Hanssen umbla mai mereu îmbrăcat modest şi sobru. Datorită costumelor sale
negre şi a firii nesociabile, colegii îl porecliseră „Cioclul”. Majoritatea celor cu
care a lucrat îl descriu ca pe un individ insipid, care nu atrăgea niciodată atenţia
asupra sa. Nimeni nu a bănuit că Hanssen avea de fapt o avere de aproape un
milion şi jumătate de dolari.
La numai o lună de la mutarea sa în New York, Hanssen şi-a oferit din
proprie iniţiativă serviciile KGB – ului.
Pe 4 octombrie 1985 Viktor Degtiar, ofiţer KGB în cadrul Ambasadei
sovietice din Washington, Linia PR (informaţii politice) a primit acasă prin poştă
un plic. În interiorul acestuia a găsit un alt plic, pe care scria „Nu deschideţi.
Predaţi acest plic, închis, lui Victor I. Cherkaşin”. Colonelul Cerkaşin era la
momentul respectiv şeful Liniei KR (contraspionaj) din cadrul ambasadei. După ce
a desfăcut-o, ofiţerul sovietic a constatat că autorul anonim se oferea să furnizeze
KGB-ului, contra sumei de 100.000 de dolari, documente americane ultrasecrete,
ca primă etapă a unei colaborări pe termen lung: „Curând am să-i trimit
domnului Degtiar o cutie cu documente. Acestea provin din cadrul unora dintre
cele mai secrete şi bine păzite proiecte ale comunităţii de informaţii a Statelor
Unite. Toate sunt originale, pentru a vă ajuta să le verificaţi autenticitatea. Vă rog
să recunoaşteţi, în interesul beneficiilor noastre comune pe termen lung, că sunt
puţine persoane care dispun de acces la asemenea nivele. Grupate, documentele
conduc la mine. Sunt convins că un ofiţer cu experienţa dumneavoastră va şti să le
folosească în mod corespunzător”.

115
 Pentru a-şi dovedi buna credinţă şi accesul la informaţii secrete de cel mai
înalt nivel, autorul scrisorii demasca trei ofiţeri KGB care fuseseră „întorşi” de
către americani, devenind agenţi dubli: Boris Iujin, Serghei Motorin şi Valeri
Martinov.
Valeri Fedorovici Martinov şi Serghei Mihailovici Motorin erau ofiţeri
KGB, staţionaţi sub acoperire diplomatică în cadrul ambasadei URSS din
Washington, iar Boris Iujin activa la San Francisco, sub acoperirea de
corespondent al agenţiei de presă TASS. Cei trei agenţi dubli au fost rechemaţi de
urgenţă la Moscova. Martinov şi Motorin au fost condamnaţi la moarte iar Boris
Nicolaevici Iujin a fost condamnat la 15 ani de închisoare. Soarta celor trei fusese
însă pecetluită înainte ca Hannsen să trimită scrisoarea KGB-ului. Deconspirarea
lor s-a produs cu patru luni înainte şi s-a datorat lui Aldrich Ames.
Prima tranşă de documente furnizate de Hanssen a parvenit KGB-ului pe 24
octombrie 1985, fiind însoţită de o nouă scrisoare prin care anonimul, căruia
KGB-ul i-a da numele conspirativ „B”, preciza în detaliu sistemul de legătură pe
care îl va utiliza în continuare.
Schimburile de documente-bani se petreceau în modul cel mai banal cu
putinţă, într-o manieră pe care orice scenariu de film ar fi respins-o ca ridicolă şi
nespectaculoasă, mai ales la un asemenea nivel. Duzini de documente secrete,
ambalate în saci de gunoi, erau depuse în cutii oarbe în parcul Nottoway, situat în
apropierea Washington-ului. Pentru a semnala că are ceva de transmis, Hanssen
lipea vertical o bandă adezivă de culoare albă pe anumite indicatoare din parc.
Banda orizontală însemna că poate să ridice coletul lăsat de ruşi. O nouă bandă
verticală arăta că Hanssen a intrat în posesia pachetului. Scrisoarea mai conţinea
data şi orele pentru depunerile de materiale, fixând un coeficient „6” pe care
ofiţerii K.G.B. trebuiau să îl scadă în viitor din termenul comunicat de Hanssen
pentru a afla data exactă a depunerii. Sistemul de legătură era completat prin
anunţuri la mica publicitate.
Scrisorile trimise erau semnate cu numele Ramon Garcia, Jim Baker (fost
Secretar de Stat) ori G. Robertson (actualul secretar general al NATO). După o
perioadă în care întrerupea legătura cu corespondenţii săi, Hanssen trimitea
următorul mesaj: „Dacă vreţi să continuăm discuţiile, vă rog să publicaţi
următorul mesaj în „Washington Times”, la rubrica „Vânzări automobile” din
pagina de publicitate: „Dodge Diplomat, 1971, care are nevoie de reparaţii la
motor, 1000 de dolari”. În continuare, Hanssen telefona la numărul şi ora indicată
în anunţ, prezentându-se sub numele de „Ramon” şi lăsa un număr de telefon la
care să i se lase un mesaj în decurs de o oră, fără a indica însă prefixul regiunii,
care era stabilit în prealabil.

116
 Hanssen şi-a luat toate măsurile ca identitatea sa să nu fie cunoscută
serviciilor secrete sovietice, şi ulterior ruse, de teama unor eventuali trădători
omologi infiltraţi în interiorul acestora. El nu s-a întâlnit niciodată cu ofiţerii ruşi
de legătură, nu le-a dezvăluit adevărata sa identitate sau locul de muncă şi a
refuzat să facă orice călătorie în străinătate pentru a se întâlni cu ruşii. Într-o
scrisoare datată 17 noiembrie 2000, Ramon afirma: „În ceea ce priveşte
întâlnirile în afara ţării – nu sunt practice pentru mine. Ar trebui să răspund la
prea multe întrebări ale familiei, prietenilor şi autorităţilor; în plus, este un
semnal cardinal din partea unui spion. Tiparele sunt sesizate…Izolarea a fost cea
mai bună metodă împotriva trădării mele de către cineva ca mine, care lucrează
din indiferent ce motive, un Bloch sau un Philby…105 ”.
Pentru a verifica dacă este suspectat de FBI, Hanssen verifica periodic propriile
coordonate (nume, domiciliu), precum şi adresele ascunzătorilor pe care le utiliza,
în baza de date a serviciului.
Ca un fel de presimţire a ceea ce va urma, în una din ultimele scrisori
adresate SVR, Hanssen declara: „Recentele schimbări din legislaţia americană
prevăd menţinerea pedepsei cu moartea pentru ajutorul pe care vi-l acord, după
cum ştiţi, deci îmi asum unele riscuri. Pe de altă parte, cunosc mai bine decât alţii
terenurile minate şi riscurile. Într-o manieră generală, subestimaţi capacitatea
FBI de a vă contracara”.
Hanssen a fost reţinut la scurt timp după ce a depozitat într-o ascunzătoare dintr-
un parc din Arlington (Virginia) un plic cu documente confidenţiale care urmau să
fie recuperate de agenţi ruşi. Din locuinţa lui Hanssen, percheziţionată imediat
după arestare, agenţii FBI au ridicat opt cutii cu documente şi un calculator.


Felix Bloch, funcţionar în cadrul Departamentului de Stat, a fost observat pe 27 aprilie 1989 la Viena în compania
lui Reino Gikman, cunoscut de către FBI ca „ilegal” KGB. Supravegherea ulterioară a arătat că Bloch a mai avut
două astfel de întâlniri la Paris (14 mai 1989) şi Bruxelles (28 mai 1989). Puşi în gardă de către Hanssen, la
începutul lunii iunie ruşii l-au rechemat pe Gikman la Moscova, avertizându-l totodată telefonic pe Bloch că este
supravegheat de către FBI. Reţinut pe 22 iunie 1989, Bloch a respins acuzaţiile de spionaj, în lipsa probelor
anchetatorii văzându-se nevoiţi să-l pună în libertate.
105
Kim Philby, şeful Secţiei V (contraspionaj) a MI6, recrutat de către KGB în anii '30, considerat cel mai
important dintre cei „cinci magnifici de la Cambridge” – o valoroasă reţea de agenţi sovietici care a penetrat timp de
mai bine de două decenii unele din cele mai importante instituţii ale statului britanic. Suspectat de către MI5, Philby
s-a sustras de sub supravegherea agenţilor britanici în Beirut, în ianuarie1963, apărând câteva luni mai târziu la
Moscova, în calitate de general…KGB.

117
Pe 20 februarie 2001 Hanssen a fost audiat la Tribunalul Federal din Alexandria,
fiind acuzat de conspiraţie pentru transmiterea de materiale secrete URSS şi
Federaţiei Ruse, transmiterea către KGB a identităţii a trei agenţi dubli, în
octombrie 1985 şi transmiterea de documente secrete unui agent KGB, pe 20
martie 1989, cu intenţia de a leza interesele SUA. Potrivit rechizitoriului, în
schimbul serviciilor sale Hanssen a primit suma de 1,4 milioane dolari, parte cash
(în tranşe cuprinse între 10 şi 50 000 de dolari), parte în diamante. FBI a depistat
numai 600 000 de dolari, estimându-se că restul se află în bănci elveţiene şi
moscovite.
Cu privire la modul în care a fost deconspirat agentul „B”, în mass-media au fost
vehiculate mai multe puncte de vedere. Ziarul „Washington Post” susţine că
agentul FBI a fost trădat de o sursă rusă care a remis autorităţilor americane
dosarul de la SVR al lui Hanssen, inclusiv cele 27 de scrisori adresate de acesta
ofiţerilor de legătură.
Potrivit cotidianului „New York Times”, în cadrul Centrului de contrainformaţii al
CIA a fost înfiinţată, în 1994, o echipă de investigaţii, în scopul identificării
scurgerilor de informaţii secrete din cadrul Comunităţii Informative a SUA.
Echipa de vânare a cârtiţelor, alcătuită din agenţi CIA şi FBI, a activat în cel mai
deplin secret, scopul său fiind de a stabili de ce operaţiunile împotriva Federaţiei
Ruse continuă să fie compromise după arestarea lui Ames. Pentru aceasta, un
accent deosebit a fost pus pe recrutarea unor ofiţeri ruşi de informaţii, care să
identifice sursele scurgerilor de secrete americane.
În acest context, cotidianul rus „Segodnia” a evidenţiat faptul că arestarea lui
Robert Hanssen survine la numai câteva luni de la defectarea în Statele Unite, în
luna octombrie 2000, a lui Serghei Tretiakov, ofiţer SVR, acoperit ca secretar unu
al misiunii Federaţiei Ruse la ONU. Surse din comunitatea informativă americană,
citate de” Washington Post”, au dezvăluit că Tretiakov coordona întreaga
agentură a SVR de pe teritoriul SUA. „Nu încape nici o îndoială că Tretiakov a
fost anchetat de FBI şi CIA” - se susţine în publicaţia moscovită - şi că a furnizat
informaţii semnificative pentru Statele Unite, întrucât a fost inclus în programul
CIA de protecţie a defectorilor. Această variantă pare mai plauzibilă întrucât la
numai două luni după defecţiunea lui Tretiakov Hanssen a fost transferat la
cartierul general al FBI, într-un post special creat pentru a fi supravegheat.
Directorul FBI a respins aceste afirmaţii, declarând că nu Serghei Tretiakov a
furnizat dosarul lui Hanssen de la SVR.

118
În ceea ce priveşte daunele provocate, fostul şef al lui Hanssen, David Major, a
precizat că acesta „cunoştea toate metodele de lucru şi avea acces la toate
informaţiile şi documentele provenite de la CIA, Agenţia Naţională de Securitate şi
alte agenţii de informaţii”. Potrivit directorului FBI, Hanssen a furnizat KGB şi
SVR informaţii clasificate „Top secret” şi „Secret” care vizau surse umane,
operaţii, tehnici, surse şi metode contrainformative.
La rândul lor, surse FBI au declarat mass-mediei că Hanssen a transmis
Moscovei cel puţin 6000 de pagini de documente secrete şi strict secrete, precum şi
26 de dischete, care conţineau date despre: metodele de supraveghere electronică
folosite de către serviciile de informaţii americane; programul de spionaj
tehnologic al SUA; programul „United State Double Agent”, care viza recrutarea
de agenţi KGB; programul nuclear american; organizarea Directoratului I
Principal al KGB; planurile de căutare a informaţiilor ale comunităţii informative
a SUA; analize privind ameninţările externe la adresa securităţii naţionale a
Statelor Unite. Printre documentele transmise de Hanssen s-a numărat un studiu
asupra metodelor de racolare ale KGB în rândul agenţilor CIA, analize ale
operaţiunilor desfăşurate de KGB pe teritoriul SUA, sinteze cu privire la
persoanele recrutate de serviciile secrete americane în rândul sovieticilor,
„ţintele” avute în vedere pentru a fi recrutate, declaraţiile defectorilor KGB făcute
pe parcursul anchetării etc.
La mai puţin de două săptămâni de la arestarea lui Hanssen, „New York
Times” a dezvăluit că acesta a avertizat Moscova de construirea, în anii '80, a
unui tunel secret sub ambasada fostei URSS la Washington. Construcţia tunelului,
realizată în comun de FBI şi Agenţia Naţională de Securitate şi estimată la câteva
sute de milioane de dolari, făcea parte din programul american de ascultare a
personalului sovietic şi apoi rus aflat la post în SUA. În opinia autorilor
articolului, aceasta a fost cea mai costisitoare operaţiune clandestină de
intelligence pe care a deconspirat-o Hanssen. Un alt cotidian de prestigiu,
„International Herald Tribune” afirma, în numărul din 1 martie 2001, că
specialiştii americani în contrainformaţii încearcă să stabilească în ce măsură a
compromis Hanssen un program deosebit de sensibil privind folosirea în comun a
unui „buget negru” de către FBI, CIA şi NSA. Misiunea programului intitulat
„Serviciul Special de Colectare” este atât de sensibilă , încât oficialii comunităţii
informative americane nu au recunoscut public niciodată existenţa acestuia.
Fondurile sale sunt mascate în bugetul federal şi se cunosc foarte puţine date
despre tehnologiile şi tehnicile folosite.

119
 William Kinsdale, analist politic specializat în probleme ale războiului rece,
opina, pe bună dreptate, că tunelul din Washington este o „imitaţie” actualizată a
unui alt pasaj subteran construit de americani sub zidul Berlinului, destinat
ascultării convorbirilor telefonice ale Ambasadei URSS din Republica Democrată
Germană. Responsabilii FBI erau atât de mândri de tunelul folosit pentru a
înregistra convorbirile diplomaţilor ruşi din Washington, încât au organizat vizite
pentru demnitarii cu rang înalt care aveau autorizaţii speciale.
Urmare a dezvăluirilor din „New York Times”, pe 6 martie 2001, George
Krol, însărcinatul cu afaceri ad-interim al Ambasadei SUA la Moscova, a fost
convocat la Ministerul rus al Afacerilor Externe, solicitându-i-se o cerere oficială
de informaţii asupra poziţiei Departamentului de Stat în acest caz.
În cadrul unei emisiuni difuzate pe postul de televiziune CBC,
vicepreşedintele SUA, Richard Cheney, a confirmat că săparea tunelului a început
la scurt timp după ce Administraţia Ronald Reagan a protestat faţă de găsirea
unor microfoane amplasate în materialul de construcţie al Ambasadei SUA din
Moscova.
Într-un interviu acordat publicaţiei „Obşceaia Gazeta”, pe 27 februarie 2001,
Viaceslav Trubnikov, fost director al SVR, a susţinut că Boris Elţân cunoştea încă
din 1996, graţie codurilor secrete furnizate de Hanssen, detalii despre aventurile
amoroase ale preşedintelui american Bill Clinton. Hanssen era unul din puţinii
responsabili ai serviciilor secrete americane care a avut cunoştinţă de scandalul
„Sexgate” încă din perioada derulării acestuia.
Cu privire la motivaţia lui Hanssen, într-un interviu acordat canalului de
televiziune CBS, David Major, fostul şef al lui Hanssen, declara că este de părere
că motivaţia sa nu au constituit-o banii, un argument în acest sens constituindu-l
faptul că ducea o viaţă modestă în toate privinţele. În opinia sa „Lui Robert asta i
s-a părut o cursă intelectuală: «sunt inteligent şi vreau să mi-o dovedesc». Pentru
asta el a avut de depăşit nişte bariere…restul făcând parte din ceea ce a devenit
treptat jocul”. Acest aspect a fost scos în evidenţă şi de publicaţia „The Daily
Telegraph”, care susţine că Hanssen se considera mult mai deştept decât colegii şi
superiorii săi.

120
Însărcinat cu coordonarea colectivului de depistare a „cârtiţelor”, Major a
recunoscut că nu l-a suspectat niciodată pe Hanssen. „Şi când mă gândesc că mi-
am petrecut viaţa căutând acest gen de persoane. Nu numai că i-am arătat
încredere, dar era şi bun, inteligent cu adevărat”. Major nu a fost singurul care s-
a înşelat cu privire la Hanssen. În cadrul unei conferinţe de presă directorul FBI,
Luis Freeh, a declarat că Hanssen nu a fost bănuit, în ciuda faptului că agenţii
sunt obligatoriu verificaţi din trei în trei ani. În cei 27 de ani de carieră Hanssen
nu a fost niciodată supus acestei proceduri întrucât nu se confrunta cu dificultăţi
financiare şi nu consuma alcool sau droguri. Primele suspiciuni au apărut numai
după ce FBI a intrat prin mijloace specifice în posesia unor documente aparţinând
SVR, din care reieşea că în cadrul agenţiei există o „cârtiţă”.

Amploarea în timp şi conţinutul informaţiilor furnizate de către Hanssen au fost

caracterizate drept „devastatoare”, situaţia fiind cu atât mai gravă cu cât în toată
istoria FBI (înfiinţat în 1908) au existat doar două cazuri de agenţi deconspiraţi ca
furnizând informaţii unei puteri străine: Richard Miller şi Earl Pitts.

Primul trădător în cadrul FBI de la crearea sa, în 1909, a fost Richard Miller,
agent în cadrul biroului teritorial din Los Angeles. Intrat în FBI în 1964, acesta şi-
a oferit serviciile KGB- ului în anii '80, fiind racolat de către o rusoaică
încântătoare, Svetlana Ogorodnikov, agentă specializată în punctarea persoanelor
pretabile de a fi recrutate de către spionajul sovietic. În schimbul informaţiilor
referitoare la metodele utilizate de către FBI şi anchetele întreprinse împotriva
agenţilor din est, Miller a primit suma de 75.000 de dolari. Devenit suspect în
urma întâlnirilor repetate cu Svetlana, aflată în atenţia FBI, Miller a fost pus sub
supraveghere în cadrul unei operaţiuni cu numele de cod WHIPWORM. Sesizând
că este supravegheat, în septembrie 1984, Miller a comunicat şefilor săi că de
câteva luni a declanşat pe cont propriu o acţiune prin care intenţiona să penetreze
KGB, devenind agent dublu. După un interogatoriu intensiv, Miller a fost arestat
sub acuzaţia de spionaj. În urma percheziţiei efectuate la domiciliul său, agenţii
FBI au descoperit numeroase documente cu caracter secret. În februarie 1986,
Miller a fost condamnat la 50 de ani de închisoare şi o amendă de 60.000 de
dolari.

121
Earl Edwin Pitts a intrat în FBI în octombrie 1983. Primele suspiciuni cu privire
la activitatea sa în slujba sovieticilor au apărut în iulie 1987, în timp ce îşi
desfăşura activitatea în cadrul biroului din New York, având sarcina de a recruta
funcţionari sovietici care lucrau la Naţiunile Unite. În august 1989, Earl a fost
transferat la cerere în cadrul cartierului general al FBI din Washington. Aici, el a
avut acces la toate dosarele operative, iar din 1991 a supervizat investigaţiile de
securitate desfăşurate asupra angajaţilor din Washington ai Biroului. În 1992,
prin mutarea sa în cadrul Diviziunii de asistenţă juridică, posibilităţile informative
i-au fost mult diminuate.
În august 1995, în urma unei vizite a unui cetăţean străin, soţia lui Earl, fostă
angajată a FBI, a devenit suspicioasă. Căutând prin biroul lui Earl, ea a
descoperit un set de documente secrete, ceea ce a determinat-o să contacteze FBI-
ul. La momentul respectiv, Earl se afla deja sub supraveghere, întrucât un defector
rus îl indicase ca spion. La scurt timp, Earl a fost transferat de la cartierul general
din Washington la Academia FBI din Quantico, unde avea acces la informaţii mai
puţin sensibile şi putea fi, totodată, mai uşor ţinut sub observaţie.
În schimbul informaţiilor furnizate, Earl a primit de la serviciul rus de informaţii
suma de 189.000 de dolari. Earl a fost arestat pe 19 decembrie 1996, fiind acuzat
de transmiterea de informaţii secrete unei puteri străine.

Afacerea Hanssen a avut efectul unui cutremur pentru serviciile secrete americane.
Procurorul general, John Ashcroft, preşedintele Comisiei senatoriale pentru
supravegherea serviciilor de informaţii, Richard Shelby şi fostul preşedinte al
Comisiei pentru supravegherea serviciilor de informaţii din Camera
Reprezentanţilor, Mark Loventhal, au apreciat că autorităţile americane se
confruntă cu „cea mai gravă crimă comisă vreodată împotriva siguranţei naţionale
a SUA”.
Într-un articol publicat în „New York Times”, Robert Gates, fost director al CIA,
declara că arestarea lui Hanssen ridică numeroase întrebări. Cea mai importantă
dintre ele, care a devenit laitmotivul tuturor celor care au analizat cazul Hanssen,
este „Cum şi-a putut desfăşura Hanssen timp de 15 ani activitatea de spionaj fără a
fi reperat?” 106.
La trei zile după arestarea lui Hanssen, directorul FBI a anunţat că a fost înfiinţată
o comisie condusă de un fost director al instituţiei, judecătorul William Webster,
pentru a evalua situaţia securităţii interne din instituţie în urma arestării lui
Hanssen. Webster va înainta rezultatul cercetărilor direct Procurorului General şi
directorului FBI, care, la rândul lor, vor informa Consiliul Naţional de Securitate
(National Security Council – NSC) şi Congresul.

106
„Adevărul”, 1 martie 2001.

122
Pe 23 februarie 2001, în cadrul Comisiei pentru supravegherea activităţii serviciilor
secrete din Senat, au fost audiaţi, într-o şedinţă cu uşile închise, directorii FBI şi
CIA, în încercarea de a evalua daunele produse de Hanssen. Conform declaraţiei
preşedintelui Comisiei, republicanul Richard Shelby, „au fost şi vor mai fi spioni,
dar rolul nostru este de a găsi procedurile adecvate pentru a-i anihila din timp”107.
Procurorul general al SUA a solicitat FBI şi CIA să-şi verifice reglementările de
securitate internă şi să i-a măsurile care se impun pentru ca astfel de cazuri să nu se
mai repete în viitor. Un semnal în această direcţie mai fusese tras de către un fost
agent FBI, Gary Aldrich, şeful serviciului de verificare a personalului Casei Albe,
în vara anului 2000. În best-seller-ul intitulat „Acces nelimitat” (Unlimited Acces),
acesta a susţinut că anii Administraţiei Clinton au însemnat o demolare permanentă
şi metodică a sistemului de securitate privind manipularea documentelor secrete şi
verificările de securitate108.
Ca o confirmare a hotărârii autorităţilor americane de a diminua drastic activităţile
de spionaj ale Federaţiei Ruse pe teritoriul SUA, pe 22 martie 2001, administraţia
Bush a anunţat expulzarea a 50 de diplomaţi ruşi – gest considerat de mass-media
internaţională ca marcând cel mai tensionat moment din istoria relaţiilor post
sovietice dintre Washington şi Moscova109. Ambasadorul Federaţiei Ruse la
Washington, Iuri Uşakov, a fost convocat la Departamentul de Stat şi informat cu
privire la ordinul oficial de expulzare. Patru diplomaţi, direct implicaţi în afacerea
Hanssen, au fost deja declaraţi „persona non grata”, alţi 46 părăsind Statele Unite
până la 1 iulie 2001, „pentru a reduce numărul de ofiţeri ruşi de informaţii aflaţi în
SUA”, estimat la aproape 100 de persoane110.
Ultima măsura cu o astfel de anvergură a avut loc în luna octombrie 1986, când 80
de diplomaţi sovietici au fost nevoiţi să părăsească SUA, cinci dintre ei fiind
declaraţi „persona non grata”. În replică, URSS a expulzat cinci diplomaţi
americani şi a retras întreg personalul sovietic care lucra pentru diplomaţii aflaţi la
post în URSS111. O măsură similară, caracteristică Războiului Rece, se mai
consemnase în 1971, dar în relaţiile sovieto-britanice. În acel an, Londra a expulzat
105 diplomaţi sovietici, iar Moscova a ripostat, solicitând rechemarea a 18
diplomaţi britanici.

107
„Cronica română”, 26 februarie 2001.
108
„Ziua”, 21 octombrie 2000.
109
„România liberă”, 23 martie 2001.
110
„Libertatea”, 23 martie 2001.
111
„Azi”, 23 martie 2001.

123
Cu numai o săptămână înainte, Vladimir Frolov, ataşatul de presă al Ambasadei
Federaţiei Ruse la Washington, s-a întors la Moscova, întrucât i s-a propus un post
în redacţia cotidianului „Izvestia”. Analiştii susţin că Frolov a fost unul din
„controlorii” lui Hanssen, fiind retras discret de Moscova înainte ca Washingtonul
să solicite acest lucru. După plecarea sa intempestivă, Biroul Federal de
Investigaţii a anunţat că Frolov era de fapt ofiţer de informaţii, calitatea sa de ataşat
de presă fiind doar o acoperire112.
Pe 23 martie, Moscova a expulzat patru diplomaţi americani, acuzaţi de a fi
desfăşurat „activităţi incompatibile cu statutul lor diplomatic” - obişnuitul
eufemism pentru spionaj, anunţând că i-a comunicat lui John Ordway, numărul doi
al Ambasadei SUA la Moscova şi alte măsuri de natură să oprească activităţile
ilegale ale reprezentanţilor oficiali americani în Rusia. De asemenea, un
responsabil guvernamental rus a anunţat că Rusia ar putea impune o reducere de
personal în rândurile angajaţilor ruşi din cadrul reprezentanţelor diplomatice
americane din Rusia.
În urma expulzărilor reciproce, Moscova a anulat vizita unei delegaţii a Poliţiei
fiscale a Federaţiei Ruse în Statele Unite. Potrivit agenţiei „Itar-Taas”, directorul
acestui serviciu, Viaceslav Soltaganov, fusese invitat la Washington de către
directorul FBI.
Consecinţele trădării lui Hanssen sunt însă departe de a se fi încheiat. Pe 23 martie
2001, preşedintele Comisiei pentru serviciile de informaţii din Camera
Reprezentanţilor, Porter Goss, declara că afacerea Hanssen nu este complet
rezolvată, CIA susţinând că deţine informaţii cu privire la existenţa unui alt agent
secret rus infiltrat în administraţia americană113.
În urma afacerii Hanssen directorul FBI, Louis Freeh, a dispus efectuarea unui
control asupra tuturor „anchetelor delicate”, pentru a determina dacă agenţii au
avut acces la informaţii care ies din cadrul normal al atribuţiunilor lor. În acest
sens, 150 de directori de departamente şi cei mai importanţi agenţi speciali au fost
testaţi cu detectorul de minciuni. Totodată, agenţii din departamentele care
lucrează cu informaţii strict secrete vor fi supuşi unor minuţioase anchete
individuale. Testele urmează să fie repetate la un interval de cinci ani114.
Pe 1 mai 2001, directorul FBI, Louis Freeh şi-a anunţat demisia, Procurorul
General al SUA, John Ashcroft, numindu-l în funcţia de director interimar pe Tom
Pickard, fost adjunct al lui Freeh. În presa americană se susţine că demisia lui
Freeh, survenită cu doi ani înainte de expirarea mandatului, a fost o consecinţă a
„afacerii Hanssen”115.

112
„Ziua”, 24 martie 2001.
113
Un nou spion american?, în „Jurnalul naţional”, 24 martie 2001.
114
„România liberă”, 26 martie 2001.
115
„Adevărul”, 25 iunie 2001.

124
Pe 4 aprilie 2001 preşedintele George W. Bush l-a desemnat în fruntea FBI pe
Robert Mueller, jurist, fost şef al Direcţiei Criminalistică din cadrul
Departamentului Justiţiei (1990-1993) şi al Departamentului Omucideri de pe
lângă serviciile procurorului federal din Washington (1993-1998)116. Sarcina lui
Mueller se anunţă a fi deosebit de dificilă, mai ales în ceea ce priveşte refacerea
imaginii instituţiei, serios afectată în ultima vreme de o serie de scandaluri. De
altfel, FBI face în prezent obiectul unei anchete globale ordonate de procurorul
general al SUA, urmând să fie stabilite unele recomandări în vederea reformării
agenţiei.
Când opinia publică se afla încă sub influenţa cazului Robert Hansen o altă afacere
de spionaj a ieşit la iveală. De data aceasta, în centrul atenţiei se află Defence
Intelligence Agency – DIA (Agenţia de Informaţii a Apărării) instituţie care,
conform surselor oficiale, controlează nu mai puţin de 85% din informaţiile secrete
privind spionajul uman (HUMINT). Protagonista, Ana Belen Montes, în vârstă de
45 ani, angajată ca analist DIA pe probleme cubaneze, a fost reţinută în septembrie
2001 – adică atunci când ecourile acţiunilor teroriste şocau America - , la locul său
obişnuit de muncă, baza aeriană Boling, în Washington. FBI- ul o filase mai multe
luni, înainte de a proceda la arestarea ei. Pe 4 octombrie 2001, un purtător de
cuvânt al FBI a declarat că Ana Belen Montes se face vinovată de „conspiraţie şi
spionaj” şi a arătat că ea a făcut să treacă în mâinile cubanezilor „detaliile unui
program special de acces la informaţii legat de sistemul de apărare al SUA”. O
sursă din serviciile secrete americane a afirmat că acestea se refereau la un sistem
secret de colectare a datelor cu ajutorul sateliţilor ori la agenţi. Totodată, Montes a
informat Havana cu privire la numeroase operaţiuni ale serviciilor de informaţii
americane îndreptate împotriva Cubei, inclusiv identitatea şi misiunile a patru
agenţi care acţionau în Cuba sub acoperire.
La rândul lui, Ronald Walutes, asistentul procurorului general, a fost mai tranşant
atunci când a declarat despre Ana Belen Montes „Este o agentă clandestină a
serviciului cubanez. Acest lucru ne-a luat ceva timp de dovedit”. În declaraţia
acuzării se arată că agenţii FBI o urmăreau din mai 2001 pe Ana Belen Montes şi
că, în tot acest timp, ea dădea telefoane de la posturi publice din grădina
zoologică, staţii de benzină, alte localităţi din apropiere de Washington şi
Maryland. La telefon transmitea doar mesaje cifrate. Nu a avut nici o întâlnire cu o
altă persoană şi nici vreun „contact operativ”117.

116
„Naţional”, 5 septembrie 2001.
117
vezi pe larg „Dosare ultrasecrete”, 26 ianuarie 2002.

125
În luna martie 2002 Montes a acceptat să colaboreze cu autorităţile americane,
după ce avocatul său a ajuns la un acord cu organele de procuratură. Pe 15
octombrie 2002 Ana Montes a fost condamnată la 25 de ani de închisoare, după ce
a recunoscut în faţa unui tribunal american că a spionat timp de 16 ani în favoarea
Cubei.

Ana Montes s-a născut în 1957, într-o bază militară americană din Germania. În
1979 a absolvit cursurile Universităţii din Virginia. La începutul anilor '80,
Montes a fost angajată în cadrul Biroului de informaţii al Departamentului
Justiţiei iar în 1985 s-a mutat ca analist în cadrul DIA. Trei ani m-ai târziu şi-a
luat masteratul la Şcoala de Înalte Studii Internaţionale din cadrul Universităţii
„John Hopkins”. Începând cu 1992 Montes a primit sarcina de a răspunde de
problemele cubaneze în cadrul DIA.
Ana Montes a fost racolată de serviciile de informaţii cubaneze cu numai câteva
luni înainte de a fi transferată la DIA. Timp de 16 ani ea a spionat pentru Havana
fără a atrage nici cea mai mică bănuială asupra sa.
În momentul arestării Montes era principalul analist al Pentagonului pe probleme
cubaneze. Având o carieră strălucită, Montes câştigase mai multe premii
importante şi era apreciată de către colegi ca o autoritate în domeniul ei. În ceea
ce priveşte „background-ul” familial, Montes nu prezenta nici un fel de premise de
riscuri contrainformative. Familia sa reprezenta un adevărat model de integrare
în” ţara tuturor posibilităţilor”. Tatăl său, un reputat psihiatru de origine
portoricană, a lucrat ca medic militar în cadrul Departamentului Apărării, iar
mama a ocupat funcţii în cadrul mai multor agenţii guvernamentale americane.

126
Practic Ana Montes nu avea nici un motiv personal pentru a ajunge la trădare.
Într-o primă fază anchetatorii au luat în calcul banii – mobilul a numeroase
„cârtiţe” din istoria spionajului de pretutindeni şi aproape întotdeauna cauza
pieirii lor. Nivelul său de trai nu se modificase însă de-a lungul timpului. Ce a
determinat-o totuşi pe Ana Montes să spioneze pentru Havana? Răspunsul a fost
oferit chiar de către Montes în timpul depoziţiei sale finale în faţa instanţei: „Cred
că politica guvernului american faţă de Cuba este crudă şi nedreaptă. M-am simţit
obligată moral să ajut această insulă să se apere în faţa eforturilor noastre de a-i
impune valorile noastre şi sistemul nostru politic. Noi nu am respectat niciodată
dreptul Cubei de a întreprinde propria călătorie către idealurile sale de egalitate
şi justiţie. Nu înţeleg de ce trebuie să dictăm modul în care cubanezii îşi aleg
liderii, cine nu le poate fi conducător şi ce legi sunt bune pentru ţara lor”. Montes
şi-a încheiat rechizitoriul la adresa politicii americane faţă de Cuba cu
următoarea concluzie: „Nu pot spune decât că am făcut ceea ce am considerat că
este drept pentru a contracara o gravă nedreptate”. Atitudinea arogantă a
inculpatei a provocat o reacţie dură a judecătorului, care i-a reproşat: „Dacă nu
ai putut să-ţi iubeşti ţara, puteai măcar să nu o răneşti”. Ca urmare a unei astfel
de atitudini, în absenţa înţelegerii prealabile cu procuratura probabil că sentinţa
ar fi fost cea de închisoare pe viaţă, sau chiar pedeapsa capitală.

Potrivit unor oficiali ai serviciilor secrete americane, Montes a fost cea mai nocivă
„cârtiţă” a regimului de la Havana care a acţionat vreodată pe teritoriul Statelor
Unite118. Ultimul act de spionaj cubanez împotriva SUA avusese loc în 1998, când
FBI a arestat cinci agenţi ai Havanei care primiseră misiunea de a infiltra mai
multe organizaţii ale diasporei cubaneze din Miami, care se opuneau regimului lui
Fidel Castro. În luna decembrie 2001 cei cinci au fost condamnaţi pentru spionaj,
primind pedepse cuprinse între 15 ani şi închisoare pe viaţă.
Şirului de trădători din interiorul diferitelor agenţii de informaţii americane i s-a
alăturat în vara anului 2002 Brian Patrick Regan. Pe 23 august 2002 Regan, în
vârstă de 38 de ani, însurat, tată a patru copii de vârstă şcolară, a fost arestat pe
Aeroportul International Dulles, în timp ce se pregătea să se îmbarce într-un avion
cu destinaţia Zürich (Elveţia). În portofelul său au fost descoperite codificări ale
unor imagini luate de sateliţii americani de spionaj, împreună cu adresele
Ambasadelor Chinei din Austria şi Elveţia, ale Ambasadei Irakului din Austria şi
ale Secţiei pentru interesele Irakului din Paris. Aceleaşi adrese erau ascunse şi în
talpa pantofului drept al lui Regan. FBI l-a acuzat că a oferit informaţii secrete din
interiorul Biroului Naţional de Recunoaşteri (National Reconnaissance Office –

118
„Dosare ultrasecrete”, 9 noiembrie 2002.

127
NRO) - agenţie din cadrul Departamentului Apărării însărcinată cu planificarea şi
realizarea culegerii de informaţii prin sateliţi – Irakului, Chinei şi Libiei119.
Potrivit cotidianului „Washington Post” din 13 ianuarie 2002, Regan a fost
încorporat în 1980 în „Air Force” (aviaţia militară a Statelor Unite) iar în 1991 a
fost selecţionat să lucreze în serviciul de informaţii al forţelor aeriene. În 1995 el a
fost transferat ca analist la sediul central al NRO din Chantilly (Virginia), primind
spre administrare „Interlink Web”, un site ultrasecret, destinat exclusiv comunităţii
americane de informaţii. Regan s-a retras din armată în anul 2000, dar a continuat
să lucreze la NARO ca salariat civil, selecţionând imaginile transmise prin sateliţii
americani de spionaj.
FBI consideră că activitatea de spion a lui Regan a început în ianuarie 1999, când
analistul a început să copieze documente clasificate la care avea acces prin natura
atribuţiilor de serviciu, inclusiv ale fotografiilor site-urilor rachetelor îndreptate
contra Chinei şi Irakului, alături de coordonatele lor geografice. La sfârşitul anului
2000, Brian i-a scris o scrisoare preşedintelui Saddam Hussein, oferindu-se să
furnizeze Irakului „informaţii de înaltă secretizare”, în schimbul a 22 de milioane
de franci elveţieni (13 milioane de dolari): „Vă voi furniza lista actualelor locaţii şi
orbite ale tuturor sateliţilor de spionaj ai Statelor Unite. Ca bonus, vă voi oferi
rapoarte şi documente asupra adversarului dumneavoastră, Iranul”. Regan se mai
oferea să furnizeze un manual ultrasecret privind sateliţii americani care – potrivit
acuzării – ar fi permis Bagdadului să-şi ascundă rachetele de sateliţii americani şi
să pună în pericol avioanele americane şi britanice care monitorizau zonele de
interdicţie aeriană din nordul şi sudul Irakului. O scrisoare similară, găsită în
laptopul lui Regan, era adresată liderului libian Moammar Gaddafi.
Pentru faptele sale Regan riscă pedeapsa cu moartea. Ultima condamnare la moarte
pusă în practică pentru activităţi de spionaj s-a produs în urmă cu 50 de ani, în iulie
1953, când soţii Ethel şi Julius Rosenberg au fost executaţi pe scaunul electric
pentru transmiterea de secrete nucleare americane Uniunii Sovietice120.

119
Alexe Vladimir, America şi spionii, în „Dosare ultrasecrete”, 1 februarie 2003, p. 2-3.
120
În anii 40 serviciile de spionaj ale Uniunii Sovietice au iniţiat o vastă operaţiune prin care a fost obţinută de la
americani documentaţia de fabricare a bombei atomice. În cadrul acestei operaţiuni ofiţerii GRU (serviciul de
informaţii militare sovietic) au racolat cercetători de marcă în domeniul fizicii nucleare angrenaţi în programul
atomic american (TUBE ALLOYS). În luna martie 1943 părintele bombei atomice sovietice, Igor Kurceatov,
informa Kremlinul că datele primite de la agenţii de informaţii vor permite fizicienilor sovietici să rezolve toate
problemele legate de fisiunea atomului „mult mai devreme decât au crezut oamenii noştri de ştiinţă că va fi posibil”.

128
Creşterea intensităţii spionajului rus în Statele Unite a determinat Wahington-ul să
acţioneze, la rândul său, în forţă. În cadrul unei conferinţe de presă susţinute pe 16
decembrie 2002, directorul FSB, Nikolai Patruşev, a declarat că pe parcursul
anului 2002 la 30 de membri ai organizaţiei umanitare americane „Corpurile Păcii”
(„Peace Corps”)121 li s-a refuzat viza de intrare în Federaţia Rusă, întrucât se
ocupau cu activităţi precum: culegerea de informaţii despre situaţia socială, politică
şi economică din diferite regiuni ale Rusiei, despre funcţionari ai guvernului,
despre şansele electorale ale unor posibili candidaţi etc. Printre exemplele oferite
de şeful contraspionajului rus s-a numărat cazul Valeriei Iban, fosta directoare a
„Peace Corps”, care a încălcat regimul frontierelor, pătrunzând într-o regiune
închisă de la graniţa cu China, unde a cules informaţii secrete şi cazul Brown, un
voluntar al „Peace Corps” cunoscut de serviciile de informaţii ruse încă din anii
'70, când acţiona la Berlin în calitate de ofiţer recrutor al CIA, şi care a fost
documentat în timp ce stabilea contacte cu diverşi funcţionari ai Ministerului
Apărării al Federaţiei Ruse, de la care a primit informaţii secrete.
Într-un comunicat oficial, ambasada americană din Moscova a precizat că
afirmaţiile prin care membri ai „Peace Corps” sunt acuzaţi de implicare în activităţi
incompatibile cu statutul lor de voluntari sunt lipsite de orice bază.
Declaraţiile anterioare au fost făcute în contextul în care la Moscova a fost adusă în
actualitate o afacere de spionaj desfăşurată cu doi ani în urmă, care părea definitiv
închisă.
Pe 6 decembrie 2000 un tribunal din Moscova l-a condamnat pe omul de afaceri
american Edmund Pope, fost căpitan în cadrul „Naval Intelligence” (serviciul de
informaţii militare al marinei americane), la 20 de ani închisoare, găsindu-l vinovat
de spionaj. El a devenit astfel cel de al doilea american condamnat pentru spionaj
în Federaţia Rusă, după celebrul pilot Francis Gary Powers122.

121
„Peace Corps” acţionează în Federaţia Rusă din anul 1992, anual aproximativ 200 de voluntari ai organizaţiei
fiind prezenţi în numeroase regiuni din Federaţia Rusă, pentru a asigura schimburi culturale şi „înţelegeri mutuale”,
preda engleză, marketing, management, oferi consultanţă în domeniile sănătăţii şi agriculturii etc.
122
La 1 mai 1960 un avion-spion de tipul U-2, pilotat de un angajat al CIA, Francis Gary Powers, a fost doborât
deasupra teritoriului URSS de către o rachetă sol-aer sovietică. Iniţial SUA au căutat să aplaneze incidentul,
susţinând că este vorba de un avion meteo deviat de la traseul de zbor. Dar curând televiziunea sovietică a prezentat
imagini ale resturilor aparatului şi ale pilotului, care şi-a recunoscut apartenenţa la CIA. Acesta a fost primul eşec
puternic mediatizat al Agenţiei Centrale de Informaţii.

129
Pope a fost arestat pe 30 aprilie 2000, împreună cu un „complice” rus, a cărui
identitate nu a fost dată publicităţii. Serviciul Federal de Securitate a declarat că
Pope, aflat în Rusia în calitate de manager al „Universităţii de Stat Penn”, stabilise
contacte cu mai mulţi oameni de ştiinţă ruşi, de la care a încercat să cumpere
informaţii secrete cu privire la un nou tip de torpile - „Shkval” - cu care au fost
echipate submarinele ruseşti123. Condamnarea a creat o stare de tensiune în relaţiile
bilaterale americano-ruse. Camera Reprezentanţilor din Congresul SUA a înaintat
o rezoluţie prin care solicita eliberarea lui Edmund Pope, în caz contrar ameninţând
cu întreruperea ajutorului financiar acordat Moscovei. Prin intermediul unui
comunicat, Ministerul rus de Externe a denunţat ingerinţa parlamentarilor
americani în afacerile interne ale Rusiei124. Preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir
Putin, a respins solicitarea preşedintelui american, Bill Clinton, de a interveni în
favoarea lui Pope, declarând că este de părere că justiţia trebuie să îşi urmeze
cursul125. Câteva zile mai târziu, o comisie prezidenţială i-a solicitat în scris lui
Putin graţierea lui Pope, pe motiv că acesta suferă de o formă rară de cancer al
oaselor126. Pe 14 decembrie 2000 Pope a fost graţiat pe considerente umanitare,
întorcându-se în Statele Unite. Aici el a publicat o carte intitulată „Torpilat”
(„Torpedoed”), în care prezintă pe larg experienţa trăită în Rusia.
În luna decembrie 2002 autorităţile ruse au făcut publice numele complicelui rus al
lui Pope: profesorul Anatoli Babkin, angajat al unui institut de elită al Armatei
Federaţiei Ruse – „Bauman Technical Institute”. În cadrul unui proces desfăşurat
la Moscova „cu uşile închise” Marina militară rusă i-a solicitat lui Babkin
despăgubiri de 26 de milioane de ruble (820.000 de dolari), pretenţie pe care
avocatul cercetătorului a apreciat-o ca „total lipsită de temei”. Negând acuzaţiile
aduse, Babkin a susţinut că declaraţiile i-au fost smulse de către anchetatorii FSB
în cadrul unor interogatorii dure, în care aceştia nu au ezitat să îl tortureze. În
vârstă de 72 de ani, profesorul Babkin riscă o pedeapsă de cel puţin 20 de ani într-
un lagăr de muncă127.

123
„Ziua”, 21 octombrie 2000.
124
„Evenimentul zilei”, 13 octombrie 2000.
125
„Ziua”, 10 decembrie 2000.
126
„Ziua”, 10 decembrie 2000.
127
Alexe Vladimir, Spionaj la vârf între ruşi şi americani, în „Dosare ultrasecrete”, 25 ianuarie 2003, p. 4

130
Potrivit FSB, „torpila Skval a atras cu mult timp în urmă atenţia serviciilor secrete
americane”. La începutul lunii aprilie 2002 FSB a anunţat existenţa unei operaţiuni
americane de spionaj pe teritoriul Rusiei, acuzând CIA că ar fi încercat să sustragă
informaţii secrete militare cu ajutorul a doi agenţi care acţionau sub acoperire
diplomatică. Aceştia au stabilit o colaborare confidenţială cu un specialist rus care
lucrează la Centrul de testare a torpilelor din subordinea Ministerului rus al
Apărării, situat pe Lacul Isik-Kul, în Kirghizia. În acest centru, care datează din
epoca sovietică, a fost testată torpila Skval. Principala caracteristică a acestui tip de
armă, realizată în perioada sovietică şi perfecţionată de Rusia, este capacitatea ei
de a atinge o viteză de 360 kilometri pe oră, adică de trei-patru ori mai mare decât
cea a torpilelor clasice, după cum susţin experţii Federaţiei Oamenilor de Ştiinţă
Americani. Pe 10 aprilie 2002 agenţia de presă „Interfax” a anunţat că o
funcţionară a Ambasadei SUA la Moscova, bănuită a fi ofiţer CIA sub acoperire, a
fost nevoită să se întoarcă intempestiv în ţară. Ca şi în cazul Babkin, numele
specialistului rus – colonelul Aleksandr Spacev - a fost dezvăluit după
condamnarea sa la opt ani de detenţie, în urma unui proces judecat tot cu „uşile
închise”, pe motiv că unele nume, instituţii sau realizări tehnologice erau secrete de
stat ale Federaţiei Ruse.
La mijlocul lunii decembrie 2002 Nikolai Patruşev a anunţat că instituţia pe care o
conduce a blocat o tentativă a CIA de a obţine informaţii privind noile arme
nucleare ruseşti, care ar fi putut provoca daune „enorme” sistemului de securitate
al Federaţiei Ruse. Agenţii FSB au arestat doi cetăţeni ruşi în cursul unei întâlniri
cu Junio Kensinger, ofiţer CIA care lucra sub acoperirea de secretar III la
ambasada SUA din Moscova, căruia îi înmânaseră documente secrete. Cei doi au
fost acuzaţi de trădare, unul din ei fiind deja condamnat iar diplomatul american a
fost expulzat pentru activităţi incompatibile cu aspectul diplomatic.
Nu putem încheia această succintă prezentare a evenimentelor înregistrate pe
„frontul secret” în cursul anului 2002 fără a face referire la ceea ce mass media
occidentală a numit „afacerea de spionaj a anului”. Pe 11 noiembrie 2002
compania suedeză de telefonie mobilă Ericsson, având 70 000 de angajaţi şi
reprezentanţe în 140 de ţări, i-a acuzat pe cinci dintre angajaţii săi, precum şi pe un
fost angajat, de spionaj în favoarea Federaţiei Ruse la componenta militară a
firmei, care produce sistemul radar şi de dirijare a rachetelor montate pe avioanele
de vânătoare „Jas-39 Gripen”. Realizat în comun de firma suedeză „SAAB AB” şi
firma britanică „BAE Systems”, acest avion a fost inclus datorită performanţelor
sale în dotarea NATO.

131
În urma acestei afaceri, guvernul suedez a expulzat doi membri ai ambasadei
Federaţiei Ruse la Stockolm pentru activităţi incompatibile cu statutul lor.
Ministrul rus de externe, Serghei Ivanov, a declarat că „decizia autorităţilor
suedeze de a declara doi diplomaţi ai Ambasadei ruse persona non grata este
regretabilă, partea rusă rezervându-şi dreptul de a da un răspuns adecvat”. Iar
răspunsul nu s-a lăsat aşteptat, pe 2 decembrie doi diplomaţi suedezi aflaţi la post
la Moscova fiind la rândul lor expulzaţi.
Unii analişti au pus în legătură declanşarea „Afacerii Erickson” cu faptul că pe 12
noiembrie 2002 expira termenul limită de depunere a ofertelor pentru un contract
de 2,2 miliarde de lire sterline încheiat de guvernul Poloniei pentru achiziţionarea a
48 de avioane de vânătoare, la care se înscriseseră companiile Gripen din Suedia,
Lockheed Martin din SUA şi Dassault din Franţa. Dezvăluirea acţiunii de spionaj
cu numai o zi înaintea termenului-limită avea drept obiectiv – din această
perspectivă – compromiterea şi eliminarea din competiţie a avionului suedez.
Pe 11 iunie 2003 autorităţile ruse au anunţat că Aleksandr Zaporojoski,
colonel FSB în rezervă, a fost condamnat la 18 ani închisoare în regim sever pentru
spionaj în favoarea SUA de către un tribunal militar din Moscova. Prin aceeaşi
sentinţă acuzatul a fost degradat şi i-au fost retrase toate decoraţiile militare.
Potrivit rechizitoriului procuraturii, Zaporojoski a furnizat informaţii CIA timp de
5 ani, perioadă în care a deconspirat aproximativ 20 de agenţi ai serviciilor secrete
ruse. În vârstă de 52 de ani, Zaporojoski a fost până în 1997 adjunct al şefului
departamentului numărul 1 al FSB. După trecerea în rezervă, el a lucrat cu o
companie americană şi a trăit o perioadă în SUA, statul Maryland.
Într-o analiză realizată de prestigiosul cotidian francez „Le Figaro” la sfârşitul lunii
martie 2001 se arăta: „aproape că nu e zi de la Dumnezeu ca ruşii şi americanii să
nu-şi scoată reciproc ochii, fie că e vorba de scutul antirachetă al Unchiului Sam,
de reluarea de către Ursul Siberian a vânzării de arme către regimul de la Teheren,
ostil SUA, ori de reproşurile ce şi le aduc unii altora pentru feluritele încălcări,
reale sau presupuse, ale status-quo-ului de relativă normalitate după dispariţia cu
un deceniu şi ceva în urmă a Războiului Rece. Dacă îşi mai făcea cineva vreo
iluzie că, o dată cu acest eveniment capital al sfârşitului de secol, operaţiunile
clasice de spionaj au luat sfârşit, acum este cazul trezirii la realitate. S-a uitat
oare că, imediat după prostituţie, este vorba de cea mai veche profesiune din
lume? Competiţia în domeniul spionajului economic rămâne la fel de feroce pe cât
era confruntarea ideologică”.

Probleme cu chinezii

132
 Dacă opinia publică s-a familiarizat, în ultima jumătate de secol, cu
înfruntările ruso-americane pe frontul secret, confruntările dintre serviciile de
informaţii americane şi cele chineze, mult mai puţin frecvente, s-au bucurat de o
largă atenţie din partea mass media.
În luna martie 1999, preşedintele Bill Clinton a solicitat înfiinţarea unei comisii
consultative pentru spionaj extern, care să examineze erorile privind securitatea,
înregistrate în cadrul Departamentului Energiei. Această măsură a fost luată în
urma acuzaţiilor aduse fizicianului Wen Hoo Lee, angajat al Laboratorului
Naţional din Los Alamos (New Mexico), de a fi comunicat informaţii secrete
savanţilor chinezi în timpul unei vizite efectuate în această ţară în 1985, inclusiv
diagramele de testare simulată a tuturor încărcăturilor nucleare americane, ceea ce
a scutit China de o mare parte din costisitoarele teste nucleare 128. Specialist în
computere, Lee s-a aflat în atenţia FBI timp de trei ani. Pe 13 martie 1999, el a fost
concediat pe motiv că „nu a informat Departamentul Energiei şi conducerea
Laboratorului despre contactele sale cu persoane dintr-o ţară considerată cu risc, nu
a asigurat corespunzător securitatea unor materiale cu caracter secret şi a încercat
să înşele conducerea Laboratorului cu privire la unele probleme legate de
securitate”129. În raportul redactat de această comisie, prezidată de republicanul
Christopher Cox, se arăta că „dezorganizarea, neglijenţa în conducere şi o
mentalitate marcată de aroganţă – atât în interiorul Departamentului Energiei, cât şi
în laboratoare” au fost principalii factori care au favorizat izbucnirea scandalului
de spionaj. La insistenţele Casei Albe, aproximativ 30% din conţinutul raportului a
fost declarat secret, neputând fi prezentat opiniei publice130.
Analiza activităţilor de spionaj chineze în domeniul tehnologiei a pus în evidenţă
trei tipuri principale de operaţiuni. Primul constă în recrutarea de agenţi în China,
cărora li se cere să culeagă informaţii în timp ce călătoresc în străinătate. O a doua
categorie de operaţiuni vizează cumpărarea de către firme de stat chineze a unor
firme americane care ar putea avea acces la nivelul de tehnologie dorit. Al treilea
procedeu, cel mai larg răspândit, constă în cumpărarea de echipament tehnologic
de înalt nivel de către agenţi care conduc firme de complezenţă131.

128
„Ziua”, 28 martie 1998.
129
„Ziua”, 13 martie 1999.
130
„Curentul”, 26 mai 1999.
131
„Curentul”, 26 mai 1999.

133
Pe baza audierii a mai mult de 100 de martori şi examinării a mii de pagini de
documente, comisia a conchis că, într-o perioadă de 20 de ani, birocraţii inveteraţi
din cadrul Ministerului Energiei au dovedit „un dispreţ arogant faţă de autoritate”
şi au tratat cu superficialitate preocupările legate de securitate şi spionaj 132. Astfel,
din cei peste 2.700 de cetăţeni care au primit permisiunea de a vizita Laboratorul
Naţional din Los Alamos, între 1994 şi 1996, numai 5 % au fost verificaţi în
prealabil.
Conform raportului, serviciile de spionaj chineze au obţinut informaţii strict secrete
despre fiecare sistem de lansări de rachete nucleare inter-continentale şi submarine
ale Statelor Unite. Potenţialul acestor acţiuni de spionaj se ridică la magnitudinea
loviturilor date Americii de către Julius Fuchs şi soţii Rosenberg care, în anii '50,
au vândut Sovietelor secretele bombei atomice133. China a folosit un întreg mozaic
de procedee pentru a se apropia de secretele nucleare americane, informaţiile fiind
obţinute prin „spionaj, o analiză extrem de minuţioasă a tuturor publicaţiilor
tehnice şi academice americane non-secrete şi o interacţiune extensivă cu oameni
de ştiinţă şi cu laboratoarele din cadrul Departamentului pentru Energie”.
Administraţia Clinton s-a confruntat pentru prima dată cu problema spionajului
chinez în 1995, când un cetăţean chinez a oferit CIA un document secret care
demonstra că Beijingul obţinuse informaţii despre mai multe rachete nucleare
americane134.
Furtul chinez în materie de tehnologie militară include informaţii privind toate cele
şapte tipuri de capete nucleare balistice americane. În opinia specialiştilor, cea mai
gravă este pierderea datelor despre W-88, cap exploziv miniatural, considerat ca
fiind cea mai sofisticată realizare tehnologică din istorie, ataşat rachetelor de tipul
D-5 cu care sunt dotate submarinele nucleare din clasa Trident. Alte informaţii au
vizat planurile unei bombe cu neutroni îmbunătăţită, China încercând fără succes
să producă o astfel de bombă în trecut. În iunie 1999, China a testat o nouă rachetă
intercontinentală fabricată, potrivit CIA, pe baza unei tehnologii nucleare furate
din SUA135.
Acest tip de tehnologie a costat SUA decenii de eforturi, sute de milioane de dolari
şi efectuarea a numeroase teste nucleare, iar, acum, pe baza informaţiilor sustrase
în această perioadă, cu o cheltuială de doar 1,3 miliarde dolari, China va putea să-şi
transforme arsenalul nuclear într-o modernă maşină de război, care ar putea
ameninţa direct SUA.

132
„Ziua”, 6 februarie 1999.
133
„Ziua”, 26 mai 1999.
134
„Cotidianul”, 26 mai 1999.
135
„Ziua”, 29 iunie 1999.

134
 China a respins în repetate rânduri acuzaţiile de spionaj aduse de
Washington, pe care le-a calificat drept „pure speculaţii”. Potrivit ambasadorului
Chinei la Washington, „…raportul aparţine unor oameni rămaşi cu mentalitatea
Războiului Rece. Ei nu se simt bine într-o lume fără duşmani, după prăbuşirea
Uniunii Sovietice şi îşi caută alt adversar”136.
În luna aprilie 2001, atenţia opiniei publice din întreaga lume a fost atrasă de un
incident, provocat de ciocnirea unui avion-spion american cu un avion de
vânătoare chinez, în largul Mării Chinei de Sud. Avionul american a căzut în gol
2.440 de metri înainte ca pilotul să-l poată redresa, fiind obligat să aterizeze pe cel
mai apropiat aeroport, situat pe insula Hainan. Nici unul din cei 24 de membri ai
echipajului american nu a fost rănit în timpul incidentului137.
Aparatul american EP-3 Aries 2 aparţinea escadronului de supraveghere
electronică VQ-1 al cărui comandament se află la Washington, dar care operează
frecvent de la două baze aflate în Japonia. El efectua o misiune de patrulare de
rutină, când a fost interceptat de două avioane de vânătoare chineze, unul dintre
acestea ciocnindu-l uşor.
În urma acestui incident, preşedintele Chinei, Jiang Zemin, a cerut Statelor Unite
să oprească zborurile de recunoaştere în apropierea teritoriului Chinei138.
Ulterior, cei 24 de membri ai echipajului american au fost puşi în libertate,
aterizând câteva ore mai târziu în Hawaii, pentru a răspunde întrebărilor
anchetatorilor americani care doreau să afle, în primul rând, dacă militarii au reuşit
să distrugă aparatura electronică de spionaj înainte de aterizarea forţată a aparatului
chinez.
Consilierul special american pentru securitate naţională, William Reis, a dezminţit
informaţiile conform cărora eliberarea avionului spion american a fost obţinută în
schimbul unor importante concesii secrete. În nici un caz, chestiuni importante nu
fac obiectul vreunei negocieri cu China, a afirmat Reis. În ceea ce priveşte oprirea
misiunilor de recunoaştere, Reis a mai arătat că aceste zboruri sunt necesare pentru
securitatea naţională americană şi a aliaţilor săi din regiune şi că ele vor continua.

136
„Cotidianul”, 27 mai 1999.
137
„Adevărul”, 4 aprilie 2001
138
„Jurnalul naţional”, 4 aprilie 2001.

135
Incidentul a pus în lumină toate îngrijorările pe care SUA le avea în ultimii ani cu
privire la China. Administraţia Bush a manifestat, încă de la început, serioase
îndoieli în ceea ce priveşte politica faţă de China, dusă în ultimii opt ani de către
preşedintele Clinton. În opinia fostului şef de stat american, pe măsură ce
economia chineză s-ar dezvolta, apetitul său pentru a-şi ameninţa vecinii va scădea.
Realitatea a demonstrat însă contrariul: chinezii sunt decişi să-şi convertească
puterea economică aflată în continuă creştere în forţă militară. Spre deosebire de
Clinton, care dorea un parteneriat strategic cu China, noua administraţie americană
a definit China drept un „competitor strategic”, în prezent, singurul care are în
egală măsură potenţialul şi intenţia de a răsturna supremaţia americană. Majoritatea
celorlalte ţări industrializate din lume sunt fie nesemnificative, fie aliate ale SUA,
în timp ce Rusia are nevoie de mult timp de acum înainte pentru a-şi redobândi
statutul de putere mondială139.
Potrivit analiştilor, acest accident aviatic, încă neclarificat pe deplin, ar trebui să
atragă atenţia autorităţilor de la Casa Albă asupra tot mai frecventei ineficienţe a
unor asemenea practici de spionaj, cu atât mai mult cu cât, o dată cu încetarea
Războiului Rece, riscurile par a prevala asupra avantajelor140.
Pe 17 ianuarie 2002, publicaţiile „Washington Post” şi „Financial Times” au adus
în atenţia opiniei publice o ştire de senzaţie serviciile chineze de informaţii au
descoperit că avionul preşedintelui Jiang Zemin, un Boeing 767, proaspăt
achiziţionat din Statele Unite, a fost livrat cu „tehnică de ascultare”. La bordul
aparatului de zbor s-au descoperit 27 de microfoane supersofisticate, capabile să
emită prin satelit. Interesante au fost însă opiniile exprimate de vocile cele mai
autorizate în domeniu. Astfel, purtătorul de cuvânt al CIA, Bill Harlow, a declarat
„Din principiu, nu comentăm niciodată acuzaţiile de acest fel. Aceasta este politica
CIA”. La rândul lui, un expert al serviciilor chineze de securitate, citat de
„Washington Post” este de părere că subiectul va fi „îngropat” şi nu va afecta
dramatic relaţiile chino-americane, după cum, în anii ’80, relaţiile ruso-americane
nu au fost distruse de dezvăluirea faptului că Ambasada SUA de la Moscova fusese
împânzită de microfoane. Expertul chinez a concluzionat „Trebuie să ne aşteptăm
la astfel de lucruri. Chiar dacă relaţiile dintre noi ar fi excelente, tot ne-am spiona
unii pe alţii”141.
O declaraţie profetică, pentru că anul 2002 a înregistrat o amplificare semnificativă
a cazurilor de spionaj iniţiate de China pe teritoriul Statelor Unite.

139
„Ziua”, 14 aprilie 2001.
140
„Naţional”, 10 aprilie 2001.
141
„Dosare ultrasecrete”, 26 ianuarie 2002.

136
În luna decembrie 2002 cetăţenii chinezi Fei Ye din Cupertino şi Ming Zong din
San Jose au fost puşi sub acuzare pentru „posesia ilegală de secrete comerciale, în
beneficiul unei puteri străine”, sustrase de la companiile „Sun Microsystems Inc”,
„NEC” şi „Transmeta Corp”. Cei doi fuseseră arestaţi de către FBI pe aeroportul
din San Francisco, în momentul în care se urcau într-un avion cu destinaţia China,
în bagajele lor fiind găsite un manual de pregătire comercială cu circuit închis,
precum şi desene ale unui nou tip de cip. Ambasada Chinei la Washington a negat
orice implicare a guvernului chinez în această afacere. Potrivit numărului din 15
ianuarie al publicaţiei „The Wall Street Journal”, cetăţenii chinezi lucrau pentru
Universitatea din oraşul Hangju, adevărat centru al cercetării industriei „high-
tech”, în care se derulează în secret programul naţional de dezvoltare tehnologică a
Chinei, codificat drept „Programul 863”.
Cu numai două luni înainte, un alt cetăţean chinez, Yan Ming Shan, angajat al
companiei „PetroChinaCo”, a sustras de la firma americană „3DGeo Development
Inc” un program informatizat utilizat pentru depistarea resurselor de petrol şi gaze
terestre şi submarine. Agenţii FBI l-au reţinut tot pe aeroportul din San Francisco,
având asupra sa un laptop care conţinea programul respectiv, acuzându-l de
„fraudă şi acces neautorizat în computerul unei companii”.
La 28 iulie 2002 Qingqiang Yin a fost reţinut pe aeroportul International Hancock
din Syracuza, în momentul în care se pregătea să plece împreună cu familia în
China. În bagajele familiei Yin au fost găsite 265 de recipiente cu culturi de
bacterii, din care 160 conţineau o bacterie capabilă să producă o enzimă – fytaza –
recent patentată de Universitatea Cornell. Administrată în hrana animalelor,
această enzimă stimulează absorţia fosforului, ajutând astfel la depoluare.
Producţia enzimei costase un milion de dolari (o parte provenind din fonduri ale
guvernului american), fiind rezultatul a şapte ani de cercetări ale Universităţii
Cornell. Pe 13 decembrie 2002 Yin a fost condamnat la 10 ani de închisoare şi 250
000 de dolari amendă pentru „furt dintr-o proprietate, mai mare de 5000 de dolari”
şi 5 ani de închisoare şi altă amendă de 250 000 de dolari pentru „mărturie falsă
făcută unui agent FBI”.

137
La jumătatea lunii martie 2003 un nou scandal provocat de o acţiune de spionaj
chinez în Statele Unite a ţinut capul de afiş al presei din întreaga lume. O prosperă
femeie de afaceri din Los Angeles, Katrina Leung, a fost arestată de către FBI, sub
acuzaţia de spionaj în favoarea Chinei. Ea a fost supusă unor interogatorii intense
din partea unei comisii speciale a Departamentului american al justiţiei,
specializată în investigaţii financiare. Înfiinţată în urmă cu şase ani pentru a cerceta
o presupusă operaţiune specială iniţiată de China pentru a influenţa factorii de
decizie americani, această comisie nu a reuşit să probeze implicarea guvernului de
la Beijing în contribuţiile suspecte, în valoare de mai multe milioane de dolari,
depuse pe numele ex-preşedintelui Bil Clinton şi a mai multor membri ai
Congresului în timpul campaniei electorale din 1990.
Potrivit săptămânalului „Newsweek”, Katrina Leung, având numele de cod
„Camerista” („Parlor Maid”), a fost principala sursă a comisiei Departamentului
Justiţiei în timpul investigaţiilor întreprinse asupra lui Ted Siong, un presupus
agent de influenţă al serviciilor secrete chineze, care în 1996 a donat 250 000 de
dolari Partidului Democrat şi alţi 100 000 de dolari unui candidat la postul de
senator din partea statului California, ulterior părăsind Statele Unite. Anchetatorii
şi-au propus să o utilizeze pe Leung, prietenă apropiată cu Siong, drept
„momeală”, pentru a-l convinge pe acesta să revină în SUA. Capcana nu a
funcţionat însă, la momentul respectiv FBI-ul considerând că eşecul s-a datorat firii
suspicioase a lui Siong.
Aceasta este însă numai una din laturile „afacerii Leung”. Numită de către presă
„Mata Hari” spionajului chinez, Leung, una din cele mai bine plătite surse a FBI-
ului (începând cu 1983 a fost recompensată cu 1,7 milioane dolari), a fost acuzată
de sustragerea unor documente clasificate din servieta „controlorului” său din
cadrul biroului FBI din Los Angeles, agentul J.J. Smith, cu care avea o relaţie
sentimentală de mai mulţi ani. Simultan, Leung a întreţinut o relaţie cu un alt agent
FBI, William Cleveland, care răspundea de securitatea companiei Lawrence
Livermore Laboratory.
FBI a avut primele suspiciuni cu privire la Leung în 1991, când aceasta l-a
informat pe ofiţerului de informaţii chinez care o avea în legătură (având numele
de cod „Mao”) cu privire la verificările contrainformative discrete întreprinse de
către FBI asupra angajaţilor reprezentanţei diplomatice americane din Beijing.
Agentul Smith a garantat însă pentru Leung şi ca urmare FBI a menţinut-o pe statul
său de plată.
Avocaţii angajaţi de Smith şi Leung au afirmat că cei pe care îi reprezintă resping
toate acuzaţiile care li se aduc şi că, în realitate, Leung se înscrie în categoria
agenţilor dubli, fiind loială Statelor Unite şi nu Chinei142.

142
Michael Isikoff, Code Name: Parlor Maid, în Newsweek, 21 aprilie 2003.

138
 Am considerat potrivit să prezentăm în încheiere punctul de vedere cu care
Roger Faligot şi Remi Kauffer îşi încheie ultimul subcapitol din „Istoria mondială
a serviciilor secrete”, intitulat „Universul informaţiilor în anul 2000”:
„De-acum două tendinţe contradictorii caracterizează comunitatea mondială
a informaţiilor, aflată între unificare şi divizare.
Când diverse servicii de contraspionaj îşi coordonează eforturile împotriva
marilor provocări (mafiile, terorismul, proliferarea armelor neconvenţionale,
drogurile, explozia integrismului islamic), când, în 1992, Robert Gates, şeful CIA,
Claude Silberzhan, directorul DGSE, Konrad Porzner din partea BND  sau Colin
McCall, şeful MI 6, se duc la Moscova pentru a se întâlni cu Evgheni Primakov,
omologul lor de la SVR rus şi cad de acord, împreună cu el, asupra unui cadru de
muncă în comun, este evident că triumfă prima tendinţă.
Dar lumea modernă este totodată şi o lume dominată de legea junglei. În
domeniile tehnologic, economic şi industrial, sfârşitul „războiului rece” a făcut
praf şi pulbere aşa-numitele gentleman´s agreemens pe care le respectau mai mult
sau mai puţin serviciile secrete aliate. Folosiţi frecvent de agenţii private sau de
miniserviciile de informaţii ale marilor întreprinderi, miniservicii care proliferează,
pe „tehnopiraţi” şi pe spionii economici îi aşteaptă zile frumoase… Devenind
planetar, câmpul de luptă s-a lărgit la maximum pentru spionii din mileniul al
treilea…”143.

SUA şi info-war

În cadrul raportului susţinut în faţa Congresului, directorul CIA a evidenţiat faptul

că una din cele mai serioase ameninţări la adresa securităţii naţionale a SUA o
constituie războiul informaţional, „vulnerabilitatea infrastructurii informatice civile
în faţa unor atacuri cibernetice potenţial nimicitoare”144. În opinia sa, ameninţarea
electronică se plasează imediat după pericolul nuclear 145. George Tennet a
evidenţiat faptul că mai multe state au programe finanţate de la guvern care vizează
războiul informaţional (printre acestea se numără China, Franţa şi Israelul). În
acest sens, el a citat o declaraţie a unei înalte oficialităţi ruse, care a arătat că un
atac împotriva unui obiectiv de importanţă naţională, cum ar fi transportul şi


serviciul francez de informaţii externe.

serviciul german de informaţii externe.

serviciul britanic de informaţii externe.
143
Faligot Roger, Kauffer Remi, Istoria mondială a serviciilor secrete, vol. IV, Editura Nemira, Bucureşti, 2002,
p.228.
144
„Ziua”, 6 martie 1999.
145
„Evenimentul zilei”, 10 noiembrie 1996.

139
distribuţia energiei electrice, s-ar asimila, datorită consecinţelor sale catastrofale,
cu folosirea armelor de distrugere în masă146.
Aceste state au început să se concentreze asupra unor planuri care vizează atacarea,
„prin mijloace înalt tehnologizate”, a reţelelor de computere americane, în special
asupra celor comerciale, care s-ar putea solda cu paralizarea unui anumit domeniu
de activitate, mai mult sau mai puţin vital, de la telefoane la distribuirea de energie
electrică147. „Ele dezvoltă capacităţi de război cibernetic care ar putea pune în
pericol reţelele de ordinatoare folosite de armata americană”- a afirmat generalul
Ralph Eberhart, însărcinat cu programele de apărare informatică şi spaţială ale
armatei americane. Atacarea reţelelor de ordinatoare reprezintă un domeniu în care
pot interveni atât teroriştii, cât şi cartelurile drogurilor148.
La rândul său, directorul Agenţiei Naţionale de Securitate, Kenneth Minihan, a
afirmat că atacurile informatice pot bloca reţelele de comunicaţii, furnizarea
curentului electric sau pot chiar împiedica efectuarea tranzacţiilor bancare149.
Ca o confirmare a pericolului generat de astfel de acţiuni, pe 4 martie 2001, un
pirat cibernetic neidentificat a obţinut codurile ultrasecrete ale Pentagonului
folosite la ghidarea sateliţilor şi rachetelor balistice, ceea ce i-ar fi permis să
simuleze declanşarea unui atac nuclear asupra SUA. Biroul Federal de Investigaţii
a declanşat o anchetă, solicitând sprijinul poliţiei din Germania şi alte şase state
europene pentru depistarea celor vinovaţi de spargerea codurilor 150. Acest incident
nu a fost unul singular. În luna septembrie 1996, în urma unui atac al unor hackeri
suedezi, timp de mai bine de 24 de ore, pe prima pagină de pe Internet a CIA s-a
putut citi „Bun venit la Agenţia Centrală a Prostiei”151.

146
„Cotidianul”, 19 octombrie 1998.
147
„Evenimentul zilei”, 26 iunie 1998.
148
„Viaţa noastră”, 1 aprilie 2001.
149
„Jurnalul naţional”, 26 iunie 1998.
150
„Ziua”, 5 martie 2001.
151
„Ziua”, 15 mai 2001.

140
Pentru protejarea infrastructurii informatice factorii de decizie americani au ajuns
la concluzia că se impune realizarea unei strânse cooperări între agenţiile
guvernamentale şi sectorul privat. Importanţa acordată acestei ameninţări rezultă şi
din crearea în cadrul CIA a funcţiei de Coordonator pentru probleme legate de
războiul informaţional, care are sarcina de a concentra şi analiza informaţiile
referitoare la războiul informaţional prin toate categoriile de surse. Împreună cu
Departamentul Apărării, CIA a înfiinţat, în 1997, un Centru de tehnologie privind
operaţiunile informatice (IOTC), cu sediul la Fort Meade, având sarcina de a oferi
recomandări şi dezvolta tehnici care să contribuie la protecţia sistemelor şi
infrastructurii informatice americane. Un an mai târziu, preşedintele Clinton a
iniţiat programul „Cyber Corps”, vizând pregătirea unui grup de agenţi federali
însărcinaţi cu prevenirea şi gestionarea eventualelor crize produse de atacurile pe
calculator.
Ca şi în cazul CIA, ameninţările informatice constituie o preocupare majoră pentru
activitatea FBI. În acest sens, FBI a declanşat o vastă operaţiune de identificare a
piraţilor care, în luna mai 1999, au penetrat site-urile de pe Internet ale Senatului
american, Pentagon-ului şi FBI. Un purtător de cuvânt al FBI a declarat că
guvernul american face eforturi la scară mondială pentru ca sistemele informatice
să fie sigure152.
Pe 8 mai 2000, FBI şi Centrul Naţional de Combatere a Infracţiunilor în Domeniul
Financiar au anunţat înfiinţarea unui nou serviciu de securitate pentru combaterea
infracţionalităţii pe Internet – Internet Fraud Complaint Center, având sarcina de a
dinamiza circulaţia informaţiei între victimele delictelor de pe Internet şi
autorităţile judiciare.
La 11 iulie 2000, publicaţia „Wall Street Journal” a dezvăluit existenţa unui sistem
informatic numit „Carnivore”, intrat în funcţiune în 1999, cu ajutorul căruia FBI
interceptează poşta electronică în reţeaua Internet 153. Congresul SUA a fost
informat în legătură cu acest program al FBI pe 8 aprilie 2000, când avocatul unui
furnizor de Internet a refuzat să se conformeze unei cereri de interceptare a FBI,
susţinând că acţiunea de ascultare ar putea depăşi limitele mandatului. Pornind de
la aceste dezvăluiri, Uniunea pentru Libertăţile Civile Americane a cerut
parlamentarilor americani să elaboreze o legislaţie privind spionajul electronic154.

152
„România liberă”, 5 iunie 1999.
153
„Curierul naţional”, 14 iulie 2000.
154
„Ziua”, 29 iulie 2000.

141
Astfel de prevederi nu au fost însă adoptate decât după atentatele din 11 septembrie
2001. Spre exemplu, capitolul II al USA Patriot Act (Uniting and Strenghthening
of America by Providing Appropriate Tools Required to Interpret and Obstruct
Terrorism) a mărit substanţial prerogativele agenţiilor guvernamentale în ceea ce
priveşte utilizarea mijloacelor tehnice de supraveghere pe parcursul unor
investigaţii privind securitatea naţională.
În luna iunie 2002 Senatul a aprobat o sumă suplimentară de zece milioane dolari
pentru Agenţia Naţională de Securitate Informatică, subordonată Casei Albe.
Condusă de către Richard Clarke, această agenţie reuneşte specialişti în domeniul
protecţiei sistemelor informatice din cadrul Administraţiei, C.I.A. şi
Departamentului Trezoreriei.

Război contra terorismului internaţional

142
În ultimii ani numărul criticilor C.I.A. s-a înmulţit considerabil, tot mai multe voci
cerând la Washington reformarea unei structuri care este în mare măsură un produs
al Războiului Rece şi, prin urmare, nepregătită pentru o gamă de ameninţări difuze,
non-statale, de tip reţea. Unii analişti vorbesc chiar de necesitatea unei „revoluţii”
în practicile şi cultura profesională a angajaţilor, fără de care Agenţia nu va putea
răspunde cu eficienţă noilor ameninţări. Considerăm relevant în acest sens un
punct de vedere exprimat de un veteran al Agenţiei pentru Janes Intelligence
Review: „Cel puţin jumătate dintre operatorii CIA aflaţi în prezent în teren nu
dispun de abilităţile şi de temperamentul necesar pentru a lucra în afara dineurilor
organizate de ambasadele americane”. Printre cei mai acerbi critici, s-au numărat
doi foşti angajaţi ai agenţiei: Duane R. Clarridge, care în timpul administraţiei
Regan a acţionat în America Centrală, autor al lucrării „Un spion pentru toate
anotimpurile. Viaţa mea la C.I.A.” („A spy for All Seasons. My Life in the CIA”)
şi Robert Bauer, expert în problemele Orientului Mijlociu, care a publicat la New
York o carte care a stârnit numeroase controverse în rândul specialiştilor în servicii
secrete şi nu numai: „Nu văd nici un rău” („See No Evil”). Încercând să explice
eşecul Agenţiei, Bauer ajunge la concluzia că mijloacele de acţiue ale C.I.A. au
fost serios afectate de comitetele Congresului instituite după scandalul Watergate,
care au impus o transparenţă contrară, prin însăşi natura ei, eficienţei unui serviciu
de informaţii. La aceeaşi concluzie a ajuns şi istoricul francez Alexis Debat,
specializat în servicii secrete: „Efectiv, Statele Unite s-au privat de mijloacele de
acţiune. În 1976, a fost mai întâi „Assasination Ban”, prin care Congresul
interzicea CIA să comită asasinate clandestine. Această decizie a fost confirmată
de către Ronald Reagan în 1981, prin „Executive Order 12333”…În 1995
administraţia Clinton a mers şi mai departe, interzicând CIA să recruteze agenţi
suspectaţi de încălcarea drepturilor omului…Pe de altă parte, după încheierea
Războiului Rece a avut loc o adevărată hemoragie de cadre. Media de vârstă a
ofiţerilor este foarte scăzută, rareori depăşeşte 40 de ani. Nu numai că există o lipsă
flagrantă de competenţă, dar, pur şi simplu, e un deficit grav de experienţă”155.

155
Durandin Catherine, CIA în război, Editura Incitatus, Bucureşti, 2003, p. 4.

143
 Mass-media americană a criticat la unison lipsa totală de interes a
preşedintelui Clinton faţă de serviciile de informaţii. Semnificativ pentru modul în
care nu trebuie să se deruleze relaţia dintre factorul de decizie şi şeful serviciului
de informaţii este un episod relatat în anul 2002 unei reviste franceze de politică
internaţională de către James Woolsey, fost director al CIA în perioada 1993-1995:
„Toată lumea ştie că, în doi ani, n-am avut decât două întrevederi între patru ochi
cu preşedintele Clinton. Nu a manifestat niciodată un interes deosebit pentru
problemele serviciilor de informaţii. De altfel, vă amintiţi, fără îndoială, de pilotul
nebun care s-a prăbuşit cu avionul pe peluza de sud a Casei Albe. Ei bine, la CIA
circula pe atunci o glumă: se spunea că pilotul…eram eu, şi că încercam prin toate
mijloacele să vorbesc cu Clinton”156.

O altă ameninţare care necesită măsuri deosebite de contracarare este terorismul.

Conform celor susţinute de Paul Pillar, adjunct al comandantului Centrului
antiterorist al SUA, în ultimii ani, pentru combaterea acţiunilor teroriste, CIA a
adoptat tactica „acţiunilor preventive” – o formă antiteroristă ofensivă, care constă
în neutralizarea celulelor teroriste care prezintă un potenţial pericol pentru Statele
Unite înainte ca acestea să treacă la acţiuni efective. Această tactică se axează pe
împiedicarea „recrutării, constituirii celulei, mişcării persoanelor, fondurilor şi
materialelor care contribuie la menţinerea unor prezenţe teroriste pe teritoriul unei
ţări străine”157.
Ceea ce a declanşat războiul contra terorismului internaţional a fost tragedia din 11
septembrie 2001. Întrebarea care stăruie este ce a făcut din această zi un punct de
referinţă pentru serviciile de informaţii americane? Evenimentele sunt deja forte
bine cunoscute şi analizate, interpretările însă diferă, ceea ce însemnă că dincolo de
interesele stricte de securitate naţională se pot ascunde şi alte interese, cum ar fi de
exemplu cele de factură economică. Pe scurt, evenimentele s-au petrecut în felul
următor.
În jurul orei 8.45 (15.45 ora Bucureştiului), un avion de pasageri de tipul
Boeing 767, cursa 11 Boston - Los Angeles a companiei American Airlines, având
la bord 81 de pasageri şi 11 membri ai echipajului, s-a izbit de turnul de nord al
clădirii World Trade Center din New York. Optsprezece minute mai târziu, în timp
ce posturile de televiziune din întreaga lume transmiteau în direct imagini de la
locul a ceea ce părea a fi un nefericit accident, un alt Boeing 767 aparţinând
companiei United Airlines, cursa 175 Boston - Los Angeles, având 56 de pasageri
şi 9 membri echipaj, a intrat în plin în cel de-al doilea turn.

156
Idem, p. 7.
157
„Cotidianul”, 3 mai 1999.

144
 În scurt timp, mass media din Statele Unite a transmis ştiri care au generat
sentimente de panică în întreaga lume. La ora 9.43 cursa de pasageri United
Airlines 93 New York – San Francisco, având la bord 38 de pasageri şi 7 membri
ai echipajului, a căzut pe clădirea Pentagonului - sediul Departamentului Apărării
din Washington. La ora 10.00 turnul de sud al World Trade Center s-a prăbuşit,
fiind urmat după 24 de minute de cel de-al doilea. Sute de membri ai echipelor de
intervenţie şi peste 5 000 de funcţionari care îşi desfăşurau activitatea în cel mai
mare complex comercial din lume au fost zdrobiţi sub dărâmături.
La 10.22 un automobil-capcană a explodat în faţa sediului Departamentului
de Stat iar ulterior (10.43) o a patra aeronavă Boeing 757, cursa American Airlines
77 Chicago – New York, având 58 de pasageri la bord şi un echipaj de 6 persoane,
s-a prăbuşit într-o regiune împădurită la 80 de mile sud-vest de Pittsburg
(Pennsylvania).
Pentru prima dată în istoria Statelor Unite se declanşează procedura de
urgenţă de contracarare de urgenţă a efectelor unui nuclear.
Pe baza apelurilor telefonice ale unor pasageri, autorităţile au putut stabili că
cele patru avioane au fost deturnate de grupuri de patru/cinci piraţi ai aerului, care
au ameninţat pasagerii şi membrii echipajelor cu cuţite şi catere. Potrivit
informaţiilor Biroului Federal de Informaţii. (Federal Bureau of Investigation -
F.B.I.), destinaţia preconizată de terorişti celei de a patra aeronave era Casa Albă,
dar intervenţia hotărâtă a pasagerilor a făcut ca epilogul să nu fie cel scontat.
Coordonarea perfectă în timp şi spaţiu a acţiunilor, precum şi succesiunea
lovirii obiectivelor i-a determinat pe analişti să declare că este vorba de un act
terorist care a avut un dublu scop: să producă cât mai multe victime şi să lovească
însăşi simbolurile americanilor: puterea economică (World Trade Center), puterea
militară (Pentagonul) şi, cel puţin în intenţie, puterea politică (Casa Albă). El a pus
în lumină o schimbare profundă atât în ceea ce priveşte dimensiunile, cât şi în ceea
ce priveşte complexitatea operaţiunilor pe care sunt capabile să le realizeze
grupările teroriste. Utilizarea unor avioane civile de linie în atentate sinucigaşe a
marcat o premieră în istoria mondială a terorismului158.

158
Pe 11 septembrie 1994, cu exact şapte ani mai devreme, un avion tip Cesna 150 L, pilotat de către Frank Eugene
Corder, a decolat de pe un aeroport din Baltimore, lovindu-se de clădirea Casei Albe la două etaje sub dormitorul
prezidenţial. Imediat după atentat, agenţiile americane de informaţii au declarat incidentul drept un „test” probabil al
sistemului de apărare antiaeriană a zonei Washingtonului, pentru a-i depista vulnerabilităţile, şi care s-a încheiat
printr-un accident. În pofida gravităţii sale, evenimentul a fost tratat de către mass-media ca un fapt divers şi a fost
„uitat” până în septembrie 2001. Din păcate, incidentele în care avioane civile au lovit clădiri importante nu au
încetat după 11 septembrie 2001. La începutul lunii ianuarie a.c., Charles Bishop, un tânăr de 15 ani, a furat un
avion Cessna 172 R din Florida, cu care a intrat ulterior în clădirea în „Bank of America” din Tampa. Câteva luni
mai târziu Luigi Fasulo, pilotând un avion Rockwell Commander 112 TC cu care decolase de la Locarno (Elveţia), a
lovit în plin turnul comercial „Pirelli” din Milano. Explicaţiile oferite de autorităţi pentru cele două gesturi
sinucigaşe (problemele sentimentale şi dificultăţile financiare) au fost considerate de către mass-media drept
nerealiste (vezi pe larg „Dosare ultrasecrete”, 22 iunie 2002).

145
 Informaţiile obţinute de structurile specializate americane l-au desemnat
drept organizator al acestei acţiuni pe Osama Bin Laden, un prosper om de afaceri
de origine saudită. Puncte de vedere similare au susţinut şi reprezentanţi ai
serviciilor de informaţii germane, britanice, franceze şi israeliene. Astfel, potrivit
directorului general al Cancelariei germane, Frank Walter, „motivaţia aparentă,
alegerea obiectivelor, abordarea de tip militar, profesionalismul pregătirilor,
amploarea resurselor financiare şi repetarea atentatelor demonstrează că autorii
trebuie căutaţi în anturajul lui Bin Laden”.
Pentru serviciile secrete americane numele lui Bin Laden nu era în nici un
caz unul necunoscut. La sfârşitul lunii august 1998 Bin Laden, liderul unei
organizaţii teroriste numită al „Al-Qaida” („Baza”), a fost identificat de autorităţile
americane drept iniţiator al atacurilor cu bombă asupra ambasadelor SUA din
Nairoby (Kenya) şi Dar es Salaam (Tanzania), produse pe 7 august 1998, în care
şi-au pierdut viaţa 301 de persoane, peste 5000 fiind rănite 159. În urma acestui
atentat, experţii Centrului Antiterorist al Agenţiei Centrale de Informaţii (Central
Intelligence Agency - C.I.A.) au constituit în incinta cartierului general din Langley
o celulă de criză „Bin Laden”. În pofida importantelor resurse financiare (100 de
milioane de dolari buget anual) şi umane mobilizate de C.I.A. împotriva acestui
nou „inamic al Americii”, refugiat pe teritoriul Afganistanului, acţiunile organizate
contra acestuia au fost lipsite de succes160.
159
Dezvăluiri recente ale agenţiei israeliene de ştiri Debka susţin că atentatele din Africa ar fi putut fi prevenite dacă
C.I.A. şi F.B.I. ar fi dat dovadă de profesionalism în investigarea unui act terorist produs pe 26 noiembrie 1996.
Potrivit relatărilor presei, la acea dată cursa Ethiopian Airways de pe ruta Addis Abeba – Nairobi a fost deturnată de
un grup alcătuit din studenţi etiopieni beţi. Din cauza lipsei de combustibil avionul s-a prăbuşit în Ocenul Indian, la
câteva sute de metri de Insulele Comore. 127 din cei 175 de pasageri şi-au pierdut viaţa iar 48 au fost răniţi. În mod
paradoxal, nici unul dintre supravieţuitori nu a recunoscut vreun pirat al aerului printre cadavrele recuperate de
autorităţi.
Agenţia Debka prezintă acest incident într-o perspectivă cu totul diferită. Controlul avionului – la bordul căruia
se aflau consulul american la Bombay, un agent C.I.A., şapte oficiali din cadrul industriei aeronautice israeliene,
şeful spionajului militar ucrainean şi adjunctul comandantului forţelor aeriene ucrainiene – a fost preluat de un grup
de terorişti aparţinând „Al-Qaida” şi Jihadului Islamic Egiptean, printre care se aflau şi piloţi. Aterizarea în Oceanul
Indian a fost atent plănuită, piraţii aerului fiind recuperaţi de către complici conduşi de un anume Abdallah
Muhamed Fazul. Imediat după atentat SUA, Israelul, Ucraina şi Etiopia şi-au unit forţele pentru a „muşamaliza”
acest caz. Ancheta întreprinsă de serviciile secrete americane după aruncarea în aer a ambasadelor din Kenya şi
Tanzania a scos în evidenţă implicarea aceluiaşi Fazul, identificat ca fiind şeful „Al-Qaeda” pentru Africa de Est. În
vara anului 1998 o echipă specială a F.B.I. a primit permisiunea de a percheziţiona locuinţa lui Fazul. Indiciile găsite
la faţa locului au arătat însă că acesta îşi părăsise locuinţa în mod precipitat, fiind probabil avertizat de către o sursă
din interiorul serviciilor secrete. Probabil aceeaşi care a reuşit stoparea anchetei din noiembrie 1996 (pentru detalii,
vezi SUA. O pradă uşoară pentru ben Laden, în „Ziua”, 25 mai 2002).
160
După unii analişti, politica dusă de Statele Unite în Afganistan şi Pakistan este cea care a creat regimul
fundamentaliştilor talibani de la Kabul şi pe Bin Laden. Noţiunea de Jihad (Război Sfânt) a fost adusă în
actualitate, cu sprijin american, pentru a alimenta o mişcare pan-islamică internaţională după invazia
sovietică din Afganistan. În cei zece ani de lupte din Afganistan, dornică să-şi ia revanşa împotriva
sovieticilor după războiul din Vietnam, Agenţia Centrală de Informaţii (Central Intelligence Agency -
C.I.A.), sprijinită de serviciile de informaţii saudite, a organizat una din cele mai vaste operaţiuni

146
 Pe 7 iunie 1999 Biroul Federal de Investigaţii l-a adăugat pe Bin Laden pe
lista celor mai căutaţi zece infractori (Ten Most Wanted) iar Departamentul de Stat
a oferit o recompensă de 5 milioane de dolari pentru orice informaţii care puteau
duce la arestarea sau condamnarea sa. Bin Laden a fost acuzat, de asemenea, de
finanţarea atacului cu bombă asupra bazei militare americane din Dhahran (Arabia
Saudită) din 25 iunie 1996161.

clandestine din întreaga sa istorie, prin care rezistenţa afgană a primit 126 000 de tone de armament, de
la clasicele pistoale mitralieră AKM la unele din cele mai perfecţionate sisteme de apărare antiaeriană
din lume: rachetele sol-aer Stinger. Drept intermediar a fost utilizat serviciul pakistanez de informaţii –
I.S.I. (Inter-Services Intelligence Agency). Potrivit relatărilor lui Milton Bearden, şeful staţiei C.I.A. din
Islamabad între 1986 şi 1989, Washingtonul a sprijinit rezistenţa afgană cu aproximativ 3,5 miliarde de
dolari. Referindu-se la contactele C.I.A. – Bin Laden, cotidianul „Le Figaro”, arăta într-un număr din luna
octombrie 2001 că „C.I.A. a creat un monstru care a sfârşit prin a-i scăpa de sub control”. Politica a
funcţionat: Uniunea Sovietică a suferit în Afganistan pierderi atât de importante încât a fost nevoită să-şi
retragă cei 85 000 de militari în februarie 1989. Costurile campaniei din Afganistan au contribuit decisiv
la subminarea sistemului sovietic.

În 1998 Zbigniew Brzezinski, consilier pe probleme de politică externă al preşedintelui Jimmy Carter,
într-un interviu acordat publicaţiei franceze „Le Nouvel Observateur” a făcut o dezvăluire senzaţională:
C.I.A. i-a finanţat şi înarmat pe afgani nu după invazia sovietică în Afganistan, ci cu şase luni înainte de
aceasta. Pe data de 3 iulie 1979 preşedintele Carter a autorizat în secret operaţiunea „Cyclone”, care
viza destrămarea URSS prin „cultivarea” fundamentalismului islamic în formele sale cele mai violente pe
teritoriul republicilor sovietice cu populaţie predominant musulmană. Pe parcursul a 10 ani C.I.A. a
cheltuit 4,5 miliarde de dolari pentru construirea de şcoli islamiste în Pakistan şi SUA, în care tineri
afgani, dar şi arabi (egipteni, iordanieni, palestinieni) sau afro-americani sau iniţiat în terorism. Numai
între 1982 şi 1992 C.I.A. a recrutat aproximativ 100 000 de islamişti, din care 40 000 au fost instruiţi pe
teritoriul american (inclusiv la baza C.I.A. de la Camp Peary, Virginia). La momentul respectiv luptătorii
afgani erau prezentaţi în Statele Unite, inclusiv în discursurile preşedinţilor, drept „freedom fighters”
(„luptători pentru libertate”), „partizani ai democraţiei” sau „luptători în picioarele goale” iar URSS drept
„imperiul răului” (pentru detalii, vezi pe larg „Operaţiunea Cyclone”, în „Dosare ultrasecrete”, 13 iulie
2002).

Unul din liderii afganilor în acest război (şi recrutor în programul „Cyclone” al C.I.A.) a fost Osama
Bin Laden. Cel de-al 17-lea fiu al magnatului saudit Mohammed Awad Bin Laden, Osama s-a născut la
Ryad, în 1957. El a fost crescut într-un spirit profund religios, care i-a marcat întreaga existenţă
ulterioară. La vârsta de 13 ani Osama şi-a pierdut tatăl. După numai patru ani el s-a căsătorit cu o tânără
de origine siriană, care îi era rudă. Osama a urmat şcoala primară şi liceul la Jeddah. În 1981 a absolvit
Facultatea de Management şi Economie a Universităţii „Regele Abdul Aziz“.

147
 În octombrie 1999 Departamentul de Stat al Statelor Unite a inclus
organizaţia „Al-Qaida“162 pe lista „Organizaţiilor teroriste străine“ (Foreign
Terrorist Organizations - F.T.O.). Calificarea unei grupări drept F.T.O. îi
blochează acesteia bunurile din Statele Unite şi califică drept infracţiune penală
orice acţiune a cetăţenilor american de a-i asigura sprijin şi resurse financiare.

Recrutat de şeful serviciului saudit de informaţii, prinţul Turki al Faisal, la scurt timp după invazia
sovietică în Afganistan (decembrie 1979), pentru a contribui la strângerea de fonduri pentru Jihad, Bin
Laden a renunţat la afacerile familiei şi a devenit în scurt timp principalul organizator al activităţilor de
recrutare şi instruire a voluntari naţionalişti arabi din întreaga lume care doreau să lupte alături de
rezistenţa afgană. Începând cu 1986 Bin Laden a pus bazele mai multor tabere de instruire a
combatanţilor în interiorul graniţelor Afganistanului. În fruntea luptătorilor săi el a participat la
numeroase acţiuni împotriva armatei sovietice.

La încheierea războiului soldat cu 1,5 milioane de morţi, în februarie1989, Bin Laden s-a întors în
Arabia Saudită. Împotrivindu-se prezenţei trupelor americane pe „teritoriul sfânt” al Arabiei Saudite
după încheierea războiului din Golf şi ca urmare a intenţiilor sale de a pune bazele unui nou front al
Jihadului (Războiul Sfânt împotriva duşmanilor credinţei islamice) în sudul Yemenului, guvernul saudit i-a
interzis să părăsească regatul. Nemulţumit de atitudinea pro-americană a familiei regale saudite, Bin
Laden a reuşit să treacă graniţa în Pakistan, decis să nu se mai întoarcă în ţara natală. În aprilie 1994
guvernul saudit i-a retras cetăţenia.

După o escală de câteva luni în Afganistan, ca urmare a unor tentative repetate de asasinare a sa
organizate de serviciile secrete saudite în cooperare cu cele pakistaneze, Bin Laden s-a stabilit în Sudan,
devenind unul din cei mai virulenţi adversari ai Statelor Unite. Datorită presiunilor internaţionale
exercitate asupra Khartumului (Egiptul, Algeria şi Yemenului sunt doar câteva din ţările care l-au acuzat
pe Bin Laden de finanţarea unor activităţi subversive) Bin Laden a fost expulzat din Sudan în luna mai
1996, sub acuzaţia că afectează imaginea ţării.

Ulterior Bin Laden s-a întors în secret în Afganistan, iniţiind legături strânse cu regimul talibanilor de la
Kabul, a căror interpretare a Islamului şi ostilitate faţă de Occident o împărtăşea pe deplin. Bin Laden a
susţinut miliţia talibană cu milioane de dolari iar reţeaua sa a instruit câteva mii de luptători de gherilă
arabo-afgani, care au luptat împotriva Alianţei Nordului.
161
În urma exploziei provocate de un camion încărcat cu 1800 de kg de TNT şi-au pierdut viaţa 19 militari
americani, alte aproximativ 500 de persoane fiind rănite. Un incident similar s-a produs pe 13 noiembrie 1995 în
centrul capitalei Arabiei Saudite, Riad. Explozia unui autoturism-capcană în imediata apropiere a unui centru de
pregătire militară americano-saudit s-a soldat cu 7 morţi (din care 5 americani) şi 60 de răniţi. Într-un interviu
acordat postului ABC Bin Laden şi-a exprimat admiraţia pentru cei care au comis acest act terorist, afirmând că
aceştia „au spălat onoarea celor care trebuie să îndure colaborarea guvernului saudit cu americanii, pe pământul
sfânt al lui Alah”.

148
Iată pe scurt firul evenimentelor care au condus la acest atentat fără precedent în
istoria mondială a terorismului. În urmă cu mai bine de douăzeci ani veterani ai
războiului sfânt împotriva Uniunii Sovietice au început să sosească pe teritoriul
Statelor Unite, mulţi având paşapoarte “fabricate” de C.I.A. Diaspora tinerilor
arabi dornici să moară pentru Allah s-a concentrat la Centrul pentru refugiaţi Al-
Kifah din Brooklyn (New York) – centru utilizat de C.I.A. pentru recrutarea de noi
luptători ai cauzei afgane. La sfârşitul anilor '80 preşedintele de atunci al
Pakistanului, Benazir Bhuto, i-a atras atenţia preşedintelui George Bush,
referindu-se la sprijinul masiv acordat rezistenţei afgane: “Creaţi un Frankenstein”.
Prima manifestare a Jihadului pe teritoriul Statelor Unite s-a produs pe 5
noiembrie 1990, când un inginer pe numele El Sayyid Nasair l-a împuşcat în
incinta hotelului Marriot din New York pe rabinul ultranaţionalist Meir Kahane.
Nosair a fost reţinut de către poliţie la scurt timp după asasinat. Percheziţia
efectuată la domiciliul acestuia a dus la descoperirea unor instrucţiuni de fabricare
a unor bombe şi a fotografiilor unor ţinte vizate, printre care se numărau Empire
State Building şi World Trade Center. Poliţia nu a acordat nici o atenţie acestor
probe până la atentatul din 26 februarie 1993 asupra World Trade Center.

„Al-Qaida“ a fost înfiinţată de Bin Laden la sfârşitul anilor '80, jucând un rol deosebit de important în finanţarea,
162

recrutarea, transportarea şi instruirea extremiştilor islamişti suniţi care s-au oferit voluntari să lupte în Afganistan
împotriva trupelor sovietice. După retragerea Uniunii Sovietice din Afganistan, în februarie 1989, principalele
obiective ale „Al-Qaida” au devenit: instituirea statului islamic în întreaga lume, scoaterea trupelor americane din
Peninsula Arabică, eliberarea Palestinei şi înlăturarea guvernelor pro-occidentale din ţările cu populaţie
predominant musulmană. În mai 1998 „Al-Qaida” a pus bazele unui „Front Mondial Islamic pentru Jihadul
împotriva Americii şi Israelului“ (International Islamic Front for Jihad Against America and Israel), care a
încorporat un număr de grupări militante islamice, printre care: Jihadul Islamic Egiptean, Grupul Islamic şi
Harakat al-Mujahidin. Alte organizaţii teroriste suspectate că întreţin legături cu „Al-Qaida” sunt: Grupul Islamic
Armat din Algeria, Mişcarea Islamică a Uzbekistanului, Grupul Abu Sayaf din Filipine, Armata lui Mohamed din
Pakistan, organizaţia libaneză Asbat al-Ansar, Grupul salafist pentru predică şi luptă, Armata Islamică din Yemen.
Palmaresul activităţilor teroriste ale organizaţiei este impresionant. „Al-Qaida“ a organizat trei atentate cu
bombe împotriva trupelor americane în portul Aden (decembrie 1992) şi a chemat la doborârea elicopterelor
americane şi asasinarea personalului militar din Somalia (1993). A fost implicată, de asemenea, în planurile de
asasinare a Papei Ioan Paul al II-lea în timpul vizitei acestuia la Manila (Filipine), la sfârşitul anului 1994; în
atacurile cu bombă asupra ambasadelor Statelor Unite şi Israelului din Manila şi alte capitale asiatice, pe parcursul
aceluiaşi an; în plasarea de bombe la bordul unor curse aeriene americane trans-Pacific (1995), ca şi în tentativa de
asasinare a preşedintelui Bill Clinton în timpul vizitei acestuia în Filipine, la începutul anului 1995. În octombrie
2000 „Al-Qaida“ a organizat şi pus în practică un atac sinucigaş cu un vas-capcană asupra distrugătorului USS
Cole, în portul Aden (Yemen). În urma acestuia şi-au pierdut viaţa 17 cetăţeni americani, pagubele materiale fiind
estimate la 100 milioane de dolari.
În ceea ce priveşte resursele financiare ale organizaţiei, în cadrul unui seminar organizat la Munchen de către
serviciul german de informaţii externe (B.N.D.), având tema „Terorismul şi sursele sale de finanţare”, specialişti în
economia subterană au afirmat că patrimoniul grupării „Al-Qaida” este de aproximativ 5 miliarde de dolari.
Veniturile sale provin din trafic de droguri (40%), donaţii ale grupărilor religioase, guvernelor şi persoanelor
particulare (20-30%), criminalitate clasică, îndeosebi racket (20%). Un departament al „Al-Qaida” se ocupă de
fonduri extorcate de la statele ameninţate cu atentate teroriste. Putea financiară a reţelei lui Bin Laden, arăta
profesorul Fredrich Schneider, specialist în economii paralele, „depăşeşte tot ce am cunoscut până acum despre
organizaţiile clandestine”.

149
Atentatorii de la World Trade Center s-au dovedit a fi discipoli ai şeicului orb
Omar Abdel Rahman, care îşi ţinea discursurile împotriva necredincioşilor într-o
moschee din oraşul Jersey, aflându-se în Statele Unite la iniţiativa C.I.A., care îl
consideră o sursă excelentă de recrutare a luptătorilor mujahedini.
Incidentul de la World Trade Center a îndreptat atenţia F.B.I. asupra egipteanului
Ayman Zawahiri, şeful organizaţiei teroriste „Djama al Islamya”, numărul 2 al
reţelei „Al-Qaida” şi a lui Ramzi Ahmed Yousef, un terorist versat, care acţiona
sub o duzină de nume de acoperire, considerat un „Carlos Şacalul” al lumii
islamice. Pe 11 ianuarie 1995 Abdul Hakim Murad, un vechi colaborator al lui
Yousef, a fost reţinut de poliţia filipineză ca urmare a unui incendiu provocat în
locuinţa acestuia de o explozie. Pornind de la informaţiile găsite pe patru dischete
aflate la domiciliul lui Murad anchetatorii au stabilit că acesta lucra, în
complicitate cu Yousef şi cu fratele vitreg al acestuia, Khalid Sheikh Mohammed,
la fabricarea unor bombe în vederea deturnării deasupra Pacificului a 12 avioane
de linie americane, care urmau să fie folosite în atacuri aeriene sinucigaşe
împotriva Casei Albe, Congresului SUA, Pentagonului, cartierului general al
C.I.A., mai multor zgârie-nori şi a unei facilităţi nucleare 163. Teroriştii numiseră
codificat acest plan operaţiunea „Bojinka”. În urma interogării lui Murad la baza
aeriană Camp Crane, situată în apropiere de Manila – la care a participat şi o
echipă specială trimisă de Washington – acesta a recunoscut că luase lecţii de
pilotaj la o şcoală de zbor din apropiere de New York. La scurt timp Yousef a fost
arestat în Pakistan şi extrădat în Statele Unite164.

163
Prima tentativă de folosire a unui avion deturnat în scopuri sinucigaşe a avut loc în 1994. Atunci un comando
terorist al unei organizaţii algeriene i-a solicitat pilotului avionului deturnat să intre în Turnul Eiffel, dar acesta a
refuzat. Aeronava a aterizat ulterior la Marsilia iar teroriştii au fost capturaţi de către forţele antiteroriste franceze.
Pentru terorişti a devenit evident faptul că dacă unul din piraţii aerului ar fi ştiut să dirijeze un avion de linie,
deznodământul ar fi fost cel scontat.
164
Operaţiunea „Bojinka”, în „Dosare ultrasecrete”, 25 mai 2002.

150
În vara acestui an cotidianul francez „Le Monde” a făcut o serie de dezvăluiri
senzaţionale cu privire la legătura dintre Yousef şi reţeaua „Al-Qaida”. Edwin
Angeles, un agent infiltrat de către serviciile secrete filipineze în organizaţia
teroristă islamistă „Abu-Sayyaf” şi asasinat ulterior de către membrii acesteia,
declară pe o casetă video că încă din 1989 Yousef se prezenta drept un trimis
special al lui Osama Bin Laden, având misiunea de a crea un cap de pod islamist în
Filipine. Agentul secret Filipinez s-a întâlnit timp de mai mulţi ani cu Yousef, cu
fratele vitreg al acestuia şi cu un american pe nume „Terry”, care se prezenta sub
pseudonimul „Fermierul”, împreună cu care a discutat detaliile mai multor proiecte
teroriste, inclusiv cel de asasinare a Papei în timpul unei vizite a acestuia în
Filipine, utilizând un terorist deghizat într-un preot catolic. Terry s-a dovedit a fi
ulterior Terry Nichols, co-autor al atentatului din 19 aprilie 1995 asupra clădirii
„Alfred P. Murrah” din Oklahoma City, în care se afla sediul mai multor agenţii
federale, soldat cu 169 de morţi. La momentul respectiv purtătorul de cuvânt al
F.B.I. a declarat că nu există nici o dovadă a implicării unui grup terorist extern în
atentatul din Oklahoma, fiind vorba de acţiunea a doi atentatori solitari, extremişti
de dreapta, care luaseră parte la războiul din Golf.
În 1999 Yosef Bodansky, fost director al Comisiei privind terorismul şi războaiele
neconvenţionale a Congresului american, a publicat biografia „Ben Laden: omul
care a declarat război Americii”, în care a susţinut că în 1994, în cadrul unei
conferinţe islamice care a avut loc la Larnaca (Cipru), a fost pus la punct un
program de operaţiuni teroriste anti-americane, cu responsabilităţi şi termene
precise. Potrivit autorului, dr. Ayman Al-Zawahiri, principalul colaborator al lui
Bin-Laden, a primit sarcina de a planifica şi organiza acte teroriste pe pământ
american, scop în care a început „să infiltreze în Statele Unite experţi de înaltă
clasă, care să conceapă şi să conducă atacuri teroriste cu efecte letale, în
circumstanţe speciale”165.

165
Mâna lungă a Al-Qaida, în „Dosare ultrasecrete”, 3 noiembrie 2001.

151
Începând cu sfârşitul anului 1999, Washingtonul a devenit tot mai îngrijorat de
posibilitatea unor acţiuni îndreptate împotriva intereselor americane organizate de
Bin Laden şi organizaţia sa. Drept urmare, F.B.I.- ul şi-a închis pentru vizitatori
sediul din Washington, iar ambasada S.U.A. din Mozambic a fost închisă după ce
mai mulţi bărbaţi au fost sesizaţi filmând-o cu camere video dintr-o maşină.
Într-o expunere făcută în faţa Comisiei speciale a Senatului pentru serviciile de
informaţii de către directorul C.I.A., George Tenet, pe 2 februarie 2000, cu privire
la realităţile globale ale securităţii naţionale a Statelor Unite, se arăta: „Osama Bin
Laden reprezintă o ameninţare gravă şi imediată. Tot ce am aflat recent ne
confirmă convingerile că vrea să mai dea şi alte lovituri Americii. În pofida unor
lovituri pe care i le-am dat, credem că încă ar putea să lovească prin surprindere.”
Sfârşitul de mileniu ar fi trebuit să constituie un serios semnal de alarmă
pentru autorităţile americane. La scurt timp după Anul Nou Ahmed Ressam, un
refugiat algerian, a fost reţinut de către un inspector al Serviciului Vamal la graniţa
cu Canada, în timp ce încerca să introducă în Statele Unite aproximativ 80 de kg.
De explozibil. Aparent un mic infractor care trăia din fraudarea cărţilor de credit şi
furtul de laptopuri, Ressam era membru al organizaţiei teroriste Grupul Islamic
Armat, cunoscută de specialiştii în antiterorism ca o “planetă” în “sistemul solar” al
lui “Al-Qaida”. Ressam a declarat anchetatorilor că se întorsese recent dintr-o
tabără de instruire a lui Bin Laden, unde deprinsese, printre altele, cum să
introducă gaze otrăvitoare în sistemele de ventilaţie ale unei clădiri, cum să
amestece diferite produse chimice pentru a fabrica explozibili, cum să utilizeze
cianura şi alte otrăvuri pentru a provoca cât mai multe victime şi că misiunea sa era
de a plasa o bombă în incinta aeroportului din Los Angeles166.

166
Cazul lui Ressam a oferit indicii preţioase în ceea ce priveşte capacitatea deosebită a teroriştilor
antrenaţi de “Al-Qaida” de a-şi camufla urmele. Pe teritoriul Canadei acesta îşi schimbase în repetate
rânduri atât domiciliul, cât şi identitatea. Un manual al teroristului găsit anul trecut la domiciliul unui
asociat al lui Bin Laden din Marea Britanie, intitulat “Military Studies in the Jihad Aginst the Tyrants”, îi
învăţa pe terorişti să înlăture eventualele suspiciuni referitoare la persoana lor răzându-ţi barba, evitând
să frecventeze moscheile şi renunţând la îmbrăcămintea islamică tradiţională.

152
 Începând cu luna ianuarie 2001 Agenţia Centrală de Informaţii a intensificat
supravegherea lui Tawfiq bin Atash, fost luptător pentru libertate în Afganistan,
cunoscut ca fiind şeful gărzilor de corp ale lui Bin Laden. Autorităţile americane îl
suspectau pe Atash că a coordonat atacul din octombrie 2000 asupra
distrugătorului USS Cole. În decembrie 1999 acesta fusese fotografiat de către
serviciul de securitate malaezian, care coopera cu C.I.A., la un hotel din Kuala
Lumpur, în timp ce s-a întâlnit cu două persoane: Khalid al-Midhar, care călătorea
împreună cu un asociat, Nawaf al-Hazmi, într-o excursie organizată de o firmă
cunoscută de serviciile secrete americane ca bază de sprijin pentru “Al-Qaida”.
Ambii se vor număra pe 11 septembrie 2001 printre teroriştii de la bordul cursei 77
American Airlines, cea care a lovit clădirea Pentagonului.
Pe 21 august C.I.A. a solicitat Serviciului pentru Imigrări şi Naturalizări
(I.N.S.) să împiedice intrarea în Statele Unite a lui al-Midhar şi al-Hazmi. I.N.S. a
comunicat că cele două persoane se aflau deja în ţară. Singura adresă declarată de
cei doi era Hotel Marriot din New York. Alertat, F.B.I. a verificat toate cele cinci
hoteluri Marriot din New York, fără a reuşi să-i găsească. La momentul comiterii
atentatului, cei doi terorişti erau daţi în urmărire generală.
Actele din 11 septembrie 2001 au dezvăluit un inamic modern, sofisticat,
care diferă esenţial de grupările musulmane fundamentaliste considerate teroriste
de către guvernele occidentale din ultimele două decenii.
O primă caracteristică a “Al-Qaida” o constituie capacitatea de a acţiona la
nivel planetar, organizaţia dispunând de celule în aproximativ 60 de ţări din
întreaga lume. O a doua caracteristică care îi oferă o asemenea audienţă provine
din ideologia sa: “Al-Qaida” nu este pan-arabă, ci pan-islamică, ceea ce îi apropie
de organizaţiile islamiste din întreaga lume, din Asia Centrală şi de Vest, până în
Africa şi Europa. O a treia caracteristică o constituie faptul că “Al-Qaida” este o
organizaţie non-statală. Membrii săi sunt infiltraţi în numeroase organizaţii
teroriste naţionale, dar nu poate fi confundată cu nici un stat. Din acest motiv
loviturile antiteroriste asupra unui stat pot afecta statul respectiv, dar nu şi pe “Al-
Qaida”, care în acest caz seamănă cu sporii antraxului: plutesc în aer dar sunt
invizibili. Capacitatea de disimulare a “Al-Qaida” a fost adesea comparată de
analişti cu celebrii “Aliens” din filmele SF americane, entităţi străine care se
dezvoltă în interiorul unui organism, determinându-i reacţiile, dar abandonându-l la
primul semnal de alarmă167.

167
Structura secretă şi strategia teroristă Al-Qaeda, în „Dosare ultrasecrete”, 20 octombrie 2001.

153
 Spre deosebire de alte organizaţii fundamentaliste, ce au doar obiective
naţionaliste şi îşi atrag membrii din rândul celor marginalizaţi, “Al-Qaeda” a reuşit
să unifice o serie de grupări disparate de militanţi islamişti într-o reţea globală
extrem de bine coordonată. Magnus Ranstorp, analist la Universitatea St. Andrews
din Scoţia remarca: “Unicitatea reţelei este dată de faptul că globalizează
terorismul, astfel că poate folosi indivizi diferiţi, cu aptitudini diferite. Asta îi dă
puterea să sfideze restul lumii”. Organizaţia recrutează tineri din clasele mijlocii,
studenţi educaţi şi plimbaţi prin ţări străine, voluntari arabi care au luptat în
Afganistan împotriva forţelor sovietice. Cei mai mulţi dintre aceştia ştiu cum
funcţionează lumea modernă, s-au dezvoltat şi au fost educaţi în sânul ei.
Fără să renunţe complet la mijloacele terorismului clasic (atentate cu
autoturisme-capcană, asasinate etc.), terorismul practicat de Bin Laden şi
organizaţia sa constituie o formă nouă de terorism (numit de către experţii în
domeniu superterorism ABC – atomic, biologic, chimic sau neoterorism)168, prin
înglobarea în panoplia sa a mijloacelor de distrugere în masă: substanţe chimice,
bacteriologice şi nucleare. Timp de mai bine de un deceniu, Bin Laden a cheltuit
zeci de milioane de dolari pentru a-şi înarma organizaţia cu substanţe de acest tip.
Deşi nu au putut găsi nici un indiciu în privinţa intrării în posesia „Al-Qaida” a
unei bombe nucleare, serviciile de informaţii americane nu exclud posibilitatea
utilizării de către această grupare a unei „bombe murdare” (un explozibil
convenţional „învelit” într-un strat de material radioactiv), care deşi ar avea o
putere de distrugere relativ mică, ar avea un impact psihologic imens, făcând de
nelocuit zone întregi pe parcursul a câteva decenii169.

168
Noul terorism – ameninţare asimetrică, în „Dosare ultrasecrete”, 24 noiembrie 2001.
169
Osama ben Laden şi bomba nucleară, în „Dosare ultrasecrete”, 17 noiembrie 2001.

154
 Ca o confirmare a pericolului deosebit pe care îl reprezintă utilizarea
mijloacelor biologice în scopuri teroriste170, la începutul lunii octombrie 2001 trei
angajaţi ai „American Media” au fost identificaţi ca fiind contaminaţi cu antrax. În
următoarele zile în Florida şi Washington au fost înregistrate 40 de cazuri de
îmbolnăvire cauzate de antrax ale unor angajaţi ai unor companii media, precum şi
ale unor angajaţi ai Congresului, soldate cu patru morţi171. Cantităţi mici de spori
de antrax au mai fost descoperite în camerele de sortare a corespondenţei din
clădirile Agenţiei Centrale de Informaţii, Departamentului de Stat, Curţii Supreme,
Departamentului Sănătăţii, Administraţiei pentru Controlul Medicamentelor şi
Alimentelor şi postului de radio Vocea Americii. Directorul F.B.I., Robert Mueller,
a declarat în faţa unei comisii senatoriale că agenţii săi urmăresc peste 1000 de
piste, dintre care 100 în străinătate, pentru a descoperi originea bacilului utilizat în
scrisori. Bioterorismul a generat o adevărată psihoză, într-un interval de câteva
săptămâni înregistrându-se, numai în Statele Unite, peste 3000 de alarme false
referitoare la posibile atacuri cu agenţi chimici şi bacteriologici172.

170
Până la apariţia „Al-Qaida”, singurul grup terorist cunoscut că a manifestat un interes deosebit pentru
achiziţionarea de agenţi biologici pe scară largă a fost secta japoneză Aum Shinrikyo. La începutul anilor 90 aceasta
a cheltuit milioane de dolari pentru cercetări biologice care au eşuat datorită faptului că s-a lucrat cu specii de
organisme necorespunzătoare şi, ca urmare, au apărut probleme la dispersarea agenţilor. Spre exemplu, în aprilie
1990 membrii sectei au modificat un automobil pentru a răspândi toxina bacilului botulinic prin ţeava de eşapament
în jurul clădirii Parlamentului japonez. În iunie 1993, pe parcursul a patru zile, Aum a încercat să răspândească
bacterii de antrax în Tokyo, utilizând un sistem de tip spray de pe acoperişul unei clădiri proprii.
171
Antraxul este o bacterie răspândită în natură sub formă de spori, care se găseşte în stare naturală în organismul
animalelor. Boala nu este contagioasă dar sporii sunt foarte rezistenţi la condiţiile de mediu. Potrivit unui raport din
1993 al Oficiului de Evaluare Tehnologică al SUA, s-a estimat că dacă s-ar împrăştia în atmosferă 100 de kilograme
de antrax deasupra Washingtonului, s-ar înregistra între 130 000 şi 3 milioane de victime, mai multe decât în cazul
unei bombe cu hidrogen.
Alţi agenţi biologici care ar putea fi utilizaţi în cadrul unui război biologic sunt: ebola, marburg, ciuma, botulismul
şi variola. Utilizarea unor astfel de agenţi prezintă două avantaje: modul facil de procurare (din mediu, universităţi,
institute de biologie etc) şi costurile de producţie deosebit de mici comparativ cu cele ale armelor clasice, chimice
sau nucleare (se estimează că fabricarea unui kilogram de antrax ar costa aproximativ 50 de dolari).
172
Potrivit declaraţiilor F.B.I., singurul incident de bioterorism care a avut loc până în octombrie 2001 în Statele
Unite a implicat gruparea Rajneeshee, un cult religios stabilit într-o zonă rurală din statul Oregon. Într-o încercare de
a obţine victoria în alegerile locale, împiedicându-i pe locuitorii oraşului The Dalles să se prezinte la vot, membrii
cultului au răspândit în luna septembrie 1984 o bacterie care provoacă o boală diareică (Salmonella typhimurium),
dintr-o cultură achiziţionată de la un depozit de medicamente, prin contaminarea salatelor din zece restaurante. În
urma acestei acţiuni s-au produs 751 de cazuri de îmbolnăvire.

155
Majoritatea analiştilor sunt de părere că atacurile teroriste din SUA au avut loc pe
fondul lipsei grave de profesionalism din partea principalelor servicii secrete
americane – C.I.A. şi F.B.I., având ca efect probabil un veritabil cutremur la vârful
acestora173. În ultima perioadă ambele instituţii au lăsat să se scurgă informaţii din
interior, cu scopul de discreditare a rivalei, ajungând să pună în pericol operaţiunile
de combatere a terorismului. La cererea expresă a preşedintelui Bush, nemulţumit
de spiritul distructiv al relaţiei dintre cele două instituţii, directorul F.B.I. şi
adjunctul directorului C.I.A., John McLaughlin s-au întâlnit în secret pentru a pune
capăt stării de tensiune care s-a amplificat în ultimele luni. 174 Fostul preşedinte
american Bill Clinton a solicitat iniţierea unei anchete care să identifice greşelile
serviciilor de informaţii în depistarea la timp a atacurilor din 11 septembrie.
Pasivitatea acestora este cu atât mai greu de explicat cu cât au apărut deja
semnalări publice referitoare la faptul că serviciile secrete israeliene, egiptene,
italiene şi ruse (potrivit relatărilor însuşi directorului Serviciului Federal de
Securitate al Federaţiei Ruse, Nicolai Patruşev) avertizaseră cu suficient timp
înainte asupra pericolului unui posibil atentat pe teritoriul american.
Rakhat Aliev, fost vicepreşedinte al Comitetului naţional de securitate din
Kazhastan, a declarat că serviciile speciale ale ţării sale au intrat în anul 2000 în
posesia unei informaţii potrivit căreia membri ai „Al-Qaeda” intenţionau să
deturneze un avion care zbura între Frankfurt şi New York, cu care să lovească o
ţintă, transmiţând informaţia structurilor similare din SUA şi Germania175.
La rândul lor, serviciile secrete italiene au intrat în posesia unor informaţii
semnificative încă din luna august 2000, pe care le-au transmis în cel mai scurt
timp Statelor Unite. Aceste informaţii au rezultat în urma monitorizării atente, pe
parcursul a câteva luni, a şefului celulei „Al-Qaeda” din Italia, egipteanul
Mahmoud es-Sayed Abdelkader, stabilit la Roma ca „refugiat politic”. În realitate,
Mahmoud fusese condamnat în 1997 în contumacie de către un tribunal egiptean
pentru implicare în sângerosul atentat de la Luxor, soldat cu zeci de victime.
Astfel, într-o discuţie despre procurarea de paşapoarte false cu un tunisian, arestat
ulterior pentru terorism, acesta îl va întreba pe Abdelkader: „La fel vor merge
lucrurile şi în cazul Fraţilor noştri care vor merge în Statele Unite?”. În replică,
egipteanul, vizibil iritat îl va apostrofa: „Să nu mai pronunţi niciodată cuvintele
astea, nici măcar în glumă. Planul ăsta este foarte, foarte secret”176.

173
Vasile Dumitru, La conducerea CIA şi FBI vor cădea capete, în „Informaţii secrete”, nr.6, 28 septembrie 2001.
174
CIA şi FBI au îngropat securea războiului, în „Adevărul”, 15 iunie 2002.
175
Kazhastanul a avertizat în 2000 asupra riscului de atac cu un avion deturnat, în „Adevărul”, 14 mai 2002.
176
Alte bile negre pentru serviciile secrete americane, în „Dosare ultrasecrete”, 8 iunie 2002.

156
Astfel de semnale au parvenit nu numai pe canalele serviciilor de informaţii, ci şi
în mod oficial. Potrivit principalelor agenţii de presă internaţională, preşedintele
Egiptului, Hosni Mubarak, avertizase Statele Unite încă din 26 iunie 2001 asupra
posibilităţii producerii unor acte teroriste pe teritoriul său. Un avertisment similar a
emis la sfârşitul lunii august 2001 şi secretarul general-adjunct al Ligii Arabe, Said
Kamal, după ce Israelul a asasinat un înalt lider politic palestinian: „Pe zi ce trece,
din păcate, americanii vor fi afectaţi de ceea ce se întâmplă acum. Nu pot să spun
cum, când, unde, dar ei vor purta responsabilitatea politicii lor negative”.
Sub presiunea mass-mediei şi opiniei publice americane, în ultimele luni
factori de decizie din serviciile secrete americane au recunoscut faptul că deşi s-au
primit date şi informaţii cu privire la unii dintre cei implicaţi în atentatele din 11
septembrie, acestea au fost ignorate. Potrivit canalului de televiziune NBC, cu
două zile înainte de actele teroriste de la New York preşedintelui Bush i-a fost
prezentat un plan complex de eliminare a reţelei teroriste „Al-Qaida”, pe care nu l-
a aprobat însă, din lipsă de timp. Planul prevedea un război total pe mai multe
fronturi, inclusiv operaţiuni antiteroriste în circa 60 de ţări, un capitol financiar
pentru îngheţarea fondurilor organizaţiei în întreaga lume şi un capitol militar
pentru obligarea talibanilor de a-l preda Statelor Unite pe Osama Bin Laden 177.
Purtătorul de cuvânt al Casei Albe a declarat că preşedintele Bush fusese avertizat
printr-un raport al C.I.A., pe 6 august 2001, că membri ai reţelei teroriste „Al-
Qaida” ar putea deturna avioane de linie americane, dar că în nici un moment nu a
fost luată în calcul ipoteza unor deturnări sinucigaşe. Experţii C.I.A. au considerat
că cel mai probabil piraţii aerului vor lua ostatici pasagerii, solicitând în schimbul
acestora eliberarea „şeicului orb” Omar Abdel Rahman, condamnat pe viaţă în
Statele Unite pentru atentatul de la World Trade Center din 1993.
În ultimele luni mai multe birouri teritoriale ale F.B.I. au acuzat conducerea
serviciului de superficialitate în prevenirea atacurilor din 11 septembrie. Directorul
FBI, Robert Mueller, a recunoscut în faţa Senatului american că serviciul său a
primit încă din vara anului trecut de unul dintre agenţii FBI din statul Minneapolis
avertismente că un anume Zacaris Moussaoui, cetăţean francez de origine
marocană, ar putea fi implicat într-un atac terorist 178. În raportul adresat centralei
FBI din Washington agentul Coleen Rowley sublinia faptul că Moussaoui este
genul de om capabil „să piloteze ceva drept în World Trade Center”.
Cartierul general al F.B.I. nu numai că a refuzat să elibereze un mandat de
percheziţie care să permită verificarea calculatorului marocanului pe motiv că nu
există suficiente probe, dar i-a sancţionat pe agenţii din Minneapolis pentru că a
transmis informaţii despre Moussaoui departamentului de contra-terorism al C.I.A.

177
Bush ştia, în „Ziua”, 18 mai 2002.
178
FBI fusese avertizat că Moussaoui poate fi un pirat al aerului, în „Jurnalul naţional”, 14 mai 2002.

157
Potrivit relatărilor presei, Moussaoui ar fi trebui să fie al 20-lea terorist de la bordul
avioanelor kamikaze din 11 septembrie. El a fost arestat de către autorităţi cu
câteva săptămâni înainte de 11 septembrie în urma sesizării făcute de
administratorul unei şcoli de pilotaj de avioane de linie, care l-a considerat suspect
prin faptul că a declarat că nu este interesat de procedurile de aterizare şi decolare
şi că s-a interesat dacă este posibil să te paraşutezi dintr-un avion de pasageri 179.
După 11 septembrie anchetatorii FBI au aflat că Moussaoui se afla de mai mulţi
ani în atenţia serviciilor secrete franceze, întrucât vizitase în mai multe rânduri
Afganistanul, fiind antrenat în taberele „Al-Qaida”.
Un alt raport întocmit pe 10 iulie 2001 de către Kenneth Williams, agent al
biroului F.B.I. din Phoenix, Arizona, solicita verificarea mai multor persoane
originare din Orientul Mijlociu care studiau la şcoli de pilotaj din Statele Unite,
unele dintre ele fiind cunoscute ca având legături cu Osama Bin Laden. „Raportul
Phoenix” a fost transmis prin poşta electronică atât sediului central al F.B.I., cât şi
serviciului de contraterorism din New York. Ca o ironie a sorţii, şeful acestui
serviciu, pensionat în luna august, a devenit şef al pazei unuia din cele două turnuri
ale World Trade Center, pierzându-şi viaţa în atentatul din 11 septembrie.
Informaţiile cuprinse în acest raport nu au fost aduse la cunoştinţa C.I.A. Acesta a
fost doar unul dintre „scurt-circuitele” de comunicare între principalele servicii de
informaţii americane pus în evidenţă de rapoartele preliminare ale comisiilor
parlamentare de anchetă a evenimentelor din 11 septembrie.
În prelungirea acestor acuzaţii, Aukai Collins, informator al biroului F.B.I.
din Phoenix, a declarat postului de televiziune american ABC că începând cu 1999
a furnizat F.B.I.-ului informaţii referitoare la unul dintre teroriştii sinucigaşi care a
participat la atacul asupra Pentagonului, sauditul Hani Hanjour. F.B.I. nu a
confirmat aceste afirmaţii, dar a recunoscut că timp de patru ani Collins a primit
2500 de dolari pe lună pentru a furniza informaţii despre comunitatea arabă din
Phoenix180.
Răspunzând unor întrebări puse pe această temă de către Comisia Juridică a
Senatului, directorul F.B.I. a declarat: „Ne-au lipsit oamenii capabili să privească
întregul şi să asambleze detaliile”.

179
Moussaoui ar putea zbura în World Trade Center, în „Dosare ultrasecrete”, 18 mai 2002.
180
Raportul Phoenix: FBI ştia, în „Ziua”, 25 mai 2002.

158
 Atentatele de la World Trade Center au adus în actualitate o serie de
dezvăluiri făcute anul trecut de către jurnalistul specializat în servicii secrete James
Bamford în best seller-ul „Body of secrets. Anatomy of the ultra-secret National
Security Agency” („Corpul secretelor. Anatomia supersecretei Agenţii Naţionale de
Securitate”). Autorul descria în detaliu o operaţiune purtând numele de cod
„Nortwoods”, concepută la începutul anului 1962 de către generalul Lyman
Lemnitzer, preşedintele grupului reunit de şefi de Stat Major. Aceasta prevedea
realizarea unor acte teroriste împotriva Statelor Unite de către angajaţi ai serviciilor
secrete militare, care să-i fie atribuite apoi preşedintelui Fidel Castro. Semnificativ,
în afara unor atentate cu bombă în Washington şi Miami şi a scufundării unor vase
pline cu refugiaţi din Cuba, în planul generalului Lemnitzer era prevăzută
deturnarea unor avioane care să fie utilizate împotriva unor obiective civile
semnificative, în condiţiile în care fenomenul de deturnare (hijacking) încă nu
debutase pe plan mondial181.
Teoria oficială cu privire la atentatele din 11 septembrie a fost calificată drept
lipsită de credibilitate de numeroşi analişti, printre care fostul ministru german al
apărării, Andreas von Bulow şi generalul în rezervă Mahmoud Khalaf, profesor la
Academia de Înalte Studii Militare „Gamal Abdel Naser” din Cairo. Într-o
conferinţă ţinută pe 5 decembrie 2001, ultimul a trecut în revistă mai multe „puncte
slabe” ale versiunii oficiale: neidentificarea de către nici unul din cele 26 de
servicii secrete americane a unor indicii semnificative în faza premergătoare
atentatelor, în pofida faptului că pregătirile au durat cel puţin un an de zile; lipsa de
reacţie a sistemului de apărare antiaeriană Norad, capabil să „monitorizeze” orice
aeronavă aflată în spaţiul aerian al Statelor Unite, din momentul decolării, până la
aterizare; multitudinea de indicii lăsate autorităţilor de către nişte atentatori care au
demonstrat un profesionalism deplin „Parcă piraţii ar fi dorit – a declarat generalul
egiptean - în pregătirea atentatului, să lase urme cât trompa elefantului. Ei au făcut
plăţi pe cărţile de credit cu numele lor; au divulgat instructorilor de zbor numele
lor reale. Au abandonat maşini de închiriat unde au lăsat manuale de zbor pe jet-uri
în limba arabă. Au luat cu ei, în această călătorie sinucigaşă, testamente şi scrisori
de adio care, bineînţeles, au căzut în mâinile F.B.I.- ului” 182.
În interiorul Statelor Unite numeroase voci au acuzat guvernul că a cheltuit
60 de miliarde de dolari pentru cercetări în domeniul rachetelor balistice, dar că în
faţa unei ameninţări neconveţionale, precum terorismul nuclear, ele sunt
nepregătite, dispunând de informaţii insuficiente şi neadecvate, pe fondul unei
lipse de coordonare între agenţiile de aplicare a legii şi factorii de decizie183.

181
Operaţiunea „Northwoods”, în „Dosare ultrasecrete”, 12 ianuarie 2002.
182
Analiştii militari dezvăluie „găurile negre” ale versiunii oficiale americane privind atacurile din 11 septembrie,
în „Dosare ultrasecrete”, 16 februarie 2002.
183
O înfrângere a spionajului american, în „Naţional”, 13 septembrie 2001.

159
 Un consilier al preşedintelui Bush a declarat faptul că „în ultimele trei luni
Casa Albă a aflat mai multe despre madrase (şcolile religioase islamice
fundamentaliste, unde studiul Coranului se împleteşte cu studierea tehnicilor
teroriste) din ziare decât a aflat în şase ani de la toate serviciile de informaţii
americane”184.
După C.I.A. şi F.B.I., Agenţia de Securitate Naţională (N.S.A.) a fost şi ea
acuzată de superficialitate. Potrivit dezvăluirilor presei americane N.S.A. a
interceptat convorbirile telefonice purtate înainte de 11 septembrie 2001 între
Khalid Shaik Mohammed, suspectat că a condus atacurile din New York şi
Washington şi Mohammad Atta, presupusul şef al piraţilor aerieni, însă nu a
informat nici un alt serviciu de informaţii. De asemenea, Agenţiei i se mai
reproşează că nu a tradus în timp util nişte conversaţii în limba arabă interceptate
înaintea atentatelor185.
La Washington au avut loc discuţii cu privire la o reformă de anvergură a
serviciilor secrete, concomitent cu reevaluarea cadrului legislativ care
reglementează activitatea de combatere a terorismului. Vicepreşedintele S.U.A.,
Dick Cheney, a promis o revizuire riguroasă a tuturor resurselor şi operaţiunilor
serviciilor secrete. Secretarul Departamentului de Justiţie, John Ashcroft, a
solicitat o „relaxare” a reglementărilor care ar putea îngreuna lupta împotriva
terorismului, în special în domeniul interceptării comunicaţiilor.
Senatul a aprobat extinderea competenţelor serviciilor secrete de a obţine de
la furnizorii de servicii INTERNET informaţii despre e-mail-urile pe care abonaţii
lor le trimit sau primesc. Cu o supraveghere judiciară minimă pot fi, de asemenea,
interceptate telefoanele, faxurile, se pot obţine mesaje vocale, pot fi monitorizate
calculatoarele sau se pot obţine informaţii de pe cărţile de credit ale
cumpărătorilor. Eficienţa acestor măsuri este însă îngreunată de bariera lingvistică.
Potrivit unor responsabili guvernamentali din cadrul unui organism al Congresului
însărcinat cu examinarea modului de utilizare a fondurilor publice – General
Accounting Bureau - „lipsa personalului vorbitor de limbi străine a slăbit lupta
împotriva terorismului internaţional şi a traficului de droguri”. Astfel, din cei 1792
de agenţi speciali ai F.B.I., numai 14% vorbesc curent o limbă străină186.
Un alt act normativ aprobat în regim de urgenţă - Anti-Terrorist Financing
Act - interzice băncilor din Statele Unite să aibă legături cu aşa-numitele instituţii
bancare fantomă din străinătate şi le obligă să păstreze o evidenţă exactă a
conturilor clienţilor străini187.

184
Epoca de tranziţie a spionajului american, în „Naţional”, 20 aprilie 2002.
185
Altă agenţie de spionaj pusă la zid, www. twincities. com, 7 iunie 2002.
186
Penurie de agenţi bilingvi în serviciile secrete americane, în „Adevărul”, 14 februarie 2002.
187
Washingtonul ia noi măsuri pentru combaterea spălării banilor, în „Ziua”, 27 octombrie 2001.

160
 Pe 30 octombrie 2001 preşedintele Statelor Unite a anunţat crearea unei
celule de criză intitulată “Centrul de monitorizare a ţintelor teroriste străine”
(“Foreign Terrorist Asset Tracking Center”), o dată cu introducerea unor măsuri
mai restrictive în ceea ce priveşte verificarea şi acordarea de vize imigranţilor.
Serviciul pentru Imigrări şi Naturalizări a primit dreptul de a-i reţine pe imigranţii
suspecţi de terorism pe o perioadă nedeterminată. Pe baza deciziei unor tribunale
speciale, aceştia pot fi deportaţi, fără a fi informaţi cu privire la probele existente
împotriva lor.
În decembrie 2001 Serviciul Vămilor (Custom Service) a lansat
„Operaţiunea Scutul Americii” (Operation Shield America), menită să prevină
intrarea în posesia grupărilor teroriste a unor tehnologii şi materiale sensibile
produse în Statele Unite.
La numai câteva săptămâni după atentate, în cadrul Pentagonului a luat fiinţă
un Birou de Influenţă Strategică („Office of Strategic Influence” – OSI), având
drept obiectiv influenţarea opiniei publice internaţionale în favoarea politicii
Washingtonului şi combaterea sentimentelor anti-americane aflate într-o
îngrijorătoare recrudescenţă în mai multe părţi ale lumii” prin toate instrumentele
aflate la dispoziţia Departamentului Apărării. OSI a fost subordonat Biroului
consilierului secretarului apărării pentru operaţiuni speciale şi conflicte de mică
intensitate. Printre proiectele propuse de OSI s-au numărat „plantarea” unor ştiri
care urmau să ajungă la marile trusturi de presă internaţionale prin intermediul
unor organizaţii fără legături aparente cu Pentagonul şi trimiterea în mod regulat de
mesaje e-mail care să promoveze puncte de vedere americane şi să atace guverne
„neprietenoase” anumitor lideri străini, ziarişti şi conducători ai unor organizaţii
non-guvernamentale, care să nu poată fi identificate ca fiind expediate de
Pentagon. Ca urmare a unor scurgeri de informaţii, pe fondul unei virulente
campanii de presă referitoare la legalitatea unor astfel de acţiuni, pe 26 februarie
2002 secretarul apărării, Donald Rumsfeld, a dispus desfiinţarea acestei structuri188.

188
Propaganda neagră a Pentagonului, în „Dosare ultrasecrete”, 2 martie 2002.

161
 Autorităţile americane au anunţat, de asemenea, reintroducerea ofiţerilor în
civil pe cursele aeriene pentru a asigura siguranţa zborurilor, instituirea unui sistem
naţional de identificare bazat pe amprente personale şi fotografii digitale,
înfiinţarea unui nou organism specializat în combaterea terorismului, cu atribuţii la
nivel naţional, care să beneficieze de informaţiile tuturor celorlalte agenţii de
informaţii americane189 şi acordarea de atribuţii sporite în domeniu C.I.A. Fostul
preşedinte George Bush, director al C.I.A. în timpul Administraţiei Ford, a vorbit
imediat după atentat de “necesitatea de a elibera sistemul american de informaţii de
o parte dintre constrângerile care îl apasă”. La rândul său Ted Price, fost şef al
Directoratului Operaţii al C.I.A., a declarat: “Până acum nu a existat niciodată
voinţa politică de a privi terorismul ca pe un inamic real. Acum însă, suntem în
război”. În acest sens, agenţii C.I.A. au primit aprobarea să utilizeze toate
mijloacele posibile în războiul împotriva terorismului. În cadrul Agenţiei se or
înfiinţa detaşamente speciale pentru intervenţii operative împotriva acţiunilor
teroriste desfăşurate pe teritoriul altor state. Componenţa acestor detaşamente,
subordonate Centrului de luptă împotriva terorismului al C.I.A., va fi secretă 190.
Agenţia şi-a propus să modifice reglementările interne adoptate în 1995, conform
cărora agenţii operativi trebuie să obţină aprobare de la cel mai înalt nivel înainte
de a apela la serviciile unor informatori care au desfăşurat activităţi ilegale,
inclusiv abuzuri în domeniul drepturilor omului. Astfel de reglementări împiedică,
potrivit responsabililor C.I.A., recrutarea unor surse importante, uneori
indispensabile, în rândul organizaţiilor şi grupărilor teroriste.
S-a vehiculat chiar informaţia că preşedintele George W. Bush intenţionează
să ridice restricţia de asasinare a liderilor politici ai altor ţări, care se află în vigoare
din 1976, când preşedintele Gerald Ford a aflat că C.I.A. plănuise uciderea lui
Fidel Castro191. Potrivit unui sondaj de opinie realizat de New York Times şi postul
de televiziune CBS, 65% din cei chestionaţi s-au arătat de acord ca serviciile
secrete americane să primească dreptul de a asasina cetăţeni străini care comit acte
teroriste împotriva S.U.A.

189
Numit Office of Homeland Security - Biroul pentru Securitate Internă, noul organism este condus de Tom Ridge,
fost guvernator al statului Pennsylvania.
190
http: www. rian. ru, 5 iunie 2002.
191
Schimbarea la faţă a serviciilor secrete americane după atentatele de marţea trecută, în „Dosare ultrasecrete”,
22 septembrie 2001.

162
 La rândul său, Departamentul Apărării a cerut Congresului să aprobe crearea
în cadrul Pentagonului a unui post de subsecretar al protejării informaţiilor
clasificate, care va avea sarcina de a coordona informaţiile obţinute de serviciile de
informaţii subordonate Departamentului Apărării şi de a colabora cu celelalte
agenţii de informaţii americane. În acest fel se încearcă prevenirea unor crize de
tipul celei din 11 septembrie, când principalele servicii secrete americane – C.I.A.
şi F.B.I. – nu au reuşit să colaboreze pentru a preveni producerea atentatelor 192. Tot
în vederea unei mai bune cooperări s-a decis ca C.I.A. să aibă un grup de consilieri
în interiorul F.B.I.193
Una din măsurile luate în calcul este cea a unificării tuturor agenţiilor de
securitate americane sub un singur şef. Pe 6 iunie 2002 preşedintele Bush a
solicitat Congresului, într-un discurs televizat, să susţină iniţiativa Casei Albe de
creare unui „superminister” pentru securitate internă, pe structura Biroului pentru
Securitate Internă fondat imediat după atacurile teroriste de la New York şi
Washington. În intenţia Casei Albe noul Minister al Securităţii Patriei ar urma să
fie înfiinţat până la sfârşitul anului, urmând să includă Serviciul Secret, poliţia,
paza de coastă, serviciile de imigraţie, serviciul de securitate al Ministerului
Transporturilor, Agenţia pentru salvare în caz de dezastre (FEMA), precum şi
servicii specializate ale Ministerelor Energiei şi Sănătăţii. Viitorul minister îşi va
axa activitatea în patru mari domenii: securitatea transporturilor şi frontierelor;
pregătirea reacţiei în caz de situaţii de urgenţă; contra-măsuri în materie de atacuri
chimice, biologice sau nucleare şi protejarea infrastructurilor. În subordinea
Ministerului Securităţii Patriei, având aproximativ 170 000 de angajaţi şi un buget
anual de circa 3,7 de miliarde de dolari, va funcţiona o divizie însărcinată cu
colectarea şi analiza datelor obţinute de toate serviciile de informaţii cu privire la
ameninţările teritoriului naţional şi cu evaluarea vulnerabilităţilor diverselor
infrastructuri ale ţării. În noua structură C.I.A. şi F.B.I. vor rămâne independente,
dar vor avea obligaţia de a furniza toate informaţiile obţinute de agenţii de teren.
Şefii celor două servicii s-au arătat de acord să pună la dispoziţie personal şi
informaţii noului minister, dar s-au pronunţat împotriva cedării unora dintre
prerogativele lor către acesta194.
Propunerea preşedintelui Bush a fost primită cu rezerve de presa americană,
care a subliniat că apariţia noii instituţii riscă să suscite noi rivalităţi într-o
„birocraţie deja sufocată”195. Oricum, efectuarea de schimbări majore în cadrul

192
Şi Pentagonul va avea un ţar secret, în „Realitatea românească”, 27 iunie 2002.
193
Administraţia Bush a găsit soluţia anti-tero. CIA va avea consilieri în FBI, în „Ziua”, 4 iunie 2002.
194
Şefii CIA şi FBI se opun restructurării serviciilor secrete în favoarea viitorului minister american al securităţii ,
în „Curierul naţional”, 29 iunie 2002.
195
Supersecuritatea Americii, în „Ziua”, 8 iunie 2002.

163
C.I.A. şi F.B.I. nu se va produce decât după ce Ministerul Securităţii Interne îşi va
începe activitatea196.
Pentru prima dată de la războiul de secesiune din 1878 armata americană a
primit dreptul de a efectua misiuni de menţinere a ordinii pe teritoriul naţional. Pe
17 aprilie 2002 Secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, a anunţat crearea unei noi
structuri militare, Comandamentul de Nord, căruia i s-a încredinţat sarcina de
apărare a teritoriului Statelor Unite.
Cea mai importantă schimbare la nivelul serviciilor secrete o va constitui,
probabil, deplasarea accentului de la culegerea de informaţii prin mijloace tehnice
la obţinerea de informaţii prin surse umane infiltrate în interiorul organizaţiilor şi
grupărilor care ar putea desfăşura activităţi împotriva intereselor americane.
Potrivit declaraţiei purtătorului de cuvânt al C.I.A., în 1998 C.I.A. a lansat un
program de şapte ani pentru creşterea cu 30% a numărului ofiţerilor operativi.
Renunţarea la tehnicile consacrate folosite de spionajul clasic în favoarea unor
tehnologii sofisticate, de ultimă generaţie, s-a dovedit a fi o greşeală în ceea ce
priveşte monitorizarea activităţii grupărilor teroriste. Zilele trecute acest lucru a
fost recunoscut chiar şi de senatorul Bob Graham, preşedintele Comisiei pentru
Probleme de Informaţii a Senatului: „trebuie să reevaluăm importanţa spionilor
capabili să se infiltreze în aceste celule teroriste şi să afle care le sunt intenţiile şi
capabilităţile”. Iar această modificare a metodelor de acţiune trebuie cât mai repede
pusă în practică de către serviciile secrete, chiar dacă, aşa cum declara Robert
Gates, fostul director al C.I.A., „este foarte greu să pătrunzi într-un grup gen clan
sau familie, unde testul de iniţiere constă tocmai în uciderea unor oameni
nevinovaţi”197.
Un fost ofiţer G.R.U. (Glavnoe Razvedivatelnoe Upravlenie - serviciul rus
de informaţii militare), Vitali Shlikov, declara în acest context: „Într-o anumită
măsură, problema spionaj uman versus spionaj tehnologic este lipsită de sens.
Ambele pot da rezultate bune; adevăratele probleme sunt provocate de modul în
care sunt interpretate şi folosite informaţiile furnizate de aceste forme de spionaj”.

Congresul SUA amână reorganizarea FBI şi CIA, în „Cronica română”, 3 iulie 2002.
196

197
Florin Calapod, Înfrângere categorică a spionajului american în Meciul Secolului, în „Informaţii secrete”, nr. 6,
28 septembrie 2001.

164
 În pofida eforturilor internaţionale făcute în ultimele nouă luni pentru
neutralizarea reţelei „Al-Qaida”, semnalele privind organizarea de noi acte
teroriste de către celule ale acesteia nu încetează să apară. Potrivit revistei franceze
„L'Express”, în luna iunie anul curent eforturile reunite ale mai multor servicii
secrete au reuşit să împiedice o nouă serie de atentate puse la cale de o celulă „Al-
Qaeda” din Maroc, după modelul atentatului asupra distrugătorului „USS Cole”
din octombrie 2000. Ţintele vizate erau vase de război americane şi britanice sub
pavilionul NATO, aflate în trecere prin strâmtoarea Gibraltar. Acestea ar fi urmat
să fie abordate de bărci pneumatice rapide, încărcate cu explozibil, pilotate de
terorişti sinucigaşi care trebuiau să detoneze încărcătura în imediata apropiere a
„ţintei”. În urma unei supravegheri de câteva săptămâni autorităţile marocane au
reţinut cinci cetăţeni saudiţi, trei bărbaţi şi două femei, de vârste cuprinse între 25
şi 35 de ani. Rolul acestora a constat în pregătirea organizatorică a atentatelor,
execuţia propriu – zisă urmând să revină unei echipe de „martiri”. Primele
informaţii despre celula marocană a „Al-Qaeda” au fost furnizate de prizonierii
deţinuţi în baza militară americană de la Guantanamo, Cuba198.

În loc de concluzii

Sub raport istoric se poate conchide că, în ciuda conştientizării la nivelul cel mai
înalt al factorilor de decizie de la Wasington a necesităţii reformei comunităţii
informative a SUA, imediat după încheierea oficială a Războiul Rece, măsurile
adoptate în ultimii zece ani nu au avut efectul scontat în faţa globalizării unor noi
factori de risc terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă,
agresiunea informatică şi criminalitatea transfrontalieră. Scurgerile de informaţii
privind insuccesele serviciilor de informaţii americane din ultimul deceniu
demonstrează că şi la nivelul unei superputeri mondiale, cum este SUA, adaptarea
la noul mediu de securitate internaţională constituie încă o problemă cu destule
necunoscute. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi tensiunile ivite la nivel
diplomatic produse de spionajul, la fel de agresiv ca în perioada Războiului Rece,
din partea serviciilor secrete ruseşti şi chineze ori a serviciilor tradiţional partenere
(franceze ori israeliene, ca să amintim doar două exemple), avem deja reconstituit
un tablou de ansamblu, deşi incomplet, totuşi, suficient pentru a formula concluzia
că pe frontul secret este o cu totul altă lume ce începe să semene prea puţin cu
viziunile optimiste ale celor ce teoretizează ireversibilitatea procesului globalizării
multipolare.

198
Serviciile secrete „aliate” au dejucat un nou complot Al-Qaida, în „Dosare ultrasecrete”, 15 iunie 2002.

165
Datorită emigraţiei unei mari părţi de populaţie arabă în Occident, este posibil ca
SUA şi ţările occidentale din Europa să se confrunte cu noi acte teroriste, poate
mult mai violente, având în vedere, în principal, faptul că mai toate statele s-au
coalizat împotriva acestui flagel. Faptul că, pentru prima dată din 1945, Rusia şi
Statele Unite sunt în aceeaşi tabără arată că problema terorismului începe să fie
tratată cu seriozitate, dar este şi o recunoaştere a slăbiciunii lor în faţa actelor
teroriste.
Conflictul din spaţiul israeliano-palestinian, generator de terorism, sub toate
formele sale, reprezintă un teatru de operaţiuni activ, în nici un caz izolat de marile
cercuri financiar-bancare, politice, militare şi religioase care tind spre o globalizare
multipolară.
Lărgirea NATO înseamnă şi intrarea de facto, cu drepturi şi îndatoriri în marea
coaliţie a forţelor combatante pe frontul contra terorismului mondial, în general a
ameninţărilor transfrontaliere. Numai că noii aliaţi vor aduce atât punctele lor forte,
cât şi propriile slăbiciuni, acestea din urmă putând deveni ţinte pentru organizaţiile
teroriste.
Problema fundamentală care se pune este războiul contra terorismului mondial,
declarat de SUA şi aliatele ei, va fi şi ultimul sau ne aflăm doar în faţa unei noi
expresii politice bazată pe viziuni globaliste ce doreşte să cuprindă în fapt, dacă nu
un conflict de milenii, cum e cel israeliano-palestinian, cel puţin perpetuarea
multitudinii conflictelor calde din perioada Războiului Rece? Şi într-un caz şi în
celălalt, SUA alături de aliaţii ei are nevoie de servicii secrete de informaţii foarte
puternice.

11 septembrie 2001 şi necesitatea restructurării

comunităţii informative americane

Motto: „Suntem datori celor 3000 de victime, familiilor acestora şi restului

Americii…să clarificăm de ce comunitatea noastră de informaţii nu a aflat de
atacurile din 11 septembrie înainte ca ele să se producă …Naţiunea trebuie să ţină
cont cât mai repede de învăţămintele desprinse din lecţia 11 septembrie”.
(din declaraţia lui Bob Graham, preşedintele Comitetului pentru Informaţii al
Senatului SUA, la conferinţa de presă din 14 februarie 2002)

166
Ideea prezentului subcapitol a avut drept punct de pornire un fragment pe care l-am
considerat reprezentativ dintr-un interviu acordat canalului de televiziune ABC pe
4 ianuarie 2003 de general-ul (r) KGB Oleg Kalughin, fost şef al
contrainformaţiilor externe în cadrul KGB: „Sfârşitul Războiului Rece a lăsat
comunitatea de informaţii secrete a Statelor Unite într-o stare de relaxare. Dar
comunitatea de informaţii nu are voie să intre într-o asemenea stare, chiar dacă
există unele restricţii legale sau morale. Serviciile ruse au o mai mare experienţă în
domeniu, fiindcă beneficiază de lunga istorie de spionaj şi de contraspionaj a
Ohranei ţariste199. Ele pun accentul întotdeauna pe sursele umane de informaţii.
Tehnologia este importantă în spionaj, dar numai atunci când completează sursele
umane de informaţii…Statele Unite au făcut mari progrese în materie de resurse
umane de informaţii în anii '70 şi '80, dar acum sunt în ameninţate să cadă în
extrema cealaltă”.
Informaţiile făcute publice în intervalul de timp care s-a scurs de la tragicele
evenimente din 11 septembrie 2001 au relevat faptul că sistemul american de
culegere şi analiză a informaţiilor a înregistrat cel mai grav eşec din istoria sa.
În luna august 2002 Bill Gertz, fost jurnalist la „Washington Times”, a publicat o
lucrare intitulată „Eşecul: cum au condus la 11 septembrie nereuşitele serviciilor
americane de informaţii”, în care aduce o serie de acuzaţii grave la adresa Agenţiei,
de la absenţa oricărei surse directe cu privire la Bin Laden, la excesul de birocraţie
şi colaborarea defectuoasă cu serviciile de informaţii partenere, îndeosebi cu cele
franceze şi germane.
Fostul preşedinte american Bill Clinton a solicitat iniţierea unei anchete care să
identifice greşelile serviciilor de informaţii în depistarea la timp a atacurilor din 11
septembrie. Pasivitatea acestora este cu atât mai greu de explicat cu cât au apărut
deja semnalări publice referitoare la faptul că serviciile secrete germane, egiptene,
ruse, israeliene şi italiene avertizaseră cu suficient timp înainte asupra pericolului
unui posibil atentat pe teritoriul american.
Astfel, Rakhat Aliev, fost vicepreşedinte al Comitetului naţional de securitate din
Kazhastan, a declarat că serviciile speciale ale ţării sale au intrat în anul 2000 în
posesia unei informaţii potrivit căreia membri ai „Al-Qaeda” intenţionau să
deturneze un avion care zbura între Frankfurt şi New York, cu care să lovească o
ţintă, transmiţând informaţia structurilor similare din SUA şi Germania200.
În luna iunie 2001 BND (serviciul german de informaţii externe) a transmis
guvernului american - conform unui articol publicat de „Frankfurtr Allgemeine
Zeitung” pe 14 septembrie 2001 - un avertisment privind faptul că un grup de
terorişti „plănuia o deturnare de avioane comerciale, pe care să le utilizeze apoi
contra unor simboluri ale culturii americane”.
199
Denumirea ansamblului sistemului poliţiei politice din Rusia între 1881 şi 1917.
200
Kazhastanul a avertizat în 2000 asupra riscului de atac cu un avion deturnat, în „Adevărul”, 14 mai 2002.

167
Potrivit relatărilor directorului Serviciului Federal de Securitate al Federaţiei Ruse
(Federalnaia Slujba Bezopasnosti - FSB), Nicolai Patruşev, serviciul său a
transmis în vara anului 2001 informaţii privind un grup de terorişti care se
pregăteau pentru o misiune de sinucidere aeriană în SUA. În cadrul unui interviu
acordat pe 15 septembrie 2001 preşedintele Vladimir Putin a confirmat faptul că
dispusese personal, cu o lună în urmă, alertarea SUA „în cei mai puternici termeni”
privind un atac aerian iminent împotriva unor aeroporturi şi clădiri
guvernamentale.
La rândul lor, serviciile secrete italiene au intrat în posesia unor informaţii
semnificative încă din luna august 2000, pe care le-au transmis în cel mai scurt
timp Statelor Unite. Aceste informaţii au rezultat în urma monitorizării atente, pe
parcursul a câteva luni, a şefului celulei „Al-Qaeda” din Italia, egipteanul
Mahmoud es-Sayed Abdelkader, stabilit la Roma ca „refugiat politic”. În realitate,
Mahmoud fusese condamnat în 1997 în contumacie de către un tribunal egiptean
pentru implicare în sângerosul atentat de la Luxor, soldat cu zeci de victime.
Astfel, într-o discuţie despre procurarea de paşapoarte false cu un tunisian, arestat
ulterior pentru terorism, acesta îl va întreba pe Abdelkader: „La fel vor merge
lucrurile şi în cazul Fraţilor noştri care vor merge în Statele Unite?”. În replică,
egipteanul, vizibil iritat l-a apostrofat: „Să nu mai pronunţi niciodată cuvintele
astea, nici măcar în glumă. Planul ăsta este foarte, foarte secret”201.
Tot în luna august 2002 şi Mossad–ul, celebrul serviciu de informaţii externe al
Israelului, a informat Washington- ul cu privire la un posibil „atac pe scară mare”,
la care America ar fi vulnerabilă202.
Astfel de semnale au parvenit nu numai pe canalele serviciilor de informaţii, ci şi
în mod oficial. Potrivit principalelor agenţii de presă internaţională, preşedintele
Egiptului, Hosni Mubarak, avertizase Statele Unite încă din 13 iunie 2001 asupra
posibilităţii producerii unor acte teroriste pe teritoriul său. Tot Mubarak a fost cel
care i-a transmis preşedintelui Bush informaţii despre intenţiile unei grupări
teroriste de a lansa un avion civil plin cu explozibil asupra clădirii unde urma să se
deruleze conferinţe G-8 de la Genova, în perioada 20 – 22 iulie 2001, ceea ce a
determinat autorităţile italiene să amplaseze în jurul clădirii şi a aeroportului
„Cristofor Columb” baterii antiaeriene iar pe preşedintele Statelor Unite să se
cazeze la bordul unei nave militare americane203.

201
Alte bile negre pentru serviciile secrete americane, în „Dosare ultrasecrete”, 8 iunie 2002.
202
Israeli security issued urgent warning to CIA of large-scale terror attack, „Sunday Telegraph”, 11 septembrie
2001.
203
Ce ştia preşedintele Bush despre atentate?, în „Dosare ultrasecrete”, 3 august 2002.

168
Sub presiunea mass-mediei şi opiniei publice americane, în vara anului 2002
factori de decizie din serviciile secrete americane au recunoscut faptul că deşi s-au
primit date şi informaţii cu privire la unii dintre teroriştii implicaţi în atentatele din
11 septembrie, acestea au fost ignorate.
Purtătorul de cuvânt al Casei Albe a declarat că preşedintele Bush fusese avertizat
printr-un raport al CIA, pe 6 august 2001, că membri ai reţelei teroriste „Al-Qaida”
ar putea deturna avioane de linie americane, dar că în nici un moment nu a fost
luată în calcul ipoteza unor deturnări sinucigaşe. Experţii CIA au considerat că cel
mai probabil piraţii aerului vor lua ostatici pasagerii, solicitând în schimbul
acestora eliberarea „şeicului orb” Omar Abdel Rahman, condamnat pe viaţă în
Statele Unite pentru atentatul de la World Trade Center din 26 februarie 1993204.
Potrivit postului de televiziune CBS News raportul CIA făcea însă o referire directă
la atacul asupra World Trade Center, pe care îl declara „iminent”.
Referindu-se la acest raport, consilierul pe probleme de securitate naţională,
Condoleeza Rice, declara: „Eu nu cred că cineva ar fi putut prevedea că aceşti
oameni ar putea lua un avion şi plonja cu el în World Trade Center…probabilele
deturnări erau percepute drept deturnări clasice”. Totuşi, responsabilii americani
aveau suficiente motive pentru a şti că „Al-Qaida” nu era în nici un caz o grupare
teroristă clasică.
Pe 5 noiembrie 1990 un inginer pe
numele El Sayyid Nasair l-a împuşcat în incinta hotelului
Marriot din New York pe rabinul ultranaţionalist Meir
Kahane. Nosair a fost reţinut de către poliţie la scurt timp
după asasinat. Percheziţia efectuată la domiciliul acestuia
204
Atentatul din februarie 1993 este primul

mare atentat terorist produs pe pământ american.

El a fost realizat de un grup de terorişti egipteni,

pakistanezi şi palestinieni, care au plasat un

camion încărcat cu explozivi într-o parcare

subterană situată sub unul din turnurile gemene

ale clădirii World Trade Center.

Investigatorii FBI au stabilit ulterior că atentatorii intenţionau să determine prăbuşirea celor două
turnuri iar în camion a fost plasată o cantitate importantă de cianidă, cu intenţia evidentă de a crea o
armă chimică devastatoare.

169
 a dus la descoperirea unor instrucţiuni de fabricare a unor
bombe şi a fotografiilor unor ţinte vizate, printre care se numărau Empire State
Building şi World Trade Center. Poliţia nu a acordat nici o atenţie acestor probe
până la atentatul din februarie 1993.
FBI a stabilit că unul din atentatori era Ramzi Ahmed Yousef, un terorist versat,
care
acţiona sub o duzină de nume de acoperire, fiind considerat un
„Carlos Şacalul” al lumii islamice.
Pe 11 ianuarie 1995 Abdul Hakim Murad, un vechi
colaborator al lui Yousef, a fost reţinut de poliţia filipineză ca
urmare a unui incendiu provocat în locuinţa acestuia de o explozie.
Pornind de la informaţiile găsite într-un laptop aflat la domiciliul lui Murad,
anchetatorii au stabilit că acesta lucra, în complicitate cu Yousef şi cu fratele vitreg
al acestuia, la fabricarea unor bombe în vederea distrugerii deasupra Pacificului a
11 avioane de linie americane, care urmau să decoleze din mai multe oraşe asiatice.
Teroriştii numiseră codificat acest plan operaţiunea „Bojinka” („big – bang” în
limba sârbo-croată). În cadrul acestei operaţiuni, un avion de agrement încărcat cu
explozibil urma să se lovească de cartierul general al CIA din Langley, Virginia.

În urma interogării lui Murad la baza aeriană Camp Crane, situată în apropiere de
Manila – la care a participat şi o echipă specială trimisă de Washington – acesta a
recunoscut că luase lecţii de pilotaj la o şcoală de zbor din apropiere de New York.
După numai o lunăYousef a fost arestat în Pakistan şi extrădat în Statele Unite,
fiind condamnat la 240 de ani de închisoare.
În timp ce elicopterul care îl transporta spre închisoarea Manhattan a zburat pe
deasupra World Trade Center, unul dintre agenţi a comentat că turnul era încă în
picioare. “N-ar mai fi fost, dacă aveam suficienţi bani şi explozibili” a replicat
Yousef.
În august 2002 cotidianul francez „Le Monde” a susţinut că Edwin Angeles, un
agent infiltrat de către serviciile secrete filipineze în organizaţia teroristă islamistă
„Abu-Sayyaf” şi asasinat ulterior de către membrii acesteia, declară pe o casetă
video că încă din 1989 Yousef se prezenta drept un trimis special al lui Osama Bin
Laden, având misiunea de a crea un cap de pod islamist în Filipine. Agentul secret
filipinez s-a întâlnit timp de mai mulţi ani cu Yousef, cu fratele vitreg al acestuia şi
cu un american pe nume “Terry”, care se prezenta sub pseudonimul „Fermierul”,
împreună cu care a discutat detaliile mai multor proiecte teroriste, inclusiv cel
de asasinare a Papei în timpul unei vizite
a acestuia în Filipine, utilizând un terorist
deghizat într-un preot catolic.
“Terry” s-a dovedit a fi ulterior Terry
170
 Nichols, co-autor al atentatului din 19
aprilie 1995 asupra clădirii „Alfred P.
Murrah” din Oklahoma City205.
Sfârşitul de mileniu ar fi trebuit să constituie un serios
semnal de alarmă pentru autorităţile americane. Pe 14 decembrie 1999,
Ahmed Ressam, un refugiat algerian, a fost reţinut de către
un inspector al Serviciului Vamal la graniţa cu Canada, în timp ce
încerca să introducă în Statele Unite, la bordul unui autoturism,
aproximativ 60 de kilograme de explozibil şi detonatori
improvizaţi. Aparent un mic infractor care trăia din fraudarea cărţilor de credit şi
furtul de laptop-uri, Ressam era membru al organizaţiei teroriste „Grupul Islamic
Armat”, cunoscută de specialiştii în antiterorism ca o “planetă” în “sistemul solar”
al lui “Al-Qaida”. Ressam a declarat
anchetatorilor că s-a întors recent dintr-o tabără de instruire
a lui Bin Laden, unde deprinsese, printre altele, cum să introducă gaze otrăvitoare
în sistemele de ventilaţie ale
unei clădiri, cum să amestece diferite produse chimice
pentru a fabrica explozibili, cum să utilizeze cianura şi alte
otrăvuri pentru a provoca cât mai multe victime şi că
misiunea sa era de a plasa o bombă în incinta aeroportului
din Los Angeles.

205
Pe 19 aprilie 1995 această clădire a fost

aruncată în aer de o bombă în greutate

de 2500 de kilograme, amplasată într-un

camion de un fost sergent în Războiul

din Golf, membru al unei miliţii de

extremă dreapta. În urma exploziei au

fost ucise 169 de persoane.

171
Începând cu luna ianuarie 2001 CIA a intensificat supravegherea lui Tawfiq bin
Atash, fost luptător pentru libertate în Afganistan, cunoscut ca fiind şeful gărzilor
de corp ale lui Bin Laden. Autorităţile americane îl suspectau pe Atash că a
coordonat atacul din octombrie 2000 asupra USS Cole 206. În decembrie 1999 acesta
a fost fotografiat de către serviciul de securitate malaezian, care coopera cu CIA, la
un hotel din Kuala Lumpur, în timp ce s-a întâlnit cu două persoane, identificate
ulterior drept Khalid Almihdhar şi Nawaf Alhazmi, care se aflau în Malaezia într-o
excursie organizată de o firmă cunoscută de serviciile secrete americane ca bază de
sprijin pentru “Al-Qaida”.

Pe 21 august 2001, CIA a solicitat Serviciului pentru Imigrări şi Naturalizări (INS)

să împiedice intrarea în Statele Unite a lui Almihdhar şi Alhazmi. INS a comunicat
că cele două persoane se aflau deja în ţară. Singura
adresă declarată de cei doi era Hotel Marriot din New York. Alertat, FBI a
verificat toate cele cinci hoteluri Marriot din New York, fără a reuşi să-i găsească.
La momentul comiterii atentatelor din 11 septembrie, cei doi terorişti, aflaţi la
bordul aeronavei prăbuşite în Pittsburg (Pennsylvania),
erau daţi în urmărire generală pe teritoriul Statelor Unite.

206
La 5 octombrie 2000 „Al-Qaida“ a organizat un atac sinucigaş cu un vas-capcană, având la bord peste
200 de kg de exploziv, asupra distrugătorului USS Cole, ancorat în portul Aden (Yemen), soldat cu 17
morţi, 39 de răniţi şi pagube materiale de 240 milioane de dolari.

La o zi după producerea atentatului, Kie Fallis, analist în cadrul Secţiunii “Ameninţări teroriste” a
Agenţiei de Informaţii a Departamentului Apărării (Defence Intelligence Agency – DIA) şi-a prezentat
demisia, declarând că superiorii săi i-au ignorat avertismentele cu privire la iminenţa unui atentat asupra
forţelor americane din regiune. Acuzaţiile au promovat declanşarea unei anchete de către comisia
senatorială de control asupra activităţii serviciilor de informaţii, ale cărei rezultate nu au fost însă făcute
publice.

172
Într-o lucrare publicată în Statele Unite în anul 2002, intitulată „See no evil; the
true story of a ground soldier in the CIA's war on terrorism” („Să nu vezi Răul;
povestea adevărată a unui soldat din linia întâi în războiul CIA împotriva
terorismului”), Robert Bauer, care a petrecut 21 de ani recrutând informatori pentru
CIA în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, susţine că atacurile din 11 septembrie ar
fi putut fi prevenite printr-un program ofensiv de culegere de informaţii. Dar, ca
urmare a neglijenţei, lipsei de imaginaţie, rivalităţilor birocratice, carierismului şi
imixtiunilor politice, după Războiul Rece CIA s-a irosit în lucruri lipsite de
importanţă, neexploatând oportunităţile de a penetra grupările teroriste, refuzând să
se angajeze în afacerea riscantă a culegerii de informaţii prin surse secrete umane,
ignorând sistematic semnalele care ar fi putut preveni producerea dezastrelor şi
înlăturând din funcţie cei mai „agresivi” şi talentaţi ofiţeri de caz de care dispunea.
„În anii care au premers atacurilor din 11 septembrie CIA nu a avut nici un agent
în moscheile din Germania, care ar fi putut informa cu privire la radicalizarea
îngrijorătoare a musulmanilor din Europa sau despre eforturile lui Mohamed Atta
de a recruta noi membri pe care să îi angreneze în complot – susţine Baer.
În cele mai multe ţări din Orientul Mijlociu se aflau doar unul sau doi ofiţeri ai
CIA iar majoritatea lor nu vorbeau limba arabă”.
Baer este numai unul din foştii ofiţeri de caz ai CIA profund deziluzionaţi. Printre
aceştia se numără şi Reuel Gerecht, autorul unui controversat articol apărut în
publicaţia „Atlantic Monthly”, în care afirma: „Programul contraterorist american
în Orientul Mijlociu este un mit. În anii petrecuţi în CIA, nu am auzit niciodată
vreun ofiţer de caz, în teren sau la cartierul general, care să discute despre vreo
operaţiune de recrutare împotriva unei ţinte din Orientul Mijlociu, care să îl
îndepărteze de la circuitele diplomatice sau de la participările la conferinţe pe teme
de afaceri. Operaţiuni care să dea roade pe termen lung pur şi simplu nu au
apărut”207.
Iată numai două puncte de vedere ale promotorilor unui curent care susţine că o
Agenţie birocratizată şi dornică să evite orice risc a fost incapabilă să prevină
evenimentele din 11 septembrie întrucât nu a dispus de suficienţi ofiţeri de caz
capabili să vorbească limbile locale, nu şi-a format specialişti care să se axeze pe
anumite grupări teroriste şi nu a manifestat nici un interes în investigaţii care s-ar fi
putut dovedi stânjenitoare pentru interesele instituţiei.
Două birouri teritoriale ale FBI au acuzat în luna iulie 2002 conducerea serviciului
de superficialitate în prevenirea atacurilor din 11 septembrie.

207
Pressure grows for a post-mortem on US intelligence failures, Terrorism & Security Monitor, April, 2002, p. 4 -
6.

173
Directorul FBI, Robert Mueller, a recunoscut în faţa Senatului american că
serviciul său a primit încă din vara anului 2001, de la unul dintre agenţii FBI din
statul Minneapolis, Coleen Rowley, avertismente că un anume Zacaris Moussaoui,
cetăţean francez de origine marocană, ar putea fi implicat într-un atac terorist 208. În
raportul adresat centralei FBI din Washington, Rowley sublinia faptul că
Moussaoui este genul de om capabil „să piloteze ceva drept în World Trade
Center”.
Cartierul general al FBI nu numai că a refuzat să elibereze un mandat de
percheziţie care să permită verificarea calculatorului marocanului, pe motiv că nu
există suficiente probe, dar i-a sancţionat pe agenţii din Minneapolis pentru că au
transmis informaţii despre Moussaoui Centrului de Combatere a Terorismului al
CIA.
Potrivit relatărilor presei, Moussaoui ar fi trebui să fie al 20 - lea terorist de la
bordul avioanelor kamikaze din 11 septembrie. El a fost arestat de către autorităţi
pe 17 august 2001, pentru încălcarea regimului vizelor, în urma sesizării făcute de
administratorul unei şcoli de pilotaj de avioane de linie, care l-a considerat suspect
prin faptul că a declarat că nu este interesat de procedurile de aterizare şi decolare
şi că s-a interesat dacă este posibil să te paraşutezi dintr-un avion de pasageri 209. De
abia după 11 septembrie anchetatorii FBI au aflat că Moussaoui se afla de mai
mulţi ani în atenţia serviciilor secrete franceze, întrucât vizitase în mai multe
rânduri Afganistanul, fiind antrenat în taberele „Al-Qaida”.
Într-o scrisoare de 13 pagini pe care a înmânat-o la doi dintre membrii Comitetului
Senatului pentru controlul serviciilor de informaţii, agentul Rowley a adus o serie
de acuzaţii grave la adresa conducerii instituţiei, privind: centralizarea excesivă a
deciziilor; instaurarea unui „cult al fricii”, care îndeamnă angajaţii la pasivitate;
gradul ridicat de birocraţie şi lipsa de personal cu care se confruntă birourile
teritoriale. „Deşi ultimul lucru de care FBI sau ţara au nevoie acum este o
vânătoare de vrăjitoare, Biroul trebuie să îşi facă curăţenie în propria-i ogradă” a
susţinut în finalul scrisorii agentul FBI. 210

208
FBI fusese avertizat că Moussaoui poate fi un pirat al aerului, în „Jurnalul naţional”, 14 mai 2002.
209
Moussaoui ar putea zbura în World Trade Center, în „Dosare ultrasecrete”, 18 mai 2002.
210
How the FBI blew the case, Time, 3 June 2002.

174
 Un alt raport, întocmit pe 5 iulie 2001 de către Kenneth Williams, agent
special al biroului FBI din Phoenix, Arizona, solicita verificarea mai multor
persoane originare din Orientul Mijlociu care studiau la şcoli de pilotaj din statul
Arizona, unele dintre ele fiind cunoscute ca având legături cu Osama Bin Laden.
Totodată, agentul cerea cartierului general deschiderea unei investigaţii la nivel
naţional, pentru a stabili dacă această situaţie se întâlnea şi la şcolile de pilotaj din
alte state. „Raportul Phoenix” a fost transmis prin poşta electronică atât sediului
central al FBI, cât şi serviciului de contraterorism din New York. Ca o ironie a
sorţii, şeful acestui serviciu, John O'Neil, pensionat în luna august 2001, a devenit
şeful pazei la World Trade Center, pierzându-şi viaţa în atentatul din 11
septembrie. Informaţiile cuprinse în acest raport nu au fost aduse la cunoştinţa
CIA, deşi agentul recomanda expres acest lucru211. Acesta a fost doar unul dintre
„scurt-circuitele” de comunicare între principalele servicii de informaţii americane
pus în evidenţă de rapoartele preliminare ale comisiilor parlamentare de anchetă a
evenimentelor din 11 septembrie.
În prelungirea acestor acuzaţii, Aukai Collins, informator al biroului FBI din
Phoenix, a declarat postului de televiziune american ABC că începând cu 1999 a
furnizat FBI-ului informaţii referitoare la unul dintre teroriştii sinucigaşi care a
participat la atacul asupra Pentagonului, sauditul Hani Hanjour. FBI nu a confirmat
aceste afirmaţii, dar a recunoscut că timp de patru ani Collins a primit 2500 de
dolari pe lună pentru a furniza informaţii despre comunitatea arabă din Phoenix212.
Răspunzând unor întrebări puse de către Comisia Juridică a Senatului pe tema
inexplicabilei lipse de reacţie a instituţiei pe care o conduce, directorul FBI a
declarat: „Ne-au lipsit oamenii capabili să privească întregul şi să asambleze
detaliile”.

211
US intelligence failures and the Moussaoui case („Eşecurile serviciilor de informaţii americane şi cazul
Moussaoui”), Jane's Terrorism & Security Monitor, june 2002, p.1.
212
Raportul Phoenix: FBI ştia, în „Ziua”, 25 mai 2002.

175
Cu aprobarea Congresului, Robert Mueller a declanşat o reorganizare fără
precedent a agenţiei pe care o conduce, axată pe trei direcţii: redefinirea
obiectivelor strategice; modernizarea managementului şi infrastructurii informatice
şi restructurarea componentei operative. În acest sens, Mueller va avea în vedere
restructurarea departamentelor centrale ale F.B.I., eliminarea duplicării eforturilor
şi evitarea suprapunerilor atât la nivelul structurilor locale, cât şi centrale. Pentru
creşterea eficienţei manageriale, a fost adoptată o nouă structură de comandă,
formată din patru asistenţi executivi ai directorului, responsabili pentru investigaţii
criminale, contraterorism şi contraspionaj, servicii de aplicare a legii şi
administraţie. Fiecare din cele 11 divizii ale FBI se va subordona unui din cei patru
asistenţi executivi, care vor răspunde în faţa directorului adjunct şi a directorului.
În structura FBI au mai fost înfiinţate două noi divizii: Divizia Infracţiuni
Informatice (Cybercrime Division), specializată în combaterea delictelor comise
prin intermediul caculatorului şi Divizia de Securitate (Security Division),
responsabilă pentru „integritatea” angajaţilor FBI, a sediilor Biroului şi a
sistemelor informatice proprii.
Biroul pentru coordonarea aplicării legii (Law Enforcement Co-ordination Office)
a primit ca sarcină prioritară găsirea unor soluţii de îmbunătăţire a cooperării între
diferitele agenţii de aplicare a legii iar Biroul pentru Managementul Arhivelor
(Office of Records Management) va trebui să modernizeze administrarea bazelor
de date, pentru a răspunde în timp real la solicitările departamentelor operative213.
După CIA şi FBI, Agenţia de Securitate Naţională (National Security
Agency - NSA) a fost la rândul său acuzată de superficialitate. Potrivit dezvăluirilor
presei americane, NSA a interceptat convorbirile telefonice purtate înainte de 11
septembrie 2001 între Khalid Shaik Mohammed 214, suspectat că a condus atacurile
din New York şi Washington şi Mohammad Atta, presupusul şef al piraţilor
aerieni, însă nu a informat nici un alt serviciu de informaţii. De asemenea, Agenţiei
i se mai reproşează că nu a tradus în timp util nişte conversaţii în limba arabă
interceptate înaintea atentatelor215.
La Washington au avut loc discuţii cu privire la o reformă de anvergură a
serviciilor secrete, concomitent cu reevaluarea cadrului legislativ care
reglementează activitatea de combatere a terorismului. Vicepreşedintele SUA,
Dick Cheney, a promis o revizuire riguroasă a tuturor resurselor şi operaţiunilor
serviciilor secrete.

213
Terrorist attacks prompt FBI reform („Atacurile teroriste stimulează reforma FBI”), in Jane's Intelligence
Review, february 2002, p. 21.
214
Pe 1 martie 2003 Khalid, identificat ca fiind „numărul trei” în ierarhia „Al-Qaida” a fost arestat într-o localitate
din Pakistan, în urma colaborării dintre FBI şi serviciile de securitate pakistaneze, acţiunea fiind considerată cel mai
important succes înregistrat până în prezent în „războiul împotriva terorismului”.
215
Altă agenţie de spionaj pusă la zid, www. twincities. com, 7 iunie 2002.

176
 Senatul a aprobat extinderea competenţelor serviciilor secrete de a obţine de
la furnizorii de servicii INTERNET informaţii despre e-mail-urile pe care abonaţii
lor le trimit sau primesc. Cu o supraveghere judiciară minimă pot fi, de asemenea,
interceptate telefoanele, faxurile, se pot obţine mesaje vocale, pot fi monitorizate
calculatoarele sau se pot obţine informaţii de pe cărţile de credit ale
cumpărătorilor. Eficienţa acestor măsuri este însă îngreunată de bariera lingvistică.
Potrivit unor responsabili guvernamentali din cadrul unui organism al Congresului
însărcinat cu examinarea modului de utilizare a fondurilor publice – General
Accounting Bureau - „lipsa personalului vorbitor de limbi străine a slăbit lupta
împotriva terorismului internaţional şi a traficului de droguri”. Astfel, din cei 1792
de agenţi speciali ai F.B.I., numai 14% vorbesc curent o limbă străină216.
Un alt act normativ aprobat în regim de urgenţă interzice băncilor din Statele
Unite să aibă legături cu aşa-numitele instituţii bancare „fantomă” din străinătate şi
le obligă să păstreze o evidenţă exactă a conturilor clienţilor străini217.
Pe 30 octombrie 2001 preşedintele Statelor Unite a anunţat crearea unei
celule de criză intitulată “Forţa de urmărire a teroriştilor străini” (“Foreign
Terrorist Tracking Task Force”), o dată cu introducerea unor măsuri mai
restrictive în ceea ce priveşte verificarea şi acordarea de vize imigranţilor.
Serviciul pentru Imigrări şi Naturalizări a primit dreptul de a-i reţine pe imigranţii
suspecţi de terorism pe o perioadă nedeterminată. Pe baza deciziei unor tribunale
speciale, aceştia pot fi deportaţi, fără a fi informaţi cu privire la probele existente
împotriva lor.
Autorităţile americane au anunţat, de asemenea, reintroducerea ofiţerilor în
civil pe cursele aeriene pentru a asigura siguranţa zborurilor, instituirea unui sistem
naţional de identificare bazat pe amprente personale şi fotografii digitale,
înfiinţarea unui nou organism specializat în combaterea terorismului, cu atribuţii la
nivel naţional, care să beneficieze de informaţiile tuturor celorlalte agenţii de
informaţii americane218 şi acordarea de atribuţii sporite în domeniu CIA.

216
Penurie de agenţi bilingvi în serviciile secrete americane, în „Adevărul”, 14 februarie 2002.
217
Washingtonul ia noi măsuri pentru combaterea spălării banilor, în „Ziua”, 27 octombrie 2001.
218
La conducerea noului organism, numit Office of Homeland Security - Biroul pentru Securitate Internă, a fost
numit Tom Ridge, fost guvernator al statului Pennsylvania şi un apropiat al preşedintelui Bush.

177
 Secretarul Departamentului de Justiţie, John Ashcroft, a solicitat o
„relaxare” a reglementărilor care ar putea îngreuna lupta împotriva terorismului, în
special în domeniul interceptării comunicaţiilor. Fostul preşedinte George Bush,
director al CIA în timpul Administraţiei Ford, a vorbit imediat după atentat de
“necesitatea de a elibera sistemul american de informaţii de o parte dintre
constrângerile care îl apasă”. La rândul său Ted Price, fost şef al Directoratului
Operaţii al CIA, a declarat: “Până acum nu a existat niciodată voinţa politică de a
privi terorismul ca pe un inamic real. Acum însă, suntem în război”. În acest sens,
agenţii CIA au primit aprobarea să utilizeze toate mijloacele posibile în războiul
împotriva terorismului. În cadrul Agenţiei au fost înfiinţate detaşamente speciale
pentru intervenţii operative împotriva acţiunilor teroriste desfăşurate pe teritoriul
altor state. Componenţa acestor detaşamente, subordonate Centrului de luptă
împotriva terorismului al CIA, este secretă219.
Agenţia şi-a propus să modifice reglementările interne adoptate în 1995,
conform cărora agenţii operativi trebuie să obţină aprobare de la cel mai înalt nivel
înainte de a apela la serviciile unor informatori care au desfăşurat activităţi ilegale,
inclusiv abuzuri în domeniul drepturilor omului. Astfel de reglementări împiedică,
potrivit responsabililor CIA, recrutarea unor surse importante, uneori
indispensabile, în rândul organizaţiilor şi grupărilor teroriste.
S-a vehiculat chiar informaţia că preşedintele George W. Bush intenţionează
să ridice restricţia de asasinare a liderilor politici ai altor ţări, care se află în vigoare
din 1976, când preşedintele Gerald Ford a aflat că CIA plănuise uciderea lui Fidel
Castro220. Potrivit unui sondaj de opinie realizat de New York Times şi postul de
televiziune CBS la un an după atentatele din 11 septembrie, 65% din cei chestionaţi
s-au arătat de acord ca serviciile secrete americane să primească dreptul de a
asasina cetăţeni străini care comit acte teroriste împotriva SUA.
La rândul său, Departamentul Apărării a cerut Congresului să aprobe crearea
în cadrul Pentagonului a unui post de subsecretar al protejării informaţiilor
clasificate, care va avea sarcina de a coordona informaţiile obţinute de serviciile de
informaţii subordonate Departamentului Apărării şi de a colabora cu celelalte
agenţii de informaţii americane. În acest fel se încearcă prevenirea unor crize de
tipul celei din 11 septembrie, când principalele servicii secrete americane nu au
reuşit să colaboreze pentru a preveni producerea atentatelor221.

219
http: www. rian. ru, 5 iunie 2002.
220
Schimbarea la faţă a serviciilor secrete americane după atentatele de marţea trecută, în „Dosare ultrasecrete”,
22 septembrie 2001.
221
Şi Pentagonul va avea un ţar secret, în „Realitatea românească”, 27 iunie 2002.

178
 Tot în vederea unei mai bune cooperări în interiorul comunităţii informative,
s-a decis ca CIA să aibă un grup de consilieri în interiorul FBI. 222 De altfel, în
cadrul FBI a fost recent înfiinţat un Birou de Informaţii (Office of Intelligence) a
cărui conducere a fost încredinţată unui veteran al CIA. De asemenea, 600 de
agenţi federali care se ocupau de diverse delicte federale (trafic de droguri, jafuri
bancare, răpiri etc.) au fost mutaţi în cadrul unor unităţi de contraterorism.
Pe 6 iunie 2002 preşedintele Bush a solicitat Congresului, într-un discurs
televizat, să susţină iniţiativa Casei Albe de creare a unui „superminister” pentru
securitate internă, pe structura Biroului pentru Securitate Internă, fondat imediat
după atacurile teroriste de la New York şi Washington. În intenţia Casei Albe noul
Minister al Securităţii Interne urma să fie înfiinţat până la sfârşitul anului, urmând
să includă Serviciul Secret, poliţia, paza de coastă, serviciile de imigraţie, serviciul
de securitate al Ministerului Transporturilor, Agenţia federală pentru
managementul dezastrelor (Federal Emergency Management Agency - FEMA),
precum şi servicii specializate ale Ministerelor Energiei şi Sănătăţii.
În decembrie 2002 acest proiect s-a materializat, Washingtonul anunţând crearea
Ministerului Securităţii Interne, având aproximativ 170 000 de angajaţi şi un buget
anual de circa 37 de miliarde de dolari, a cărui activitate este axată în patru mari
domenii: securitatea transporturilor şi frontierelor; pregătirea reacţiei în caz de
situaţii de urgenţă; contra-măsuri în materie de atacuri chimice, biologice sau
nucleare şi protejarea infrastructurilor223.
În subordinea noului minister funcţionează o divizie însărcinată cu
colectarea şi analiza datelor obţinute de toate serviciile de informaţii americane cu
privire la ameninţările teritoriului naţional şi cu evaluarea vulnerabilităţilor
diverselor infrastructuri ale ţării.
În noua structură CIA şi FBI vor rămâne independente, dar vor avea obligaţia de a
furniza toate informaţiile obţinute de agenţii de teren în cele patru domenii de
competenţă menţionate. Şefii celor două servicii s-au arătat de acord să pună la
dispoziţie personal şi informaţii noului minister, dar s-au pronunţat împotriva
cedării unora dintre prerogativele lor către acesta224.
Înfiinţarea Ministerului Securităţii Interne a marcat cea mai „semnificativă
reorganizare a comunităţii informative americane de la al doilea război mondial.
„Pentru guvernul Statelor Unite nu există misiune mai importantă decât protejarea
teritoriului naţional de posibile atacuri teroriste”, a declarat preşedintele Bush în
discursul prin care a anunţat înfiinţarea noului „mega-minister”, depăşit în
dimensiuni numai de Departamentul Apărării şi Serviciul Poştal al Statelor Unite.
222
Administraţia Bush a găsit soluţia anti-tero. CIA va avea consilieri în FBI, în „Ziua”, 4 iunie 2002.
223
President unveils new anti-terrorist strategy, Jane's Terrorism & Security Monitor, september 2002, p.15.
224
Şefii CIA şi FBI se opun restructurării serviciilor secrete în favoarea viitorului minister american al securităţii ,
în „Curierul naţional”, 29 iunie 2002.

179
 Propunerea preşedintelui Bush a fost primită cu rezerve de analiştii
specializaţi în servicii secrete, care au subliniat că apariţia noii instituţii riscă să
suscite noi rivalităţi într-o „birocraţie deja sufocată” 225. Într-o serie de articole
publicate în presa din Washington, un fost angajat a CIA, semnând cu pseudonimul
Mr Shirley, a susţinut că mult mai eficientă ar fi fost restructurarea radicală a
sarcinilor şi responsabilităţilor zecilor de agenţii guvernamentale americane având
atribuţii în domeniul culegerii informaţiilor, care suferă de lipsuri „abisale” în ceea
ce priveşte sursele secrete umane atât de necesare în contextul noilor ameninţări
prezente în mediul internaţional de securitate de după încheierea Războiului
Rece226.
Cea mai importantă schimbare la nivelul serviciilor secrete o va constitui,
probabil, deplasarea accentului de la culegerea de informaţii prin mijloace tehnice
la obţinerea de informaţii prin surse umane infiltrate în interiorul organizaţiilor şi
grupărilor care ar putea desfăşura activităţi împotriva intereselor americane.
Renunţarea la tehnicile consacrate folosite de spionajul clasic în favoarea unor
tehnologii sofisticate, de ultimă generaţie, s-a dovedit a fi o greşeală în ceea ce
priveşte monitorizarea activităţii grupărilor teroriste. În acest sens, senatorul Bob
Graham, preşedintele Comisiei pentru Probleme de Informaţii a Senatului, afirma:
„trebuie să reevaluăm importanţa spionilor capabili să se infiltreze în aceste celule
teroriste şi să afle care le sunt intenţiile şi capabilităţile”. Iar această modificare a
metodelor de acţiune trebuie cât mai repede pusă în practică de către serviciile
secrete, chiar dacă, aşa cum declara Robert Gates, fostul director al CIA, „este
foarte greu să pătrunzi într-un grup gen clan sau familie, unde testul de iniţiere
constă tocmai în uciderea unor oameni nevinovaţi”227.
Un fost ofiţer GRU (Glavnoe Razvedivatelnoe Upravlenie - serviciul rus de
informaţii militare), Vitali Shlikov, declara în acest context: „Într-o anumită
măsură, problema spionaj uman versus spionaj tehnologic este lipsită de sens.
Ambele pot da rezultate bune; adevăratele probleme sunt provocate de modul în
care sunt interpretate şi folosite informaţiile furnizate de aceste forme de spionaj”.

225
Supersecuritatea Americii, în „Ziua”, 8 iunie 2002.
226
Homeland security: true reform or more bureaucracy? („Securitatea internă: adevărată reformă sau mai multă
birocraţie?”), Jane's Terrorism & Security Monitor, july 2002, p.3.
227
Florin Calapod, Înfrângere categorică a spionajului american în Meciul Secolului, în „Informaţii secrete”, nr. 6,
28 septembrie 2001.

180
În pofida resurselor umane, tehnice şi financiare fără precedent utilizate în
„războiul împotriva terorismului”, rezultatele obţinute până în prezent sunt departe
de a fi liniştitoare. În ultimul an şi jumătate s-au înregistrat zeci de atentate
teroriste planificate de „Al-Qaida” sau grupări teroriste apropiate de aceasta, multe
dintre ele îndreptate împotriva intereselor americane. Un raport dat publicităţii pe
25 octombrie 2002 de către un organism de experţi în domeniul securităţii
subordonat Consiliului pentru Relaţii Externe, din care fac parte şi doi foşti
senatori americani, a subliniat faptul că „Statele Unite rămân periculos de
vulnerabile în faţa unui potenţial atac terorist, existând un risc ridicat ca o lovitură
teroristă de proporţii să se soldeze chiar cu mai multe victime decât cele
înregistrate pe 11 septembrie”. Printre cele mai vulnerabile locaţii din SUA se
numără porturile, rafinăriile şi punctele de trecere a frontierei. Raportul face
referire şi la lacunele activităţii spitalelor de urgenţă americane, care nu sunt
suficient echipate pentru a face faţă unor atacuri chimice sau bacteriologice,
concluzionând că „America este în continuare nepregătită să prevină şi să răspundă
unor atacuri teroriste de proporţii catastrofice pe teritoriul naţional”. Această
comisie este aceeaşi care a realizat un raport similar cu şase luni înainte de
atentatele din 11 septembrie 2001.
În luna februarie 2002 comitetele pentru controlul serviciilor de informaţii din
Senat şi Camera Reprezentanţilor au declanşat o anchetă comună cu privire la
atentatele din 11 septembrie, pentru a stabili:
ce informaţii deţinea comunitatea informativă cu privire la ameninţări sau
potenţiale ameninţări teroriste la adresa SUA;
existenţa unor eventuale informaţii care ar fi putut preveni atacurile din 11
septembrie;
cum au cooperat diferitele agenţii de informaţii şi aplicare a legii înainte de 11
septembrie;
dacă factorul de decizie a avut vreun rol în eşecul serviciilor de informaţii.
Pentru a se edifica, comisia de anchetă condusă de către Eleanor Hill a intervievat
sute de ofiţeri de informaţii şi angajaţi ai agenţiilor de aplicare a legii şi a consultat
mii de documente emanând de la diverse servicii de informaţii, precum şi de la alte
instituţii guvernamentale americane.

181
Rezultatul audierilor a pus în lumină o campanie declanşată cu mult timp în urmă
de către „Al-Qaida” împotriva intereselor Statelor Unite, care la momentul
respectiv nu a fost percepută în întreaga ei complexitate şi profunzime. Fără a
răspunde tranşant la întrebarea dacă atentatele din 11 sptembrie ar fi putut fi
prevenite, rezultatele anchetei au indicat că agenţiile de informaţii americane
monitorizau mai multe persoane care au luat parte la atacurile teroriste; că au
existat unele avertismente cu privire la forma de realizare a atentatelor; că au lipsit
analizele strategice ale informaţiilor cu privire la ameninţări teroriste obţinute de
către diferitele agenţii guvernamentale americane228.
Încheiem cu un punct de vedere exprimat de un analist al revistei Terrorism &
Security Monitor în luna aprilie 2002: „Până în prezent nu s-a găsit nici un moment
potrivit pentru a vorbi despre eşecurile care au făcut posibil 11 septembrie. Imediat
după atacuri, a pune întrebări incomode părea complet lipsit de patriotism. Apoi,
războiul din Afghanistan a captat atenţia tuturor. Acum, când suntem pe punctul
de a obţine victoria, poate că ar fi bine să începem să ne întrebăm ce a mers rău.
După Pearl Harbour, Statele Unite au reacţionat şi şi-au înfrânt inamicii, dar în
acelaşi timp au demarat un proces de regândire radicală a instituţiilor militare, de
informaţii şi diplomatice prin prisma lumii care se schimba. Nimic care să semene
cu asta nu se întâmplă acum la Washington”.

Este evident că restructurarea unui serviciu de informaţii cu o istorie de 56 de ani

nu se poate produce peste noapte. Personalul trebuie împrospătat prin atragerea
unor angajaţi care să dispună de cu totul altfel de calităţi şi cunoştinţe; procedurie
operaţionale trebuie înlocuite, pentru a pemite o mai amre flexibilitate, îndeosebi în
ceea ce priveşte penetrarea unor grupări închise, de tipul celor teroriste sau
aparâţinând crimei organizate; culegerea de informaţii, structurată încă pe spaţii
geografice, va trebui reorganizată pentru a acoperi fenomene cu caracter
transfrontalier. Altfel spus, decenii întregi de cultură specifică Războiului Rece şi
de birocratizare vor trebui uitate iar specialiştii susţin că schimbările în planul
mentalităţilor se produc mult mai greu decât cele din plan organizatoric sau
normativ. Ceea ce este cert este că 11 septembrie 2001 a marcat sfârşitul unei epoci
şi începutul alteia nu doar pentru comunitatea informativă a Statelor Unite, ci
pentru serviciile de informaţii din întreaga lume.

Cât de eficient este „războiul împotriva terorismului”?

228
US intelligence report reveals missed opportunities, in Jane's Intelligence Review, november 2002, p. 20 -22.

182
După declanşarea războiului din Irak, au existat numeroase avertismente şi
speculaţii cu privire la producerea unui val de atentate teroriste îndreptate
împotriva unor obiective occidentale. Pe măsura scurgerii timpului, absenţa
oricărui semn care să indice o campanie teroristă coordonată la nivel global i-a
determinat şi pe cei mai pesimişti analişti să îşi lase temerile deoparte.
Din păcate, predicţiile s-au dovedit a fi întemeiate. Săptămâna 12 – 18 mai 2003 a
marcat un record sumbru în ceea ce priveşte numărul şi gravitatea actelor teroriste
comise după punctul culminant reprezentat în istoria mondială a terorismului de
momentul 11 septembrie 2001.
În noaptea de 11/12 mai 2003 trei maşini capcană conduse de terorişti sinucigaşi au
explodat aproape simultan în capital saudită, Riad, cu numai câteva ore înainte de
sosirea secretarului de stat american Colin Powel, aflat într-un turneu în Orientul
Mijlociu. Atentatul s-a soldat cu moartea a 34 de persoane şi rănirea altor 200, din
care o bună parte cetăţeni americani. În incident şi-au pierdut viaţa şi 9 atentatori.
Atentatele s-au produs în imediata apropiere a complexului rezidenţial „Al-
Hamra”, locuit cu precădere de cetăţeni străini, precum şi a complexului
administrativ al societăţii americane „Venyl”, care se ocupă de pregătirea Gărzii
Naţionale saudite.
La 1 mai 2003 Departamentul de Stat emisese un avertisment adresat
cetăţenilor americani, sfătuindu-i să renunţe la călătoriile în Arabia Saudită,
întrucât structurile specializate americane deţineau informaţii că grupări teroriste ar
fi în faza finală a pregătirii unor atentate împotriva comunităţii americane. O
săptămână mai târziu autorităţile saudite anunţaseră că se află în căutarea a „19
terorişti, dintre care 17 saudiţi”, aflaţi în legătură cu „Al-Qaida”, care pregăteau
atentate teroriste.
Mai mulţi responsabili americani au declarat că atentatele „poartă
semnătura” „Al-Qaida”. Potrivit ministrului de interne al Arabiei Saudite cele trei
atacuri au vizat ţinte americane şi occidentale, fiind comise de kamikaze aflaţi în
legătură cu reţeaua condusă de Osama Bin Laden.
În urma tragicelor evenimente, Departamentul de Stat a solicitat tuturor
membrilor de familie ai personalului diplomatic acreditat în Arabia Saudită să se
întoarcă în ţară, solicitând totodată guvernului saudit să adopte măsuri adecvate
pentru protecţia zonelor locuite de cetăţeni americani (potrivit estimărilor, numărul
americanilor din Arabia Saudită este de aproximativ 40 000)229.

229
Al-Qaida loveşte din nou, în „Ziua”, 13 mai 2003.

183
Adus în prim plan într-un mod spectaculos ca urmare a luării de ostatici de la
teatrul Dubrovka din centrul Moscovei, din seara zilei de 23 octombrie 2002,
terorismul cecen a revenit şi el în atenţia opiniei publice. În dimineaţa zilei de 12
mai 2003 un camion încărcat cu explozibil a intrat în plin în sediul local al
administraţiei pro-moscovite din oraşul Znamenskoie (nordul Ceceniei), în care se
aflau şi birouri ale Serviciului Federal de Securitate (Federalnaia Slujba
Bezopasnosti - FSB), un prim bilanţ estimând 40 de morţi şi aproximativ 180 de
răniţi230. Majoritatea victimelor au fost ceceni care lucrau în administraţia pro-rusă,
dar şi un număr neprecizat de militari ai forţelor speciale ruse.
Deflagraţia, deosebit de puternică, a distrus în întregime clădirea, provocând un
crater cu adâncimea de 2 metri şi diametrul de 16 metri. Potrivit relatărilor
supravieţuitorilor, santinelele au deschis focul asupra camionului, dar şoferul a
reuşit să treacă de bariere, izbindu-se de zidul clădirii.
Acest a fost primul atentat sinucigaş realizat pe teritoriul Ceceniei după
referendumul din 23 martie 2003, care a decis rămânerea Ceceniei în Federaţia
Rusă. Lideri ai rebelilor ceceni ameninţaseră în repetate rânduri că îşi vor spori
atacurile pentru a submina rezultatele votului231.
Ca o confirmare a faptului că ameninţările cecene trebuie luate în serios, o zi
mai târziu o femeie terorist sinucigaş a încercat să îl asasineze pe şeful
administraţiei cecene pro-ruse, Ahmad Kadarov, în timp ce acesta participa la o
sărbătoare religioasă în localitatea Islikan-Iurt, situată la 45 km est de Groznâi). În
urma atentatului, au fost ucise 30 de persoane, alte 150 fiind rănite.
Menţionăm că aceste reprezintă primul atentat sinucigaş comis de o femeie
pe teritoriul Ceceniei. La nivel mondial există numai câteva grupări teroriste care
au apelat la femei pentru realizarea de atentate sinucigaşe. Dintre acestea, amintim
Tigrii Eliberatori ai Tamililor (The Liberation Tigers of Tamil Eelam - LTTE),
Partidul Muncitorilor din Kurdistan (începând cu 16 aprilie 2002 a adoptat
denumirea de Congresul pentru Libertate şi Democraţie al Kurdistanului -
KADEK) şi Brigăzile Martirilor „Al-Aqsa”. Apariţia femeilor terorist sinucigaş
reprezintă un fenomen cu caracter de noutate şi pentru Israel. Din ianuarie 2002 în
Israel s-au înregistrat 14 cazuri de femei terorist sinucigaş, din care 10 au fost
reţinute înainte de a comite actul terorist (două dintre ele s-au răzgândit iar opt au
fost împiedicate să îşi ducă până la capăt misiunea)232.

230
Ultimul atentat cecen avusese loc pe 27 decembrie 2002, când doi terorişti sinucigaşi, aflaţi la volanul unor
camioane pline cu exploziv, intraseră în statul major al administraţiei ruse din Groznâi, omorând 72 de persoane.
231
Zeci de morţi şi sute de răniţi într-un atentat din Cecenia, în „Adevărul”, 13 mai 2003; vezi şi Carnagiu cu 40 de
morţi în Cecenia, în „Ziua”, 13 mai 2003.
232
Că numărul femeilor kamikaze este în continuă creştere a dovedit-o şi faptul că jumătate dintre cei 50
de membri ai comandoului cecen care a luat circa 800 de ostatici în incinta teatrului Dubrovka din
centrul Moscovei

184
 Într-o declaraţie publică făcută pe 16 mi 2003, preşedintele Federaţiei Ruse,
Vladimir Public, a afirmat că terorismul şi proliferarea armelor nucleare sunt „cea
mai mare ameninţare la adresa securităţii poporului rus”, angajându-se să
soluţioneze definitiv problema terorismului cecen, oricâte eforturi ar solicita un
astfel de demers.
În noaptea de 16/17 mai Marocul, ţară considerată un adevărat
„paradis al turismului”, a devenit la rândul său ţinta terorismului internaţional. În
jurul orei 22 în Casablanca au avut loc cinci atentate teroriste sinucigaşe, care au
transformat centrul capitalei într-un adevărat câmp de luptă. Primele trei explozii
au vizat un restaurant italienesc condus de un evreu, situat în apropierea
consulatului Belgiei, hotelul de cinci stele Farah, în care erau cazaţi numeroşi
cetăţeni străini şi Centrul comunităţii israelite. Aproape simultan o bombă a
explodat în vecinătatea unui cimitir evreiesc şi o alta în restaurantul clubului „Casa
Espana”, frecventat de oameni de afaceri şi diplomaţi spanioli. Martorii oculari au
declarat că teroriştii au acţionat în acelaşi fel la toate „obiectivele”: i-au înjunghiat
pe paznici pentru a putea pătrunde în incinte, după care s-au aruncat în aer,
provocând explozii de proporţii.
Potrivit unui prim bilanţ furnizat de ministrul marocan de interne, în atentat şi-au
pierdut viaţa 41 de persoane, peste 100 fiind rănite. În cursul unei conferinţe de
presă, acesta a declarat că în atentate şi-au pierdut viaţa 13 atentatori sinucigaşi şi
că au fost arestaţi trei suspecţi de origine marocană, printre care şi un atentator
rănit. Chestionat cu privire la o eventuală legătură între aceste atentate şi cele
produse în urmă cu câteva zile la Riad, ministrul de interne marocan a apreciat că
este notabilă „simultaneitatea atacurilor şi similitudinea modului de operare”233.

au fost femei. Îmbrăcate în negru şi purtând centuri cu explozibil, ele au declarat în faţa
camerelor de luat vederi: „suntem mai hotărâte să murim decât sunteţi voi să trăiţi”. Potrivit revistei
franceze „Le Figaro”, majoritatea femeilor combatante din Cecenia sunt văduve, ele fiind motivate de
trei sentimente: vinovăţia de a fi în viaţă, disperarea şi dorinţa ca războiul să ia sfârşit.

233
Masacru la Casablanca, în „Evenimentul zilei”, 18 mai 2003.

185
Mass media a subliniat faptul că în ultimele luni în Maroc au fost arestaţi mai mulţi
membri ai unor grupări radicale şi că în urmă cu un an poliţia marocană a
neutralizat o celulă a reţelei „Al-Qaida” condusă de trei saudiţi, care planificase o
serie de atentate împotriva unor vase sub pavilionul NATO care traversau
Strâmtoarea Gibraltar. Din această perspectivă şi ţinând cont de faptul că Marocul
este considerat unul din principalii aliaţi ai SUA din regiune în „războiul împotriva
terorismului”, se conturează tot mai clar ipoteza implicării în atentate a temutei
reţele conduse de Osama bin Laden. De altfel, într-un discurs difuzat la începutul
lunii liderul „Al-Qaida” menţiona Marocul printre statele care în care musulmanii
trebuie să se mobilizeze „pentru a se elibera de regimurile-marionetă aservite
Americii”.
Sfârşitul „săptămânii negre” a fost marcat de o serie de atentate sinucigaşe care au
avut loc în Israel, scopul acestora fiind de a compromite dialogul israeliano-
palestinian înainte de începe.
Pe 17 mai 2003, cu puţin înaintea primei întâlniri la vârf israeliano-palestiniene
din ultimele 31 de luni, un terorist sinucigaş în vârstă de 21 de ani, aparţinând
grupării teroriste Hamas, s-a aruncat în aer în cartierul evreiesc din oraşul Hebron,
ucigând un cuplu de coloni.
Apoi, chiar în timpul întâlnirii dintre premierul israelian Ariel Sharon şi recent
numitul premier al Autorităţii Naţionale Palestiniene, Mahmoud Abbas,doi
palestinieni de 19, respectiv 18 ani, au deschis focul asupra membrilor unei colonii
din Cisiordania, rănind doi evrei înainte de a fi ucişi. Atentatul a fost revendicat de
Brigăzile Martirilor „Al-Aqsa”.
În dimineaţa zilei de 18 mai, în jurul orei 5.45, un alt terorist sinucigaş, în vârstă de
19 ani, student la Institutul Politehnic din Hebron, deghizat în evreu ultrareligios,
şi-a declanşat centura explozivă la bordul unui autobuz, în apropierea cartierului
general al poliţiei israeliene din Ierusalimul de Est. Atentatul s-a soldat cu 7 morţi
şi 20 de răniţi. O jumătate de oră mai un alt terorist, somat la un baraj al forţelor de
securitate, s-a aruncat în aer, fără a provoca însă nici o victimă.
Presa a ţinut să sublinieze faptul că una din cele mai negre săptămâni din istoria
terorismului nu avea cum să ocolească Israelul şi teritoriile palestiniene, în care,
numai de la declanşarea celei de a două Intifade (28 septembrie 2000), s-au
înregistrat 93 de atentate teroriste, soldate cu 357 de victime234.

234
Teroriştii fac măcel şi în Israel: 12 morţi, peste 20 de răniţi în câteva ore, în „Adevărul”, 19 mai 2003.

186
Recentul val de atentate teroriste i-a determinat pe unii analişti şi reprezentanţi ai
mass-media să readucă în discuţie problema eficienţei „războiului împotriva
terorismului”. Motivul? În pofida resurselor umane, tehnice şi financiare fără
precedent utilizate în „războiul împotriva terorismului” şi a succeselor reputate de
către coaliţia condusă de Statele Unite împotriva unor ţări acuzate că au susţinut
terorismul internaţional, rezultatele obţinute până în prezent sunt departe de a fi
liniştitoare.
După războiul din Afganistan, Statele Unite au depus eforturi deosebite pentru a
identifica „centrul de greutate” al reţelei „Al-Qaida”. Potrivit declaraţiilor
autorităţilor americane, din 11 septembrie şi până în prezent peste 2700 de suspecţi
de terorism au fost arestaţi în întreaga lume, printre aceştia numărându-se şi o serie
din locotenenţii lui Osama Bin Laden 235. Aceste pierderi, deşi serioase, nu par să fi
blocat pe termen lung acţiunile „Al-Qaida”. Serviciile de informaţii occidentale
continuă să aibă numai o imagine aproximativă despre dimensiunea reală a
„tentaculelor” reţelei lui Bin Laden236.
Din atentatele comise în săptămâna 12 – 18 mai 2003, două – cele de la Riad şi
Casablanca – poartă în mod clar semnătura organizaţiei „Al-Qaida”. În intervalul
de timp care s-a scurs de la 11 septembrie 2001 s-au înregistrat însă zeci de
atentate teroriste planificate de „Al-Qaida” sau grupări teroriste apropiate de
aceasta, multe dintre ele îndreptate împotriva intereselor americane. Iată, pe scurt,
un bilanţ al principalelor atentate în spatele cărora se presupune că s-a aflat reţeaua
teroristă coordonată de Osama Bin Laden:
21 septembrie 2001 – la ora 10.15 o puternică explozie s-a produs în incinta unei
uzine petrochimice aparţinând grupului TotalFinaElf, în oraşul francez Touluse.
Bilanţul: 29 morţi şi 4400 de răniţi. Printre victime s-a numărat şi un anume
Hassan Jandoubi, care se angajase cu cinci zile înainte de explozie şi care era
îmbrăcat cu mai multe perechi de pantaloni. Cunoscut cu legături în rândul
radicalilor islamişti, Jandoubi se certase în repetate rânduri cu colegii de muncă
care abordaseră steagul american după atentatele din 11 septembrie;
12 noiembrie 2001 – un avion Airbus A300 aparţinând companiei American
Airlines s-a prăbuşit la scurt timp după decolare, în cartierul Queens din New
York. Oficial a fost vorba de un accident aviatic, dar mai mulţi piloţi ai unor
avioane de vânătoare F-15 au declarat că imediat după incident au primit ordin să
survoleze zona golfului Jamaica, pentru a identifica eventuale ambarcaţiuni de mici
dimensiuni de la bordul cărora s-ar fi putut lansa o rachetă sol-aer;

235
Una din cele mai mediatizate capturi a avut loc pe 1 martie 2003, când serviciile speciale americane, împreună cu
cele pakistaneze, l-au reţinut în Rawalpindi (Pakistan) pe Khalid Sheikh Muhammad, considerat a fi unul din cei mai
importanţi planificatori ai „Al-Qaida” şi suspectat a fi „creierul” atentatelor din 11 septembrie.
236
Will Iraq spawn a new wave of Islamic terror?, în Jane's Terrorism & Securitx Monitor, aprilie 2003, p.2.

187
23 ianuarie 2002 – Daniel Pearl, reporter al publicaţiei Wall Streat Journal, a fost
răpit în Karachi de către membri ai unei grupări pakistaneze având legături cu “Al-
Qaida”, fiind asasinat ulterior;
17 martie 2002 – atentat cu bombă într-o biserică din Islamabad frecventată de
cetăţeni occidentali, soldat cu 5 morţi;
11 aprilie 2002 – atentat cu camion–capcană împotriva unei sinagogi situate pe
insula Djerba din Tunisia, soldat cu 19 morţi, în majoritate turişti germani;
8 mai 2002 – atentat cu bombă într-un autobuz din Karachi, în care şi-au pierdut
viaţa 11 cetăţeni francezi;
14 iunie 2002 – atentat cu maşină-capcană în apropierea consulatului american din
Karachi, soldat cu moartea a 12 pakistanezi şi rănirea altor 45;
5 septembrie 2002 – atentat cu maşină-capcană în Kabul, în urma căruia au fost
ucise 32 de persoane;
1 octombrie 2002 – explozie într-un bar din Zamboanga, localitate situată pe insula
Mindanao din Filipine, în care au fost ucise trei persoane, inclusiv un militar
american din Beretele Verzi;
6 octombrie 2002 – petrolierul francez Limburg a fost grav avariat în apropierea
coastelor Yemenului în urma unui atentat sinucigaş cu un vas-capcană, atribuit
„Al-Qaida”; un membru al echipajului a fost ucis;
8 octombrie 2002 – atentat împotriva unei tabere americane de instrucţie situată pe
insula Failaka (Kuweit), în care şi-a pierdut viaţa un puşcaş marin, un altul fiind
grav rănit. Cei doi terorişti, cetăţeni kuweitieni, au fost împuşcaţi mortal în
schimbul de focuri. Potrivit declaraţiilor ministrului de interne kuweitian,
autorităţile au intrat în posesia unei casete video în care teroriştii îşi declarau
apartenenţa la „Al-Qaida”;
12 octombrie 2002 – o bombă amplasată într-un club de noapte din insula Bali a
ucis 185 de persoane, în majoritate turişti străini;
17 octombrie 2002 – două bombe explodează într-un magazin din Zamboanga,
omorând 7 persoane;
18 octombrie 2002 – un dispozitiv exploziv amplasat într-un autobuz din Manila
face 14 victime;
20 octombrie 2002 – diplomatul american Laurence Foley a fost asasinat în faţa
locuinţei sale din Amman (Iordania) de către 2 membri “Al-Qaida”;

188
28 noiembrie 2002 – dublu atentat îndreptat împotriva unor ţinte civile israeliene în
Mombasa (Kenya), soldat cu 14 morţi şi peste 80 de răniţi. Trei atentatori
sinucigaşi au intrat cu un autoturism de teren plin cu exploziv în clădire hotelului
de lux Paradise, la scurt timp după ce în acesta se cazaseră 60 de turişti israelieni.
Câteva minute mai târziu, au fost lansate două rachete asupra unui Boeing 737
aparţinând companiei private israeliene Arkya, având la bord 271 de pasageri, care
decolase spre Tel Aviv. Din fericire, acestea nu şi-au atins ţinta. Mai multe posturi
arabe de televiziune au susţinut că atacurile au fost organizate de cetăţeanul
egiptean Ahmed Abdallah, cunoscut ca fiind membru „Al-Qaida”
9 iunie 2003 – un autoturism capcană a explodat la Kabul, în apropierea unui
autobuz cu militari germani din cadrul Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru
Securitate în Afganistan, omorând 4 dintre aceştia şi rănind alţi 29. Atentatul
sinucigaş a fost comis de un combatant taliban arab, membru „Al-Qaeda”.
Acestea sunt numai o parte din faptele care îi îndreptăţesc pe experţi să considere
că „Al-Qaida” acţionează în prezent într-un mod diferit, dar de o manieră „mai
insidioasă şi la fel de periculoasă”, rămânând o organizaţie teroristă transnaţională
„a cărei lichidare va necesita – potrivit punctului de vedere exprimat de Institutul
de Studii Strategice din Londra – cel puţin eforturile unei generaţii”.
Incidentele teroriste descrise anterior au fost interpretate de către unii drept tot
atâtea bătălii pierdute în „războiul împotriva terorismului”. Pe fondul campaniei
militare din Afghanistan, istoricul britanic Michael Howard susţinea, în cotidianul
„The Guardian” din 31 octombrie 2001, că strategia de eliminare a teroriştilor
aleasă de Statele Unite seamănă cu „încercarea de a elimina celulele canceroase cu
ajutorul unei lămpi de sudură”. În opinia sa Washingtonul a făcut o greşeală
imposibil de reparat calificând drept „război” campania antiteroristă, acordând în
acest fel Al-Qaida un statut pe care nu îl merită şi creând o imensă presiune din
partea opiniei publice de a trece la acţiuni militare. „Aşa cum am descoperit în
Palestina şi Irlanda de nord, teroriştii câştigă o bătălie importantă în momentul în
care reuşesc să provoace autorităţile să folosească forţa împotriva lor”.
Alţi analişti au pus eşecurile înregistrate în lupta împotriva terorismului pe seama
perspectivei democraţiilor occidentale de abordare a terorismului, care continuă să
rămână mai degrabă pasivă decât proactivă. Ei au criticat tendinţa guvernelor de
adăugare a noi nivele de birocraţie în interiorul instituţiilor implicate în combaterea
terorismului după 11 septembrie 2001, în loc de a căuta să le elimine, pentru a
obţine o mai mare eficienţă în combaterea fenomenului.

189
După înfiinţarea Departamentului pentru Securitate Internă (Department of
Homeland Security – DHS), un „megaminister” cu 180 000 de angajaţi, la sfârşitul
lunii ianuarie 2003 preşedintele George W. Bush a anunţat înfiinţarea unui Centru
Integrat pentru Ameninţarea Teroristă (Terrorist Threat Integration Center –
TTIC), având misiunea de a analiza informaţiile obţinute de către Agenţia Centrală
de Informaţii (Central Intelligence Agency – CIA), Biroul Federal de Informaţii
(Federal Bureau of Information – FBI), Agenţia de Informaţii a Apărării (Defence
Intelligence Agency – DIA), Biroul Naţional pentru Recunoaşteri (National
Reconnaissance Office – NRO) şi nou creatul DHS. Centrul va fi condus de un
director numit de către şeful CIA şi va fi încadrat cu experţi în contraterorism
provenind de la agenţiile enumerate anterior. El va avea două misiuni principale:
întocmirea unei „matrici zilnice a ameninţării teroriste” („daily threat matrix”)
pentru preşedinte şi elaborarea de analize privind terorismul pentru diferite agenţii
de informaţii (DHS fiind considerat principalul „consumator”). Centrul Integrat
pentru Ameninţarea Teroristă va organiza o bază de date „la zi” cu toţi teroriştii
cunoscuţi, inclusiv cu cei suspectaţi de acte de terorism, accesibilă tuturor
entităţilor federale şi se va asigura că informaţiile provenind din toate categoriile
de surse sunt integrate şi analizate în mod optim, dând naştere unui „tablou” cât
mai comprehensive al ameninţării teroriste. Pentru aceasta, angajaţii săi vor avea
acces la toate informaţiile aflate la dispoziţia guvernului, de la rapoarte de teren la
evaluări analitice complexe237. Mai mulţi membri ai comisiilor parlamentare de
control asupra activităţii serviciilor de informaţii au criticat faptul că noua structură
este concepută ca o „anexă” a CIA, pronunţându-se în favoarea subordonării sale
Departamentului pentru Securitate Internă sau FBI.
Birocraţiei sporite i se adaugă rivalităţile manifestate între diferitele agenţii
de informaţii pentru a se afirma în operaţiunile contrateroriste. În aceste sens,
numărul din ianuarie 2003 al revistei „Jane's Intelligence” făcea referire la
preluarea de către Pentagon a unora dintre sarcinile aflate în mod tradiţional în
competenţa Agenţiei Centrale de Informaţii.
Tensiunile dintre Pentagon şi CIA datează din timpul primului război din
Golf, când generalul Norman Schwarzkopf, comandantul forţelor aliate, a susţinut
că informaţiile primite de la CIA au fost aproape în întregime „nefolositoare”.
Pentru a îmbunătăţi relaţia dintre cele două instituţii au fost create echipe de sprijin
informativ – National Intelligence Support Teams, alcătuite din reprezentanţi ai
mai multor agenţii de informaţii, atât militare, cât şi civile, menite să realizeze un
flux informativ provenind din toate categoriile de surse disponibile la nivelul
comunităţii informative.

237
USA centralises terror threat assessments, în Jane's Intelligence Review, March, 2003, p. 4.

190
Potrivit declaraţiilor lui Richard Pearle, preşedintele Consiliului pentru Politici în
Domeniul Apărării al Pentagonului (Pentagon's Defense Policy Board), în pofida
progreselor făcute de CIA după 11 septembrie 2001, în prezent Agenţia nu dispune
de capacităţile operaţionale pentru a prelua comanda bătăliei globale împotriva
„Al-Qaida”, neexistând nici un motiv pentru care „activităţile paramilitare –
considerate vitale în contracararea terorismului internaţional - să nu fie conduse
mai degrabă de către Departamentul Apărării, decât de CIA”.
În opinia lui Robert Andrews, fost asistent al secretarului apărării pentru
operaţii speciale şi conflicte de intensitate scăzută (Special Operations and Low
Intensity Conflict), forţele speciale, numărând 47000 de militari, reprezintă
elementele forte în combaterea „Al-Qaida”. Ca un argument în acest sens, în luna
decembrie 2002 în cadrul Departamentului Apărării au luat fiinţă o serie de unităţi
contrateroriste de elită, numite „grupuri pentru operaţiuni preventive proactive”.
Această decizie marchează declinul structurii însărcinate cu operaţiuni paramilitare
a CIA (Special Activities Division), care prin acţiunile sale atrăsese în trecut
vehemente critici asupra Agenţiei238.
În efortul de a-şi mări capabilităţile necesare în „războiul împotriva
terorismului” Pentagonul caută să preia controlul asupra întregii comunităţi
informative americane. Un prim succes în acest demers l-a constituit crearea în
cadrul Departamentului Apărării a funcţiei de subsecretar de stat pentru informaţii,
cea mai înaltă poziţie în domeniul informaţiilor din cadrul Pentagonului.
Potrivit reglementărilor în vigoare, directorul Agenţiei Centrale deţine şi
titlul de Director al Informaţiilor Centrale (Director of Central Intelligence – DCI),
calitate în care ar trebui să coordoneze activitatea întregii comunităţi informative
americane. În practică, peste 80% din cele 35 de miliarde de dolari alocate de la
buget activităţii de informaţii ajung la structuri informativ aflate în subordinea
Departamentului Apărării: Agenţia de Informaţii a Apărării, Agenţia Naţională de
Securitate (National Security Agency - NSA), Biroul Naţional pentru Recunoaşteri,
Agenţia Naţională pentru Imagistică şi Cartografie (National Imagery and
Mapping Agency – NIMA), serviciile de informaţii ale diferitelor categorii de arme
(infanterie, aviaţie, marină). CIA dispune numai de aproximativ 4 miliarde dolari,
aceasta fiind suma aflată sub controlul direct al DCI. Prin urmare, chiar dacă DCI
stabileşte sarcini şi priorităţi de acţiune pentru toate agenţiile de informaţii
americane, în realitate agenţiile militare, care reprezintă cel mai mare
„consumator” de informaţii, se află sub controlul direct al secretarului apărării.
Crearea postului de subsecretar al apărării pentru informaţii, susţin unii
analişti, este menită să diminueze şi mai mult rolul DCI şi, implicit, pe cel al
Agenţiei Centrale de Informaţii.
vezi pe larg Special Operations Forces take care of war on terror, în Jane's Intelligence Review, January 2003, p.
238

42-44.

191
 Disensiunile între Pentagon şi CIA s-au manifestat şi în ceea ce priveşte
activitatea de producţie analitică a informaţiilor. În acest sens, Richard Pearle
declara: „Consider că CIA a făcut o greşeală pe care un serviciu de informaţii nu ar
trebui să o facă niciodată: aceea de a fi permis modelului său despre realitate să
devină un filtru de care unele informaţii nu pot trece întrucât se află în disonanţă cu
modelul. În cazul terorismului, modelul l-a constituit convingerea că extremiştii
religioşi nu ar putea conlucra, fiind în cele mai multe cazuri ostili unii altora. În
acest fel CIA a eşuat în a sesiza colaborarea care se derula între grupările teroriste
de această factură”.
Informaţiile necesare războiului din Irak au determinat un nou conflict între
CIA şi agenţiile de informaţii militare. Nemulţumit de lipsa informaţiilor CIA cu
privire la legăturile dintre „Al-Qaida” şi regimul lui Saddam Hussein - în condiţiile
în care pentru Washington era esenţială circumscrierea invadării Irakului
„războiului împotriva terorismului” - Pentagonul a înfiinţat un „grup de evaluare
contrateroristă”, numit „echipa B”, pentru a se diferenţia de grupul omolog de
analişti constituit în cadrul CIA („echipa A”). O „echipă B” fusese înfiinţată pentru
prima dată în anii '70, când responsabilii Departamentului Apărării consideraseră
că CIA subestimase constat nivelul ameninţării reprezentate de către Uniunea
Sovietică.
Suporterii „echipei B” susţin că aceasta a descoperit o serie de documente, aflate în
arhivele CIA, care se refereau la un „pact de neagresiune” între „Al-Qaida” şi
Saddam Hussein, precum şi la instruirea unor membri „Al-Qaida” pe teritoriul
Irakului, în timp ce suporterii „echipei A” susţin că astfel de informaţii provin de la
surse cu un grad scăzut de credibilitate, neputând fi valorificate. Un fost ofiţer
CIA, Robert Bauer, care a acţionat pe teritoriul Irakului, a făcut o serie de
declaraţii care prezintă aceste confruntări dintr-o cu totul altă perspectivă: „Fiţi
siguri că dacă CIA ar fi deţinut informaţii privind relaţia dintre Irak, Al-Qaida şi 11
septembrie, le-ar fi furnizat demult. Este absurd să pretinzi că CIA îl protejează pe
Saddam Hussein. Pur şi simplu, nu există nici un fel de probe… iar Pentagonul
exercită presiuni asupra CIA pentru a-şi modifica punctul de vedere. Cred că CIA
pur şi simplu nu doreşte să fie atrasă într-un război politizat împotriva terorismului.
Se pare însă că alte servicii de informaţii nu au aceleaşi scrupule”. Acest punct de
vedere este susţinut de mai mulţi analişti ai CIA, care consideră că „echipa B” este
formată din ideologi conservatori a căror menire este de a-i oferi preşedintelui
Bush o alternativă la concluziile CIA, care să fie utilă politicii actuale a Casei Albe
în domeniul combaterii terorismului.

192
În opinia lui Bauer bătălia birocratică dintre CIA şi Pentagon a fost deja câştigată
de către militari. În aceste condiţii, Agenţiei nu îi mai rămâne altceva de făcut
decât să se afirme ca vocea opoziţiei. „Bush resimte aceeaşi frustrare pe care a
trăit-o Regan când a dorit să pornească la război împotriva teroriştilor…resursele
de care dispune nu sunt suficiente pentru a satisface nevoile administraţiei…
Comandamentul pentru Operaţiuni Speciale al Pentagonului este cel care s-a
angajat să suplinească acest gol”239.
După ocuparea Irakului, la cerea secretarului american al Apărării, Donald
Rumsfeld, directorul CIA a dispus constituirea unei echipe formate din foşti ofiţeri
CIA care să procedeze la o reevaluare a informaţiilor furnizate de agenţie cu
privire la Irak, prin prisma documentelor şi informaţiilor găsite de către forţele
speciale americane „în teren”. Potrivit declaraţiilor unui înalt responsabil al CIA,
publicate de cotidianul „New York Times”, acest demers nu reprezintă o anchetă
oficială, şi cu atât mai puţin o „vrăjitoare de vrăjitoare”, ci o modalitate de a
îmbunătăţi modul de funcţionare a comunităţii informative americane240.
„Încă gândim în modele învechite, în loc să analizăm cum luptă teroriştii şi să
căutăm să îi înfrângem cu propria tactică - arăta profesorul Sloan, de la Institutul
pentru Prevenirea Terorismului, înfiinţat în urma primului atentat de proporţii
realizat pe teritoriul SUA în 1995241. Pentru a fi eficienţi în anihilarea unui astfel de
adversar este nevoie să creăm o serie de micro-organizaţii care să se implanteze
într-o regiune timp de ani de zile pentru a lupta împotriva terorismului. Sarcina
primară a unor astfel de structuri ar fi culegerea de informaţii, dar nu ar trebui să se
limiteze la aceasta. Ele ar trebui astfel concepute încât să fie capabile să realizeze
pe cont propriu lovituri preventive împotriva adversarului”. Este vorba practic de
un fel de „război murdar” împotriva terorismului, în care atacurile teroriste să fie
prevenite prin metode „agresive” de penetrare şi neutralizare a celulelor teroriste, o
abordare similară celei adoptate de către Israel după atentatul comis la Jocurile
Olimpice de la München (septembrie 1972). Dintr-o astfel de perspectivă,
mandatele limitate la teritoriul naţional ale forţelor de poliţie şi agenţiilor de
informaţii sunt neadaptate unui inamic care include reţele şi „jucători”
internaţionali. Vechea şi simplista distincţie între război, activitatea de informaţii,
acţiuni acoperite şi misiuni paramilitare este lipsită de relevanţă într-o lume nouă,
în care au apărut noi ameninţări.

239
idem, p. 47.
240
vezi pe larg Miruna Munteanu, CIA şi testul adevărului, în „Dosare ultrasecrete”, 31 mai 2003, p.4.
241
Pe 19 aprilie clădirea federală „Alfred P. Murrah” din Oklahoma City fost aruncată în aer de o bombă în greutate
de 2500 de kg., amplasată într-un camion de un fost sergent în Războiul din Golf, membru al unei miliţii de extremă
dreapta. În urma exploziei au fost ucise 169 de persoane.

193
 Potrivit expertului american, o modalitate de a depăşi o astfel de limitare
este de a adopta o versiune a sistemului de reacţie antiteroristă utilizat de către
Marea Britanie în Irlanda de Nord în anii '80. Aceasta ar presupune crearea unor
formaţii de dimensiuni reduse, care să reunească cadre de informaţii, ofiţeri de
poliţie şi forţe speciale, având drept principală sarcină depistarea şi neutralizarea
„ţintelor” relevante.
Încheiem cu punctul de vedere susţinut de profesorul Sloan ca o concluzie a
argumentării sale: „Pentru a menţine şi proteja integritatea şi stabilitatea modelului
democratic al statului, trebuie să ne angajăm într-o cursă a imaginaţiei. Pe 11
septembrie teroriştii au atins apogeul ingeniozităţii, transformând un mijloc de
transport într-o armă de distrugere în masă. Va trebui să îi împiedicăm să îşi pună
în practică o nouă inovaţie, întrucât cu certitudine experţii lor se află deja la
planşeta de proiectare”.
Serviciile de informaţii americane şi războiul din Irak

Nu a constituit o surpriză faptul că un rol important în războiul din Irak a

revenit agenţilor din teren ai serviciilor de informaţii americane, atât militare, cât şi
civile. Un incident produs pe 6 aprilie 2003 s-a bucurat însă de o puternică
mediatizare. Potrivit relatărilor principalelor agenţii de presă, agenţi CIA şi
membri ai forţelor speciale americane au deschis focul asupra convoiului
diplomatic rus condus de ambasadorul Vladimir Titorenko, care părăsise Bagdadul
cu destinaţia Siria, considerând că la bordul autoturismelor se afla o parte
importantă a arhivei serviciului secret irakian, temutul „Muhabharat”. În urma
tirurilor, şoferul ambasadorului Federaţiei Ruse a fost rănit cu trei gloanţe în
abdomen. Mai multe cotidiene ruse au prezentat incidentul drept „prima ciocnire
directă între SVR şi CIA”. Într-o declaraţie oficială, Washingtonul a calificat
incidentul drept o „greşeală regretabilă”.

194
 După numai câteva zile, problema arhivei serviciilor secrete irakiene a
revenit în atenţia opiniei publice. Pe 11 aprilie 2003 forţele americane au ocupat
mai multe sedii ale serviciilor secrete irakiene, găsind şi un număr de dosare
abandonate de către ofiţerii de informaţii irakieni. Două zile mai târziu, în presa
americană apăreau mai multe documente găsite cu acest prilej, care puneau într-o
lumină complet nefavorabilă serviciile secrete ale Federaţiei Ruse. Printre acestea,
s-a numărat un raport privind cinci agenţi ai „Muhabharat” care pe 15 septembrie
2002 absolviseră cursuri de perfecţionare în „Mijloace fototehnice şi optice” şi
„Mijloace de supraveghere acustice” în cadrul Centrului Special de Pregătire al
SVR din Moscova. Purtătorul de cuvânt al SVR, Boris Labusov, a confirmat
autenticitatea documentelor, recunoscând că serviciul său a pregătit agenţi irakieni,
dar numai în problema combaterii unor ameninţări transfrontaliere, de tipul crimei
organizate sau terorismului. Pe 20 aprilie 2003 cotidianul britanic „The Telegraph”
a prezentat la rândul său o serie de documente care probau o legătură strânsă între
serviciile de informaţii irakiene şi cele ruse. Printre documentele transmise de SVR
colegilor din „Muhabharat” s-au numărat un raport secret datat 13 septembrie 2002
intitulat „Propaganda de securizare a operaţiunii militare a Statelor Unite contra
Irakului”; o stenogramă a unei convorbiri confidenţiale purtate la Roma de
premierul britanic Tony Blair cu omologul său italian, Silvio Berlusconi, pe 15
februarie 2002, în care Blair afirma că preşedintele Bush i-a vorbit de o serie de
„lucruri negative decise de Statele Unite cu privire la soarta viitoare a Irakului”; un
raport datat 27 noiembrie 2000, conţinând o listă a asasinilor profesionişti din
Occident disponibili la momentul respectiv242.

COMUNITATEA INFORMATIVĂ A FEDERAŢIEI RUSE

DE LA ELŢÂN LA PUTIN

242
Vezi pe larg Vladimir Alexe, „Dosarele negre” ale lui Saddam, în „Dosare ultrasecrete”, 10 mai 2003, p. 2-3.

195
„Cu cât mai slab este statul, cu atât este mai necesar serviciul
de informaţii. Din păcate, astăzi, Rusia este un stat slab şi, mai
mult ca oricând, ea are nevoie de un serviciu de informaţii
puternic, pentru a cunoaşte din timp ameninţările la adresa
intereselor ei naţionale, care nu sunt puţine.”
(General–locotenent Leonid Scerbaşin, şeful Direcţiei I
Principale a K.G.B.)

„Nu ne vom lăsa intimidaţi! Nu înseamnă că dacă occidentalii

ne cer să ne rducem operaţiunile de informaţii în străinătate,
trebuie să facem sluj în faţa lor!”
(din interviul acordat de general–colonelul Evgheni Timokhin,
directorul GRU în perioada 1991-1992, ziarului forţelor armate
ale Comunităţii Statelor Independente - Krasnaia Zvezda, pe 29
aprilie 1992)

196
 Majoritatea specialiştilor frontului secret, atât din rândul foştilor protagonişti, cât
şi al teoreticienilor mai mult sau mai puţin implicaţi, direct ori indirect, în eternele
„acţiuni oculte” care au contribuit în mod decisiv la producerea, influenţarea ori
gestionarea unor crize politice, economice, militare sau de altă factură - dar mai tot
timpul însoţite de evenimente cu impact istoric -, susţin la unison că serviciile
secrete ruso-sovietice, dincolo de cruzime şi duritate, au fost extrem de eficiente în
tot ceea ce au întreprins.
Au existat desigur şi numeroase „bile negre”, ca peste tot de altfel în acest
domeniu, numai că acestea sunt de regulă explicate în contextul unor „inabilităţi”
ale regimurilor politice sub ordinele cărora s-au aflat, ceea ce, să recunoaştem, le
măreşte şi mai mult aura de invincibilitate. Cât adevăr există într-o asemenea
manieră de interpretare este mai greu de precizat, dar cert rămâne faptul că
instituţiile de care vorbim au supravieţuit regimurilor politice care le-au creat. Nu
trebuie să coborâm prea mult în istorie pentru a ne convinge de acest lucru.
Supravieţuirea temutului KGB după prăbuşirea URSS, în 1991, este exemplul cel
mai elocvent. Cosmetizările de faţadă, sau după o expresie mai elevată, „adaptarea
la noile condiţii impuse de regimul democratic”, sunt de domeniul evidenţei.

197
Un alt aspect de interes îl constituie şi faptul că foşti ofiţeri ai KGB şi G.R.U.,
defectori reali sau legendaţi, agenţi şi colaboratori, deopotrivă metamorfozaţi în
memorialişti ori autori de lucrări ştiinţifice, sunt primiţi cu braţele deschise în ţările
occidentale, deci în rândurile foştilor adversari, acolo unde li se oferă condiţii
dintre cele mai bune pentru a-şi depăna amintirile şi, evident, pentru a-şi „rotunji”
pensiile243. Alteori îi găsim participând împreună cu foştii lor adversari la
seminarii, colocvii, mese rotunde, congrese etc., unde se dezbat teme legate de
rolul şi locul serviciilor secrete în ansamblul instituţiilor statului de drept sau
evoluţia lor în contextul globalizării şi al luptei contra terorismului „sinucigaş”,
„atipic” sau „asimetric” – după expresii teoretice de ultimă oră – deci, au ca obiect
noul factor de risc ce exercită o presiune extrem de puternică asupra sistemelor
clasice de securitate naţională, zonală, regională, continentală sau chiar planetară.

243
De exemplu, putem citi într-un anunţ publicitar „Centrul de Studii pentru Contraspionaj şi Securitate din
Alexandria, statul Virginia (SUA), oferă specialişti care să-i introducă pe amatorii cu bani în tainele serviciilor
secrete. Turiştii vor putea participa la o croazieră cu spioni în Bahamas, în perioada 10-17 martie şi 14-21 aprilie
2002. Ei vor lua parte şi la seminarii, unde li se vor prezenta spioni la pensie din CIA, FBI şi KGB, şi autori de cărţi
despre spioni. Vor putea comenta cazuri de spionaj intrate în istorie. Alte domenii vor cuprinde literatură de
spionaj, tehnologie specifică, impactul spionajului, agenţi dubli şi cârtiţe. În plus, curioşii vor putea vedea
echipamente reale de spionaj, folosite de elitele din KGB şi CIA, colecţionate de H. Melton. Seara turiştii vor cina
cu diferiţi ofiţeri care au lucrat la CIA, FBI şi KGB, vor auzi relatări despre experienţele din spionajul şi
contraspionajul mondial. Printre seniorii suspiciunii, veniţi în croazieră, vor figura David Major, un rezervist din
FBI, care l-a consiliat pe Ronald Reagan în materie de contraspionaj la Consiliul Naţional de Securitate  Oleg
Kalughin, altădată general maior în KGB, care a condus contraspionajul sovietic extern  Peter Earnest, fost ofiţer
la CIA pentru Europa şi, mai târziu, cu funcţie de conducere la CIA  Nigel West, autor a peste 25 de cărţi de
spionaj şi de istorie militară. Croaziera va mai avea ca invitaţi şi alţi aşi ai informaţiilor  Rusty Capps şi John
Gaskill, agenţi în retragere de la FBI Ken Crosby, care a lucrat la serviciul se Spionaj al FBI în America de Sud pe
timpul celui de-al doilea război mondial  Iuri Şveţ, fost general maior la KGB, care a lucrat sub acoperire de
corespondent la agenţia TASS, pe lângă ambasada sovietică de la Washington  Hayden Peake, romancier şi
biograf Bart Bechtel, ofiţer în retragere de la CIA, şeful programului croazierei cu spioni”. (Vezi „Lumea
magazin”, an IX, nr. 11 (103) 2002, p.7).

198
Prin urmare, nimic nu mai e ca înainte, totul se schimbă (sau trebuie schimbat?)
într-un ritm ameţitor, iar foştilor protagonişti ai frontului secret din perioada
Războiului Rece, paradoxal, li se rezervă un loc aparte în ceea ce termenii pur
tehnici denumesc „pregătirea contrainformativă a populaţiei”, şi nu numai. Şi totul
„prinde la public”, adică „situaţia operativă rămâne sub control”, întrucât totul este
dirijat şi monitorizat de instituţii specializate în gestionarea crizelor, din care
serviciile secrete nu lipsesc. Este, de altfel, şi contextul în care cărţile de
memorialistică ori exegezele despre istoria spionajului şi a contraspionajului devin
adevărate bestseller-uri care fac deliciul marelui public iubitor de lecturi istorice cu
şi despre spioni.
Nu mai puţin important este şi faptul că „dezvăluirile” celor din Occident merg, în
ansamblu, pe aceeaşi lungime de undă cu concluziile disertaţiilor academice ale
istoricilor de la Moscova. Ne referim aici la monumentala lucrare apărută în patru
volume, sub egida Academiei Federaţiei Ruse şi sub coordonarea ştiinţifică a lui
Evgheni Primakov, ce tratează istoria KGB. Şi, pentru ca tabloul să fie complet, să
menţionăm că multe portofolii ministeriale importante ale guvernelor Federaţiei
Ruse, începând cu 1991, precum şi cel de prim-ministru (Evgheni Primakov) ori
înalta funcţie de preşedinte şi şef la statului (Vladimir Putin) au fost, şi sunt
onorate, de foşti ofiţeri ai serviciilor secrete sovietice.
Dar nu acest lucru este important, ci obstinaţia cu care „KGB după KGB” – temă
formulată de cercetătoarea americană Amy Knight244 – şi nu mai puţin celebra teză
a lui Jean-François-Deniau, potrivit căreia „sovieticii au plecat pentru a rămâne” 245,
au fost lansate (sau impuse?) ca un avertisment în lumea ştiinţifică.
Iată suficiente motive pentru care ne-am încumetat la o sinteză despre serviciile
secrete ruso-sovietice bazată pe un excurs documentar printre sursele deschise şi
oficiale publicate în ultimul deceniu în presa scrisă, audio vizuală ori în literatura
de specialitate.
Mutaţii survenite în comunitatea informativă
a Federaţiei Ruse după Războiul Rece

244
Vezi pe larg Amy Knight, KGB după KGB. Scurtă istorie a eternei securităţi de stat, Bucureşti, Editura Elit,
1999.
245
Brian Crozier, Hans Huyn, Constantine Menges, Eduard Sablier, Fenixul roşu, Editura Agni, 1996, p.107.

199
 În afară de procurarea unui impresionant volum de informaţii politice,
ştiinţifice şi tehnologice, KGB a contribuit din plin la elaborarea noului mod de
gândire al epocii Gorbaciov. Glasnostul şi perestroika au fost susţinute
instituţional de KGB, deoarece au fost considerate un mijloc de a revitaliza un
sistem politic şi economic muribund.
În luna octombrie 1988, la conducerea KGB a fost numit Vladimir Kriucikov, timp
de 14 ani şeful Direcţiei I Principale. La scurt timp după numire, acesta a declanşat
o campanie de relaţii cu publicul fără precedent. Ofiţerii KGB vor da numeroase
interviuri în presa sovietică şi occidentală, realizând chiar şi un film de televiziune
intitulat „KGB astăzi”. Pentru prima dată în istoria relaţiilor bilaterale sovieto-
americane, un director al CIA a apărut la posturile de televiziune din întreaga lume
în timp ce vizita sediul central al KGB din Moscova. Mesajul fundamental al
acestei campanii era: KGB respectă legalitatea sovietică, se delimitează de ororile
trecutului stalinist şi propune un sistem care să garanteze că astfel de orori nu vor
mai fi posibile în viitor.
În august 1991, convins că Gorbaciov dirija dezintegrarea sistemului sovietic,
Kriucikov a fost unul din liderii tentativei de puci îndreptate împotriva acestuia. La
încercarea de lovitură de stat, din 22 august, au participat şi alţi factori de comandă
ai KGB, printre care şeful Serviciului de gardă, general-maior Iuri Plehanov şi
comandantul grupei speciale Alfa, general-maior Viktor Karpuhin. Cu numai cinci
zile înainte, Kriucikov emisese un ordin secret prin care dispunea arderea celor mai
importante dosare din arhiva KGB. În urma eşecului tentativei de lovitură de stat,
preşedintele KGB a fost arestat sub acuzaţia de „conspiraţie în scopul asumării
puterii” şi „trădare de patrie”, împreună cu alţi 11 participanţi la complot, iar
ministrul de interne, Boris Pougo, s-a sinucis246.
Pe 28 august 1991, Colegiul de conducere al KGB a fost dizolvat, unităţile de luptă
ale acestuia au fost transferate la Ministerul Apărării şi a fost înfiinţată o comisie
de anchetă care să lămurească rolul KGB în cadrul tentativei de lovitură de stat. La
conducerea KGB a fost numit generalul-locotenent Leonid Scerbaşin, şeful
Directoratului I Principal, dar în urma opoziţiei lui Boris Elţîn, după numai două
zile, el a fost înlocuit cu Vadim Bakatin247.

246
Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p.350.
247
Aleksandr Korjakov, Boris Elţîn. Din zori până în amurg, Editura Antet, Bucureşti, 1997, p.109.

200
În cadrul procesului de restructurare a KGB, Directoratul V a fost înlocuit cu
Directoratul pentru Protecţia Constituţiei, iar în cadrul Directoratului II Principal a
fost înfiinţat un Directorat de Luptă împotriva Criminalităţii. Modificările au vizat
mai mult structurile centrale, în teritoriu vechile structuri rămânând, în cea mai
mare parte, intacte248.
KGB a fost desfiinţat oficial pe 11 octombrie 1991, pe baza unei hotărâri a
Consiliului de Stat şi două săptămâni mai târziu vor lua naştere trei servicii plasate
sub responsabilităţi diferite: Serviciul Interrepublican de Securitate
(Mejrespublikanskaia Slujba Bezopasnosti – M.S.B.), având atribuţii
contrainformative şi de combatere a terorismului, în fruntea căruia a fost numit
Vadim Bakatin, fost ministru de interne al URSS; Serviciul Central de Informaţii
(Tsentralnaia Slujba Razvedki – TsSR), care a înlocuit Direcţia I Principală a
KGB, subordonându-şi întregul personal extern al acesteia şi Comitetul pentru
Apărarea Frontierelor de Stat (Komitet po Ohrana Gosudarstvenoi Graniti -
K.O.G.G.), care va prelua efectivele Direcţiei Principale de Grăniceri a KGB.
Directoratul VIII Principal (Comunicaţii şi criptografie), Directoratul XVI
(Informaţii electronice) şi trupele de transmisiuni ale KGB vor fi reunite într-un
Comitet pentru Comunicaţii Guvernamentale (Komitet Pravitelstvenoi Sviazi -
K.P.S.).
Pe 8 decembrie 1991, odată cu semnarea de către Rusia, Ucraina şi Belarus a
acordului de constituire a Comunităţii Statelor Independente (CSI), organele
suprarepublicane de informaţii îşi vor pierde orice competenţă 249. După
destrămarea URSS, fostele republici din cadrul acesteia au procedat la constituirea
unor servicii de informaţii proprii, pe baza structurilor KGB Astfel, în Ucraina va
lua naştere Serviciul de Securitate al Ucrainei (S.B.U.), în Belarus, Comitetul
pentru Securitatea Statului, în Republica Moldova, Azerbaidjan şi Tadjikistan –
Ministere ale Securităţii Naţionale, în Armenia, Directoratul de Stat al Securităţii
Naţionale, în Georgia, Ministerul Securităţii Statului, în Kazahstan, Kirghiztan şi
Turkmenistan – Comitete pentru Securitatea Naţională, iar în Uzbekistan, Serviciul
Securităţii Naţionale.
Federaţia Rusă nu a întârziat nici ea să îşi creeze propriile structuri de
informaţii. Încă din 26 noiembrie 1991, prin decret prezidenţial, a fost înfiinţată
Agenţia Federală de Securitate a Federaţiei Ruse (Agenstvo Federalnoi
Bezopasnosti – A.F.B.), pe structura KGB-ului R.S.F.S.R., în fruntea căreia a fost
numit generalul Viktor Ivanenko.

Radu Tudor, Pulverizarea KGB, în „Dosarele istoriei” , anul III, numărul 1 (17)/1998, p.24.
248

Andrei Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, Editura Nemira, Bucureşti,
249

1995.

201
Pe 19 decembrie 1991, Boris Elţân a semnat un decret prin care desfiinţa
Ministerul de Interne al Uniunii Sovietice şi Serviciul Interrepublican de Securitate
(M.S.B.), acestea urmând să fuzioneze cu Agenţia Federală de Securitate (A.F.B.)
în cadrul Ministerului Securităţii şi Afacerilor Interne (Ministerstvo Bezopasnosti i
Vnutrennîh Del – M.B.V.D.). În urma protestelor Parlamentului şi a rezervelor
manifestate de Curtea Constituiţională, această structură, care îşi propunea să
reunească toate organele de informaţii şi securitate internă, a fost desfiinţată. În
locul acestui „superminister” au fost create, pe 24 ianuarie 1992, Ministerul
Securităţii (Ministerstvo Bezopasnosti – M.B.), care a înglobat A.F.B. şi M.S.B.,
pus sub comanda lui Viktor Barannikov şi Ministerul de Interne al Federaţiei Ruse
(Ministerstvo Vnutrennîh Del - M.V.D.), condus de Viktor Erin. Ministerul
Securităţii a absorbit 17 structuri principale ale KGB-ului, între care cele de
contrainformaţii, spionaj militar, securitatea transporturilor, paza frontierelor,
securitate industrială, filaj, investigaţii, luptă împotriva crimei organizate,
interceptarea corespondenţei şi convorbirilor telefonice, represiune politică.
Singurele responsabilităţi majore ale KGB-ului care îi lipseau Ministerului
Securităţii erau informaţiile externe, codurile şi cifrurile, unităţile de
telecomunicaţii şi serviciul de protecţie a preşedintelui. Numărul total al angajaţilor
era de 137.900.
Avalanşa de reorganizări şi schimbări de personal, la care s-a adăugat publicitatea
negativă la care au fost supuse serviciile de securitate după august 1991, şi-au pus
în mod semnificativ amprenta asupra angajaţilor. Un ziarist din presa centrală rusă
vorbea chiar de o „criză psihologică” a celor care îşi desfăşurau activitatea în
domeniu: „Există o campanie de discreditare a organelor de securitate, chiar cu
încercări de a le distruge complet, există dorinţa de a privi munca agenţilor ca fiind
clandestină şi imorală, există demascarea, fără discriminare, a agenţilor… În plus,
angajaţii Ministerului Securităţii au trecut printr-o perioadă de lungă reorganizare
în urma căreia unele subunităţi au fost eliminate, uneori nechibzuit. Ei s-au
confruntat cu instabilitatea şi nu au avut linii directoare precise în activitate 250. Ca
rezultat, unii angajaţi au început să-şi caute de lucru în structuri comerciale
profitabile, iar alţii sunt în expectativă sau stau retraşi într-o lume a intereselor şi
preocupărilor personale”.

250
Amy Knight, op. cit., p. 54.

202
Într-adevăr, foştii ofiţeri de informaţii sunt deosebit de solicitaţi în domeniul privat,
unii analişti ai serviciilor secrete vorbind de o adevărată „hemoragie” a
personalului de înaltă calificare, atras tot mai mult de avantajele economiei de
piaţă. Astfel, Leonid Şcerbaşin, fost şef al Departamentului de Informaţii Externe
al KGB, a pus bazele Serviciului de Securitate Economică Naţională, care se ocupa
de verificarea bonităţii firmelor partenerilor străini şi oferea asistenţă analitică în
afaceri. Alexei Kisilov, alt fost ofiţer de informaţii, a creat Serviciul de Securitate
Comercială, specializându-se în protejarea secretelor financiare şi studiul pieţei
pentru firmele străine.
O problemă la fel de gravă a constituit-o pierderea surselor secrete umane. După
dezmembrarea URSS, agenţii nu au mai avut cui să jure credinţă sau pentru ce să
lupte, nemaifiind nimeni care să le garanteze onoarea. „Astăzi, unica bază pentru
colaborarea secretă, sunt cei treizeci de arginţi la actuala rată de schimb”, declara
cu amărăciune un fost ofiţer de contrainformaţii.
La 21 decembrie 1993, Ministerul Securităţii a fost desfiinţat, dovedindu-se,
conform decretului prezidenţial, „nereformabil”, locul său fiind luat de Serviciul
Federal de Contrainformaţii (Federalnaia Slujba Kontrrazvedki – F.S.K.), condus
de Nikolai Goluşko, fostul şef al KGB–ului ucrainean, căruia îi va succeda Serghei
Stepaşin. Chestionat cu privire la reformarea fostului KGB, Stepaşin va declara:
„Experienţa Europei de Est arată cât de inutilă şi periculoasă este distrugerea în
grabă a fostelor servicii de informaţii şi la ce greşeli ireversibile poate conduce
aceasta. Ţările acelea plătesc scump pentru o asemenea decizie impulsivă şi
neînţeleaptă, oricât ar fi de uşor de înţeles în termeni umani…Un stat democratic
are nevoie de servicii de securitate puternice, în special în timpul perioadei de
tranziţie”251. Efectivele serviciului au fost limitate la 75.000 de cadre (cu 46% mai
puţin decât cele ale M.B.), din care 45.000 îşi desfăşurau activitatea în structuri
informative. În urma restructurărilor, din fostul Minister al Securităţii au rămas
intacte numai patru direcţii specializate în contrainformaţii, asigurare
contrainformativă a instalaţiilor strategice, contrainformaţii militare şi combaterea
terorismului.
Contraspionajul şi securitatea internă

Ibidem, p. 49.
251

203
Pe 12 aprilie 1995, F.S.K. s-a transformat în Serviciul Federal de Securitate
(Federalnaia Slujba Bezopasnosti – F.S.B.), organ executiv federal condus de
generalul Mihail Barkusov, fost şef al Direcţiei Principale de Pază. În 1996,
acestuia i-a succedat Nikolai Kovalev, iar din iulie 1998 la conducerea F.S.B. a
fost numit Vladimir Putin, fost ofiţer acoperit al K.G.B. în cadrul rezidenţei din
Dresda, între 1985 şi 1990252. Începând cu luna ianuarie 1999, F.S.B. este condus
de Nikolai Patruşev.
Pe 6 iulie 1998, a fost aprobat prin decret prezidenţial „Regulamentul Serviciului
Federal de Securitate”, care prevede că F.S.B. este subordonat preşedintelui
Federaţiei Ruse, care-l numeşte în funcţie pe directorul serviciului şi că activitatea
sa este coordonată de către guvern. La rândul lui, guvernul stabileşte modul în care
F.S.B. colaborează cu organele puterii de stat ale Federaţiei Ruse.
Printre atribuţiile F.S.B. se numără: apărarea suveranităţii naţionale, integrităţii
teritoriale şi sistemului constituţional al Federaţiei Ruse; informarea preşedintelui,
organelor legislative şi a celor executive asupra pericolelor la adresa securităţii
statului; coordonarea activităţii de contraspionaj; apărarea secretului de stat;
asigurarea securităţii complexului industrial-militar de apărare, energie atomică,
transport şi comunicaţii; asigurarea securităţii reprezentanţelor străine pe teritoriul
Rusiei; combaterea criminalităţii organizate; organizarea măsurilor de securitate a
reprezentanţelor şi cetăţenilor Federaţiei Ruse în străinătate.
Legea organelor Serviciului Federal de Securitate acorda F.S.B. dreptul de a
efectua operaţiuni de culegere de informaţii şi peste hotare, în cooperare cu S.V.R.,
în scopul de a „spori potenţialul economic, tehnico-ştiinţific şi de apărare al
Rusiei”. De asemenea, a fost restabilită autoritatea de anchetare a serviciului, în
administrarea sa fiind incluse 14 închisori de arest preventiv.
Potrivit articolului 9 al legii, „exercitarea activităţii de contrainformaţii care
afectează păstrarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice, mesajelor
poştale, telegrafice şi de alt gen” este permisă numai cu aprobarea organelor de
procuratură. Serviciile de securitate sunt autorizate să intre în locuinţele particulare
fără restricţie în cazul în care există „motive suficiente pentru a crede că acolo era
sau fusese comis un act ilegal, ori în cazul urmăririi unor persoane suspectate de
comiterea unui act ilegal”. În astfel de cazuri, este obligatorie informarea
procurorului în termen de douăzeci şi patru de ore253.

252
Natalya Givorkyan, Andre Kolisnikov, Natalia Timakova, La persoana întâi. Convorbiri cu Vladimir Putin,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 60.
253
Legea organelor Serviciului Federal de Securitate, 3 aprilie 1995 (copie xerox în posesia autorilor).

204
Conform regulamentului de organizare şi funcţionare a serviciului, din 6 iulie 1998
,F.S.B. este condus de un director, şase directori adjuncţi şi un colegiu de comandă
format din 17 persoane cu funcţii de conducere, printre care şefii Directoratelor
pentru Moscova şi Regiunea Moscova, respectiv pentru Sankt Petersburg şi
Regiunea Leningrad.
F.S.B. include următoarele directorate: Contrainformaţii (Upravlenie kontrrazvedki
– UK), Contrainformaţii Militare, Investigarea şi Eliminarea Activităţii
Organizaţiilor Criminale (Upravlenie razrabotki i presecheniya deiatelnosti
prestputnikh organizatsii – URPDPO), Contrainformaţii Economice (Upravlenie
ekonomicheskoi kontrrazvedki – UEK), Securitate Economică (Upravlenie
ekonomicheskoi bezopasnosti – UEB), Securitatea Constituţiei (Upravlenie
konstitutsionnoi bezopasnosti – UKB), Antiterorism (include Centrul Antiterorist,
forţele speciale antiteroriste „Alfa”, precum şi forţe cu destinaţie specială,
totalizând 2500 de luptători: „Beta”, „Zenit”, „Vîmpel” – „Flamura”, „Kaskad” –
„Cascada”, „Grom” – „Fulgerul”, transformată în 1998 în „Screen” – „Scutul”),
Combaterea Fraudei Informatice, Securitate Internă, Supraveghere Operativă,
Investigaţii, Tehnică Operativă, Cercetare Ştiinţifică, Anchete Penale, Planificare
şi Analiză, Personal (în subordinea căreia se află Academia F.S.B.), Arhivă şi
Logistică. Acestora li se adaugă un Departament pentru Operaţii Speciale, aflat în
subordinea nemijlocită a directorului şi structurile din teritoriu.
În noiembrie 1997, în cadrul F.S.B. s-a constituit o unitate specială pentru
asigurarea securităţii investiţiilor străine în economia Federaţiei Ruse.
Printre priorităţile actuale ale F.S.B. se numără: asigurarea securităţii economice
(conform declaraţiei premierului Serghei Kirilenko, evaziunea fiscală şi scurgerile
de capital reprezintă principalele cauze ale crizei pe care o traversează în prezent
Federaţia Rusă)254; contracararea manifestărilor cu caracter extremist; combaterea
terorismului, crimei organizate şi traficului de droguri, domenii în care colaborează
cu serviciile similare ale statelor membre C.S.I., precum şi cu cele occidentale.
În iulie 1998, F.S.B. a lansat Programul „Sorm 2”, care impunea tuturor
furnizorilor de servicii Internet din Rusia să stabilească, pe propria cheltuială, o
linie care să lege computerele lor de cele ale Serviciului Federal de Securitate,
permiţându-i practic acestuia să monitorizeze, în timp real, întreg traficul de pe
Internet, de la e-mailuri la e-commerce255.

254
„Curentul”, 14 august 1998.
255
„Ziua”, 1 aprilie 2000.

205
În ultimii ani, Serviciul rus de contrainformaţii a făcut publice mai multe arestări
spectaculoase ale unor spioni occidentali care acţionau sub acoperire la Moscova.
Potrivit declaraţiei directorului F.S.B., Nicolai Patruşev, „activităţile serviciilor
străine de informaţii din Rusia au tot mai mult un caracter coordonat” 256. Astfel, în
aprilie 1996, F.S.B. l-a arestat pe Platon Obukov, secretar II în Departamentul
America de Nord din cadrul Ministerului rus de Externe, sub acuzaţia de a fi
divulgat secrete oficiale cu privire la apărarea strategică unor agenţi britanici.
Acesta a fost surprins în timp ce transmitea prin radio informaţii secrete către
sediul central al MI6, fiind condamnat de către un tribunal din Moscova la 11 ani
de închisoare. Urmare a incidentului, Rusia va expulza patru diplomaţi britanici257.
La sfârşitul lunii iunie 1999, locotenent-colonelul Pete Hoffman, ataşat militar la
ambasada S.U.A. din Moscova, a fost declarat „persona non-grata” de către
autorităţile ruse, fiind acuzat de spionaj. Conform cotidianului „Washington
Times”, expulzarea sa a reprezentat o măsură de represalii la îndepărtarea în
primăvara aceluiaşi an a unui ofiţer S.V.R. care lucra la misiunea Moscovei de pe
lângă ONU.
Pe 15 aprilie 2000, purtătorul de cuvânt al F.S.B., generalul Aleksandr Zdanovici,
a anunţat arestarea în capitala estoniană, Talin, a unui alt cetăţean rus suspectat că
este spion al Marii Britanii258. Arestarea s-a produs la numai câteva zile după vizita
premierului britanic, Tony Blair, la Sankt-Petersburg.
Pe 17 noiembrie 2000, F.S.B. a percheziţionat sediul publicaţiei săptămânale
„Versia”, care a publicat o serie de fotografii luate din satelit ale unui submarin
american ce ar fi provocat naufragiul submersibilului Kursk, pe 12 august, în
Marea Barents, şi care se afla pentru reparaţii într-un port norvegian. Potrivit
purtătorului de cuvânt al F.S.B., anchetatorii doreau să stabilească originea
fotografiilor, cel mai probabil luate de un satelit militar rus259.
La sfârşitul lunii februarie 2001, F.S.B. l-a reţinut pe Igor Suhaigin, cercetător la
un important institut militar din Moscova, acuzat că a transmis informaţii secrete
firmei britanice de consultanţă „Alternative Futures”, folosită drept acoperire de
către serviciile secrete britanice.

256
„Cotidianul”, 21 decembrie 2000.
257
„Ziua”, 5 august 2000.
258
„Adevărul”, 16 martie 2000.
259
„Cronica română”, 17 noiembrie 2000.

206
Problemelor financiare şi celor determinate de reducerea personalului cu care
F.S.B. se confruntă în ultimii ani li se adaugă şi cele legate de imagine. În repetate
rânduri, F.S.B. a fost acuzat în presa internă şi internaţională de perpetuarea unor
practici ale fostului KGB. Pe 13 noiembrie 1998, miliardarul Boris Berezovski, cel
care a sponsorizat campania electorală a lui Boris Elţân cu mai multe zeci de
milioane de dolari, fost secretar adjunct al Consiliului de Securitate al Federaţiei
Ruse, într-o scrisoare deschisă adresată lui Vladimir Putin, a acuzat doi înalţi
responsabili ai F.S.B. că au ordonat asasinarea sa în noiembrie 1997. Acuzaţiile au
fost întărite în cadrul unei conferinţe extraordinare de presă, susţinută, pe 17
noiembrie 1998, de către cinci ofiţeri F.S.B., în cadrul căreia generalul Evgheni
Koholkov, şeful Directoratului pentru Combaterea Crimei Organizate şi adjunctul
său, Aleksandr Kamisnikov, au fost acuzaţi că au ordonat mai multe asasinate şi
arestări fără mandat, serviciul fiind folosit „pentru reglări de conturi cu persoane
indezirabile, îndeplinirea unor ordine cu caracter particular referitoare la acţiuni de
natură politică, ori drept instrument pentru câştigarea unor sume de bani”.
Participanţii la conferinţa de presă au declarat că scopul acţiunii lor este „de a
atrage atenţia opiniei publice asupra devierilor de la linia oficială de activitate a
F.S.B.-ului, nedorind ca efectele nefaste ale activităţilor criminale desfăşurate de
câteva oficialităţi să se repercuteze asupra serviciului şi asupra ofiţerilor oneşti”.
Acest incident a survenit pe fondul altor evenimente mediatizate de presă în care
au fost angrenate cadre ale F.S.B.: destituirea, în 1995, a directorului serviciului,
Viktor Baranikov, acuzat că a primit mită de la mai mulţi oameni de afaceri străini;
înregistrarea ilegală a convorbirilor telefonice ale şefului campaniei electorale a lui
Boris Elţîn, Anatoli Ciubais, cu o serie de oameni de afaceri ruşi în timpul
afacerilor prezidenţiale din 1996; acuzaţiile de corupţie şi implicare în activităţi
ilicite aduse generalului F.S.B. Viktor Kondratov260; anchetarea de către Parchetul
General a mai multor ofiţeri din grupa specială „Alfa” pentru desfăşurarea de
activităţi de recuperare de datorii261; implicarea unor angajaţi ai F.S.B. în traficul
cu armament nuclear262; arestarea căpitanului F.S.B. Alexandr Okladnikov, în
martie 2000, sub acuzaţia de furt în vederea comercializării de metale preţioase din
sisteme de filtrare a aerului pe submarine 263; folosirea unor elemente criminale în
îndeplinirea unor misiuni „delicate”, în schimbul unor informaţii cu privire la
grupările mafiote rivale şi la stadiul investigaţiilor poliţiei 264; participarea unor foşti
angajaţi la comiterea unor execuţii de tip mafiot265.
Arhiva Mitrokhin
260
„Cotidianul”, 20 noiembrie 1998.
261
„Cronica română”, 23 noiembrie 1998.
262
„Jurnalul naţional”, 20 noiembrie 1998.
263
„Cronica română”, 3 februarie 2001.
264
„Cotidianul”, 22 februarie 1999.
265
„Cotidianul”, 16 noiembrie 1998.

207
De o intensă mediatizare s-au bucurat, în ultimii ani, dezvăluirile fostului colonel
KGB, Vasili Mitrokhin266. La începutul anului 1992, acesta s-a prezentat la
ambasada americană din Riga, Letonia, solicitând azil politic în schimbul unui
important volum de note „sovershenno sekretno” (strict secrete) copiate de el din
arhiva KGB timp de mai bine de zece ani. În urma refuzului autorităţilor
americane, care s-au temut că au de a face cu o capcană întinsă de serviciile
speciale ex-sovietice, Mitrokhin s-aprezentat la ambasada Marii Britanii, care i-a
acceptat propunerea. El a pus la dispoziţia serviciilor secrete britanice zeci de mii
de documente secrete (fişe operative, dosare, instrucţiuni, note şi sinteze pe zone
geografice şi ţări), în schimbul cărora a primit cetăţenia britanică, împreună cu
familia.
Primele referiri la cazul Mitrokhin au apărut în Statele Unite, la nouă luni după
stabilirea sa în Marea Britanie. În lucrarea intitulată „FBI”, jurnalistul Ronald
Kessler făcea o scurtă referire la achiziţionarea de către Birou a „informaţiilor
aduse de un fost funcţionar KGB care avusese acces la dosarele KGB”. După alţi
trei ani, în 1996, prestigiosul cotidian francez „Le monde” relata că după 1993
spionajul britanic a transmis către DST o listă de aproximativ 300 de nume de
diplomaţi şi oficiali din Ministerul Afacerilor Externe, care se presupunea că au
lucrat pentru serviciile de informaţii din blocul sovietic. Lista fusese întocmită cu
ajutorul unui defector KGB.
În luna decembrie a aceluiaşi an săptămânalul german „Focus” a dezvăluit la
rândul său că şi BfV (serviciul german de securitate) primise de la colegii săi
britanici o listă cu numele a sute de politicieni, oameni de afaceri, jurnalişti şi
militari care avuseseră legături cu KGB. De această dată, era menţionat ca sursă
„un transfug rus cu acces la arhivele KGB”. În iunie 1998 „Focus” a revenit,
publicând pe larg povestea fostului colonel de la arhiva DGU, cu acces la „toate
dosarele privind agenţii Moscovei” şi care a transportat pe ascuns copii manuscrise
ale acestora din sediul KGB la vila sa de lângă Moscova.
Chestionat cu privire la acest subiect, Iuri Kobaladze, şeful biroului de presă al
SVR, l-a calificat drept „neverosimil”

266
Vasili Nikitici Mitrokhin s-a născut în Rusia în 1922 şi a debutat în profesia de ofiţer de informaţii în 1948. În
1956 el a fost mutat dintr-o structură operativă la arhiva DGU (structura de informaţii externe a KGB). În 1972, cu
prilejul mutării sediului spionajului sovietic din clădirea Lublianka în actualul sediu situat la Iasenovo, în apropiere
de Moscova, Mitrokhin a primit misiunea de a verifica şi tria aproximativ 300.000 de dosare care urmau să fie
transferate în noua locaţie. Din acest moment, timp de 12 de ani, Mitrokhin a copiat cele mai mportante documente
la care a avut acces, îngropându-le în curtea casei sale de odihnă situate în afara capitalei. După pensionarea sa,
survenită în 1984, Mitrokhin şi-a propus să îşi transporte arhiva într-o ţară occidentală, pentru a o publica. Prilejul
nu i s-a ivit însă decât în martie 1992, la câteva luni după desfiinţarea URSS.

208
Împreună cu Christopher Andrew, profesor la Universitatea din Cambridge,
specializat în istoria serviciilor de informaţii, Mitrohin a publicat în septembrie
1999 la Londra o carte asupra „cârtiţelor” KGB.-ului din Marea Britanie, Franţa,
Germania, Italia şi Statele Unite, devenită best-seller: „Arhiva Mitrokhin. KGB în
Europa şi în Vest” („The Mitrokhin Archive. The KGB in Europe and the West”).
Cele mai importante documente, considerate ca având încă caracter operativ, au
rămas însă în posesia serviciilor secrete occidentale direct interesate.
În ceea ce priveşte Marea Britanie, Mitrohin a dezvăluit patru nume ale unor agenţi
KGB, care au stârnit un adevărat scandal politico-mediatic: Tom Driberg, fost
deputat laburist şi homosexual notoriu, decedat în 1976; Raymond Fletcher,
deputat laburist; John Symonds, fost ofiţer al Scotland Yard, având numele de cod
„Scot”, utilizat de KGB pentru a seduce angajate ale ambasadelor occidentale şi
Melita Norwood, cunoscută sub numele de cod „Hola”, considerată drept cea mai
mare spioană care a acţionat vreodată în Marea Britanie. Recrutată de către KGB,
în 1937, pe când era asistenta directorului Asociaţiei de Cercetare a Metalelor
Neferoase – organism care se ocupa de dezvoltarea tehnologiei nucleare a Marii
Britanii – „Hola” a furnizat Moscovei informaţii de maximă importanţă referitoare
la proiectul englez de construire a bombei atomice, ceea ce a făcut, conform
cotidianului „The Times”, „ca Stalin să fi fost mai bine informat despre programele
nucleare britanice decât majoritatea miniştrilor cabinetului de la Londra”. Mai
mult, potrivit cotidianului „Sunday Mirror”, în anii ’70, KGB a reuşit să infiltreze
doi agenţi chiar în Palatul Buckingam, având misiunea de a o supraveghea pe
regina Elisabeta a II-a şi de a-l recruta pe unul din verii suveranei, ducele de Kent.
La câteva săptămâni după publicarea lucrării lui Christopher Andrew, în
Parlamentul italian a fost făcută cunoscută identitatea reală a 260 de agenţi ai
K.G.B.-ului care au acţionat în Italia între anii ’60-’80. Incidentul a determinat
reacţii dure din partea guvernului italian la adresa oficialităţilor britanice, acuzate
că au periclitat securitatea statului italian, necomunicând informaţiile pe care le
deţineau cu privire la agenţii sovietici din Italia timp de câţiva ani.
Pe baza dezvăluirilor lui Mitrohin, în Statele Unite au fost arestaţi Robert Lipka,
angajat al Agenţiei Naţionale de Securitate, acuzat în februarie 1996 că a sustras
documente secrete pe care le-a transmis unui agent KGB cu numele de cod
„Ivan”267 şi Felix Bloch, angajat al Departamentului de Stat, fost ambasador la
Viena, care în 1989 a predat unui ofiţer KGB din Paris o valiză conţinând
documente cu caracter strict secret.
Procurorul general al Germaniei, Kay Nehm, a ordonat Oficiului Federal Judiciar
(B.K.A.), efectuarea unei anchete, pornind de la dezvăluirile lui Mitrohin, pentru a
identifica potenţialii spioni sovietici de pe teritoriul german.

267
Robert Lipka a lucrat începând cu mijlocul anilor 60 la Agenţia Naţională de Securitate, celebra N.S.A.,

209
Potrivit purtătorului de cuvânt al F.S.B., dezvăluirile din „arhiva Mitrohin”
referitoare la activităţile de spionaj de pe teritoriul unor state occidentale în
favoarea Uniunii Sovietice sunt „o compilaţie după un mic număr de fapte reale, la
care putea avea acces un ofiţer de nivelul lui Mitrohin, angajat la arhivele KGB,
căreia i se adaugă informaţii false, menite să dezinformeze, pregătite de serviciile
speciale britanice”268.
În luna iulie 1997 F.S.B. a înfiinţat aşa-zisul „telefon al încrederii”, un post
telefonic la care să se poată adresa cetăţenii ruşi care colaborează cu serviciile de
informaţii străine. Potrivit declaraţiei directorului F.S.B., în primul an de la
înfiinţare au fost înregistrate peste 900 de apeluri telefonice, din care 46 s-au
dovedit a avea relevanţă operativă.

Cea mai gravă acuzaţie adusă până în prezent FSB-ului a avut ca punct de plecare
declaraţiile făcute la Londra de un fost angajat al serviciului, pe 25 iulie 2002. În
luna noiembrie 2000, locotenent - colonelul FSB Alexander Litvinenko, împreună
cu soţia şi fiul său, au solicitat azil politic în Marea Britanie. Potrivit unor surse din
cadrul serviciilor secrete britanice, Alexander Litvinenko a fost înlăturat din FSB şi
condamnat la opt luni de închisoare pentru refuzul de a-l asasina pe magnatul rus
Boris Berezovski269. Stabilit la Londra, Litvinenko a făcut o serie de dezvăluiri
incendiare despre corupţia din FSB, ca şi despre legătura dintre serviciile secrete,
crima organizată şi clasa politică din Rusia.
În septembrie 1999 un şir de patru atentate cu bombă s-a produs în Moscova
şi alte oraşe de pe teritoriul Federaţiei Ruse, soldate cu 300 de morţi şi răniţi.
Aproape imediat autorităţile de la Kremlin i-au învinuit de atentate pe teroriştii
ceceni. La scurt timp în presa rusă au apărut însă speculaţii - având la bază inclusiv
informaţii furnizate de ofiţeri FSB – conform cărora în spatele atentatelor s-a aflat
chiar instituţia abilitată prin lege să combată terorismul, atentatele fiind
modalitatea prin care recent numitul premier Vladimir Putin încerca să câştige
sprijinul moral al populaţiei în vederea celui de al doilea război cu Cecenia. Şirul
de atentate reprezenta, din această perspectivă, un „casus beli”, ca atâtea altele în
istorie, un pretext pentru un război care fusese pregătit din timp, menit să
legitimeze intervenţia militară drept „ripostă antiteroristă”. În cadrul unui duplex
Londra – Moscova, Litvinenko a prezentat o declaraţie a lui Ahmed Gociaev, în
viziune FSB autor al atentatelor, în care acesta declara că exploziile au fost
pregătite de un fost prieten din copilărie, agent al Serviciului Federal de
Securitate270.

268
„Cotidianul”, 22 septembrie 1999.
269
„Libertatea”, 12 noiembrie 2000.
270
„Dosare ultrasecrete”, 17 august 2002.

210
Ultima acuzaţie adusă de presa rusă FSB se referă la implicarea acestuia în
asasinarea la Moscova, pe 22 aprilie 2003, a deputatului liberal rus Serghei
Iuşenko. Iuşenko, co-fondator împreună cu „inamicul public numărul unu” al
Kremlinului, miliardarul Boris Berezovki, al Partidului Rusia Liberală, era
cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi activişti în domeniul drepturilor omului
şi ca un vehement critic al autorităţilor ruse pe marginea războiului din Cecenia. În
calitate de preşedinte al Comisiei Dumei de Stat pentru investigarea atentatelor
produse pe teritoriul Federaţiei Ruse în 1999, Iuşenko a afirmat că a obţinut
informaţii din care reieşea implicarea FSB în aceste atentate271.
În afară de Ministerul Securităţii, din vechiul KGB au mai luat naştere alte patru
servicii: Serviciul de Informaţii Externe, Agenţia Federală pentru Comunicaţii
Guvernamentale, Serviciul Federal de Protecţie şi Serviciul Federal de Grăniceri.
Informaţiile externe
Ca şi Ministerul Securităţii şi Afacerilor Interne (M.B.V.D.), Serviciul de
Informaţii Externe (Slujba Vnejnieznâi Razvedki – S.V.R.) a fost înfiinţat prin
decretul care a intrat în vigoare la 20 decembrie 1991, la cea de-a 74-a aniversare a
înfiinţării C.E.K.A. Potrivit decretului, S.V.R. urma să organizeze activitatea de
informaţii în interesul securităţii Rusiei, urmând să preia în decurs de o lună de la
apariţie toate proprietăţile, băncile de date şi documentele Serviciului Central de
Informaţii al U.R.S.S. (TsSR). În fruntea S.V.R. a fost desemnat academicianul
Evgheni Primakov, directorul Institutului de Orientalistică de pe lângă Academia
de Ştiinţe, vechi agent PGU cu numele de cod „Maxim” 272. În timpul crizei din
Golful Persic, izbucnită în august 1991, Primakov a fost diplomatul care a asigurat
legătura dintre Moscova şi Bagdad. La numai două zile după numire, Primakov a
organizat o conferinţă de presă, în care a declarat că este un mare admirator al
romancierului-spion britanic John Le Carre. În afară de dezvăluirea preferinţelor
sale literare, Primakov şi-a prezentat cu acest prilej opiniile în legătură cu ceea ce
trebuia să facă de acum înainte serviciul său: preîntâmpinarea revenirii la Războiul
Rece, oprirea proliferării armelor nucleare, lupta împotriva terorismului
internaţional şi a traficului cu narcotice, crearea condiţiilor favorabile pentru
dezvoltarea economică şi ştiinţifică a Federaţiei Ruse.
Din februarie 1996 S.V.R. este condus de generalul de armată Veaceslav
Trubnikov, ofiţer de informaţii de carieră, fost şef al Departamentului Asia de Sud
al P.G.U.
Cartierul general al S.V.R. este situat la Iasenovo (20 kilometri sud-est de
Moscova), iar efectivele sale sunt estimate la circa 15.000 de angajaţi.

„Ziua”, 6 mai 2003.

271
272
„Cotidianul”, 2 noiembrie 2000.

211
Comparativ cu Directoratul I Principal al K.G.B.-ului, sfera de activitate la scară
globală a S.V.R. a fost substanţial redusă prin trecerea în stare de conservare a
reţelelor de spionaj din circa 40 de state aparţinând lumii a treia. De asemenea,
numărul ofiţerilor de informaţii cu acoperire diplomatică din cadrul ambasadelor
Federaţiei Ruse din Europa Occidentală şi SUA a fost redus cu circa 20%.
Sistemul operaţional central al S.V.R. este organizat pe 11 departamente
geografice, care coordonează activitatea cadrelor proprii rezidente în străinătate. În
cadrul S.V.R. funcţionează şi grupa specială „Grom” (Lumină), însărcinată cu
organizarea de activităţi clandestine.
S.V.R. dispune de o Academie de Informaţii Externe, condusă de general-
locotenent Nikolai Gribin. Creată în 1938, această academie este una din cele mai
vechi instituţii de învăţământ superior din Rusia. La admiterea în academie,
candidaţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă cetăţenie rusă,
vârsta cuprinsă între 22 şi 35 de ani, să fie absolvenţi de studii superioare, să
dispună de o sănătate foarte bună, să dea dovadă de aptitudini pentru învăţarea
limbilor străine şi pentru activităţi analitice, să nu fie membri ai unor partide sau
mişcări politice273.
În urma reorganizărilor, S.V.R. s-a axat pe activităţi de combatere a terorismului
internaţional, traficului de droguri şi armelor de distrugere în masă, fără a neglija
sfera activităţilor tradiţionale din domeniul spionajului politic, economic,
comercial şi tehnico-ştiinţific.
Legea privind informaţiile externe, promulgată în august 1992, prevede faptul că
S.V.R. „trebuie să sprijine dezvoltarea economică şi progresul tehnico-ştiinţific al
ţării prin culegerea de informaţii economice şi tehnice şi să furnizeze aceste
informaţii organelor guvernamentale”. Conform articolului 15, „Ministerele şi
departamentele Federaţiei Ruse vor acorda asistenţă instituţiilor de informaţii
externe ale Federaţiei Ruse (S.V.R., G.R.U. şi F.A.P.S.I.) în activitatea lor
informativă”. De asemenea, legea prevede că „personalul de carieră poate să ocupe
funcţii în ministere, departamente, instituţii, întreprinderi şi organizaţii conform
prevederilor prezentei legi fără ca prezenţa lor să compromită acele instituţii şi să
le facă pasibile de acuzaţia de asociere cu instituţiile de informaţii externe”274.

273
„Adevărul”, 24 octombrie 2000.
274
Legea privind informaţiile externe, august 1992 (copie xerox în posesia autorilor).

212
Concomitent cu refacerea legăturilor cu unele dintre serviciile de informaţii ale
republicilor desprinse din fosta Uniune Sovietică, S.V.R. a căutat să stabilească noi
alianţe în domeniul informaţiilor cu fostele servicii de informaţii adversare. Ca
urmare a acestor eforturi, în august 1992, între S.V.R. şi B.N.D. (serviciul german
de informaţii externe) s-a încheiat un acord de cooperare în domeniul combaterii
terorismului, narcoticelor, crimei organizate, proliferării armelor nucleare şi
spălării banilor. La 1 octombrie în acelaşi an, ambele servicii îşi deschiseseră
birouri de legătură în cadrul ambasadelor 275. În ianuarie 1993, Primakov s-a
deplasat la Berlin unde s-a întâlnit cu coordonatorul informaţiilor şi a vizitat sediul
din Pullach al B.N.D.
În aceeaşi lună, directorul CIA, Robert Gates, a purtat la Moscova convorbiri cu
academicianul Evgheni Primakov şi alte oficialităţi din domeniul informaţiilor. În
urma acestora, au fost fixate ca obiective ale cooperării dintre CIA şi S.V.R.
traficul de droguri, terorismul şi proliferarea armelor nucleare. În mai 1993, şeful
S.V.R. s-a întâlnit la Washington cu directorul CIA, James Woolsey. Pe 4 iulie
1994, la Moscova, s-a deschis prima reprezentanţă oficială a F.B.I.- ului, în
prezenţa directorului acestuia, Louis Freeh.
În vara anului 1992, la Beijing s-a semnat un acord de colaborare în domeniul
activităţii de informaţii, menit să restabilească relaţiile întrerupte în 1959. Acest
acord vizează colaborarea G.R.U. şi S.V.R. cu Direcţia de Informaţii Militare a
Armatei de Eliberare a Poporului Chinez.
În luna aprilie 2000, fostul şef al F.S.B., Serghei Kovalov, a confirmat existenţa
unui acord de cooperare şi de schimb de informaţii cu B.N.D. Conform acestui
acord B.N.D. furnizase ruşilor, încă din timpul primului război din Cecenia,
informaţii necesare combaterii terorismului internaţional din Caucazul de Nord276.
Conform declaraţiilor directorului CIA, Robert Gates, din martie 1992, „în pofida
schimbărilor politice, prioritatea numărul unu a ruşilor sunt în continuare Statele
Unite şi, în acest context, principalul obiectiv continuă să îl reprezinte
achiziţionarea de echipamente de înaltă tehnologie”. Arestările şi expulzările din
numeroase ţări ale Europei Occidentale (Germania, Suedia, Belgia, Franţa, Olanda,
Finlanda, Danemarca, Norvegia) au demonstrat existenţa unui serviciu rus de
informaţii externe deosebit de agresiv.

275
Jeffrey Richelson, Un secol de spionaj, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p.472.
276
„Adevărul”, 15 aprilie 2000.

213
La începutul anului 1992, şeful contraspionajului suedez, Mats Borjesson, a
declarat presei că serviciul pe care îl conduce nu va ajuta Rusia în încercarea de a
împiedica proliferarea ilegală a armelor nucleare până când aceasta nu va înceta
activităţile de spionaj împotriva Suediei. La rândul său, serviciul militar de
informaţii a semnalat incursiuni repetate în apele teritoriale ale Suediei ale unor
minisubmarine ruseşti. Pe 19 februarie 2001, un purtător de cuvânt al serviciilor
secrete de la Stockholm a anunţat că autorităţile suedeze au arestat un inginer în
vârstă de 53 de ani care lucra în domeniul afacerilor, bănuit că ar fi agent al
spionajului rus277. O săptămână mai târziu, asupra acestuia a fost deschisă o
anchetă şi în Germania, sub acuzaţia de „activitate ilegală de informaţii contra
Germaniei şi în beneficiul unei puteri străine”278.
În aprilie 1992, contraspionajul belgian a neutralizat o reţea a S.V.R. formată din
24 de persoane, care acţiona în sectorul apărării. Din reţea făceau parte un ziarist
flamand, expert în industria aeronautică, recrutat de KGB în 1965 (care a furnizat
informaţii din domeniul tehnologiilor de comunicaţii militare utilizate de S.U.A.,
Franţa şi Belgia), militari, oameni de afaceri, precum şi un înalt demnitar belgian.
În urma acestei afaceri, patru cetăţeni ruşi, dintre care doi diplomaţi, au fost
expulzaţi. Activitatea reţelei a fost probată cu ajutorul colonelului Vladimir
Konopliov, cadru S.V.R. aflat la post la Bruxelles sub acoperirea de prim-secretar
al Ambasadei Ruse, care a contactat CIA, solicitând azil politic în SUA.
Defecţiunea lui Konopliov a condus şi la expunerea ofiţerilor S.V.R. din
Danemarca, Franţa şi Italia. Conform declaraţei ministrului de externe al Belgiei,
Willy Claes, această acţiune a periclitat relaţiile dintre întreaga Comunitate
Europeană şi Rusia.
O lună mai târziu, o oficialitate a contraspionajului danez declara că pe teritoriul
Danemarcei operează spioni din Federaţia Rusă şi alte state ale C.S.I., preocupaţi
în primul rând de domeniile militar şi industrial. Copenhaga a expulzat un cetăţean
rus şi a arestat un funcţionar propriu suspectat de a fi furnizat unor agenţi ruşi
informaţii secrete, necesare pentru obţinerea unor identităţi false.

277
„Evenimentul zilei”, 21 februarie 2001.
278
„Azi”, 26 februarie 2001.

214
La sfârşitul lunii octombrie 1992, o reţea incluzând peste 20 de specialişti din
domeniul ştiinţific şi al apărării, condusă de Oleg Krigonov, cadru al S.V.R., aflat
la Paris sub acoperire diplomatică, a fost neutralizată de către D.S.T.
(contraspionajul francez). Informaţiile care au dus la căderea reţelei au fost
furnizate de către colonelul S.V.R. Viktor Oscenko, acoperit prin calitatea de
consilier al Ambasadei Rusiei din Paris, care în august 1992 şi-a oferit serviciile
MI6 (serviciul britanic de informaţii externe). Printre cei arestaţi de D.S.T. s-au
numărat un fizician atomist de la Centrul de Energie Nucleară, un inginer de la
Direcţia Generală a Armamentului, un specialist în radar, mai mulţi ingineri
specializaţi în telecomunicaţii prin satelit etc.
Problema defectorilor nu era nouă pentru aparatul de informaţii externe rus. Între
1975 şi 1991, KGB- ul se confruntase cu zece astfel de cazuri, cel mai celebru fiind
cel al lui Oleg Gordievski, membru al rezidenţei din Londra, care a defectat la
britanici în 1985, publicând, ulterior, două cărţi despre K.G.B, apărute şi în limba
română279. Potrivit prim-vicepreşedintelui S.V.R., Viaceslav Trubnikov, în
intervalul martie 1991-septembrie 1992, alţi zece ofiţeri de informaţii au defectat
în Occident. Ultima defecţiune s-a produs în noiembrie 2000, când un locotenent -
colonel F.S.B. Alexander Litvinenko, împreună cu soţia şi fiul său, au solicitat azil
politic în Marea Britanie.
Autorităţile Federaţiei Ruse nu au rămas indiferente la acest adevărat „exod”. În
luna aprilie 2002 fostul general K.G.B. Oleg Kalughin, stabilit în Statele Unite la
începutul anilor '90, a fost acuzat de trădare. Parchetul militar din Moscova susţine
că, după stabilirea în SUA, fostul general le-a furnizat americanilor informaţii cu
privire la o serie de agenţi sovietici activi în perioada Războiului Rece 280. Câteva
săptămâni mai târziu la Moscova i s-a deschis proces, tot sub acuzaţia de trădare,
dar în favoarea serviciilor secrete britanice, lui Alexander Litvinenko. În cadrul
unei conferinţe de presă ostul F.S.B.- ist a negat acuzaţiile care i s-au adus,
declarându-se o victimă a persecuţiilor serviciilor secrete ruse, ale căror ilegalităţi
le-a demascat281.
Tot în 1992, trei agenţi activi ai S.V.R., care lucrau sub acoperirea de ziarişti la
„Itar Tass” şi „Komsomolskaia Pravda”, au fost expulzaţi din Olanda. Alţi doi
cetăţeni ruşi, un bărbat şi o femeie, au fost reţinuţi pe aeroportul Vantaa din
Helsinki, având asupra lor paşapoarte britanice falsificate şi suma de 120.000 de
mărci în numerar. Conform declaraţiei şefului serviciului finlandez de securitate,
cei doi fuseseră trimişi în Finlanda de un serviciu de informaţii străin282.

279
O. Gordievski, Următorul pas execuţia, Editura All, Bucureşti, 1997; vezi şi Christopher Andrew, Oleg
Gordievski, op., cit, 237.
280
„Dosare ultrasecrete”, 11 mai 2002.
281
„Dosare ultrasecrete”, 1 iunie 2002.
282
J. Michael Waller, The Secret Empire: Today’s KGB in Russia, Westwiew Press, 1994, p. 156.

215
Potrivit dezvăluirilor unor foşti înalţi funcţionari ai Oficiului Federal pentru
Apărarea Constituţiei (BfV) din Germaniei, S.V.R. ar fi iniţiat o operaţiune
specială cu numele de cod „Luci”, în cooperare cu G.R.U., având drept obiectiv
crearea condiţiilor de acţiune a serviciilor ruse în Germania după unificare. În
septembrie 1992, un colonelul G.R.U. implicat în această operaţiune, Victor
Serdev, a fost arestat şi condamnat la trei ani de închisoare sub acuzaţia de spionaj.
Conform unui raport al BfV, în Germania activau, în 1998, cel puţin 200 de agenţi
ruşi în domeniul spionajului economic.
Nici Statele Unite nu au scăpat de ofensiva spionajului rus. Printre spionii ruşi
depistaţi de serviciile secrete americane în ultimii ani se numără: Aldrich Hazen
Ames, fost şef al Secţiei Sovietice a Grupului CI (Contraspionaj) din cadrul
Departamentului Sovietic/Europa de Est al CIA 283; Robert Lipka, funcţionar în
cadrul sediului de la Fort Bragg (Maryland) al NSA; Earl Edwin Pitts, angajat al
Diviziei de investigaţii juridice a FBI din Washington; Harold Nicholson, şef de
ramură în cadrul Centrului Antiterorist al Directoratului Operaţii al CIA284.; George
Trofimoff, colonel în retragere, fostul şef al Centrului Reunit de Interogatorii din
Nürnberg, Germania; Robert Philip Hanssen, ofiţer de legătură al FBI pe lângă
Biroul Misiunilor Străine din Departamentului de Stat (organism care
supraveghează securitatea şi programele contrainformative ale tuturor
reprezentanţelor diplomatice americane din lume) şi cea mai longevivă „cârtiţă” a
KGB/SVR în interiorul serviciilor secrete americane285.
Pe fondul „afacerii Hanssen”, în mass-media americană au fost difuzate aprecieri
ale unor „specialişti americani”, potrivit cărora în anul 2001 numărul spionilor ruşi
din Statele Unite a revenit la nivelul Războiului Rece, oscilând în jurul cifrei de
450. Potrivit unor surse FBI, majoritatea acestora se află la Ambasada Rusiei din
Washington, Consulatul Rusiei şi Misiunea ONU din New York şi Consulatul
Rusiei din San Francisco.
La rândul său, prestigioasa publicaţie „Jane's Intelligence Digest” estima în
numărul din 3 decembrie 2003 că numărul ofiţerilor de informaţii ruşi care
activează la Londra a crescut de la 1 în 1991, la 33 în prezent286.

283
vezi pe larg Peter Maas, Aldrich Ames, ucigaşul de spioni, Editura Antet, Bucureşti, 1998.
284
Harold Nicholson, omul ruşilor de la CIA, în „Dosare ultrasecrete”, 22 ianuarie 2000.
285
vezi pe larg Horaţiu Blidaru, Cazul Hanssen, în „Psihosociologia & mass media", nr. 2/2001, Editura
INI, Bucureşti.
286
Alexe Vladimir, Spionaj la vârf între ruşi şi americani, în „Dosare ultrasecrete”, 25 ianuarie 2003, p. 3

216
Astfel de cazuri, frecvente în perioada Războiului Rece, nu au dispărut aşadar după
destrămarea URSS. Dintre scandalurile recente poate fi amintit cel legat de
Stanislav Gusev, al doilea secretar al Ambasadei Rusiei la Washington, surprins în
flagrant delict în timp ce încerca să conecteze un aparat de ascultare la un
dispozitiv plasat într-o încăpere în care aveau loc şedinţe ale Departamentului de
Stat. Conform cotidianului „Washington Post”, diplomatul rus a ascultat între 50 şi
100 dintre şedinţele Departamentului de Stat, dar informaţiile pe care le-a obţinut
erau false, întrucât se afla în supravegherea FBI de câteva săptămâni 287. Expulzarea
lui Gusev a avut loc la puţin timp după ce Cheri Leberknight, ocupantă a unui post
diplomatic la Ambasada SUA din Moscova, fusese acuzată că ar fi primit
„documente clasificate ca fiind secrete de stat, conţinând informaţii militare şi
strategice”288.
În aprilie 2000, FSB a arestat un cetăţean american, conducător al unei societăţi
comerciale private, acuzat că a stabilit contacte cu mai mulţi oameni de ştiinţă ruşi
pentru a primi informaţii clasificate „secrete de stat”. La domiciliul acestuia s-au
găsit numeroase documente compromiţătoare, îndeosebi planuri tehnice privind
diverse echipamente, precum şi înregistrări ale unor convorbiri purtate de acesta cu
funcţionari ai Ministerului rus al Apărării.
Pe 15 iunie 2000, FBI l-a arestat pe colonelul în retragere George Trofimoff, fostul
şef al Centrului Reunit de Interogatorii din Nürnberg, Germania, sub acuzaţia de a
fi furnizat KGB, timp de 25 de ani, începând din 1969, documente şi fotografii care
conţineau informaţii despre sistemul naţional de apărare al Statelor Unite,
priorităţile în materie de planificare strategică, informaţiile obţinute de americani
cu privire la capacităţile militare ale URSS şi ale celorlalte state membre ale
Tratatului de la Varşovia. Arestarea s-a produs într-un hotel din oraşul Tampa,
Florida, în timp ce Trofimoff primea de la un agent FBI, care lucra sub acoperire,
dându-se drept agent rus, suma de 250.000 de dolari, drept plată pentru serviciile
sale289. Conform relatărilor presei, Trofimoff, cunoscut sub numele de cod
„Markiz”, a fost recrutat de KGB prin intermediul celui mai bun prieten al său din
copilărie, preotul ortodox Igor Vladimirovici Susemihl, care a devenit ulterior
mitropolit al Vienei şi Austriei290.
Utilizarea unor înalţi prelaţi ai Bisericii în activitatea de informaţii este o veche
practică a serviciilor ruse de informaţii. Conform unor documente furnizate de
arhiva Mitrohin, ultimii trei patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse (Alexei I, Pimen şi
Alexei al II-lea) au colaborat cu KGB-ul. Alexei al II-lea, recrutat de către KGB în

287
„Cotidianul”, 11 decembrie 1999.
288
„Ziua”, 1 decembrie 2000.
289
„Adevărul”, 16 iunie 2000.
290
„Ziua”, 16 iunie 2000.

217
1958, sub numele conspirativ „Drozdov”, a fost singura faţă bisericească decorată
de K.G.B. pentru „merite excepţionale în munca informativă”291.
În sfârşit, să consemnăm şi cum este apreciat Serviciul de Informaţii Externe al
Federaţiei Ruse, rolul şi locul rezervat acestei instituţii de către autorităţile de la
Kremlin. Academicianul Evgheni Primakov, fost prim-ministru, ministru de
externe şi director al S.V.R., deci una din vocile cele mai autorizate, afirma „La
sfârşitul secolului XX, Rusia traversează una dintre cele mai delicate etape ale
istoriei sale. Criza economică, nereglementarea relaţiilor între centru şi o parte a
periferiei, ameninţarea cu dezintegrarea teritorială sau, în orice caz, răpirea unor
teritorii ce aparţin ţării, rezistenţa la procesele de reintegrare pe teritoriul C.S.I.,
necesitatea politică de sedimentare a poziţiei sale de mare putere independentă pe
eşicherul internaţional, temerile că Federaţia Rusă va intra în economia mondială
preponderent prin materiile ei prime, în vreme ce alte mari puteri se manifestă deja
ca puteri ale ştiinţei, ca producătoare de tehnologie înaltă – toate acestea sunt
trăsături ale unei perioade dificile. Dar şi în cele mai grele momente nici un om
politic matur nu s-a temut că Rusia – cu enormul său potenţial uman, cu marea sa
istorie, cu imensa ei contribuţie la civilizaţia mondială, cu resursele-i naturale
nenumărate, cu marile rezerve din ştiinţa fundamentală – se va împotmoli în
această etapă. Ea a fost, este şi va fi o mare putere. Alături de alte mecanisme de
stat importante, serviciile secrete au ajutat-o, de-a lungul întregii sale istorii, să
depăşească vremurile grele”292.
În perspectivă, misiunea S.V.R., în opinia aceluiaşi Evgheni Primakov, este
creşterea potenţialului de apărare şi intensificarea ritmului de dezvoltare social-
economică a Rusiei „Mulţi au prezis că dezideologizarea Serviciului de Informaţii
Externe, în condiţiile actuale, ne va priva de colaborarea unor surse străine de
informaţii. S-a dovedit fals. Acum nu mai vorbim despre baza ideologică a
obţinerii colaborărilor străine. Dar continuă să acţioneze interesarea politică a
multor oameni în cooperarea cu serviciile noastre secrete, care sunt acum ruseşti, şi
nu sovietice. Au un cuvânt de spus şi preocuparea de a nu se crea o lume
«unipolară», şi ameninţarea unor revizuiri de graniţe europene postbelice, şi
înţelegerea rolului Rusiei ca factor de stabilitate în Europa şi în lume. Aşa încât
dezideologizarea serviciilor de informaţii nici nu le-a lichidat, nici nu le-a afectat
statutul de cel mai important instrument al politicii ruse293.

Informaţii şi contrainformaţii militare

291
„Ziua”, 30 octombrie 1999.
292
Evgheni Primakov, Din secretele spionajului rus, în „Magazin istoric”, s.n., an XXX, nr. 6 (351), iunie 1996,
p.21.
293
Ibidem.

218
Serviciul de informaţii cel mai puţin afectat de tulburările din 1991 a fost Direcţia
Principală de Informaţii (Glavnoe Razvedivatelnoe Upravlenie - G.R.U.), care a
urmat, pur şi simplu, Ministerul Apărării al U.R.S.S. atunci când a devenit
Ministerul Apărării al Comunităţii Statelor Independente şi, apoi, Ministerul Rus al
Apărării.
G.R.U. nu a suferit reduceri de personal de tipul celor care au afectat S.V.R.
Transformările au fost mai mult „cosmetice”, constând în pensionarea ofiţerilor
pentru limită de vârstă şi radierea posturilor neocupate din schemă. Numărul actual
al angajaţilor este estimat la 12.000 de persoane (cifra nu include personalul
administrativ şi efectivele Spetsnaz294, forţe speciale, formate din ofiţeri de elită -
„vîsautniki” – pregătite pentru acţiuni de diversiune pe frontul sau în spaţiul
inamic şi care şi-au făcut simţită prezenţa în Cehoslovacia, în 1968 şi 1989, în
Afghanistan, în 1979 şi, în opinia unor autori, în România, în decembrie 1989295).
Principala sarcină a G.R.U. o constituie culegerea de informaţii din exteriorul
Federaţiei Ruse cu privire la ameninţările de ordin militar. Din iunie 1997, G.R.U.
este condus de general-colonelul Valentin Korabelnikov, fost şef al Directoratului
V, cel care a organizat acţiunea de ucidere a liderului cecen Djokar Dudaev , în
aprilie 1996.
Sediul central al G.R.U., cunoscut sub denumirea „Acvariul”, se află într-un grup
de clădiri situate la periferia Moscovei, în apropierea aeroportului militar
Khodinka.
G.R.U. este structurat pe directorate operaţionale şi directorate de informaţii.
Directoratele operaţionale, organizate pe spaţii geografice sunt:
Directoratul I – Europa (Germania, Scandinavia, Franţa, Ţările de Jos, Italia,
Spania, Europa de Est); Directoratul II – Asia (China, Japonia, Asia Centrală, Asia
de Sud-Est, Australia, Noua Zeelandă); Directoratul III – SUA, Marea Britanie,
America Latină şi Canada; Directoratul IV – Africa şi Orientul Mijlociu;
Directoratul V – informaţii militare operaţionale şi supravegherea zonelor de
conflict.
Directoratele de informaţii includ: Directoratul VII – NATO; Directoratul VIII –
estimări informative pe ţări şi probleme; Directoratul IX – tehnologie militară;
Directoratul X – industrie şi economie militară; Directoratul XI – forţe strategice;
Directoratul XII – conflicte regionale.
Din structura G.R.U. mai fac parte: Directoratul pentru Informaţii
Electronice, Directoratul pentru Informaţii Spaţiale, Centrul de Pregătire a

Numărul din mai 2002 al publicaţiei Jane's Intelligence Review estima efectivul total al acestora la 5200.
294

Vezi pe larg Alexandru Saucă, KGB-ul şi revoluţia română, Editura Miracol, Bucureşti, 1994 şi Valentin Raiha,
295

KGB a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari, Editura Ziua, Bucureşti, 1995.

219
Agenţilor Ilegali, Academia Diplomatică Militară, precum şi directorate de relaţii
externe, securitate internă, tehnică operativă, comunicaţii, cifru şi arhivă296.
În luna mai 1995, a fost creată Secţia Specială Independentă, însărcinată cu
lupta împotriva atentatelor la ordinea de stat şi regimul constituţional.
În ultimii ani se constată o deplasare a preocupărilor G.R.U. de la informaţiile
militar-strategice spre cele tehnico-ştiinţifice pe profil de producţie specială. Sunt
vizate, prioritar, informaţii din domeniul microelectronicii, informaticii, industriei
aerospaţiale.
G.R.U. este autorizat să facă schimb de informaţii cu serviciile de informaţii
militare din ţările membre NATO pentru contracararea terorismului, proliferării
tehnologiilor nucleare, traficului de droguri şi situaţiilor ecologice periculoase.
Deşi G.R.U. este cunoscut ca unul dintre cele mai opace servicii secrete din lume,
vălul care îl acoperă a început să se ridice. Prima breşă a realizat-o lucrarea
„Cenuşă fără epoleţi”, tradusă şi în limba română, a lui Viktor Suvorov, fost ofiţer
G.R.U., stabilit în prezent în Marea Britanie 297. La începutul anului 1999, G.R.U. a
deschis, pentru prima dată în cei peste 80 de ani de existenţă, unele fonduri de
arhivă vizând acţiuni îndreptate împotriva emigraţiei ruse în străinătate.
Deşi perceput ca un serviciu deosebit de eficient, nici G.R.U. nu a fost scutit în
ultima vremuri de o serie de eşecuri, din care unele intens mediatizate. Dintre
acestea, menţionăm cazul căpitanului de rangul doi Grigori Pasko, arestat la 20
noiembrie 1997, sub acuzaţia de divulgare de secrete postului de televiziune nipon
NHK, prin predarea unei înregistrări video referitoare la modul în care flota
militară rusă deversează material radioactiv în Pacific298, precum şi pe cel al
fostului ofiţer G.R.U., Aleksandr Nikitin, care, potrivit F.S.B., a divulgat informaţii
privind flota nucleară rusă într-un raport alcătuit pentru organizaţia ecologistă
norvegiană Bellona299. În aprilie 1998, căpitanul G.R.U. Vladimir Yerokhin a fost
arestat şi judecat pentru delapidarea a 400.000 de dolari din fondul operativ
destinat plăţii agenţilor.

296
Jacques Baud, Encyclopedie du renseignement et des services secrets, Nouvelle Edition, Lovangelle, 1998,
p.279.
297
Victor Suvorov, Acvarium – cenuşă fără epoleţi, Editura Elit, Bucureşti, 1992; de acelaşi autor au mai fost
traduse în limba română două interesante lucrări referitoare la al doilea război mondial: Spărgătorul de gheaţă,
Editura Polirom, Iaşi, 1995 şi Ultima republică, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
298
„România liberă”, 23 octombrie 1998.
299
„România liberă”, 31 octombrie 1998.

220
Cel mai recent caz de spionaj în care a fost implicat G.R.U. este cel al ataşatului
naval al Ambasadei Federaţiei Ruse la Tokyo, căpitanul Viktor Bogatenko.
Invocând imunitatea diplomatică, acesta a părăsit Japonia a doua zi după ce a fost
surprins de către contraspionajul nipon, într-un restaurant din centrul oraşului
Tokyo, în timp ce prelua documente cu caracter secret de stat de la căpitanul de
corvetă Shigehiro Hagisaki, şef de secţie în cadrul Ministerului Apărării. Un
purtător de cuvânt al guvernului japonez a declarat că ambasada rusă a respins
categoric o solicitare, transmisă prin Ministerul Afacerilor Externe, ca Viktor
Bogatenko să accepte să răspundă la unele întrebări ale autorităţilor japoneze. La
plecarea de pe aeroportul internaţional Narita, ofiţerul G.R.U. a fost însoţit de mai
mulţi oficiali ai ambasadei, refuzând să facă orice declaraţie. Incidentul s-a produs
la numai trei zile după vizita oficială a preşedintelui Vladimir Putin în Japonia.
În faţa instanţei, ofiţerul japonez şi-a recunoscut vinovăţia, arătând că, în intervalul
martie-septembrie 2000, s-a întâlnit cu diplomatul sovietic de peste 10 ori,
furnizându-i aproximativ 170 de documente secrete cu privire la tacticile militare,
sistemul de comunicaţii şi unităţile militare navale americane desfăşurate în
Japonia, contra sumei de 100.000 de yeni (aproximativ 900 de dolari) per întâlnire.
„Afacerea Hagisaki” este considerată în Japonia cel mai grav caz de spionaj din
ultimii 20 de ani, când un general a vândut ruşilor copii ale unor telegrame oficiale
primite de la Ministerul Afacerilor Externe.
Pe 7 martie 2001, Shigehiro Hagisaki a fost condamnat la zece luni închisoare
pentru transmiterea de secrete Federaţiei Ruse.
Alte structuri instituţionalizate şi domenii de activitate
Înfiinţată prin decret prezidenţial pe 19 februarie 1993, Agenţia Federală pentru
Comunicaţii şi Informaţii Guvernamentale (Federalnoe Agenstvo Pravitelstveno
Svyazi Informatsii – F.A.P.S.I.), apreciată ca fiind omologul rus al Agenţiei
Naţionale de Securitate (N.S.A.) americane sau a Cartierului General de
Comunicaţii Guvernamentale (GCHQ) britanic, a preluat atribuţiile Comitetului de
Stat pentru Comunicaţii Guvernamentale. La conducerea F.A.P.S.I. a fost numit
general-colonelul Alexandr Starovoitov. Din februarie 1998, F.A.P.S.I. este condus
de general-colonelul Vladislav Şerstiuk, ofiţer de carieră, fost şef al Directoratului
Principal de Comunicaţii.
Agenţia este un organism independent, subordonat direct preşedintelui, specializat
în culegerea de informaţii prin mijloace tehnice şi asigurarea legăturilor de
telecomunicaţii guvernamentale.

221
Din structura F.A.P.S.I. fac parte: Institutul de Criptografie, Comunicaţii şi
Informaţii (Institut kriptografii, sviazi i informazii – IKSI); Institutul Militar pentru
Comunicaţii Guvernamentale (Voennîi institut pravitelstvennoi sviazi – VIPS);
Directoratul Principal de Informaţii; Directoratul Principal de Comunicaţii;
Directoratul Principal Criptologic; Directoratul Principal de Contrainformaţii;
Centrul Federal de Protecţie a Informaţiilor Economice; Centrul Tehnico-Ştiinţific;
Directoratul Sistemului Informaţional Electronic; Directoratul Contracte şi
Informare; Directoratul Licenţe; Directoratul Financiar; Directoratul Personal şi
Serviciul de Securitate300.
Se estimează că F.A.P.S.I. dispune de aproximativ 12.000 de angajaţi, din care
2.000 îşi desfăşoară activitatea la staţia de la Lourdes, Cuba, în baza unui acord
ruso-cubanez, încheiat la 3 noiembrie 1992. Conform defectorului G.R.U.
Stanislav Lunev, care a solicitat, în 1992, azil politic în SUA, din această staţie au
fost interceptate comunicaţiile pe baza cărora a fost stabilită strategia americană de
luptă în războiul din Golf301.
Potrivit unor date vehiculate în presă, F.A.P.S.I. monitorizează comunicaţiile
cifrate a peste 65 de ţări. Bugetul anual al F.A.P.S.I. este estimat la 1,8 miliarde
dolari.
Din 1994, F.A.P.S.I. este angajată într-un program ambiţios de instituire a unei
reţele naţionale de birouri conectate la sediul central al agenţiei. Ea dispune de
Centre de analiză a informaţiilor în Sankt Petersburg, Novgorod, Krasnodar,
Novosibirsk, Ekaterinburg şi Khabarovsk. În afara acestora, F.A.P.S.I. mai dispune
de Centre regionale de analiză a informaţiilor (Regionalni informatsionno-
analiticheskii tsentr – RIAT) şi Centre departamentale de analiză a informaţiilor
(Vedomstvenni informatsionno-analiticheskii tsentr – VIAT) în alte 260 de oraşe.
Aceste structuri au rolul de a transmite centralei din Moscova informaţii obiective
cu privire la situaţia operativă locală. De asemenea, ele pot furniza date statistice
cu privire la tendinţele politice, economice şi demografice.
Conform unor articole apărute în presa rusă, angajaţi ai F.A.P.S.I. au comis abuzuri
în serviciu, au fost implicaţi în scandaluri financiare (semnificativ este cazul
şefului Direcţiei Financiare, generalul Monastîreţki, acuzat că a încheiat un
contract dezavantajos cu firma germană Siemens, pe care a preferat-o în mod
nejustificat firmei Alcatel) sau în comiterea unor infracţiuni. Astfel, în luna
octombrie 1998, la Moscova au fost arestaţi doi ofiţeri F.A.P.S.I. pentru trafic de
arme furate din depozite ale serviciilor secrete ruse 302 iar la sfârşitul anului 2001
Valery Ojamae, ofiţer F.A.P.S.I., a fost arestat pentru spionaj în favoarea Marii
Britanii.
300
Heirs of the KGB: Russias Intelligence and Security Services, „Jane's Intelligence Review”, iulie 1998.
301
„Curierul Naţional”, 6 martie 1998.
302
„Evenimentul zilei”, 19 noiembrie 1998.

222
Direcţia Principală de Pază (Glavnoe Upravlenie Ohranî – G.U.O.) s-a constituit
pe baza fostei Direcţii a IX-a (Protecţie), desprinsă din K.G.B. după puciul din
august 1991, fiind condusă de Alexandr Korjakov. Subordonată direct
preşedintelui, această direcţie are un număr de aproximativ 1.500 de angajaţi.
Direcţia dispune de propriile structuri de informaţii şi contrainformaţii şi a înglobat
grupările „Alfa” (specializată în intervenţii antiteroriste), „Beta” (specializată în
acţiuni externe) şi „Vimpel” (specializată în acţiuni de luptă şi sabotaj în spatele
liniilor inamice în timp de război). În decembrie 1993, la G.U.O. a fost adăugat şi
Serviciul de Securitate Prezidenţial (Slujba Bezopasnosti Prezidenta – S.P.B.),
condus de generalul-locotenent Mihail Barkusov. În luna iulie 1996, G.U.O. a fost
înlocuit cu Serviciul Federal de Protecţie (Federalnaia Slujba Ohranî – F.S.O.), în
fruntea căruia a fost numit general-colonelul Iuri Krapivin. F.S.O. include, alături
de Serviciul de Securitate Prezidenţial, Serviciul de Comunicaţii Prezidenţiale şi
Serviciul de Pază al Kremlinului, efectivul său fiind estimat la 25.000 de persoane.
Principalele atribuţii ale F.S.O. sunt asigurarea securităţii demnitarilor şi clădirilor
guvernamentale.
Serviciul Federal de Grăniceri (Federalnaia Pogranicinaia Slujba - F.P.S.) a fost
înfiinţat în 1993 pe baza Trupelor de Grăniceri ale C.S.I., aflate, din iunie 1992,
sub tutela Ministerului Securităţii, având statutul unui minister federal direct
subordonat preşedintelui. Efectivul F.P.S. este estimat la 180.000 de oameni. La
conducerea F.P.S. se află, din septembrie 1998, general-colonelul Konstantin
Toţki, care i-a succedat general-colonelului Nikolai Bordiuzka, numit secretar al
Consiliului de Securitate şi şef al Administraţiei Prezidenţiale303. Deşi principala
sarcină a serviciului este de a asigura protecţia frontierelor, conform legii el este
autorizat să desfăşoare activităţi de investigaţii operative, precum şi de a crea reţele
de informatori proprii în apropierea graniţelor.
În afara serviciilor prezentate anterior, în cadrul Federaţiei Ruse îşi desfăşoară
activitatea şi alte servicii sau instituţii guvernamentale autorizate să desfăşoară
activităţi de informaţii şi contrainformaţii.
Ministerul Afacerilor Interne (Ministerstvo Vnutrennih Del), deşi în esenţă este un
organism de impunere a legii, îndeplineşte şi funcţii de securitate şi
contrainformaţii, prin intermediul unor compartimente specializate în combaterea
criminalităţii economice, traficului de droguri şi crimei organizate. Din mai 2001,
este condus de Boris Grizlov, om de afaceri, fost lider parlamentar al blocului
politic unionist, care a susţinut programul lui Vladimir Putin în campania
electorală pentru preşedinţie, iar efectivul său este estimat la 540.000 de angajaţi.

303
Declin şi prăbuşire: Bordiuzka – protejatul lui Elţân?, „Janes Intelligence Review”, februarie 1999.

223
Serviciul Federal al Poliţiei Fiscale (Federalnaia slujba nalogovoi politsii),
înfiinţat în 1993, este însărcinat cu combaterea criminalităţii financiar-bancare 304.
Serviciul este autorizat să efectueze activităţi de investigaţii, supraveghere şi
arestări, având aproximativ 44.000 de angajaţi. La bilanţul din 1998, directorul
serviciului, general-locotenent Serghei Almazov, a anunţat recuperarea sumei de
patru trilioane de ruble şi condamnarea a 1.500 de persoane pentru infracţiuni
comise în domeniul financiar-bancar. Din aprilie 2001, la conducerea acestui
serviciu a fost numit Mihail Fradkov.
Departamentul Special F (supranumit grupul „Felix), constituit în februarie 1991,
are atribuţii în domeniul combaterii crimei organizate, traficului de droguri şi
spălării banilor.
Alte structuri instituţionalizate sunt Serviciul Federal al Vămilor; Direcţia de
contraspionaj economic din cadrul Ministerului Economiei; Ministerul Federaţiei
Ruse pentru Apărare Civilă, Situaţii de Urgenţă şi Eliminarea Consecinţelor
Dezastrelor Naturale. Acesta din urmă include în structura sa nouă centre
regionale, fiecare dispunând de propriul departament de informaţii şi analiză. La
nivel central dispune de o subunitate de forţe speciale. Este condus de Serghei
Shoigu.
În luna februarie 2001, presa rusă a anunţat crearea unui serviciu secret al gărzii
financiare, având 6.000 de angajaţi, menit să lupte împotriva economiei subterane,
care reprezintă 40% din PIB. Un proiect de lege împotriva criminalităţii
economice, care urmează să fie înaintat Dumei de Stat, prevede că toate
tranzacţiile de peste 285.000 de dolari şi toate operaţiunile imobiliare cu o valoare
mai mare de 142.000 de dolari să fie verificate de acest serviciu305.
Activitatea comunităţii informative, în realitate a unei industrii de informaţii şi
contrainformaţii, este coordonată de Consiliul de Securitate al Rusiei, organ cu
caracter consultativ, prezidat de şeful statului, însărcinat cu trasarea politicii de
securitate naţională. Înfiinţarea Consiliului de Securitate, în aprilie 1992, a fost
determinată de nevoia de a pune capăt numeroaselor reorganizări ale serviciilor
speciale şi de a coordona eforturile în materia informaţiilor de securitate. Din
Consiliul de Securitate fac parte primul ministru, ministrul apărării, ministrul de
interne, ministrul de externe, secretarul consiliului, directorii F.S.B. şi S.V.R.,
precum şi preşedinţii celor două camere ale Parlamentului. Consiliul de Securitate
examinează problemele strategice ale politicii interne, externe şi militare ale
Federaţiei Ruse, aspecte privind asigurarea securităţii în domeniile economic,
social, informaţional, sănătate, apărare, ordine publică.
Din noiembrie 1999, la conducerea Consiliului de Securitate se află general-

304
„Evenimentul zilei”, 15 decembrie 2000.
305
„Evenimentul zilei”, 7 februarie 2001.

224
locotenentul Serghei Ivanov, fost ofiţer K.G.B., care a acţionat în Marea Britanie,
Finlanda şi Kenya306.
Şedinţa din luna noiembrie 2000 a Consiliului de Securitate al Rusiei a fost
consacrată reformării structurilor de ordine publică şi siguranţă naţională ale
statului. Potrivit postului de radio „Rossia”, în total, în cele 11 structuri de ordine
publică şi siguranţă naţională ale statului, este prevăzută o reducere de personal cu
circa 60.000 de militari.
În aprilie 1992, la Alma Ata a fost încheiat un acord care interzicea activităţile de
spionaj între republicile C.S.I. La mijlocul lunii martie 1995, la Moscova a fost
organizată o conferinţă a şefilor serviciilor secrete din cele douăsprezece state
membre ale C.S.I. Cei prezenţi au votat în unanimitate pentru crearea unui
secretariat permanent, cu sediul la Moscova, prezidat de Serghei Stepaşin, care să
le coordoneze operaţiunile în domeniul combaterii crimei organizate, traficului de
droguri şi spionajului. Tot cu acest prilej, s-a decis constituirea unei bănci de date
comune, iar în septembrie 1996 a luat fiinţă Consiliul şefilor organelor de
securitate şi al serviciilor speciale ale statelor membre ale C.S.I., având rolul de a
coordona întreaga activitate din domeniul informaţiilor şi contrainformaţiilor.
Preocupările pentru sporirea eficienţei serviciilor de informaţii s-au concretizat şi
în adoptarea unor acte normative care reglementează activităţile din domeniu:
Legea Securităţii, Legea privind organele federale ale Securităţii Statului, Legea
privind activitatea operativă de investigaţii, Legea privind informaţiile externe,
Legea protecţiei de stat a organismelor guvernamentale şi oficialilor, Legea privind
secretul de stat.

306
Ivanov s-a născut la Leningrad în 1953. A intrat în K.G.B. în 1976, imediat după absolvirea Universităţii de Stat
din Leningrad. Încadrat în Directoratul I Principal, după 1979 a lucrat în sediul central al spionajului din Iasenovo.
În august 1998, Ivanov a devenit prim-adjunct al directorului F.S.B. şi şef al Departamentului Analiză, Prognoză şi
Planificare Strategică din cadrul acestuia. În noiembrie 1999, şi-a dat demisia din F.S.B. pentru a putea ocupa
funcţia de secretar al Consiliului de Securitate („Der Spiegel”, nr.5, 29 ianuarie-4 februarie 2000).

225
Trimisul special al publicaţiei „Sunday Times” la Mosocova a declarat, în primul
număr din luna februarie 2001, că doi diplomaţi de carieră, apropiaţi ai
preşedintelui Putin, susţin că acesta doreşte să fortifice serviciile secrete ruse şi că
nu este exclusă posibilitatea ca acestea să fie reunificate şi să depindă de o singură
structură. În opinia ziaristului britanic, serviciile care se vor uni în această mega-
structură vor fi F.S.B., F.A.P.S.I. şi F.S.O. La conducerea noului organism ar putea
fi desemnat unul din cei doi vechi prieteni ai lui Putin, amândoi vechi veterani
K.G.B., Nikolai Patruşev (şeful F.S.B.) sau Serghei Ivanov (secretarul Consiliului
de Securitate)307. De altfel, ultimul a anunţat că una din priorităţile Consiliului de
Securitate în următoarele luni o constituie reorganizarea serviciilor speciale şi
întărirea legăturii între ele308. Potrivit declaraţiilor preşedintelui Comitetului de
Securitate al Parlamentului rus, Serghei Iuşenkov, crearea unei singure agenţii ar
putea face activităţile mai eficiente, dar ar reduce controlul societăţii civile asupra
operaţiunilor efectuate309. În numărul din 5 ianuarie 2001, cotidianul „Segodnia”
avertiza că în acest fel toate pârghiile care influenţează securitatea internă a Rusiei
vor fi cumulate în mâinile unei singure persoane, ceea ce face ca viitoarea structură
să fie similară KGB- ului sovietic310.
După Washington, Moscova confruntată
cu ameninţarea „noului terorism”
Noul început de mileniu a adus cu sine, din nefericire, şi o amplificare fără
precedent a terorismului internaţional, atât în ceea ce priveşte gravitatea actelor
teroriste (din punct de vedere al numărului de victime şi pagubelor produse), cât şi
în ceea ce priveşte formele de manifestare.
La numai un an după tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, care
marcaseră o premieră în istoria terorismului, un alt mare oraş al lumii, situat pe un
alt continent - Moscova, a constituit locul de desfăşurare al unui act terorist care
s-a aflat în atenţia opiniei publice din întreaga lume. Autorii acestui incident
deosebit de grav provin dintr-o regiune ignorată în ultimii ani de către întreaga
comunitate internaţională: Cecenia.

307
„Ziua”, 6 februarie 2001.
308
„Alerta”, 25-31 ianuarie 2001.
309
„Azi”, 16 ianuarie 2001.
310
„Jurnalul naţional”, 6 ianuarie 2001.

226
Evenimentele din Cecenia au început în epoca postsovietică, după ce în 1991 mica
republică caucaziană şi-a proclamat independenţa. În 1994 preşedintele Boris Elţân
a început să acorde o atenţie deosebită regiunii, traversate de unul din cele mai
importante oleoducte din Federaţia Rusă, dar aflată sub autoritatea unui grup
necontrolabil de separatişti care transformaseră Cecenia într-o enclavă mafiotă.
Începând cu luna decembrie 1994 trupele federale ruse au declanşat ofensiva
pentru a cuceri capitala cecenă, Groznâi, din mâinile rebelilor. Războiul s-a
dovedit a fi unul deosebit de sângeros, pe parcursul a doi ani de conflict ruşii
înregistrând numeroase victime (circa 9000 de morţi). Sub presiunea majorităţii
populaţiei, care a considerat acţiunea militară drept „imperialistă”, în luna august
1996 cele două părţi au încheiat un acord de pace, hotărându-se ca viitorul
Ceceniei să fie stabilit după 2001.
Cu toate acestea, Kremlinul nu a renunţat la Cecenia, neputând accepta să fie
marginalizat în bătălia pentru controlul Mării Caspice.
În septembrie 1999 un şir de patru atentate cu bombă s-au produs în Moscova şi
alte oraşe de pe teritoriul Federaţiei Ruse, soldându-se cu 300 de victime, dintre
care 118 morţi. Aproape imediat autorităţile de la Kremlin i-au învinuit de atentate
pe teroriştii ceceni. La scurt timp în presa rusă au apărut însă speculaţii - având la
bază inclusiv informaţii furnizate de angajaţi ai serviciilor secrete – conform cărora
în spatele atentatelor s-a aflat chiar instituţia abilitată prin lege să combată
terorismul, Serviciul Federal de Securitate, atentatele fiind modalitatea prin care
recent numitul premier Vladimir Putin încerca să câştige sprijinul moral al
populaţiei în vederea unui nou război cu Cecenia. Şirul de atentate reprezenta, din
această perspectivă, un „casus beli”, ca atâtea altele în istorie, un pretext pentru un
război care fusese pregătit din timp, menit să legitimeze intervenţia militară drept
„ripostă antiteroristă”.
Acuzaţia deosebit de gravă adusă preşedintelui Putin - provocarea de acte teroriste
pe teritoriul Federaţiei Ruse din motive politice - a fost readusă în actualitate de
declaraţiile făcute la Londra de un fost angajat al FSB, locotenent - colonelul
Alexander Litvinenko pe 25 iulie 2002.
În luna noiembrie 2000, Litvinenko, împreună cu soţia şi fiul său, au solicitat azil
politic în Marea Britanie. Potrivit unor surse din cadrul serviciilor secrete britanice,
Alexander Litvinenko a fost înlăturat din FSB şi condamnat la opt luni de
închisoare pentru refuzul de a-l asasina pe magnatul rus Boris Berezovski 311.
Stabilit la Londra, Litvinenko a făcut o serie de dezvăluiri incendiare despre
corupţia din FSB, ca şi despre legătura dintre serviciile secrete, terorism şi clasa
politică din Rusia.

311
„Libertatea”, 12 noiembrie 2000.

227
În cadrul unui duplex Londra – Moscova, Litvinenko a prezentat o declaraţie a lui
Ahmed Gociaev – prezentat de FSB drept autor al atentatelor - în care Gociaev
declara că exploziile au fost pregătite de un fost prieten din copilărie, agent al
Serviciului Federal de Securitate312. Gociaev a susţinut că în toamna anului 1999
acest prieten i-a solicitat să îi închirieze spaţii de depozitare a unor mărfuri în mai
multe blocuri din Moscova. Inspectând „mărfurile” din două apartamente, Gociaev
a avut surpriza să constate că acestea erau în întregime explozibil. Realizând că a
fost atras într-o cursă, Gociaev a sesizat imediat autorităţile, care însă nu au luat
nici o măsură. După producerea exploziilor, Gociaev, cecen şi cunoscut ca fiind
implicat în trecut în acţiuni de tip mafiot, a fost învinuit oficial de terorism.
Versiunea lui Gociaev este întărită de un film documentar realizat de un regizor
francez, intitulat „Un asasinat în Rusia”. În acest documentar, având durata de 42
de minute, mai mulţi locuitori ai unui bloc din oraşul Riazan relatează că în
perioada „atentatelor cecene” au descoperit, depozitaţi în imobilul în care locuiau,
nişte saci conţinând o materie albă. Sosite la faţa locului, autorităţile au declarat că
este vorba de saci de zahăr. În ziua următoare imobilul a fost spulberat de o
puternică explozie. În realitate, zahărul s-a dovedit a fi hexogen, un exploziv foarte
puternic, al cărui aspect se aseamănă cu cel al zahărului.
Un lot de 1000 de videocasete conţinând acest film a fost confiscat de către
autorităţile ruse pe aeroportul Pulkovo, de la doi deputaţi liberali, sub motivul că
documentarul urmăreşte răspândirea de informaţii false. Pe 16 martie 2002 forma
electronică a publicaţiei „Novaia Gazeta”, care relata incidentul de la Riazan, a fost
ştearsă de pe Internet.
La numai câteva săptămâni de la cele patru atentate cu bombă, acuzând Cecenia de
organizarea de acţiuni teroriste împotriva Federaţiei Ruse, Moscova a decis să
trimită din nou trupe în regiune.
Iată, pe scurt, câteva momente semnificative din timpul celui de al doilea război
ruso-cecen.
La 1 octombrie 1999 trupele ruse au reintrat în Cecenia. Pe 12 noiembrie armata
rusă a ocupat Gudermes, al doilea oraş ca mărime din Cecenia iar după două
săptămâni au început luptele pentru ocuparea capitalei Groznâi. La 1 februarie
2000 rebelii şi-au anunţat retragerea din Groznâi. Zece zile mai târziu, preşedintele
Ceceniei, Maskhadov, a declanşat războiul de gherilă. Ultimul bastion important al
rebelilor ceceni, Şatoi a fost ocupat de către ruşi pe 29 februarie 2000.
Pe 2-3 iulie 2000 atentate sinucigaşe organizate de către ceceni au făcut 33 de
morţi în rândul forţelor federale ruse. La 9 decembrie s-a înregistrat un nou atentat
în faţa moscheii din Alkhan Iurt, în care şi-au pierdut viaţa 22 de civili.

312
„Dosare ultrasecrete”, 17 august 2002.

228
Nemulţumit de evoluţia situaţiei şi de prestaţia armatei, pe 22 ianuarie 2001
preşedintele Putin a conferit Serviciului Federal de Securitate al Federaţiei Ruse
(Federalnaia Slujba Bezopasnosti – FSB) comanda operaţiunilor din Cecenia. La
sfârşitul anului 2001, într-o amplă operaţiune a forţelor ruse la est de Groznâi au
fost ucişi peste 100 de ceceni.
Anul 2002 a fost marcat de un mare număr de acţiuni organizate de rebeli
împotriva forţelor ruse: 18 aprilie - atentat cu mină la Groznâi, soldat cu 18 morţi;
6 august - atentat cu explozibil la Şatoi, soldat cu 11 morţi şi şapte răniţi; 19 august
– doborârea unui elicopter al armatei ruse de către rebelii ceceni se soldează cu 21
de morţi; 15 septembrie - o mină explodează la trecerea unui autobuz, în Groznâi,
omorând 7 persoane; 11 octombrie - atentat asupra unui comisariat de poliţie din
Groznâi, soldat cu 24 de morţi.
Până pe 23 octombrie 2002 războiul ruso-cecen s-a purtat, cu mici excepţii, pe
teritoriul micii republici separatiste. De-a lungul anilor de conflict, rebelii ceceni
au reuşit să comită câteva incursiuni pe teritoriul Federaţiei Ruse, dar acestea au
avut loc în localităţi situate departe de capitală, şi nu au reuşit să atingă scopul
general vizat de orice act terorist: acela de a răspândi teroarea în rândul majorităţii
populaţiei ţintă, considerată inamică.
Unul din modurile favorite de operare ale grupărilor teroriste cecene a constituit-o
luarea de ostatici.
De la începutul celui de-al doilea conflict ruso-cecen, la 1 octombrie 1999,
singura luare de ostatici a avut loc pe 31 iulie 2001, când aproximativ 30 de
persoane au fost reţinute într-o localitate din Caucaz de către un grup de ceceni,
care au cerut eliberarea unor camarazi ai lor. Toţi ostaticii au fost eliberaţi în urma
intervenţiei forţelor speciale iar unul dintre agresori a fost împuşcat.
În timpul primului conflict (1994-1996) rebelii ceceni au recurs de două ori
la luări de ostatici de anvergură.
La 14 iunie 1995 circa 200 de ceceni conduşi de liderul militar Şamil Bassaiev au
atacat mai multe imobile administrative din Budionovsk (la 120 de kilometri de
graniţa cu Cecenia), după care au pătruns într-un spital, luând ostatici 1500 de
civili. Pe 19 iunie, în urma confruntărilor cu forţele de ordine şi-au pierdut viaţa
150 de persoane. Rebelii au reuşit să scape împreună cu 140 dintre ostatici, pe care
i-au eliberat în Cecenia după 24 de ore. În urma incidentului directorul FSB,
Serghei Stepaşin a demisionat. Pentru a preveni producerea unor astfel de incidente
în viitor, în cadrul Directoratului antiterorism al FSB a fost înfiinţat un Centru
Antiterorist.

229
Pe 9 ianuarie 1996 un comando cecen condus de Salman Raduyev, a luat 2000 de
ostatici la Kizliar, Daghestan. După câteva zile comandoul s-a retras la
Piervomaiskaia (localitate situată la frontiera dintre Daghestan şi Cecenia) cu 150
dintre ostatici. Directorul FSB, general-colonel Mihail Barkusov, a fost desemnat
de către preşedintele Elţân pentru a soluţiona criza. Între 16 şi 24 ianuarie forţele
speciale ruse au căutat să elibereze ostaticii în mai multe rânduri, dar ca urmare a
slabei coordonări, a echipamentului de transmisiuni inadecvat şi a unor hărţi
eronate, în acţiunea de salvare a ostaticilor şi-au pierdut viaţa peste 100 dintre
aceştia. Cea mai mare parte a răpitorilor, inclusiv şeful acestora, au reuşit să scape.
În pofida incompetenţei dovedite, Barkusov s-a menţinut în fruntea FSB încă şase
luni.
Astfel de incidente nu constituie însă un mod de manifestare al terorismului asociat
numai Ceceniei sau zonei Caucazului. Ca urmare a mediatizării intense de care se
bucură un act terorist de acest tip, luarea de ostatici a constituit în ultimele trei
decenii o modalitate frecventă de acţiune a grupărilor teroriste din întreaga lume.
Printre cele mai importante luări de ostatici din istoria modernă a terorismului se
numără:
14 septembrie 1974: trei terorişti ai grupării Armata Roşie Japoneză au pătruns în
forţă în clădirea ambasadei Franţei din Haga, rănind doi agenţi de poliţie. Au fost
luaţi 11 ostatici, printre care şi ambasadorul. Teroriştii au solicitat eliberarea unui
alt membru al grupării, aflat într-o închisoare franceză, ameninţând că în caz
contrar vor împuşca pe rând toţi ostaticii. În urma unor negocieri dificile deţinutul
a fost remis teroriştilor, împreună cu suma de 300 000 de dolari. După eliberarea
ostaticilor, autorităţile au pus la dispoziţia teroriştilor un avion Boeing.

230
27 iunie 1976: o cursă Air France având la bord 254 de pasageri şi membri ai
echipajului, a fost deturnată de un comando mixt format din terorişti aparţinând
Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei şi grupării Baader-Meinhof. Avionul
a fost forţat să aterizeze pe aeroportul Entebbe (Uganda) iar piraţii aerului au
solicitat eliberarea a 53 de palestinieni aflaţi în diferite închisori israeliene şi
occidentale. Pe 4 iulie 1976 o unitate antiteroristă israeliană a luat cu asalt
aeroportul ugandez, reuşind ca în numai 53 de minute să ocupe turnul de control şi
principalele clădiri ale aeroportului, să neutralizeze gărzile armatei ugandeze şi
membrii comandoului terorist şi să îmbarce ostaticii în avioanele special aduse în
acest scop. Succesul deosebit al operaţiei, având numele de cod “Fulgerul”
(Thunderbolt), s-a datorat informaţiilor exacte deţinute cu privire la configuraţia
terminalului, numărul şi dotarea teroriştilor, precum şi unui procedeu care i-a indus
în eroare pe terorişti, diminuându-le substanţial capacitatea de reacţie: pentru a se
apropia de clădirea aeroportului paraşutiştii israelieni au utilizat o coloană de
autoturisme identică celei folosite în deplasări de şeful statului ugandez, Idi Amin,
care îi sprijinea tacit pe terorişti. Deşi rata estimată a pierderilor a fost de 40%, în
acţiune şi-au pierdut viaţa doar trei ostatici şi comandantul unităţii de intervenţie,
lt.col. Yehonathan Netanyahu.
22 august 1978: Membrii ai gherilei Frontului Sandinist de Eliberare Naţională au
pătruns în Parlamentul din Managua (Nicaragua), reţinând 400 de ostatici, printre
care 60 de parlamentari. 14 dintre aceştia au fost ucişi.
7-9 octombrie 1985: Un comando al Frontului de Eliberare a Palestinei (FEP) a
deturnat în Marea Mediterană pachebotul italian Achille Lauro, având la bord 450
de persoane. În timpul negocierilor un pasager american de origine mozaică a fost
ucis şi aruncat în apă. Pe 9 octombrie comandoul s-a predat necondiţionat.
6-7 noiembrie 1985: Palatul de Justiţie din Bogota a fost ocupat de un comando al
M19, care a luat 400 de ostatici. A doua zi forţele armate şi poliţia au intervenit în
forţă, acţiunea soldându-se cu circa 100 de morţi.
30 aprilie 1986: un comando terorist a ocupat ambasada iraniană din Londra, luând
26 de ostatici, inclusiv un poliţist britanic. Teroriştii au solicitat eliberarea a 91 de
persoane aflate în închisori din Iran, ameninţând că în cazul în care nu li se va
satisface revendicarea vor ucide ostaticii şi vor arunca în aer clădirea ambasadei.
Intervenţia în forţă a echipelor S.A.S. (unitatea antiteroristă britanică), după şase
zile de asediu, s-a soldat cu uciderea a cinci din cei şase terorişti şi a unui ostatic.
Eficienţa acţiunii (care a durat numai 11 minute) s-a datorat folosirii unor elemente
de surprindere a adversarului: aruncarea simultană în aer a ferestrelor imobilului,
utilizarea de grenade de consternare şi gaze lacrimogene.

231
Pe 24 decembrie 1994 patru terorişti aparţinând Grupului Islamic Armat (GIA), au
luat ostatici membrii echipajului şi 227 de pasageri ai unei curse Air France care
staţiona pe aeroportul Houari Boumediene din Alger. Teroriştii au pătruns în avion
prin tunelul destinat îmbarcării pasagerilor, fiind deghizaţi în uniforme ale
personalului aeroportului. După 48 de ore echipele de asalt ale GIGN – unitatea
antiteroristă franceză – au luat cu asalt aeronava, ucigându-i pe toţi cei patru
terorişti. În urma atacului au fost rănite 25 de persoane (9 luptători, 3 membri ai
echipajului, 13 pasageri).
17 decembrie 1996: Un comando al Mişcării Revoluţionare Tupac Amaru (MRTA)
a pătruns în reşedinţa ambasadorului Japoniei la Lima, luând circa 700 de ostatici.
Teroriştii au solicitat eliberarea a 400 de camarazi aflaţi în închisoare. După 126 de
zile de la luarea de ostatici forţele de intervenţie au pătruns în clădirea ambasadei
în jurul orei 3 dimineaţa, printr-un tunel săpat timp de patru luni. În incident îşi
pierd viaţa un ostatic, doi militari şi 14 terorişti.
28 ianuarie 1999: În Filipine un comando al Frontului de Eliberare Moro a luat
ostatici 500 de elevi şi 70 de profesori din Cotabo. O parte din ostatici au fost
eliberaţi după câteva ore, iar restul în dimineaţa zilei următoare.
24 ianuarie 2000: În Thailanda, într-o localitate situată la graniţa cu Myanmar, un
comando terorist pătrunde într-un spital, luând aproximativ 500 de ostatici. A doua
zi forţele de ordine au acţionat în forţă pentru eliberarea ostaticilor, ucigând nouă
dintre agresori.
16 mai 2001: membrii organizaţiei de extremă dreapta Autoapărarea Unită din
Columbia au luat ostatici circa 200 de muncitori agricoli în Villanueva, Columbia.
Ostaticii au fost eliberaţi 46 de ore mai târziu313.
În seara zilei de 23 octombrie 2002 un comando terorist format din aproximativ 50
de terorişti ceceni, înarmaţi cu arme automate, grenade şi încărcături explozive, a
luat ostatici circa 700 de persoane care vizionau spectacolul muzical „Nord-Ost”,
în incinta teatrului Dubrovka din centrul Moscovei. Potrivit analiştilor, acest act
terorist a luat prin surprindere, cel puţin prin prisma numărului de ostatici,
autorităţile Federaţiei Ruse314. Luarea unor civili drept ostatici de către rebelii
ceceni în capitala rusă a constituit o premieră în conflictele ruso-cecene, astfel de
acţiuni având loc în trecut – după cum am arătat -numai în Caucazul de Nord.
Operaţiunea a fost revendicată de Movsar Baraiev, nepotul comandantului cecen
Arbi Baraiev, ucis anul trecut de către trupele ruse aflate în Cecenia 315. Potrivit

313
„Libertatea”, 25 octombrie 2002.
314
„România liberă”, 24 octombrie 2002.
315
În 1998 Arbi Baraiev – fost miliţian sovietic devenit lider separatist cecen - a răpit trei britanici şi un neo-
zeelandez, care au fost ulterior decapitaţi. Conducerea independentă cecenă a dezavuat gruparea radicală a lui
Baraiev, preşedintele Aslan Mashadov dispunând degradarea lui Arbi de la gradul de general la cel de soldat.
Potrivit FSB, din luna iulie 2001 comanda celor aproximativ 300 de oameni aflaţi în subordinea lui Arbi Baraiev a
fost preluată de nepotul acestuia, Movsar.

232
agenţiilor de presă internaţionale, acesta se afla în fruntea unui comando din care
făceau parte şi „văduve ale unor luptători ceceni”316.
Atacatorii au sosit în faţa teatrului la bordul unor maşini în jurul orei 21.00,
au pătruns în forţă în clădire şi i-au obligat pe spectatori să rămână la locurile lor,
trăgând în aer focuri de armă pentru intimidare. Timp de câteva minute spectatorii
au crezut că apariţia persoanelor înarmate, care trăgeau focuri de armă în aer, făcea
parte din scenariul comediei muzicale. Confuzia a fost posibilă şi datorită faptului
că o parte dintre actori erau îmbrăcaţi în costume tip camuflaj.
Teroriştii le-au permis ostaticilor să îşi folosească telefoanele mobile, pentru a-şi
informa rudele cu privire la ceea ce s-a întâmplat. Ostaticii au solicitat insistent
posturilor de televiziune şi radio cu care au intrat în contact ca echipele de
intervenţie să nu lanseze o acţiune în forţă, întrucât aceasta s-ar solda – dat fiind
numărul mare al teroriştilor şi explozivul aflat asupra acestora – cu sute de victime.
Pentru descurajarea oricărei tentative de asalt asupra clădirii, teroriştii au anunţat
că au minat clădirea şi au ameninţat că „pentru fiecare om de-al nostru ucis, vor
muri zece ostatici”.
Autorităţile ruse au mobilizat toate efectivele de poliţie din Moscova iar
trupele de intervenţie antiteroriste Alfa din cadrul FSB s-au instalat în dispozitiv în
jurul teatrului317. Totodată, s-au luat măsuri de întărire a pazei tuturor obiectivelor
importante din capitală. La toate intrările în oraş au fost instalate filtre ale
Ministerului de Interne iar pe străzi au fost amplasate blindate ale armatei. O
şcoală aflată în imediata apropiere a teatrului a fost transformată temporar într-un
centru de asistenţă psihologică pentru rudele ostaticilor aflate la faţa locului.

316
„România liberă”, 25 octombrie 2002.
317
Forţele Alfa au fost înfiinţate în 1974, ca o structură antiteroristă de reacţie rapidă în cadrul KGB. În 1981 din
cadrul acestora s-a desprins grupul Vimpel, însărcinat cu realizarea de misiuni speciale peste hotare. În luna august
1991, trupele Alfa au refuzat să atace participe la tentativa de răsturnare de la putere a lui Mihail Gorbaciov. După
desfiinţarea URSS, preşedintele Elţân a preluat controlul direct al acestora. În 1992 forţele Alfa au fost transferate la
nou înfiinţatul Directorat Principal de Protecţie (GUO). În luna octombrie 1993 ele au primit ordinul de a ataca
clădirea Parlamentului, dar au refuzat să îl execute. Ca urmare, la sfârşitul anului forţele Alfa au fost subordonate
Ministerului de Interne. 120 de angajaţi din cadrul unităţii Alfa au decis să demisioneze iar alţi 320 s-au transferat în
alte structuri. În luna august 1995 unitatea a revenit în FSB, fiind subordonată Centrului Antiterorist.
Cartierul general al unităţii Alfa se află la Moscova, în prezent efectivul său fiind estimat la 720 de persoane, din
care aproximativ 400 de luptători.

233
Având în vedere gravitatea situaţiei, preşedintele Vladimir Putin şi-a anulat
întâlnirea prevăzută cu cancelarul Germaniei, Gerhard Schroeder, la Berlin, o
deplasare în Portugalia, precum şi vizita în Mexic, unde urma să participe la
Forumul Cooperării Economice Asia – Pacific (APEC). Într-o primă luare de
poziţie, preşedintele Putin a declarat că operaţiunea de luare de ostatici a fost
„plănuită în centre teroriste din străinătate”, acuzându-i pe separatiştii ceceni că au
legătură cu organizaţii teroriste internaţionale, inclusiv cu „Al–Qaida”. „Este cea
mai importantă operaţiune de luare de ostatici nu numai din Rusia, ci din lume”, a
mai precizat preşedintele Putin. Refuzând orice dialog cu separatiştii, Putin a
precizat că obiectivul serviciilor de securitate ruse este „de a pregăti eliberarea
ostaticilor, garantând în acelaşi timp maximum de securitate pentru aceştia”318.
La câteva ore după ocuparea clădirii rebelii au permis plecarea unui grup de 33 de
ostatici, copii, femei şi persoane de credinţă musulmană. Ulterior, teroriştii au
împuşcat o tânără care a încercat să pătrundă în clădire, considerând-o drept agentă
a forţelor ruse de securitate.
În dimineaţa zilei de 24 octombrie teroriştii au solicitat retragerea în termen de o
săptămână a forţelor ruse din Cecenia, ameninţând că în caz contrar vor arunca în
aer clădirea. De asemenea, ei au solicitat Serviciului Federal de Securitate să invite
la faţa locului diplomaţi şi reporteri ai postului de televiziune NTV, promiţând în
schimb eliberarea celor 75 de cetăţeni străini, proveniţi din 11 ţări, aflaţi printre
ostatici. În cursul zilei au fost eliberaţi cinci ostatici, alte două fete reuşind să fugă
din clădirea teatrului. Ca urmare a focului declanşat de terorişti, una dintre ele a
fost rănită.
Într-o declaraţie difuzată în aceeaşi zi de postul arab de televiziune „Al Jazeera”–
devenit celebru prin publicarea luărilor de poziţie ale grupării teroriste „Al–Qaida”,
teroriştii au declarat că execută această acţiune la ordinul comandantului militar al
Ceceniei. Site-ul www. kvkaz.org. a preluat o declaraţie a liderului comandoului,
potrivit căreia „luptătorii ceceni au ajuns la Moscova pentru a muri, nu pentru a
trăi”.
Într-o declaraţie publică, directorul FSB, Nikolai Patruşev, le-a promis teroriştilor
că vor scăpa cu viaţă dacă vor pune în libertate ostaticii.
În noaptea de 24 octombrie au fost eliberaţi încă şapte ostatici.
Primele imagini ale teroriştilor au fost difuzate în cursul serii de 24 spre 25
octombrie. Ele înfăţişau trei bărbaţi înarmaţi cu pistoale mitralieră de tip
Kalaşnikov şi două femei îmbrăcate în negru, înarmate cu pistoale Makarov şi
având în jurul taliei centuri de exploziv. Echipa postului NTV a realizat şi un
interviu cu şeful comandoului, care s-a lăsat filmat fără a purta mască. Potrivit
postului de radio Ecoul Moscovei, Ministerul de Interne a interzis însă publicarea
acestuia.
318
„Ziua”, 25 octombrie 2002.

234
În dimineaţa zilei de 25 octombrie teroriştii au anunţat că începând cu ora 6 a
dimineţii zilei următoare vor începe să execute din ostatici dacă solicitările lor vor
rămâne fără răspuns. În jurul prânzului au fost puşi în libertate încă opt copii cu
vârstă de până în 13 ani, teroriştii afirmând pe un site de pe Internet că nu
consideră ostaticii care au sub 13 ani ca fiind copii întrucât trupele ruse aflate în
Cecenia îi consideră pe cecenii de peste zece ani ca fiind potenţiali combatanţi.
Teroriştii au refuzat să elibereze cetăţenii străini dar au permis accesul în incinta
teatrului a cinci responsabili ai Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, pentru a
aduce medicamente ostaticilor. În cursul serii alţi patru ostatici au fost puşi în
libertate.
În încercarea de a afla cât mai multe date despre ostatici – deosebit de utile
în cazul unei intervenţii în forţă, investigatorii FSB au interogat peste trei sute de
rude şi prieteni ai ostaticilor pentru a afla cum sunt îmbrăcaţi, dacă dispun de
mijloace de comunicare, dar mai ales care este profilul psihologic al acestora.
Totodată, ostaticilor eliberaţi li s-au solicitat informaţii despre numărul, dotarea,
comportamentul şi dispunerea luptătorilor ceceni în interiorul clădirii.
Potrivit declaraţiilor unor ostatici eliberaţi în ziua anterioară, scena şi culoarele
laterale de trecere erau minate. Totodată, aproximativ 15 femei şi bărbaţi înarmaţi
se aflau permanent în sala de spectacol, având centuri cu explozivi fixate pe corp.
Aceştia supravegheau cu atenţie toate direcţiile din care putea veni un atac,
inclusiv subsolurile şi gurile de aerisire.
În cadrul unei conferinţe de presă, purtătorul de cuvânt al FSB, Serghei
Ignatşenko, a anunţat că cea mai mare parte a membrilor comandoului au fost
identificaţi, precizând că FSB dispune deja de fotografii şi portrete ale acestora.
Procurorul şef al Moscovei a mai declarat că, imediat după declanşarea
crizei, Rusia a primit propuneri de asistenţă din partea FBI. Totodată, ministrul de
interne, Boris Grâzlov, a avut consultări pe tema soluţionării crizei cu serviciile
speciale din mai multe ţări străine.

235
 În zorii zilei de 26 octombrie teroriştii au deschis focul asupra unui grup de
ostatici, care, încercând să scape din clădire au declanşat din greşeală minele
instalate de rebeli la una din intrările teatrului. Dat fiind faptul că momentul a
coincis cu expirarea ultimatului fixat de terorişti, autorităţile ruse au tras concluzia
că aceştia au început să execute ostaticii. Întrucât situaţia părea complet scăpată de
sub control, trupele Alfa au primit ordinul de acţiune, pătrunzând în clădirea
teatrului, după ce anterior răspândiseră în interior un gaz „incapacitant” - prin
sistemul de ventilaţie - pentru a bloca posibila declanşare a dispozitivelor
explozive de către terorişti. 40 de minute mai târziu, oficialii ruşi au anunţat că a
fost dezamorsată criza care a ţinut timp de 57 de ore capul de afiş al ştirilor din
întreaga lume. În urma intervenţiei în forţă şi-au pierdut viaţa 118 ostatici, din care
numai doi au fost împuşcat în schimbul de focuri, restul victimelor fiind provocate
de inhalarea gazului utilizat de către forţele antiteroriste319. Din acelaşi motiv 540
dintre ostaticii eliberaţi au fost internaţi de urgenţă în spital, unii dintre ei într-o
stare gravă. Ulterior alţi 2 ostatici au decedat la spital.
50 dintre terorişti, printre care 18 femei, au fost împuşcaţi în timpul acţiunii de
eliberare a ostaticilor şi alţi trei au fost capturaţi. Fiecare femeie purta o centură
explozivă, având între 800 de grame şi două kilograme. În plus, în sală au mai fost
găsite 30 de încărcături explozive de mare putere, care ar fi putut determina
prăbuşirea întregii clădiri. Conform declaraţiilor oficialilor ruşi, forţele speciale nu
au suferit nici o pierdere în timpul operaţiunii320.
În seara aceleiaşi zile preşedintele Vladimir Putin a declarat într-un mesaj
adresat naţiunii: „Iertaţi-ne, nu am putut salva toţi ostaticii. Am făcut practic
imposibilul, am salvat sute de persoane. Am demonstrat că Rusia nu poate fi
îngenuncheată”.
La doar o zi după încheierea crizei, în presa rusă au apărut informaţii conform
cărora intervenţia forţelor antiteroriste a fost planificată, experţii ruşi estimând că
intervenţia se va solda cu aproximativ 150 de victime din rândul ostaticilor. Un
punct de vedere care contrazice flagrant varianta oficială, potrivit căreia acţiunea în
forţă a fost cauzată de executarea unor ostatici321.

319
„Adevărul”, 28 octombrie 2002.
320
„Evenimentul zilei”, 27 octombrie 2002.
321
„Cotidianul”, 28 octombrie 2002.

236
 Printr-o hotărâre a Dumei (Parlamentul rus) s-a decis ca trupurile teroriştilor
ucişi să nu fie predate familiilor iar locul de înmormântare al acestora a fost
declarat secret de stat. Această decizie a determinat în presa rusă o serie de
aprecieri privind asemănarea cu perioada regimului lui Stalin, în care gropile
comune erau decretate secret de stat. Potrivit analiştilor, se pare că preşedintele
Putin a învăţat bine lecţia lui 11 septembrie american: un atac terorist oferă cel mai
bun pretext pentru a introduce legi şi instituţii specifice statului poliţienesc.
Pe 31 octombrie la Moscova a avut loc o conferinţă de presă la care au participat
atât membri ai celulei de criză, cât şi foşti ostatici. Autorităţile au dat asigurări că
s-a făcut tot posibilul pentru salvarea ostaticilor. De asemenea, oficialii au subliniat
că responsabilitatea actului terorist aparţine liderului separatiştilor ceceni, Aslan
Mashadov. În sprijinul acestei afirmaţii s-au adus drept probe mai multe
înregistrări ale convorbirilor telefonice ale teroriştilor din clădirea teatrului cu
susţinători din afară, inclusiv din străinătate (au fost menţionate Turcia, Arabia
Saudită sau Emiratele Arabe Unite). În cadrul aceleiaşi conferinţe de presă
procurorul şef al Moscovei a mai anunţat că printre teroriştii ucişi s-au aflat nu
doar etnici ceceni, ci şi persoane „din străinătatea mai apropiată sau mai
îndepărtată”322.
Natura gazului folosit de forţele speciale de intervenţie ruse a generat
numeroase controverse şi reacţii, amplificate de lipsa unor declaraţii oficiale în
această privinţă. „Minciuni şi cult al secretului pentru a-şi masca propria
incompetenţă, în Rusia fostului funcţionar KGB Putin” a titrat pe 28 octombrie
ziarul austriac „Der Standard”. Cotidianul italian „La Stampa” şi-a exprimat
neliniştea „în legătură cu faptul că ar putea fi vorba de o armă secretă
asemănătoare uneia de care dispune Saddam Hussein”. Analizând criza de la
Moscova, „Berliner Zeitung” s-a întrebat în ce măsură a fost vorba de „o acţiune
militară pusă în slujba raţiunii de stat?”, concluzionând că „puterea mondială
americană şi marea putere rusă mizează mai mult ca oricând pe opţiunile
militare”323.
Moscova a fost chiar acuzată de încălcarea convenţiilor internaţionale privind
interzicerea armelor chimice. Unii reprezentanţi ai mass-media au susţinut că este
vorba de un gaz special fabricat de URSS în timpul Războiului Rece şi care nu a
mai fost niciodată utilizat324. Alţii au susţinut că este vorba de BZ, un gaz care
provoacă incapacitate fizică şi psihică sau de sarin – unul din cele mai periculoase
gaze neurotoxice. Membri ai echipelor medicale care au acordat primele îngrijiri

322
„Ziua”, 2 noiembrie 2002.
323
„Ziua”, 29 octombrie 2002.
324
„Naţional”, 28 octombrie 2002..

237
ostaticilor au declarat numai că au primit dispoziţia de a folosi naloxon, un
medicament utilizat în tratarea cazurilor de supradoze de opiu sau heroină325.
Sub presiunile opiniei publice internaţionale, autorităţile de la Moscova au declarat
în mod oficial că gazul folosit în raidul de la Teatrul Dubrovka este fentanyl, un
derivat al opiului de 1000 de ori mai puternic decât heroina, utilizat ca anestezic 326.
Gravitatea efectelor s-a datorat, potrivit medicilor ruşi, situaţiei „excepţionale” a
ostaticilor (imobilizaţi, lipsiţi de hrană şi având foarte puţină apă). Specific acestui
gaz este faptul că acţionează foarte repede, efectul producându-se practic
instantaneu. În caz de supradoză, se produce paralizia sistemului respirator iar
decesul se produce prin hipoxie (lipsă de oxigen) în numai câteva minute.
În ceea ce priveşte motivele care au dus la utilizarea acestui gaz, un reprezentant al
serviciilor secrete care a ţinut să îşi păstreze anonimatul a declarat că printre
spectatori se infiltrase un grup de terorişti care îşi cumpărase bilete la musical cu
câteva zile înainte, având sarcina de a-l informa pe şeful comandoului cu privire la
orice tentativă de evadare a ostaticilor şi de a arunca în aer clădirea în cazul în care
teroriştii la vedere ar fi fost neutralizaţi de forţele speciale. Cum teroriştii infiltraţi
ar fi fost imposibil de identificat şi neutralizat în timp optim, celula de criză s-a
văzut nevoită să opteze pentru soluţia utilizării unui gaz paralizant deosebit de
puternic, cu toate riscurile implicate de această alternativă327.
Luarea de ostatici de la Moscova a fost considerată de către analişti drept un grav
afront la adresa preşedintelui Putin, care a promis că va pune capăt terorismului
cecen cu trei ani în urmă, la scurt timp după începutul intervenţiei ruse în Cecenia.
Cotidianul „Le Figaro” a precizat în ediţia din 25 octombrie că „incidentul de la
Moscova a zguduit reputaţia de om puternic a preşedintelui Putin. Faptul că
războiul s-a mutat la Moscova aduce atingere imaginii „Rusiei stabile”, pe care
Vladimir Putin a căutat să o promoveze 328. La rândul său Lila Cevtsova,
reprezentanta la Moscova a Carnegie Council, a afirmat: Este o umilinţă pentru
statul rus şi o sfidare a politicii pe care acesta o duce de trei ani în Cecenia. Putin a
pierdut războiul şi acum trebuie să câştige pacea”. Operaţiunea a constituit totodată
un afront şi pentru serviciile de securitate ruseşti, care au afirmat în repetate
rânduri că anii de război i-au slăbit pe rebeli329.
325
„Ziua”, 30 octombrie 2002.
326
„Ziua”, 31 octombrie 2002.
327
„Dosare ultrasecrete”, 16 noiembrie 2002.
328
„Ziua”, 26 octombrie 2002.
329
Controlul serviciilor de informaţii sovietice/ruse asupra situaţiei din Cecenia a slăbit permanent după tentativa de
lovitură de stat de la Moscova din august 1991. La începutul lunii noiembrie 1991 parlamentul Republicii Cecenia a
adoptat o hotărâre de desfiinţare a structurii locale a KGB. Ulterior, conducerea Ceceiei a promovat o adevărată
campanie de împiedicare a oricărei tentative de penetrare a teritoriului republicii de către spionii Moscovei. De abia
la sfârşitul anului 1994 Serviciul Federal de Contrainformaţii (FSK) – care a moştenit segmentele din KGB având
responsabilităţi în domeniul securităţii interne - a pus bazele unui directorat pentru operaţiuni speciale pentru
Cecenia, format iniţial din 17 oameni. Directoratul Cecenia a luat fiinţă câteva săptămâni, ajungând în scurt timp cel
mai mare organism teritorial al FSK. Cu toate acestea, anual sute de cetăţeni ruşi, inclusiv reprezentanţi ai

238
La rândul său, mass-media rusă a criticat la unison conducerea de la Kremlin
pentru politica dus în Cecenia. Potrivit „Nezavisimia Gazeta”, „puterea de la
Moscova, prezentată până acum ca una forte şi activă, ca una a ordinii şi a mâinii
de fier, este cu totul alta”. La rândul său, publicaţia „Vremia Novostei” a susţinut
că „centrul federal a primit o puternică lovitură din partea duşmanului”, pe care l-a
tratat cu o uşurinţă uimitoare”330. Presa moscovită a ţinut să sublinieze faptul că în
acest an comunicate oficiale ale FSB-ului anunţaseră în mai multe rânduri (ultima
oară pe 9 octombrie 2002) moartea lui Movsar Baraiev – comandantul grupului
care a realizat luarea de ostatici din Moscova – în cursul unor acţiuni militare
derulate pe teritoriul Ceceniei.
Un sondaj de opinie difuzat la Moscova pe 29 octombrie, realizat de
institutul VTSIOM, afirma că acţiunea preşedintelui Putin vizând eliberarea
ostaticilor este susţinută de 85% din electoratul rus. Cu toate acestea, potrivit
aceluiaşi sondaj de opinie, numărul ruşilor care susţin războiul din Cecenia a
scăzut de la 70% (procent înregistrat în urmă cu doi ani când Putin a preluat funcţia
supremă în stat) la 46%. De asemenea, 44% din persoanele chestionate au susţinut
organizarea de negocieri de pace cu rebelii ceceni, faţă de 22% în februarie 2000.
Ca urmare a luării de ostatici de la Moscova, Rusia a decis să aducă unele
„modificări” operaţiunilor militare din Cecenia. De asemenea, preşedintele
Federaţiei Ruse a solicitat factorilor abilitaţi propuneri de modificare a strategiei de
securitate naţională a ţării, astfel încât repetarea unei astfel de situaţii în viitor să nu
mai fie posibilă.
În cadrul reuniunii de guvern care a urmat intervenţiei în forţă preşedintele
Putin a avertizat că „terorismul internaţional devine tot mai prezent şi mai crud …
folosind mijloace comparabile cu cele de distrugere în masă” şi că „Rusia va
răspunde prin măsuri adecvate împotriva teroriştilor şi susţinătorilor lor ideologici
şi financiari, oriunde s-ar afla”331.

Kremlinului şi militari sau membri ai serviciilor de informaţii şi-au pierdut viaţa sau au fost răpiţi în confruntările cu
cecenii. Lipsa de eficienţă dovedită de FSK în primul război ruso-cecen a determinat restructurarea serviciului şi
transformarea sa în Serviciul Federal de Securitate (FSB). Cecenia s-a dovedit a fi însă un adevărat coşmar şi pentru
FSB, care din luna ianuarie 2001 este direct responsabil în ceea ce priveşte coordonarea operaţiunilor din republica
separatistă.
330
„Cotidianul”, 26 octombrie 2002.
331
Întreaga Rusie în doliu, în „România liberă”. 29 octombrie 2002.

239
 Criza de la Moscova a constituit un episod al terorismului care, începând cu
11 septembrie 2001, a lovit sistematic pe întreaga planetă: în SUA, Finlanda,
Indonezia, Filipine, Yemen sau Arabia Saudită. Se pare că globalizarea
terorismului a reuşit să depăşească în rapiditate toate celelalte domenii de
manifestare ale fenomenului de globalizare. Terorismul a încetat să mai fie un
pericol punctual, arondat unei zone determinate – Orientul Apropiat, Irlanda de
Nord, Ţara Bascilor – devenind universal. La începutul secolului XXI terorismul
globalizat a devenit principala ameninţare la adresa securităţii statelor. Practic, în
prezent nici o ţară a lumii nu se mai poate considera sigură în faţa acestui
pericol332.
Mutaţii survenite în comunitatea informativă a Federaţiei Ruse
Atentatul de la Moscova a declanşat numeroase critici la adresa serviciilor secrete
ale Federaţiei Ruse, care nu au reuşit să prevină producerea unui atentat de
asemenea proporţii. Cele mai multe acuzaţii au fost aduse Serviciului Federal de
Securitate (Federalnaia Slujba Bezopasnosti – FSB), care din luna ianuarie 2001
este direct responsabil în ceea ce priveşte coordonarea operaţiunilor din republica
separatistă.
Presa rusă a evidenţiat faptul că preşedintele Putin a învăţat bine lecţia lui 11
septembrie american: un atac terorist oferă cel mai bun pretext pentru a introduce
legi şi instituţii specifice statului poliţienesc.
Ca urmare a luării de ostatici de la Moscova, Ministerul Apărării a decis să aducă
unele „modificări” operaţiunilor militare din Cecenia. De asemenea, preşedintele
Federaţiei Ruse a solicitat factorilor abilitaţi propuneri de modificare a strategiei de
securitate naţională a ţării, astfel încât repetarea unei astfel de situaţii în viitor să nu
mai fie posibilă.
La rândul său, FSB a solicitat o creştere substanţială a bugetului şi o
extindere a „Sistemului pentru măsuri investigative şi operaţionale” (System of
Operational and Investigative Measures – SORM 2), un sistem tehnic care permite
FSB să intercepteze comunicaţiile electronice.
Agenţia Federală pentru Informaţii şi Comunicaţii Guvernamentale (Federalnoe
Agenstvo Pravitelstveno Sviazi Informatsii – FAPSI) a iniţiat şi ea o amplă
operaţiune de monitorizare a comunicaţiilor radio şi de telefonie mobilă din
Moscova, utilizând recunoaşterea cu ajutorul calculatorului pentru identificarea
unor conversaţii în care apar anumite nume sau expresii, cu scopul declarat de a
preveni producerea unor noi atentate teroriste.
În acest context, pe 11 martie 2003 preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a
anunţat o reorganizare majoră a comunităţii informative.

332
NATO nu ne poate apăra de terorism, în „România liberă”, 30 octombrie 2002.

240
Principalul beneficiar al acestei noi organizări este Serviciul Federal de Securitate,
„moştenitorul” privilegiat al fostului KGB, pe care însuşi preşedintele Putin l-a
condus între iulie 1998 şi ianuarie 1999.
FSB a fost înfiinţat pe 12 aprilie 1995 prin transformarea Serviciul Federal de
Contrainformaţii (Federalnaia Slujba Kontrrazvedki – FSK), ca organ executiv
federal subordonat preşedintelui Federaţiei Ruse.
Printre atribuţiile FSB se numără: apărarea suveranităţii naţionale, integrităţii
teritoriale şi sistemului constituţional al Federaţiei Ruse; informarea preşedintelui,
organelor legislative şi a celor executive asupra pericolelor la adresa securităţii
statului; coordonarea activităţii de contraspionaj; apărarea secretului de stat;
asigurarea securităţii complexului industrial-militar de apărare, energie atomică,
transport şi comunicaţii; asigurarea securităţii reprezentanţelor străine pe teritoriul
Rusiei; combaterea criminalităţii organizate; organizarea măsurilor de securitate a
reprezentanţelor şi cetăţenilor Federaţiei Ruse în străinătate.
Analiştii specializaţi în domeniul serviciilor de informaţii au apreciat că FSB este
pe cale de a prelua aproape integral controlul asupra serviciilor care s-au desprins
din KGB după colapsul Uniunii Sovietice.
În urma noii organizări, Serviciul Federal de Grăniceri (Federalnaia Pogranicinaia
Slujba - FPS) înfiinţat ca agenţie separată în 1993, pe baza Comitetului pentru
Apărarea Frontierelor de Stat (Komitet po Ohrana Gosudarstvenoi Graniti -
KOGG)333, a fost pus sub controlul FSB.
Deţinând până în martie 2003 statutul unui minister federal subordonat direct
preşedintelui, FPS are rolul de a asigura protecţia frontierelor Federaţiei Ruse.
Conform legii de organizare, serviciul este autorizat să desfăşoare activităţi de
investigaţii operative, precum şi să creeze reţele de informatori proprii în
apropierea graniţelor.
Efectivul FPS este estimat la 152 000 de angajaţi.
Directorul FPS, general-colonelul Constantin Toţki, aflat la conducerea serviciului
din septembrie 1998, a fost numit reprezentantul Federaţiei Ruse pe lângă NATO.
Funcţia sa a fost preluată de un director adjunct al FSB, Vladimir Pronişev, fost
ofiţer de grăniceri în cadrul KGB.
De asemenea, FSB a preluat controlul asupra celei mai mari părţi din Agenţia
Federală pentru Informaţii şi Comunicaţii Guvernamentale, apreciată ca fiind
omologul rus al Agenţiei Naţionale de Securitate (NSA) americane sau a
Cartierului General de Comunicaţii Guvernamentale (GCQH) britanic.

333
Înfiinţat în octombrie 1991, a preluat atribuţiile Direcţiei Principale de Grăniceri a KGB.

241
Înfiinţată prin decret prezidenţial pe 19 februarie 1993, pe structura fostului
Comitet de Stat pentru Comunicaţii Guvernamentale (Komitet Pravitelstvenoi
Sviazi - KPS)334, FAPSI a fost concepută iniţial ca un organism independent,
subordonat direct preşedintelui, specializat în culegerea de informaţii prin mijloace
tehnice şi asigurarea securităţii comunicaţiilor guvernamentale.
Încă de la înfiinţare FAPSI a fost „râvnită” de mai multe agenţii de informaţii,
dornice să îi preia resursele şi mai ales bugetul substanţial.
Potrivit unor date vehiculate în mass media, FAPSI monitorizează comunicaţiile
cifrate a peste 65 de ţări. Bugetul anual al agenţiei, care numără 54 000 de
angajaţi, este de aproximativ 1,8 miliarde dolari.
Directorul FAPSI, Vladimir Matiukhin, a fost numit prim adjunct al ministrului
apărării al Federaţiei Ruse şi şef al recent înfiinţatului Comitet de Apărare a
Ordinii Federale (Federal Defence Order Committee). Funcţia sa a fost preluată de
directorul-general adjunct al FAPSI, Nikolai Klimaşin.
Câteva din componentele FAPSI, printre care şi staţia de ascultare din cadrul bazei
militare aeriene de la Ras Karma (Yemen), deservită în comun cu serviciul rus de
informaţii militare – celebrul GRU, au fost trecute în subordinea ministrului
apărării.
Analizate împreună, aceste mutaţii nu reprezintă numai o creştere substanţială a
capacităţilor FSB sub aspectul atribuţiilor, numărului de angajaţi şi bugetului, ci un
pas substanţial în reconstituirea unui serviciu de informaţii şi securitate
atotputernic, care se aseamănă din ce în ce mai mult cu „imperiul KGB”. Până în
prezent, singura agenţie de informaţii care a rămas independentă este Serviciul de
Informaţii Externe ((Slujba Vnejnieznâi Razvedki – SVR), care a preluat atribuţiile
fostului Directorat Unu Principal (Pervoe Glavnoe Upravlenie –PGU) al KGB.
Trebuie subliniat însă că, prin încorporarea FAPSI, FSB a căpătat şi competenţe în
domeniul culegerii informaţiilor din afara graniţelor, un domeniu inaccesibil timp
de 12 ani pentru principalul serviciu de informaţii al Federaţiei Ruse.
O altă latură a reorganizării comunităţii informative a vizat Ministerul
Afacerilor Interne (Ministerstvo Vnutrennîh Del - MVD), înfiinţat în ianuarie 1992.
Preşedintele Putin a decis desfiinţarea Serviciul Federal al Poliţiei Fiscale
(Federalnaia Slujba Nalogovoi Politsii - FSNP), specializat în domeniul
combaterii criminalităţii economico-financiare, o parte din atribuţiile acestuia fiind
transferate MVD. Ultimul director al FSNP, Mihail Fradkov, a fost numit
reprezentantul Federaţiei Ruse pe lângă Uniunea Europeană.

334
Creat în octombrie 1991, pe structura a trei din componentele fostului KGB: Directoratul VIII Principal
(Comunicaţii şi criptografie), Directoratul XVI (Informaţii electronice) şi trupele de transmisiuni ale KGB.

242
 Pentru Ministerul Afacerilor Interne extinderea competenţelor în domeniul
economico-financiar se va dovedi o sarcină dificilă, care ar putea genera atacuri de
imagine şi presiuni din partea unor membri corupţi ai clasei politice.
Directoratul pentru Comerţul cu Narcotice Ilegale al MVD, incluzând circa 7000
de angajaţi, a fost transferat în cadrul unei noi agenţii federale – Comitetul de Stat
pentru Combaterea Traficului Ilegal cu Narcotice şi Substanţe Psihotropice (State
Committee for Combating the Illegal Trade in Narcotics and Psychotropic
Substances). Noul serviciu a absorbit şi cea mai mare parte a angajaţilor poliţiei
fiscale, estimându-se că va avea un efectiv de 40 000 de oameni.
Director al celei mai noi agenţii ruse de informaţii a fost numit Viktor Cerkesov,
prezentat de mass media rusă ca unul din apropiaţii preşedintelui Putin. În vârstă
de 50 de ani, cariera sa este foarte asemănătoare cu cea a preşedintelui Federaţiei
Ruse. Intrat în KGB în 1978, el a lucrat în cadrul Directoratului V, însărcinat cu
monitorizarea şi controlul disidenţilor politici. În 1988 Cerkesov a devenit şeful
Directoratului Leningrad al KGB, iar după desfiinţarea KGB a condus Directoratul
pentru St. Petersburg şi Districtul Leningrad, aflat succesiv în structura
Ministerului Securităţii, Serviciului Federal de Contrainformaţii şi Serviciului
Federal de Securitate. După numirea lui Vladimir Putin în funcţia de director al
FSB, Cerkesov a fost transferat la Moscova, ca director adjunct iar din mai 2000 a
fost desemnat ca reprezentant al preşedintelui pentru Districtul Federal Nord-vest,
pe fondul politicii lui Putin de întărire a autorităţii centrale asupra regiunilor. Se
estimează că actuala poziţie a lui Cerkesov constituie o treaptă intermediară spre
funcţia de director al FSB sau de secretar al Consiliului de Securitate.
Ministerul de Interne a înaintat Dumei şi un proiect al unei noi legi a poliţiei, care
propune înfiinţarea a trei noi agenţii federale.
Prima agenţie, numită Poliţia Federală, ar urma să răspundă, în opinia ministrului
de interne Boris Grizlov, de combaterea infracţiunilor grave şi de asigurarea ordinii
publice. De asemenea, ea va prelua o parte din atribuţiile unităţilor paramilitare ale
Ministerului de Interne (Vnutrennie voiska - VV), printre care şi asigurarea
securităţii unor obiective strategice ale statului. Prin preluarea batalioanelor de
poliţie motorizate speciale (Spetsialnii motorizovannii batalion militsii – SMBM)
şi a Unităţilor de Poliţie cu Destinaţie Specială (Otriad militsii osobennogo
naznacenia – OMON)335, celebrele „Berete Roşii”, Poliţia Federală va deveni o
instituţie puternică, coordonată şi finanţată în mod centralizat, care va dispune de
structuri în toate oraşele din Federaţia Rusă.

335
Potrivit ultimelor estimări, forţele OMON totalizează 13000 de angajaţi, din care 1400 se află în Moscova.

243
O a doua agenţie, numită Serviciul de Investigaţii Federale (Federalnaia Slujba
Rassledovanii – FSR), prezentată de mass media drept un „FBI rus”, ar urma să
unifice principalele structuri de investigaţii speciale ale ministerului de interne:
directoratele regionale de combatere a crimei organizate. Unităţile Speciale de
Reacţie Rapidă (Spetsialnii otriad bîstrovo reagirovania – SOBR), forţele speciale
aflate în subordinea acestor directorate, vor fi transferate în cadrul OMON, fiind
incluse în forţele de poliţie municipale.
Cea de a treia structură înfiinţată în cadrul MVD va fi Garda Naţională, formată pe
baza trupelor Ministerului Afacerilor Interne, care numără în prezent 193 000 de
persoane, din care 40 000 sunt forţe cu destinaţie specială (Operativnoe
naznacheniia – OPNAZ)336. Se estimează că Garda Naţională ar putea deveni
operaţională până în 2006, fiind formată în cea mai mare parte din militari
profesionişti. Principala sa sarcină ar fi aceea de a furniza un suport mai bun
agenţiilor de aplicare a legii, în special în combaterea crimei organizate.
Reorganizarea comunităţii informative a fost prezentată oficial ca o reacţie la
schimbările cauzate în mediul internaţional de securitate de către atentatele din 11
septembrie. Preşedintele Putin a susţinut că modificările anunţate sunt menite să
îmbunătăţească eforturile depuse în domeniile extrem de importante ale combaterii
terorismului şi traficului de droguri, „în care structurile guvernamentale nu
acţionează suficient de eficient şi cu o coordonare optimă a eforturilor”.
Există însă şi opinii care nu consideră credibilă această explicaţie.
Avalanşa de structuri cu atribuţii informative create după 1991 din simpla dorinţă
de a îndepărta criticile privind asemănarea cu fostul KGB s-a dovedit a avea
consecinţe negative în planul eficienţei, determinând suprapuneri de competenţe şi
rivalităţi. Parcurgând în sens invers procesul de fragmentare a serviciilor de
informaţii declanşat de către Boris Elţân după destrămarea URSS, Vladimir Putin
încearcă să elimine o problemă care a adus deservicii majore activităţii de
informaţii şi contrainformaţii din ultimul deceniu: aceea a duplicării eforturilor.
Unii reprezentanţi ai mass media au susţinut că noua organizare este determinată
de simpla dorinţă motivată sentimental a lui Putin – ofiţer de informaţii de carieră -
de a reînfiinţa agenţia care l-a format şi l-a propulsat până la cea mai înaltă funcţie
în stat. Alţii l-au acuzat pe Putin de nostalgii sovietice şi de intenţia de a întoarce
„orologiul istoriei” la perioada de tristă amintire a anilor '70.
Sunt explicaţii prea simpliste pentru o personalitate la care pragmatismul constituie
o notă definitorie. Remanierea anunţată de preşedintele Putin seamănă mai degrabă
cu dorinţa unui om politic realist de a întări un serviciu care constituie un element
cheie al puterii sale.

336
Cifra include divizia de elită „Dzerjinski”, cu sediul în Moscova.

244
Declaraţia că „FSB este o parte esenţială a ansamblului instituţiilor democratice ale
statului”, care trebuie să contribuie la strategia de dezvoltare a Federaţiei Ruse,
făcută de către Putin la sfârşitul lunii ianuarie 2003, surprinde în mod clar
concepţia preşedintelui. Aparatul de securitate, în cadrul căruia FSB va juca rolul
dominant, este văzut ca unul din instrumentele de bază ale guvernării, poate cel
mai important. Predilecţia pentru numirea unor foste cadre de informaţii în puncte
cheie ale administraţiei337, importanţa acordată analizelor oferite de serviciile de
informaţii în detrimentul celor provenind de la alte instituţii ale statului, sunt numai
câteva argumente care susţin o astfel de opinie.

Bibliografie

1. Mark Galeotti, Putin reintroduces centralised intelligence, in Jane's Intelligence

Review, may 2003, p. 52-53.
2. Mark Galeotti, Russia recentralises security apparatus, in Jane's Intelligence
Review, april 2003, p. 3-4.
3. Mark Galeotti, Moscow calls for internal security force reforms, in Jane's
Intelligence Review, january 2003, p. 52-53.

Particularităţi şi perspective ale serviciilor

speciale din Federaţia Rusă

337
Din zecile de exemple ce ar putea fi oferite în acest sens, am optat pentru o scurtă prezentare a biografiei
actualului ministru de externe al Federaţiei Ruse, Igor Ivanov. Acesta s-a născut la Leningrad în 1953. A intrat în
KGB în 1976, imediat după absolvirea Universităţii de Stat din Leningrad. Încadrat în Directoratul I Principal
(PGU), însărcinat cu obţinerea de informaţii din afara URSS, după 1979 a lucrat în sediul central al PGU din
Iasenovo. În august 1998 Ivanov a devenit prim-adjunct al directorului FSB şi şef al Departamentului Analiză,
Prognoză şi Planificare Strategică din cadrul acestuia. În noiembrie 1999 şi-a dat demisia din FSB pentru a putea
ocupa importanta funcţie de secretar al Consiliului de Securitate.

245
 Pentru Rusia, schimbările trăite în ultimii zece ani ai secolului XX au fost
fundamentale. Dispariţia Tratatului de la Varşovia, prăbuşirea regimurilor
comuniste din Europa de Est, dezmembrarea URSS şi reducerea puterii militare a
Rusiei la aproximativ un sfert din ceea ce reprezenta puterea militară sovietică în
anii de vârf ai Războiului Rece au schimbat radical balanţa mondială a puterii.
După ce a suferit o „revoluţie geostrategică”, marcată de retragerea trupelor sale
din Republica Democrată Germania cu 1500 de kilometri, definitivată la 31 august
1994, Rusia a păşit pe calea unei tranziţii de la economia centralizată şi
proprietatea de stat la economia de piaţă şi proprietatea privată, de la un regim
autoritar la unul marcat de pluralism şi reguli democratice, de la o structură şi
conştiinţă imperială spre o mai modestă identitate, greu acceptată de elita politică
şi militară rusă338.
Deşi pe ansamblu Federaţia Rusă nu mai este o superputere comparabilă cu
fosta U.R.S.S. sau cu SUA, există unele domenii (capacităţi nucleare, armament
convenţional etc.) în care Rusia continuă să reprezinte o forţă considerabilă 339.
Referitor la programul nuclear al Federaţiei Ruse, moştenitoarea de facto şi de jure
a arsenalului nuclear al fostei URSS, în pofida crizei economice cu care se
confruntă Rusia, acesta se desfăşoară normal, capacităţile nucleare fiind menţinute
la un grad ridicat de pregătire operativă 340. Culegerea de informaţii se numără şi ea
printre aceste domenii. În materie de servicii şi operaţii secrete Rusia a fost, este şi
va fi o superputere cu „vocaţie mondială”. Ea are sau poate avea interese în orice
parte a globului şi nici o ţară nu este suficient de departe pentru a nu putea face
obiectul spionajului rus341.
Începând cu Opricina lui Ivan cel Groaznic şi cu Ohrana ţaristă, continuând
cu temuta C.E.K.A. a lui Felix Dzerjinski, devenită prin restructurări succesive –
G.P.U., O.G.P.U., N.K.V.D., M.G.B. - K.G.B.- ul sovietic, Rusia şi-a impus
dominaţia pe frontul secret, evidenţiindu-e prin numeroase metode şi practici
inovatoare în domeniu, aplicate în cadrul unor operaţiuni minuţios concepute, care
au creat un adevărat mit în jurul serviciilor sale secrete.

338
Un sondaj realizat de o echipă de sociologi germani şi ruşi, în cooperare cu Academia militară din Moscova, pe
un eşantion de 60 de generali şi amirali şi 615 ofiţeri superiori , în iunie 1995, a evidenţiat existenţa unor puternice
nemulţumiri în legătură cu locul Rusiei în lume. Pentru militari linia directoare a politicii externe trebuia să fie
readucerea Rusiei la rangul de mare putere, respectată de întreaga comunitate internaţională.
339
Rusia continuă să deţină cel mai mare număr de focoase nucleare din lume (28240), dintre care 18000 urmează să
fie dezmembrate în baza tratatelor START I şi II încheiate cu SUA:
340
Gârz Florian, Expansiunea spre est a NATO: bătălia pentru Europa, Editura Coruţ Pavel, Bucureşti, 1997, p. 66.
341
Numeroşi oficiali occidentali au scos în evidenţă faptul că în ultimii ani spionajul rus a devenit deosebit de activ.
Astfel, în luna iunie 1994 secretarul de stat al Cancelariei Federale din Bonn, Bernd Schmidbauer, afirma că, la fel
ca şi în trecut, spionajul rusesc este foarte agresiv şi că metodele lui sunt comparabile cu cele din timpul războiului
rece. La sfârşitul lunii martie 2001, pe fondul „afacerii Hanssen”, analişti americani au afirmat că numărul spionilor
ruşi aflaţi în misiune în SUA a ajuns aproape de nivelul din perioada războiului rece.

246
 Fără îndoială, serviciile de informaţii ale Federaţiei Ruse folosesc metode şi
mijloace de acţiune comune tuturor serviciilor secrete. Cu toate acestea, serviciile
secrete ruse prezintă o serie de particularităţi, mai ales prin comparaţie cu cele
occidentale. Există puţine servicii secrete în lume în care fineţea profesională şi
ingeniozitatea unor operaţii secrete se îmbină într-o asemenea măsură cu violenţa.
Există, de asemenea, puţine servicii la care reacţia rapidă coexistă cu răbdarea
manifestată în timpul unor operaţii derulate pe parcursul a zeci de ani.
Demnă de evidenţiat este şi capacitatea de adaptare deosebită a serviciilor
ruse, atribut care le-a asigurat de-a lungul timpului păstrarea unui rol determinant
în angrenajul puterii şi „supravieţuirea” chiar şi în urma unor „cataclisme” ale
istoriei, dintre care cel mai recent este destrămarea U.R.S.S. 342 După cum se poate
constata, organismele de informaţii, care au reprezentat adevăraţi stâlpi de
susţinere ai regimului de la Moscova, nu numai că nu au avut de suferit după
prăbuşirea comunismului, dar în urma reorganizărilor succesive şi-au menţinut
poziţiile, reuşind să promoveze din rândul lor personalităţi de marcă ale vieţii
politice, inclusiv trei prim-miniştri – Evgheni Primakov, Serghei Stepaşin 343 şi
Vladimir Putin, ultimul devenit în decembrie 1999 preşedinte al Federaţiei Ruse.
Conform unui sondaj publicat în noiembrie 2000 de Institutul Romir, preluat de
Mediafax, 62% dintre ruşi nu se împotrivesc sau sunt de acord ca foşti membri ai
K.G.B. sau ai succesorului acestuia, F.S.B., să ocupe posturi în structurile
Puterii344. De altfel, cinci din cei şapte reprezentanţi regionali ai preşedintelui
Federaţiei Ruse provin din serviciile de securitate, împreună cu numeroase alte
figuri cheie din administraţia Kremlinului345.
Transformarea vechilor directorate ale KGB- ului în noi structuri, după
modelul occidental consacrat, a constituit o nouă dovadă de flexibilitate şi adaptare
la noua situaţie politico-strategică, în care Federaţia Rusă nu mai putea beneficia
de sprijinul serviciilor secrete din ţările Tratatului de la Varşovia, proaspăt ieşite
din comunism şi deschise către democraţia occidentală.

342
În cartea sa „În interiorul KGB- ului”, Vadim Bakatin, numit după puciul din august 1991 la conducerea
K.G.B. -ului, mărturisea: „Imaginea lui Felix Dzerjinski n-a dispărut decât de pe frontoul de la Lublianka, dar nu şi
din interiorul imobilului sau din sufletul angajaţilor. În spatele faţadei totul a rămas neschimbat. Înainte de puci
KGB - ul se afla măcar sub supravegherea partidului. De atunci încoace, însă, chiar şi acest control a dispărut. Noul
KGB a devenit o forţă politică independentă care îşi apără propriile interese şi, cu toată obiectivitatea, o instituţie
plasată deasupra puterilor şi organelor decizionare celor mai înalte ale Uniunii şi ale republicilor” (V. Bakatine, Im
Innern des KGB, Frankfurt, 1993, p. 63). Un punct de vedere similar exprimă şi Evghenia Albaz în lucrarea
Geheimimperium KGB (Munchen, 1992, p. 85): „Sub Elţân KGB - ul s-a transformat într-un adevărat stăpân al
Rusiei. Instrumentul puterii a devenit puterea însăşi”.
343
Fost ministru de interne, a lucrat timp de peste 15 ani în serviciile secrete sovietice/ruse.
344
„Ziua”, 18 noiembrie 2000.
345
Putin reinvents the KGB, Jane's Intelligence Review, martie 2000.

247
 Dată fiind starea de criză în care se găsea în momentul restructurării, desfiinţarea
KGB-ului a constituit de fapt o eficientizare a activităţii informative şi luarea unei
noi poziţii competitive a Rusiei faţă de Occidentul ieşit învingător în Războiul
Rece. Faptul că structurile actuale ale conducerii Federaţiei Ruse sunt clar
dominate de oameni provenind din fostul KGB şi din celelalte structuri de
informaţii sovietice, precum şi recentele tensiuni din viaţa politică internaţională
dovedesc continuitatea sistemului informativ rusesc atât în ceea ce priveşte
metodele de acţiune, cât şi în concepţia atât de bine surprinsă de Mihail Moruzov –
şeful Serviciului Secret de Informaţii în perioada premergătoare celui de al doilea
război mondial: „În cariera mea de peste 30 de ani, în mod permanent la acest
serviciu, niciodată nu m-am încrezut în ruşi. Ei au fost întotdeauna aşa cum i-am
descris…una gândesc, alta vorbesc şi cu totul alta fac”.
Europa de Est este considerată de Moscova ca al doilea cerc al intereselor sale
vitale, după aşa-numita „străinătate apropiată” care include fostele republici
sovietice. În noiembrie 1993, fostul şef al SVR, Evgheni Primakov, devenit
premierul Federaţiei Ruse, a adresat un avertisment sever puterilor occidentale în
legătură cu admiterea statelor din Europa Centrală şi de Est în sânul Alianţei
Atlantice. „Rusia, preciza Primakov, nu ar putea tolera o extindere a NATO până
la frontiera sa occidentală”. Brian Crozier, Hans Huyn, Constantine Menges şi
Eduard Sablier au subliniat însă faptul că nici unul din statele respective nu avea
frontieră comună cu Rusia. Primakov considera deci graniţele Ucrainei şi
Bielorusiei drept „frontiere ruseşti” 346. De altfel, încă din februarie 1992,
preşedintele Boris Elţân a solicitat Naţiunilor Unite să i se recunoască Rusiei
dreptul de a proteja interesele celor peste 25 de milioane de ruşi care trăiesc în
„străinătatea apropiată”.
Potrivit parlamentarului Evgheni Ambarţumov, opţiunea de politică externă a
Federaţiei Ruse cea mai aproape de tradiţionala vocaţie imperială este cea care s-ar
putea numi versiunea rusă a doctrinei Monroe: „Federaţia Rusă trebuie să se
bazeze în politica sa externă pe doctrina care constă în a declara sferă de interes
vital orice spaţiu geopolitic al fostei Uniuni Sovietice; ea trebuie să obţină din
partea comunităţii internaţionale înţelegerea şi recunoaşterea intereselor sale
specifice în acest spaţiu”347.

346
vezi Fenixul roşu, Editura Agni, 1996, p.79.
347
Corneliu Vlad, Generalul Lebed, vecinul nostru, Casa editorială ABEONA, Bucureşti, 1999, p.57.

248
Concluzionând, serviciile secrete ruse au preluat ceea ce au considerat că li se
potriveşte din modul de acţiune al altor servicii de informaţii, dar totodată au rămas
preponderent fidele „modelului tradiţional”348. În pofida mutaţiilor survenite în
ultimii ani, ele continuă să păstreze caracteristici distincte, constituind o „şcoală”
de informaţii care merită să fie studiată cu atenţie, cu atât mai mult cu cât unele
servicii de informaţii din spaţiul ex-sovietic sunt condamnate parcă să reia relaţiile
de colaborare cu instituţiile similare ale Moscovei.
În opinia purtătorului de cuvânt al Biroului Federal de Investigaţii (F.B.I.), Milt
Alterich, „serviciul rus de informaţii este cel mai agresiv şi mai profesionist dintre
toate serviciile cu care avem de a face. Este de asemenea cel mai antrenat iar
obiectivele sale sunt cele mai precise”. Moderne în concepţii, suple în structuri şi
acţiuni, dotate cu mijloace tehnice la nivel mondial, serviciile ruse de informaţii au
purtat cu ele de-a lungul secolelor „spiritul rusesc”, constând din profunzime,
perseverenţă, profesionalism şi forţă morală, precum şi o doză de patriotism de
nezdruncinat, de care s-a dovedit capabilă „ramura rusă a rasei slave”. Aceasta este
prezentarea pe care spionii de profesie din Europa Occidentală o fac, la sfârşitul
secolului XX şi începutul noului mileniu, colegilor lor de breaslă, spionii ruşi 349.
Motivul nu este greu de intuit. Rusia a fost, este şi va rămâne o mare putere
mondială. La început de nou mileniu, ea tinde să devină un partener cu drepturi
egale în NATO, să gestioneze împreună cu foştii aliaţi din al doilea război mondial
ori foştii adversari din perioada războiului rece criza declanşată de „războiul
asimetric”, adică împotriva terorismului mondial, fenomen ce tinde să se
prelungească pe o perioadă îndelungată. Este o altă lume, cu alţi actori, cu alte
contradicţii şi alţi factori de risc. Iar instituţiile specializate cărora, de regulă, li se
stabileşte un rol de avangardă în deciziile politice corecte au dovedit şi dovedesc
din plin capacitatea şi inteligenţa de a valorifica la maximum experienţa trecutului.
Mai mult, întrucât serviciile secrete ex-sovietice, actuale ale Federaţiei Ruse, au
avut parte de o continuitate, specifică domeniului - fără prăbuşiri spectaculoase,
precum regimurile ţarist şi sovietic -, au reuşit şi reuşesc cu succes să gestioneze
crizele tranziţiei, desfăşoară o campanie publicitară adecvată pentru consolidarea
imaginii, ceea ce în termeni strict profesionali se numeşte „încadrarea în normele
democratice ale transparenţei”, aceste instituţii par la ora actuală, în faţa opiniei
publice, cu mult mai de temut decât înainte. Este o concluzie, dar şi un serios
avertisment al istoriei pentru cei ce au de regândit, de renegociat şi de reaşezat, pe
alte baze, „tradiţionalele raporturi” impuse , într-un spaţiu vital, de Rusia.
348
În lucrarea Fenixul roşu Brian Crozier, Hans Huyn, Constantine Menges şi Eduard Sablier au sintetizat preferinţa
rusă pentru tradiţie astfel: „Politica rusă este nereformabilă. Metodele Rusiei se pot schimba; tactica, manevrele sale
pot varia după împrejurări; dar steaua polară a politicii ruseşti – dominaţia asupra lumii – este o stea fixă. O trăsătură
a strategiei Rusiei care sare în ochi este o regularitate imuabilă, nu numai a obiectivelor sale, ci şi a manierei în care
le urmăreşte”.
349
Florian Gârz, CIA contra KGB, Editura Obiectiv, Craiova, 1999, p.134.

249
SERVICIILE SECRETE ISRAELIENE - UN MIT PE CALE DE DESTRĂMARE
?

„În spionaj, la fel ca în război, legenda succesului

este ea însăşi un factor al succesului, iar legendele
au nevoie de secret“.
(Menahem Begin, fost prim-ministru al Israelului)

Comunitatea informativă israeliană, la fel ca şi cea a altor ţări, este o oglindă

a societăţii pe care o slujeşte.

250
 Spre exemplu, britanicii consideră activitatea de informaţii ca un joc.
Accentul este pus pe confruntare, văzută mai mult ca o luptă a inteligenţelor, decât
a muşchilor sau a armelor. Oamenii de informaţii britanici preferă să fie descrişi ca
eleganţi, inteligenţi, sofisticaţi.
Francezii joacă un sport în care guvernul susţine un lucru, dar în realitate
urmăreşte cu totul altceva. Serviciile lor secrete, nu de puţine ori, caută să
submineze deciziile clasei politice. Pentru spionii francezi, nimic nu este definitiv:
o înţelegere nu este o înţelegere, existând aproape întotdeauna dorinţa de a urma o
altă cale.
Americanii au transformat culegerea de informaţii într-o mare afacere. Ceea
ce contează este cantitatea. Comunitatea informativă a SUA este un vast
conglomerat bazat nu pe calităţile indivizilor, ci pe eficienţa întregului sistem.
Accentul este pus pe munca în echipă, susţinută de cel mai bun echipament şi de
ultima tehnologie.
Până la epoca gorbaciov, sovieticii au considerat activitatea de informaţii
drept un mijloc de prezervare a regimului şi de garantare a supravieţuirii regimului
comunist. Membrul serviciului de informaţii nu exista în afara colectivului. El era
un instrument obedient al unei birocraţii rigide350.
În comunitatea informativă israeliană poate fi găsită influenţa tuturor celor
patru modele. Începând cu 1948, mai mult sau mai puţin conştient, experienţa
Marii Britanii, Franţei, Statelor Unite şi Uniunii Sovietice şi-a pus amprenta asupra
serviciilor secrete israeliene.
Fondatorul acestora, Reuven Shiloah, a fost un patrician de tip britanic,
căruia îi plăceau schemele complicate şi intrigile diplomatice şi care a romanticizat
rolul spionului. Isser Harel a pus un accent aparte pe eficienţă, în mare parte
urmărind liniile directoare ale modelului sovietic, adus în Israel de către liderii
comunităţii evreieşti proveniţi din Rusia şi Europa de Est. Meir Amit a abordat
maniera americană de abordare a intelligence-ului. El a depus eforturi substanţiale
pentru a găsi un echilibru între factorul uman şi ultimele descoperiri ale ştiinţei şi
tehnicii. La rândul său, Shimon Peres, care între 1956 şi 1963 a coordonat la Paris
mai multe proiecte secrete în domeniul apărării, a preluat o parte din practicile
„alunecoase” ale serviciilor secrete franceze, pe care le-a introdus ulterior în Israel.

350
Raviv, Dan, Melman, Yossi, Every Spy a Prince, Houghton Mifflin Company, 1991, p. 5.

251
 Dincolo de aceste „importuri”, comunitatea informativă israeliană prezintă o
notă distinctivă, care o diferenţiază net de alte comunităţi informative. Cine şi-ar
putea imagina, spre exemplu, că sarcina principală a C.I.A. ar putea deveni aceea
de a proteja fiecare deţinător al unui paşaport american, oriunde s-ar afla acesta?
Sau că MI6 şi-ar putea mobiliza resursele pentru a-i aduce pe insulă pe toţi
cetăţenii britanici din lume? Misiunea serviciilor secrete israeliene de a apăra atât
statul, cât şi întregul „popor al lui Israel”, constituie cheia fără de care această
comunitate informativă nu poate fi pe deplin înţeleasă.
În prezent, Comunitatea Informativă Naţională a Israelului cuprinde două
servicii de informaţii subordonate direct primului ministru (Shin Beth şi Mossad) şi
trei structuri informative departamentale (Aman, Misrad Hanut şi Mitsara).

Agenţia Israeliană de Securitate

Agenţia Israeliană de Securitate (Israel Security Agency – ISA), mai

cunoscută sub titulatura Serviciul de Securitate Internă (Shin Beth - Sherut Bitaşon)
este principalul organ de contraspionaj şi securitate internă al Israelului. Apariţia
acestei structuri s-a datorat ostilităţii permanente a statelor vecine, dar şi a
populaţiei arabe din interiorul Israelului.
Shin Beth-ul are ca principale sarcini:
asigurarea securităţii interne a statului Israel;
combaterea terorismului;
descoperirea şi neutralizarea activităţii de spionaj desfăşurate de serviciile de
spionaj străine împotriva Israelului;
supravegherea informativ-operativă a minorităţii arabe şi a imigranţilor;
urmărirea activitităţii organizaţiilor de extremă stânga;
asigurarea pazei clădirilor guvernamentale şi a ambasadelor;
protecţia personalităţilor israeliene şi a demnitarilor străini aflaţi în vizite oficiale;
paza şi protecţia aeroporturilor şi a zborurilor naţionale şi internaţionale ale
Liniilor Aeriene Israeliene (ELAL);
asigurarea pazei şi securităţii obiectivelor evreieşti de peste hotare.
Este structurat în şase direcţii operative.
Direcţia problemelor politice şi informaţiilor de siguranţă internă a statului
se ocupă de supravegherea activităţii partidelor şi organizaţiilor din opoziţie, a
celor extremiste, a Partidului Comunist, precum şi a coloniilor formate din
imigranţi.
Direcţia contraspionaj, supravegherea reprezentanţelor străine şi controlul
rezidenţilor străini se ocupă de depistarea agenturii străine aflate în Israel şi
identificarea cadrelor de informaţii care acţionează sub acoperiri oficiale.

252
 Direcţia de informaţii pentru prevenirea şi combaterea terorismului vizează
contracararea ameninţărilor teroriste, provenite atât din interiorul, cât şi din afara
graniţelor Israelului.
Direcţia de protecţie contrainformativă a instituţiilor guvernamentale
asigură contrainformativ obiectivele politice, militare, industrial-economice etc.
Direcţia pentru controlul populaţiei arabe are sarcina asigurării
contrainformative şi obţinerii de informaţii privind minoritatea arabă din Israel.
Direcţia tehnico-operativă asigură asistenţa tehnică necesară celorlalte
departamente351.
De-a lungul existenţei sale, Shin Beth-ul a obţinut succese importante atât în
lupta împotriva unor servicii de spionaj străine, a organizaţiilor teroriste, cât şi în
asigurarea securităţii interne. În momentele de vârf ale activităţilor de spionaj
desfăşurate împotriva Israelului de către Egipt şi Siria au fost descoperite reţele
cuprinzând până la 150 de agenţi. Contraspionajul israelian s-a dovedit a fi foarte
activ şi în ceea ce priveşte ţările prietene, fiind acuzat de tentative de recrutare ori
de instalări de microfoane în obiectivele diplomatice ale SUA.
În paralel cu succesele, serviciul de securitate israelian s-a confruntat şi cu
eşecuri grave. Semnificative în acest sens sunt cazurile colonelului Israel Beer,
consilier în probleme de apărare al primului ministru israelian David Ben Gurion,
recrutat de sovietici încă de pe vremea când activa în Haganah, care a furnizat
informaţii până în martie 1961352, sau cel al lui Mordehai Vanunu, tehnician în
cadrul Institutului numărul doi din cadrul Reactorului nuclear de la Dimona,
refugiat în Australia în 1986, care a furnizat presei britanice 57 de fotografii ale
instalaţiilor strict secrete utilizate la fabricarea bombelor atomice. Răpit după ce a
fost ademenit pe un iaht aflat în apropierea coastei israeliene de către o agentă
Mossad şi transportat în secret în Israel, Vanunu a fost judecat în regim de urgenţă
într-un proces desfăşurat cu uşile închise şi condamnat la 18 ani de închisoare
pentru spionaj353.

351
Marian Ureche, Aurel Rogoja, Servicii secrete străine, volumul 2, p. 494.
352
Ernest Volkman, Spionii. Agenţi secreţi care au schimbat cursul istoriei, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p.
100.
353
Teşu Solomovici, Lung e braţul Mossadului, Editura Tess Expres, Bucureşti, 1997, p. 139.

253
Shin Beth- ul a fost acuzat în repetate rânduri, atât în recrutarea agenţilor, cât şi în
desfăşurarea altor acţiuni, de duritate şi utilizare a unor metode de interogatoriu
lipsite de etică. Ca urmare, în anii ’80, a făcut obiectul unor anchete din partea
unor comisii special constituite după declanşarea unor scandaluri de presă privind
afacerile „Autobuzul 300“ (uciderea a doi terorişti care deturnaseră un autobuz de
călători de pe linia Tel-Aviv - Aşkelon pe 12 aprilie 1984, capturaţi nevătămaţi de
către forţele antiteroriste) şi „Nafsu“ (un locotenent din armata israeliană
condamnat în 1987 la 18 ani închisoare sub acuzaţia de a fi spionat pentru sirieni,
în baza unor declaraţii smulse de Shin Beth după două săptămâni de interogatorii
în care fuseseră utilizate metode de interogatoriu „lipsite de etică“). Astfel, în
1987, o comisie prezidată de fostul preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie,
judecătorul Moshe Landau, a concluzionat că trei şefi ai serviciului care s-au
succedat în funcţie într-o perioadă de 16 ani (Avram Ahituv, Yosef Harmelin şi
Avraham Shalon), precum şi consilierii lor juridici, au permis desfăşurarea
interogatoriilor prin metode interzise şi că unii ofiţeri ai Shin Beth au făcut mărturii
false în faţa tribunalului pentru a acoperi acţiunile la care au participat şi a obţine
admisibilitatea probelor, serviciul jucându-se cu dovezile, falsificând unele
documente, distrugând altele etc.
Comisia a ajuns la concluzia că, în cazul în care ofiţerii serviciilor secrete au
motive să creadă că un suspect deţine informaţii care ar putea preveni un atac
terorist, asupra acestuia se pot exercita „presiuni fizice moderate“. În această
categorie sunt incluse lipsirea de somn, expunerea prelungită la zgomote puternice,
imobilizarea în poziţii incomode pentru perioade lungi de timp, acoperirea
capetelor suspecţilor cu saci urât mirositori etc. Cu timpul, aceste metode nu au
mai fost folosite numai în cazuri excepţionale, devenind o adevărată rutină în
practica serviciilor secrete israeliene354.
În final, Comisia Landau a susţinut că „datorită intereselor cruciale ale
securităţii de stat, activitatea serviciilor de securitate, angrenate în războiul
împotriva terorismului, se desfăşoară într-o zonă crepusculară, aflată în afara
prevederilor legii. De aceea, este nevoie ca aceste servicii să fie eliberate de
asemenea prevederi şi să li se permită, astfel, abateri de la lege“. Este exprimarea
unei mentalităţi generate de realităţile unei practici îndelung exersate de serviciile
de securitate israeliene. Toate acestea au contribuit la crearea unei imagini negative
a serviciului, determinând şi unele schimbări la nivelul conducerii.

354
„Ziua“, 11 septembrie 1999.

254
 Pe 6 septembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a statului Israel a interzis
folosirea metodelor violente în timpul interogatoriilor suspecţilor reţinuţi de Shin
Beth. Hotărârea a stârnit reacţii diverse în sânul societăţii israeliene. Chiar în
cadrul guvernului israelian există numeroase voci care susţin că în lupta împotriva
terorismului toate mijloacele sunt permise. „Această decizie are o importanţă
crucială întrucât statuează faptul că nici un scop nu justifică orice mijloace“, a
declarat Eitan Felner, directorul unei organizaţii pentru drepturile omului din
Israel.

Mossad

255
 Alături de CIA şi KGB, Mossad aparţine trinităţii celor mai celebre servicii
de spionaj din istoria serviciilor secrete. Marile performanţe ale Mossad- ului au
făcut obiectul unor filme, romane, volume memorialistice, urmărite sau citite cu
sufletul la gură de milioane de telespectatori sau lectori355. În multe privinţe,
Mossad- ul a eclipsat CIA şi KGB- ul, căpătându-şi o aură de invicibilitate. Mâna
Mossad- ului s-a aflat în spatele unui lung şir de acţiuni politice, militare şi
diplomatice din perioada postbelică. Nu au lipsit voci care să susţină că scandalul
Monica Lewinski a fost provocat de Mossad pentru a-l compromite pe preşedintele
Clinton, care avea profunde divergenţe cu premierul israelian Benyamin
Netanyahu, acuzat de Washington că ar fi blocat procesul de pace din Orientul
Mijlociu356.
Mossad- ul ştie să îşi păstreze bine secretele şi doar ceea ce el doreşte să fie
cunoscut sau ceea ce rarii defectori, precum Victor Ostrovsky, fost ofiţer Mossad
refugiat împreună cu familia în Canada, dezvăluie marelui public, lasă să se
întrevadă episoade dintr-o activitate cu adevărat prodigioasă.
Până nu de mult, orice aspect referitor la activitatea serviciilor secrete
israeliene era considerat strict secret. Numai după ce primul ministru Ben Gurion a
rostit în Knesset (Parlamentul israelian) cuvântul „Mossad“ a fost posibil ca
această denumire să devină publică. După încheierea Războiului Rece, misterele
Mossadului au început să devină accesibile marelui public, graţie unor lucrări de
referinţă semnate de importanţi ziarişti istorici sau memorialişti. Printre acestea,
publicate în limba română se numără: Ronald Payne – „Mossad, istoria secretă”;
Victor Ostrovsky, Claire Hoy – „Mossad Top Secret”; Victor Ostrovsky – „Leul
din Iudeea”; Teşu Solomovici – „Lung e braţul Mossadului” şi „Războaiele
Mossadului”; Emmanuel Ratteer – „Războinicii lui Israel”; V.P. Borovicka –
„Spionii de la Tel Aviv”.

355
Prima mare realizare a Mossad- ului a constat în procurarea raportului secret al lui Hruşciov,
prezentat, pe 24 februarie 1956, în şedinţa secretă a celui de al XX-lea congres al PCUS, prin care erau
denunţate crimele lui Stalin, îndeosebi Marea Teroare din anii 1936 - 1938 care s-a abătut asupra vechii
gărzi leniniste. Mossad- ul a procurat acest text, care circula într-un număr restrâns de exemplare în
eşaloanele superioare ale partidului comunist, prin intermediu unui tânăr ziarist polonez de origine
evreiască, Victor Greievski şi l-a trimis imediat lui Allen Dulles, şeful C.I.A. Publicarea sa de către
Departamentul de Stat a constituit o adevărată „Hiroşimă“ politico-ideologică în lumea comunistă.
Hruşciov a declarat că textul publicat era un fals întocmit de imperialiştii americani. În Occident,
numeroşi comunişti s-au retras din partid, iar în ţările satelit Moscovei textul a generat un puternic

256
 Israelul s-a impus şi a prosperat ca naţiune graţie unor abile operaţiuni
secrete şi de spionaj. Primii săi conducători au fost obligaţi de împrejurări să intre
în această lume ocultă. Urmarea firească a acestei situaţii a fost faptul că noul stat a
devenit o „spiocraţie“, numeroase figuri proeminente ale vieţii politice israeliene
activând în trecut în cadrul serviciilor secrete 357. Ca urmare a acestui trecut, a fost
normal ca principiul păstrării secretului să stea la baza conducerii statului Israel
după proclamarea independenţei. Acest principiu îşi are însă originea şi în tradiţia
britanică în domeniu. Aidoma multor instituţii ale statului Israel şi serviciile
secrete au fost organizate după modelul britanic, numeroşi evrei luptând în cadrul
armatei britanice sau în spionajul militar în timpul celui de-al doilea război
mondial358.

curent anticomunist şi antisovietic, atacând baza morală şi legitimitatea sistemului comunist.

O altă realizare spectaculoasă a Mossad, intens mediatizată, a fost răpirea criminalului de război
nazist Adolf Eichman, refugiat în Argentina şi aducerea lui pe calea aerului în Israel, unde a fost judecat,
condamnat şi executat în septembrie 1960.

Una din cele mai celebre acţiuni a constituit-o eliberarea a peste 100 de ostatici israelieni
deţinuţi pe aeroportul Entebbe (Uganda) de un comando al Frontului Popular de Eliberare a Palestinei,
secondat de terorişti germani, care, pe 27 iunie 1976, deturnase cursa Air France, Tel Aviv - Paris. Graţie
reţelei de agenţi organizată cu mult timp în urmă de Mossad în Kenya, ţară vecină Ugandei, care
includea şi un membru al guvernului, acţiunea a putut fi excelent pregătită, încheindu-se cu eliberarea
ostatecilor şi eliminarea teroriştilor. Şeful comandoului care a executat intervenţia antiteroristă, fratele
viitorului premier Benyamin Netanyahu şi un soldat israelian şi-au pierdut viaţa în această misiune,
adevărată capodoperă de organizare şi execuţie.

Cea mai mare parte a succeselor Mossad- ului s-a datorat infiltrării unor agenţi cu identitate falsă în diverse
state sau organizaţiilor considerate periculoase din întreaga lume. Reprezentative în acest sens sunt cazurile lui
Eliahul Cohen, care sub acoperirea unui om de afaceri sirian a reuşit să îşi creeze un cerc de relaţii în mediile
militare şi diplomatice de la Amman, furnizând informaţii valoroase statului israelian între 1962 şi 1965, sau cel al
lui Wolfgang Lotz, infiltrat în Egipt, în decembrie 1960, care sub acoperirea de proprietar al unei firme de cai şi al
unei şcoli de echitaţie va exploata informativ numeroşi înalţi funcţionari ai poliţiei şi serviciilor secrete egiptene,
până în momentul căderii sale în februarie 1965.
356
„Cotidianul“, 14 septembrie 1998.
357
Astfel, fostul preşedinte al Israelului (1983 - 1993), Haim Herzog, a fost ataşatul militar al Israelului la
Washington în 1950 şi şeful serviciilor secrete ale armatei între 1949 - 1950 şi 1959 - 1962. Yitzhak Shamir, fost
prim ministru (1983 - 1984, 1986 - 1992), a servit mulţi ani ca agent al Mossad-ului în Europa. Un alt prim ministru,
Yitzhak Rabin (1974 - 1977, 1992 - 1995) a făcut parte începând cu anul 1942 din armata secretă a evreilor din
Palestina (Palmach).
358
Spre exemplu, generalul Moshe Dayan, fost ministru al apărării şi ministru de externe, a cărui
activitate s-a evidenţiat încă din vremea când activa în Haganah, a fost în timpul războiului „elev“ la
Secret Intelligence Service (S.I.S.) şi Special Operations Executive (S.O.E.). Isser Harel, primul director al
Shin Beth-ului, şi-a făcut debutul tot în cadrul unei forţe britanice - poliţia palestiniană.

257
 Mossad – Institutul pentru Informaţii şi Operaţiuni Speciale - a fost
constituit ca o agenţie independentă, plasată exclusiv sub autoritatea şefului
executivului. Pentru ofiţerii şi colaboratorii acestei organizaţii, termenul de Mossad
nici nu există. Generic, însă, principalul serviciu de informaţii al Israelului este
numit „Institutul“. În Ordinul de Zi emis cu prilejul aniversării oficiale a Mossad-
ului din 1953, Isser Harel, fondatorul Shin Beth- ului, devenit ulterior şi şef al
Mossad- ului, avea să afirme: „Ar trebui să înceteze fabricarea de legende în jurul
Mossad- ului. Părerea mea este că noi doar am muncit mai mult şi am strâns mai
multe informaţii. Nici o altă ţară din lume nu a avut o asemenea nevoie presantă de
un serviciu secret eficient. Israelul este înconjurat de duşmani. Nu avem relaţii
diplomatice cu acele naţiuni care ne consideră terorişti. Pentru noi este o chestiune
de supravieţuire“359. Tradiţiile de la care s-a pornit în fondarea serviciilor secrete
israeliene erau, pe de o parte, acelea ale grupurilor sioniste clandestine, obişnuite
să calce legea pentru ceea ce credeau că este cauza mai bună, iar pe de altă parte,
cele ale serviciilor speciale ale armatei, inspirate de metode şi structuri
organizatorice clasice360.
Dr. Ralph Bunche, trimis special al ONU în Orientul Mijlociu şi un foarte
bun cunoscător al problemelor israeliene, caracteriza principalul serviciu secret al
Israelului astfel: „Lipsa totală de scrupule şi curajul nemărginit, precum şi
hotărârea de a face uz de toate mijloacele pentru atingerea scopului propus măresc
capacitatea de acţiune a acestei organizaţii. Serviciul secret israelian nu ţine seama
de suveranitatea altui stat şi nu foloseşte un aresenal de mijloace limitate atunci
când pune la cale o acţiune. În Israel, orice cetăţean, începând cu primul ministru,
are datoria de a ajuta serviciul secret. La aceasta mai trebuie adăugat faptul că
serviciul secret israelian şi-a infiltrat oamenii printre personalităţile de seamă din
aproape majoritatea serviciilor de spionaj din lume“ 361. Tot la capitolul „fondului
uman“ aflat la dispoziţia Mossad-ului, se cuvine menţionat că acesta se
diferenţiază net de cel al altor servicii secrete de renume. Agenţii Mossad-ului
sunt, în general, oameni cu o înfăţişare obişnuită, discreţi, dar foarte dotaţi
intelectual, pratici, care preferă să stea în spatele scenei publice şi care „rareori
sunt dispuşi să spună, fie şi prietenilor, unde locuiesc şi pentru cât timp“.
O metodă originală de recrutare a agenturii şi colaboratorilor pentru Mossad
o constituie copiii şi tinerii din Kibbut-uri, care sunt apreciaţi a oferi un bun
potenţial informativ. Aceşti tineri, denumiţi agenţi aspiranţi, sunt ajutaţi să urmeze
şcoli şi universităţi bune, fiind ţinuţi în evidenţă ca posibili colaboratori.

359
Apud George Dora, loc. cit.
360
Ibidem.
361
V.P. Borovicka, Spionii de la Tel Aviv, Editura Iculescu, Bucureşti, 1992, p. 45.

258
 Principala sarcină a Mossad-ului este de a organiza şi conduce activitatea de
culegere de informaţii publice, economice şi tehnico-ştiinţifice în afara Israelului.
Alte atribuţii privesc penetrarea şi contracararea activităţii organizaţiilor teroriste
prin orice mijloace, organizarea şi coordonarea operaţiunilor, de propagandă
împotriva ţărilor arabe şi de discreditare a acestora pe plan internaţional,
desfăşurarea de operaţiuni speciale împotriva ţărilor arabe ostile.
Mosadd-ul este condus de un director numit pentru un mandat de 5 ani de
către primul ministru.
Mossad- ul prezintă următoarea structură:
Departamentul Rezidenţelor Externe (Meluckah) se ocupă de coordonarea şi
planificarea activităţii ofiţerilor de informaţii operativi (katsa), singurii autorizaţi
să recruteze şi să instruiască agenţi în ţară ţintă. Iniţial, acest departament a purtat
denumirea de Tsomet, dar pierderea unei cărţi de coduri la rezidenţa din Londra a
determinat o revizuire generală a denumirii structurilor Mossad- ului. În cadrul
acestui departament funcţionează trei servicii - Europa de Vest, Europa Centrală şi
Tel-Aviv, organizate pe birouri şi rezidenţe. Pentru a-şi îndeplini misiunile, katsa
au la dispoziţie o bază de sprijin eficientă, sigură şi gratuită reprezentată de
comunităţile evreieşti din străinătate, din rândul cărora sunt selecţionaţi voluntarii,
denumiţi sayanimy. Întrucât ofiţerilor operativi le este interzis să intre în ambasade,
legătura dintre casele conspirative, precum şi în interiorul rezidenţei este ţinută de
ofiţerii de legătură, numiţi codificat bodlimi. Aceştia trebuie să stăpânească foarte
bine tehnica apam - principiile şi regulile de descoperire a eventualilor urmăritori
şi de asigurare a securităţii documentelor transportate.
Departamentul pentru coordonarea ofiţerilor combatanţi (Komemeiute, fost
Metsada) se ocupă de culegerea de informaţii prin intermediul ofiţerilor operativi
care sunt trimişi sub acoperire în ţările arabe.
Departamentul pătrunderi secrete (Neviot, fost Kesket) se ocupă de
realizarea pătrunderilor secrete în reşedinţe, birouri, domicilii, autoturisme, în
scopul obţinerii de fotocopii sau sustragerii de documente, introducerii de mijloace
de ascultare etc.
Departamentul legăturilor externe (Kaisarut, fost Tevel) asigură cooperarea
cu alte servicii secrete din afara Israelului, instruirea şi pregătirea cadrelor altor
servicii, tranzacţiile clandestine cu armament şi tehnică de luptă.
Departamentul pentru securitatea diasporei (Tsafrrim) organizează
comunităţile evreieşti din străinătate în vederea autoapărării.
Departamentul O.E.P. (Saifanim) planifică, organizează şi execută
operaţiunile de culegere de informaţii şi executive îndreptate împotriva O.E.P. şi a
celorlalte organizaţii palestiniene.

259
 Departamentul de luptă psihologică (L.A.P.) se ocupă cu coordonarea
acţiunilor de influenţă, propagandă, contrapropagandă şi dezinformare iniţiate de
Mossad.
Departamentul Al coordonează activitatea angajaţilor acoperiţi ai Mossad de
pe teritoriul S.U.A.
Departamentul operaţiilor de securitate (A.P.A.M) se ocupă cu asigurarea
contrainformativă a activităţilor serviciului.
Departamentul interceptări (Shiklut) realizează interceptarea comunicaţiilor
din afara Israelului.
Departamentul legăturilor operative (Yahalomin) se ocupă cu asigurarea
legăturilor cu agenţii din ţările arabe362.
Mossad-ul dispune de un centru propriu de pregătire a viitorilor ofiţeri,
cunoscut sub titulatura de „Academie” (Midrasha), situat într-o suburbie din
nordul Tel Aviv-ului. Oficial, sediul este cunoscut drept reşedinţa de vară a
primului ministru. Candidaţii sunt selectaţi în urma unor teste pshihologice şi
aptitudinale riguroase iar procesul de instruire se întinde pe durata unui an. La
absolvire, în funcţie de rezultatele obţinute, ei devin ofiţeri operativisau ofiţeri
analişti.

Neîndoielnice, Mossad- ul este de mulţi ani o prezenţă constantă în culisele

politicii secrete, susţinând sau completând demersurile diplomatice ale Israelului.
Mossad- ul a fost prezent oriunde diplomaţia israeliană a acţionat pentru a
soluţiona problema repatrierilor de evrei spre Sion ori pentru realizarea
obiectivelor Israelului la ONU sau în relaţiile cu alte state ale lumii, iar contribuţia
sa a fost apreciată adesea ca hotărâtoare. În ultimul timp însă, Mossad- ul a devenit
prea convins de vocaţia sa de ambasador clandestin al Israelului, ceea ce a stârnit
nemulţumirea Ministerului de Externe de la Ierusalim. Miza conflictului este mare:
cine să deţină monopolul legăturilor cu ţările care au relaţii diplomatice tensionate
cu Israelul - Ministerul de Externe sau Mossad-ul? Oscilaţiile balanţei disputei sunt
influenţate de un ascendent al Mossad faţă de un adversar ale cărui performanţe
datorate Israelului depind tot mai mult de valoarea informaţiilor şi reuşita
acţiunilor de influenţă realizate de rezidenţele spionajului israelian în ţările
respective. În plus, multe din reuşitele diplomatice sunt realizate de cadre ale
Mossad care acţionează în ţările respective sub acoperire diplomatică, ceea ce
permite spionajului să-şi revendice partea leului, lăsând reprezentanţelor
diplomatice satisfacţia precară de a semnala existenţa unor probleme care le
depăşeşte. Şi acolo unde diplomaţii se dovedesc a fi neputincioşi, triumfă Mossad-

362
Marian Ureche, Aurel Rogojan, op. cit., p. 502 - 516.

260
ul. Această dispută, ţinută, cât se poate, departe de ochii şi urechile lumii, pare a fi
atins în ultima vreme o intensitate considerabilă363.
Un capitol mai puţin cunoscut îl reprezintă operaţiunile secrete ale Israelului
în Statele Unite. Deşi SUA nu a sprijinit statul evreu în momentul constituirii
acestuia, ulterior relaţiile dintre cele două ţări au cunoscut o apropiere sensibilă,
mai ales în timpul administraţiei Harry Truman. Atât CIA, cât şi FBI şi-au
concentrat atenţia cu destulă întârziere asupra spionajului israelian din SUA. La
începutul anilor ’50, relaţiile între serviciile secrete americane şi cele israeliene
păreau cele mai cordiale din lume. Tot ceea ce privea raporturile dintre CIA şi
Mossad trecea prin mâinile unui singur responsabil CIA, James Jesus Angleton, ale
cărui simpatii faţă de Israel nu reprezentau un secret pentru nimeni. Cu toate
acestea, dincolo de antanta cordială, între serviciile secrete americane şi cele
israeliene au existat numeroase momente de confruntare şi încordare364.
363
„Spionaj-Contraspionaj“, august 1992.
364
În anii ’60, Mossad- ul a reuşit să subtilizeze de la uzina NUMEC (Nuclear Materials an Equipment
Corporation) din Pennsylvania circa 100 de kilograme de plutoniu, cantitate suficientă pentru a fabrica
şase bombe atomice. F.B.I.-ul a stabilit că proprietarul uzinei, Shapiro Zalman, avea frecvente convorbiri
telefonice cu consulul israelian la New York, în timpul cărora utiliza un sistem special de bruiere. Potrivit
F.B.I.- ului, în spatele operaţiunii s-a aflat Radi Eitan, cel căruia Shimon Peres îi va încredinţa, ulterior,
conducerea unui serviciu secret specializat în spionaj tehnologic, intitulat LAKAM. Tot LAKAM va fi cel
care, secondat de Ari Ben-Menache, va reuşi să obţină din SUA sistemul informatic PROMIS, care
permitea penetrarea băncilor informatizate de date secrete.

În 1967, un avion israelian a atacat nava - spion americană Liberty în apele internaţionale. Nava
aparţinea N.S.A. şi se ocupa cu spionajul electronic. În urma raidului şi-au pierdut viaţa 34 de cetăţeni
americani. Numai eforturile lui James Angleton, Richard Helms şi ale altor membri ai lobby-ului pro-
israelian din cadrul CIA au împiedicat un raid american de represalii.

Un alt incident s-a produs în 1969. Convorbirile personale ale ambasadorului SUA la ONU, Andrew
Young, cu diverşi lideri ai O.E.P. au fost înregistrate, ajungând în posesia Mossad- ului. În urma
incidentului, ambasadorul american a fost silit să demisioneze.

În 1977, directorul adjunct al serviciului de informaţii din cadrul U.S. Air Force a fost demis din
funcţie. Motivul: timp de mai mulţi ani el furnizase agenţilor Mossad informaţii secrete din domeniul
aviaţiei militare americane.

În 1984, principalul consilier al directorului CIA pentru Orientul Apropiat, Charles Waterman, a fost
concediat după 20 de ani de activitate. Potrivit rapoartelor FBI, între 1964 şi 1984, Waterman a
comunicat cu regularitate informaţii secrete unei publicaţii sponsorizate de ambasada Israelului la
Washington, fiind utilizat de către serviciile secrete israeliene şi ca agent de influenţă.

Un an mai târziu, Richard Smith, directorul companiei „Milco Incorporated“, cu sediul în California, a fost
arestat de FBI sub acuzaţia de a fi exportat clandestin în Israel detonatori de bombe nucleare. Cu puţin timp înainte

261
 Punctul critic al relaţiilor tensionate între serviciile secrete americane şi cele
israeliene a fost atins în 1985, ca urmare a afacerii Pollard. Jay Jonathan Pollard,
ofiţer în cadrul Centrului de Alertă Antiteroristă, Serviciul de Investigaţii al
Marinei Militare, a fost arestat de către FBI pe 21 noiembrie 1985, în faţa
Ambasadei Israelului din Washington, sub acuzaţia de spionaj. Recrutat de către un
ofiţer din cadrul Biroului de Relaţii Ştiinţifice (Lishka Lekishrey Mada - LAKAM)
al Ministerului Apărării, pe parcursul unui an, Pollard va furniza israelienilor peste
1.000 de documente cu caracter secret. Arestarea lui Pollard s-a dovedit deosebit
de stânjenitoare pentru guvernul israelian. Primul ministru Shimon Peres s-a grăbit
să limiteze dezastrul, adresând scuze Statelor Unite şi caracterizând operaţiunea
drept neautorizată.
Mass-media a relevat faptul că în prezent serviciile secrete israeliene sunt
nemulţumite de „tutela“ impusă de Statele Unite, în toamna anului 1998, în urma
acordului israeliano-palestinian de la Wye River, Maryland. Potrivit acestuia, CIA
a devenit mediator în disputele dintre cele două părţi semnatare. Pentru aceasta,
Agenţia a primit sarcina de a monitoriza felul în care palestinienii se achită de
angajamentul de a combate ei înşişi terorismul arab, având în acelaşi timp rol de
„consiliere“ în activitatea de culegere de informaţii de ambele părţi. Considerându-
se la fel de redutabile ca şi CIA, serviciile secrete israeliene nu simt nevoia nici
unei „consilieri“ din afară. Într-o declaraţie făcută în cursul primei sale vizite la
Washington, în luna iulie 1999, premierul Ehud Barak a lăsat să se înţeleagă că ar
dori o implicare mai mică a Statelor Unite nu numai în domeniul informaţiilor, dar
şi în cel al negocierilor privitoare la retragerea trupelor israeliene din teritoriile
ocupate. În schimb, autorităţile palestiniene nu şi-au ascuns satisfacţia faţă de
prezenţa CIA în zonă.
În lucrarea intitulată „Istoria secretă a Mossad- ului“, lansată în SUA în
1999, Gordon Thomas susţine că Israelul a folosit cele mai aprinse convorbiri
telefonice dintre Monica Lewiski şi Bill Clinton pentru a-l şantaja pe preşedintele
american şi a-şi proteja un preţios agent, având numele de cod „Mega“, infiltrat în
inima Casei Albe. Israelul a negat vehement aceste acuzaţii, afirmând că după
arestarea lui Pollard a suspendat orice acţiuni de spionaj pe teritoriul SUA365.

AMAN

de declanşarea procesului său, în august 1985, Smith va reuşi să evadeze din arestul poliţiei.
365
„Naţional“, 4 martie 1999.

262
 Serviciul de Informaţii al Armatei (AGAF HA - MODI'IN - AMAN),
subordonat şefului de Stat Major al Armatei, a fost constituit cel dintâi în ordine
cronologică, la 30 iunie 1948. Aflaţi într-o permanentă stare de alarmă, având o
armată suplă, bazată pe sistemul ripostei rapide, militarii israelieni au înfiinţat
această structură informativă ca ramură de spionaj a Cartierului General al armatei.
Aman centralizează şi evaluează informaţiile cu caracter militar şi strategic puse la
dispoziţie de către toate componentele comunităţii informative a Israelului. De
asemenea, efectuează independent operaţiuni de culegere specializată de informaţii
militare cu privire la puterea statelor inamice şi planurile de mobilizare şi operaţii
ale armatelor acestora. Amanul este investit să execute în exterior operaţiuni
speciale, care presupun utilizarea unor mijloace şi metode neconvenţionale de
ducere a războiului. Pe plan intern, Amanul asigură securitatea forţelor armate şi
cenzura militară.
Produsele informative elaborate de Aman – estimări ale rsicurilor de război,
rapoarte informative, studii ale potenţialilor inamici etc. îi au drept beneficiari pe
primul ministru, membrii cabinetului şi conducerea armatei. După înfiinţarea
Mossad- ului, în 1951, serviciul militar de informaţii israelian va avea un rival
serios, ceea ce va determina fricţiuni şi conflicte de competenţă. Deţinând
monopolul operaţiunilor externe, Amanul nu va accepta uşor coordonarea Mossad-
ului în acest domeniu.
Cei aproximativ 7.000 de angajaţi ai Amanului îşi desfăşoară activitatea în
opt departamente.
Departamentul operativ se ocupă de acoperirea informativă a obiectivelor
militare străine, în primul rând a celor din statele arabe. Această activitate se
realizează prin rezidenţe legale şi ilegale.
Departamentul de contraspionaj şi securitate internă asigură prevenirea
scurgerilor de informaţii şi depistarea agenţilor străini recrutaţi sau infiltraţi în
forţele armate. Acest departament are şi atribuţii de cenzură militară.
Departamentul de informaţii tactice militare se ocupă cu culegerea de
informaţii din ţările arabe vecine, în vederea identificării pregătirilor de război şi
prevenirii atacurilor prin surprindere.
Departamentul de informaţii este însărcinat cu analiza şi sintetizarea tuturor
informaţiilor obţinute din exterior, în vederea estimării riscurilor de război.
Departamentul misiunilor executive speciale are drept sarcini planificarea şi
executarea de acţiuni de cercetare-diversiune, sabotaj, răpiri, execuţia trădătorilor,
terorism şi război psihologic în teritoriile statelor inamice, inclusiv în timp de pace.
În subordinea acestui departament se află Unitatea specială 131, însărcinată cu
operaţiunile executive externe.

263
 Departamentul interceptărilor radioeletronice execută întreaga paletă a
operaţiunilor de culegre de informaţii prin captarea emisiilor de semnale
radioelectronice. În cadrul său funcţionează Unitatea 2, profilată atât pe operaţiuni
de supraveghere şi interceptare a traficului radio din ţările limitrofe, cât şi în
acţiuni de război electronic. Departamentul decodifică mesajele şi cifrurile ţărilor
arabe şi misiunilor diplomatice străine şi elaborează cifrurile şi codurile tuturor
celorlalte structuri de informaţii israeliene.
Departamentul relaţiilor externe se ocupă cu dirijarea activităţii ataşaţilor
militari israelieni şi ţinerea legăturii cu ataşaţii militari străini acreditaţi în Israel,
precum şi cu membrii misiunilor militare ale unor ţări aliate.
Departamentul de informaţii „photint“ are atribuţii în obţinerea de date şi
informaţii prin cercetare fotoaeriană, precum şi prin satelit366.
Amanul are reputaţia de a fi serviciul cel mai activ al comunităţii informative
israeliene. Succesele sale sunt într-adevăr notabile, ţinând, pe de o parte, de
concepţie, organizare şi profesionalismul personalului, şi, pe de altă parte, de
condiţiile speciale de acţiune, Israelul fiind o ţară aflată într-un război permanent.
Războaiele din perioada 1948-1973, urmărirea internaţională a unor adversari
periculoşi, necesitatea procurării de armament modern, inclusiv realizarea bombei
atomice şi încălcarea embargoului impus în acest domeniu, au constituit tot atâtea
cerinţe imperative pentru obţinerea unui volum important şi diversificat de date şi
informaţii367.

366
Vasile Braşoveanu, Traian-Valentin Poncea, Istoria serviciilor secrete, Editura I.N.I., Bucureşti, 1999, p. 108.
367
Dintre succesele de marcă ale Aman-ului, unele realizate în cooperare cu Mossad-ul, menţionăm:

 obţinerea planurilor bombei atomice, Israelul devenind a şasea putere nucleară a lumii;
 obţinerea de documentaţii şi subansamble ale mai multor tipuri de rachete;
 sustragerea unei instalaţii radar ultramoderne intrate în dotarea armatei egiptene în cadrul
asistenţei militare acordate de Uniunea Sovietică;
 determinarea dezertării în Israel a unui pilot irakian cu un avion MIG 21 în luna august 1966;
 obţinerea informaţiilor pe baza cărora, chiar înaintea izbucnirii celui de al doilea război
israeliano-arab (1973), aviaţia egipteană a fost distrusă la sol aproape în totalitate (309 din 340
avioane);
 reproducerea avionului de vânătoare francez „Mirage III S“, în urma subtilizării planurilor
acestuia de la o firmă elveţiană între octombrie 1978 şi aprilie 1979;
 sustragerea din portul francez Cherbourg a unui lot de cinci vedete rapide asupra cărora se
instituise embargoul în decembrie 1979;
 identificarea şi bombardarea, pe 7 iunie 1981, a complexului nuclear irakian Tamuze 17, situat în
imediata apropiere a Bagdadului.

264
 Cât despre moralitatea unor astfel de acţiuni care au făcut celebritatea
instituţiei, Yehosoptrat Harkabi, unul dintre cei mai redutabili şefi ai spionajului
militar israelian, se simţea îndreptăţit să declare: „sunt mândru de realizările
spionajului israelian. Trăim într-o lume imperfectă. Trebuie să înţelegem faptul că
spionajul este o activitate amorală şi că ea se impune a fi desfăşurată cu multă
judecată şi prudenţă, iar cei care sunt implicaţi trebuie să aibă o structură interioară
foarte solidă. De acord, multe dintre actele comise sunt imorale, dar anumite limite
trebuie să fie respectate...“368.

Alte structuri cu atribuţii în domeniu

În subordinea Forţei de Apărare a Israelului funcţionează, în afară de Aman,

încă trei structuri cu atribuţii în domeniul culegerii de informaţii. Serviciul de
informaţii al forţelor aeriene este specializat în obţinerea de informaţii prin
recunoaşteri aeriene realizate de aeronave cu şi fără pilot, precum şi de informaţii
ELINT şi SIGINT. Informaţiile navale culeg date cu privire la „Activităţi navale
ostile”. Cel mai tânăr membru al comunităţii informative israeliene este Corpul
pentru Informaţii din Teren (Field Intelligence Corps – FIC), înfiinţat pe 6 aprilie
2000, în subordinea Cartierului general al armatei israeliene. Sarcina acestui
organism, condus de general maiorul Amnon Sofrin, este a furniza comandanţilor
de la nivel tactic informaţii exacte, în timp real, necesare planificării de operaţiuni
de securitate preventive, astfel încât acestea să se realizeze cu pierderi minime.
Direcţia de studii şi cercetări de pe lângă Ministerul de Externe (Misrad Hanut) se
ocupă de culegerea de informaţii externe „prin mijloacele legale“, centralizând
rapoartele diplomaţilor extrasele din presa străină şi rezultatele observaţiilor
personale ale Ministerului Afacerilor Externe. În urma analizelor, elaborează
buletine periodice asupra situaţiei politice a ţărilor care prezintă interes.
Departamentul de investigaţii al Poliţiei israeliene (Mistara) reprezintă
echivalentul Special Branch-ului britanic, contribuind la finalizarea activităţilor
desfăşurate de către Shin Beth369.

368
Apud George Dora, loc. cit.
369
Paul Ştefănescu, Istoria secreta a serviciilor secrete, Editura Alux, Bucureşti, 1992, p. 103.

265
 Organismul de coordonare a tuturor serviciilor secrete israeliene este
Comitetul Şefilor de Servicii (Vaadat Rashei Hasherutium), prezidat de directorul
Mossad, care are titulatura de memune (patriarh) 370. Subordonat primului ministru,
acest comitet îi reuneşte pe şefii Aman-ului şi Shin Beth-ului, Inspectorul General
al Poliţiei, miniştrii de externe şi ai apărării, şeful marelui stat major, consilierii
primului ministru pe probleme politice, de apărare şi antiterorism. La întrunirile
comitetului pot lua parte, în calitate de consilieri sau experţi, şefii de secţii din
Aman, comandanţii regiunilor militare, specialişti în diverse domenii (economişti,
sociologi etc.).
Anual, în Israel se desfăşoară Convenţia anuală a serviciilor de informaţii
(Tsorek Yediot Hasuvot), în cadrul căreia se evaluează informaţiile obţinute în anul
precedent şi se elaborează necesarul de informaţii (Tsiach) pentru anul următor,
fiind stabilite priorităţile şi repartizate răspunderile. În baza acestui necesar, fiecare
serviciu îşi elaborează propriile documente de planificare informativă371.
După mai multe încercări nereuşite, în februarie 1999, premierul Benjamin
Netanyahu a creat Consiliul Securităţii Naţionale a Israelului, menit să
intermedieze legătura dintre serviciile secrete şi Cabinet, în fruntea acestuia fiind
numit generalul David Irvy372. Din septembrie 2000 Consiliul Securităţii Naţionale
este condus de general maior Uzi Dayan.

Serviciile secrete israeliene în prag de mileniu

Într-un studiu secret întocmit de C.I.A. cu privire la serviciile de informaţii

israeleiene, descoperit de militanţii islamişti care au ocupat ambasada SUA din
Teheran, în 1979, se arăta: „Serviciile de informaţii şi securitate israeleiene se
numără printre cele mai bune din lume. Personalul calificat şi tehnica sofisticată le-
au făcut deosebit de eficiente, demonstrându-le capacitatea de a organiza, corobora
şi evalua informaţii obţinute dintr-o mare varietate de surse, din toate colţurile
lumii”.
După Războiul Rece, pe frontul secret nimic nu mai este ce a fost, iar Serviciul de
informaţii externe israelian, care şi-a consolidat prin operaţii riscante reputaţia de
infailibitate, dă şi el semne de criză. Ca în toate ţările unde există mai multe
servicii secrete, şi în Israel există rivalitate între ele. Iată de ce ultimele eşecuri
înregistrate de Mossad au constituit un temei de satisfacţie pentru Shin Beth şi
Aman, cei doi rivali tradiţionali.

370
„Evenimentul zilei“, 18 iunie 1997.
371
M.Ureche, A. Rogojan, op. cit., p. 526.
372
„Ziua”, 6 februarie 1999.

266
 Se pare că, în ultimii ani, îmbătat de succese, Mossad a început să se culce
pe laurii victoriei. Întocmai cum înainte de războiul de Yom Kippur, armata
israeliană, convinsă de superioritatea sa absolută faţă de forţele militare ale
Egiptului, Siriei şi Iordaniei, începuse să neglijeze propria-i pregătire, tot astfel şi
Mossad pare a fi slăbit exigenţele faţă de angajaţii săi.
Eşecul de la Amman poate fi considerat ca ilustrativ în acest sens. În
septembrie 1997, doi angajaţi ai Mossad-ului au încercat să-l asasineze pe Khaled
Mechal, responsabilul politic al organizaţiei Hamas. Planul prevedea injectarea
unei puternice otrăvi în ureche, care avea să provoace moartea cu întârziere a lui
Mechal, fără ca adevărata cauză să poată fi stabilită. Pe stradă cei doi se apropie de
„obiectiv“, se ciocnesc de el, îl imobilizează şi îi administrează otrava, dar Mechal
începe să ţipe şi gărzile de corp îi urmăresc pe cei doi, care încearcă să scape
urcându-se într-o maşină. După o scurtă urmărire, agenţii Mossad sunt capturaţi.
La poliţie ei prezintă paşapoarte canadiene, dar funcţionarul de la ambasada
Canadei, chemat de poliţia iordaniană să-i identifice, declară că paşapoartele sunt
false. Cei doi sunt arestaţi, în timp ce restul echipei, aflată într-un hotel din Amman
sub aceeaşi falsă identitate de turişti canadieni, reuşeşte să fugă 373. „Rateurile
tehnice sunt întotdeauna posibile, dar ceea ce s-a petrecut la Amman este absolut
de neiertat“, susţine Gad Shimon, un veteran al Mossad-ului.
În urma acestui incident şeful Departamentului Operaţiuni din Mossad şi-a
anunţat demisia, publicând în cotidianul „Ha'aretz”, sub titlul incendiar „Rebeliune
în Mossad”, o scrisoare în care îl învinuia pe director de grave erori de conducere
şi de faptul că este mai preocupat mai mult de cariera sa politică decât de activităţi
informative.
Gafa din capitala iordaniană a cerut mari eforturi din partea guvernului
israelian pentru a o îndrepta. Membrii cabinetului au trebuit să prezinte explicaţii
regelui Hussein al Iordaniei, care a resimţit acţiunea ca pe o insultă personală.
Israelul a fost nevoit să livreze antidotul care să combată efectele otrăvii
injectatului Mechal şi să-l pună în libertate pe şeicul Ahmed Yassin, şeful spiritual
al Hamas, deţinut în Israel, precum şi pe alţi 70 de militanţi ai respectivei mişcări
integriste374.
Încă de la înfiinţarea sa, Institutul pentru Informaţii şi Operaţiuni Speciale a
adoptat următorul „motto“: „Războiul se poartă prin înşelăciune“. Dar practicarea
îndelungată şi intensivă a acestui principiu a adus, în ultima vreme, grave
prejudicii Mossad-ului, un serviciu celebru prin eficienţa sa legendară. Eşecul de la
Amman se înscrie într-un şir de recente rateuri, care ridică numeroase semne de
întrebare asupra lipsei unui control strict din partea statului, calităţii şefilor
serviciului şi relaţiilor dintre membrii săi.
373
„Adevărul“, 5 noiembrie 1997.
374
„Adevărul“, 26 februarie 1998.

267
Pe 14 septembrie 1991, Sholmo Oren, rezidentul Mossad la San Remo, a fost
arestat sub acuzaţia de trafic de arme pentru Croaţia. Armele proveneau din portul
israelian Haifa, traficul fiind realizat în complicitate cu o mare reţea internaţională,
în care, pe lângă Mossad şi CIA, erau implicaţi şi capi ai mafiei italiene 375.
Reputaţia Mossad-ului a avut de suferit şi de pe urma activităţii desfăşurate de doi
foşti angajaţi trecuţi în rezervă. Astfel, Yaacov Ramon, fost membru al Diviziei
Operaţii, între 1978 şi 1984, a fost arestat la Caracas, în 1992, având asupra lui 74
kg de cocaină, aflate într-o valiză diplomatică israeliană. Mike Harrari, un alt fost
agent al Mossad-ului, supranumit „Cobra“, după ce a părăsit Institutul a fost timp
de opt ani cel mai apropiat colaborator al generalului Noriega, părăsindu-l cu puţin
timp înainte de intervenţia Statelor Unite în Panama.
În data de 5 noiembrie 1995, primul ministru israelian, Yitzhak Rabin, a fost
împuşcat în timpul unei demonstraţii în favoarea păcii care se desfăşura la Tel
Aviv. Asasinarea sa a constituit cel mai important eşec din istoria serviciilor
secrete israeliene. Marea greşeală a acestora a constat în aceea că nimeni nu a luat
în calcul posibilitatea atentatorului evreu izolat, atenţia fiind îndreptată spre un
eventual atac condus de Jihadul islamic376. În cadrul anchetei, atentatorul, Igal
Amir, a dezvăluit faptul că a fost încurajat în acţiunea sa de Avişai Raviv, şeful
organizaţiei de extremă dreapta „Eyal“, în realitate agent al Mossad-ului cu numele
de cod „Şampanie“. Comisia de anchetă a evidenţiat o serie de carenţe grave în
sistemul de securitate, constând atât în lipsa unor reglementări metodologice pentru
situaţii de risc, cât şi în deficienţe în modul de organizare al dispozitivului de
protecţie, atentatorul reuşind să pătrundă în „zona zero de securitate“ şi să intre în
dialog cu membri ai serviciului de securitate. Locul şi momentul atentatului au fost
alese de un profesionist, asasinul acţionând exact în momentul vulnerabil al trecerii
premierului din responsabilitatea dispozitivului de protecţie statică în cea a
dispozitivului de însoţire. Eşecul implicat de acest atentat a fost pus, nu în ultimul
rând, pe seama unei crize în interiorul comunităţii informative israeliene. Demisiile
în lanţ care au urmat (şefii Shin Beth-ului, Diviziei Securitate, Diviziei Protecţie
Demnitari, Diviziei Analiză Informaţii) evidenţiază indubitabile nesincronizări
între piesele de bază ale unui mecanism având reputaţia de a funcţiona ireproşabil.
La nici două luni distanţă după eşecul de la Amman, un ex-agent vedetă al
Mossad-ului, Yehuda Gil, a fost arestat sub acuzaţia de falsificare a rapoartelor
asupra Siriei, în scopul de a atribui Damascului intenţii belicoase şi de însuşirea
unor sume importante dintr-un fond destinat plăţii unor informatori de nivel
înalt377.

375
M.Ureche, A. Rogojan, op. cit., p. 558.
376
„Ziua“, 3 noiembrie 1998.
377
„Ziua“, 27 februarie 1998.

268
 Angajat în Mossad din 1970, în timpul unei misiuni la Copenhaga, Yehuda
Gil a reuşit să recruteze un înalt funcţionar din ministerul sirian al apărării, aflat în
anturajul lui Hafez el-Assad, preşedintele Siriei. Timp de mai bine de 10 ani,
acesta a furnizat informaţii deosebit de valoroase despre forţele armate siriene.
După ce ofiţerul nu a mai avut posibilitata să furnizeze informaţii, Yehuda Gil a
continuat să trimită rapoarte extrem de documentate despre intenţiile belicoase ale
Siriei. Deşi devenise clar că Siria renunţase la calea confruntării militare, căutând o
reglementare politică în privinţa retrocedării Podişului Golan, Yehuda Gil a
susţinut că noua linie politică siriană nu este decât o stratagemă mascând vechiul
obiectiv al statelor arabe: distrugerea Israelului. Informaţiile plăsmuite de Gil au
fost pe punctul de a avea consecinţe funeste. Astfel, în 1980, informaţia sa conform
căreia Siria urma să lanseze un atac împotriva Israelului în Valea Libanului a fost
pe punctul de provoca o reacţie militară israeliană 378. În august 1996, Benjamin
Netanyahu a fost şi el aproape convins că armata siriană se pregăteşte să atace
dinspre Platoul Golan. Câteva luni mai târziu, Aman va reuşi să descopere
impostura, iar ancheta care a urmat a umbrit reputaţia Mossad-ului. „Nu am
acţionat nici din motive politice şi nici din lăcomie după bani - a declarat Gil în
cadrul unei conferinţe de presă - ci din dorinţa de a nu-mi pierde importanţa în
cadrul Mossad-ului. Mai ales că fusesem pensionat şi doream să revin în serviciul
activ“379.
La începutul lunii februarie 1998, trei ofiţeri superiori ai armatei ruse au
compărut în faţa unui tribunal din Moscova sub acuzaţia de a fi spionat în favoarea
Israelului. Cei trei, care îşi desfăşurau activitatea într-un departament de studii
spaţiale ce aparţine serviciilor de informaţii ale armatei, au fost acuzaţi de a fi
transmis unui agent israelian fotografii luate prin satelit din Siria, Iraq şi alte ţări
arabe380. În toate cele trei cazuri, ofiţerii au fost surprinşi în flagrant în momentul în
care transmiteau informaţii cu caracter secret. În urma incidentului, Reuven Dinel,
secretar la ambasada israeliană din Moscova din 1995, ofiţer acoperit al Mossad, a
fost expulzat381.

378
„Naţional“, 8 decembrie 1997.
379
„Lumea magazin“, numărul 2/1998.
380
„Evenimentul zilei“, 2 februarie 2000.
381
„Naţional“, 2 februarie 1998.

269
 Pe 19 februarie 1998, Mossad-ul s-a aflat în centrul unui nou scandal în
urma eşecului unei misiuni în Elveţia. Incidentul a pus într-o lumină proastă nu
numai serviciile secrete, dar a compromis însuşi statul israelian. Noul episod din
seria neagră a eşecurilor din ultima vreme a Mossad-ului a fost declanşat de o
elveţiancă din Berna. Suferind de insomnie, în noaptea de 18/19 februarie ea a
anunţat poliţia că trei indivizi suspecţi ce transportau o valiză intraseră într-o casă,
în timp ce alţi doi stăteau de pază în afara clădirii. Sosiţi la faţa locului, poliţiştii
elveţieni vor reţine trei bărbaţi şi două femei.
În cadrul unei conferinţe de presă, procurorul general al Elveţiei, Carla del
Ponte, a precizat că cinci agenţi secreţi israelieni au încercat să instaleze mijloace
de ascultare telefonică într-o casă particulară locuită de cetăţeanul elveţian de
origine libaneză Abdallah el-Zein, suspectat de Mossad că finanţează acţiuni
teroriste împotriva statului Israel. După afirmaţiile presei israeliene, ţinta acestei
operaţiuni ar fi format-o mişcarea islamică de extremă dreaptă Hezbollah (Partidul
lui Dumnezeu). Carla del Ponte a contrazis însă ştirea, afirmând că operaţiunea era
îndreptată împotriva reprezentanţei diplomatice iraniene pe lângă sediul ONU din
Geneva. Unul dintre agenţi, care a declarat că se numeşte Isaac Bental, a fost
arestat sub acuzaţia de „acte executate fără drept în favoarea unui stat străin“,
incluzând culegerea de informaţii, afectarea unei proprietăţi şi înregistrarea
neautorizată a conversaţiilor. Ceilalţi patru agenţi, lăsaţi în libertate după
verificarea actelor, s-au aflat şi ei sub incidenţa mandatelor de arestare, însă au
reuşit să părăsească Elveţia382. Pentru eliberarea agentului reţinut de poliţia
elveţiană, Eliakim Rubestain, consilierul juridic al guvernului israelian, a fost
trimis într-o misiune secretă în Elveţia. Bental a fost eliberat în a 65-a zi de
detenţie, după ce Israelul a plătit o cauţiune de două milioane de dolari şi a dat
asigurări că se va întoarce la Lausanne pentru a fi judecat.
În urma operaţiunii de la Berna, guvernul elveţian a remis ambasadorului
Israelului o notă prin care „protestează energic împotriva acestei atingeri a
suveranităţii elveţiene şi violării dreptului public internaţional de către membri ai
serviciilor secrete israeliene“. La nici o săptămână de la acest eşec, calificat ca
fiind „deosebit de grav“, generalul Dany Yatom, şeful Mossad-ului, a demisionat
din funcţie. Oficial, motivul l-a constituit eşecul atentatului din 25 septembrie
asupra fundamentalismului Hamas, dar presa israelită a susţinut că afacerea din
Elveţia a constituit adevăratul motiv al demisiei.

382
„România liberă“, 27 februarie 1998.

270
 Biroul de presă al premierului israelian, Benjamin Netanyahu, a menţionat
că incidentul ar fi rămas probabil confidenţial dacă nu ar fi existat scurgeri de
informaţii către mass-media israeliană. În cadrul comunicatului emis de acesta, se
sublinia că divulgarea unor astfel de afaceri de către presă periclitează securitatea
statului, „comportamentul acesteia afectând în mod negativ eforturile de eliberare a
agentului Mossad“383. Surse din Berna au declarat că s-a încercat eliberarea discretă
a agentului secret înainte ca totul să ajungă de notorietate publică. În cadrul unei
reuniuni de urgenţă convocată la Ministerul de Externe din Ierusalim, preşedintele
Comisiei pentru Apărare din Knesset, Uzi Landau, a reacţionat violent la aflarea
acestui eşec al Mossad-ului, care a afectat capacitatea unui serviciu secret până nu
de mult legendar.
La începutul lunii iulie 1999, Isaac Bental a fost judecat de către Tribunalul
Federal Elveţian, fiind condamnat la un an de închisoare cu suspendare şi primind
interdicţia de a intra pe teritoriul elveţian timp de cinci ani. Premierul israelian s-a
arătat satisfăcut de sentinţă şi a ţinut să mulţumească tuturor celor care, lucrând în
serviciile de informaţii, „îşi asumă riscuri personale pentru a întări securitatea
statului Israel“384.
În martie 1998, la numai o lună după eşecul operaţiunii din Berna, „The
Sunday Times“, publica ştirea că trei agenţi Mossad au încercat să instaleze
microfoane în locuinţa unui lider islamic de la Londra, dar tentativa a eşuat din
cauza comportamentului lor neprofesionist, care a trezit suspiciunea poliţiei385.
În numărul de 19 iulie 1998, publicaţia britanică „The Sunday Times“ a
făcut o serie de dezvăluiri deosebit de veridice cu privire la supravegherea de către
Mossad a lui Nahum Manbar, om de afaceri israelian de origine iraniană, suspectat
că a pus la dispoziţia fostei sale patrii, aflate în stare de război cu Israelul,
substanţele şi tehnologia necesare producerii de arme chimice. În cadrul unei
conferinţe de presă, premierul Netanyahu s-a văzut nevoit să confirme că doi
agenţi ai Mossad-ului însărcinaţi cu această misiune, şi-au pierdut viaţa la Viena
într-un accident de circulaţie. Pe data de 16 iulie, Manbar a fot condamnat de către
un tribunal israelian la 16 ani de închisoare. Guvernul iranian a calificat procesul
său drept „un spectacol cu motivaţii politice“, iar purtătorul de cuvânt al
ministerului de externe iranian a declarat că „Israelul a înscenat procesul pentru a
prezenta Iranul drept o ţară care încearcă să achiziţioneze arme chimice, deşi în
realitate se pronunţă pentru interzicerea lor“ 386. La procesul desfăşurat cu uşile
închise, Manbar a declarat că legăturile sale cu Iranul s-au purtat cu ştirea
factorilor de securitate din Israel387.
383
„Evenimentul zilei“, 27 februarie 1998.
384
„Ziua“, 15 iulie 2000.
385
„Adevărul“, 28 februarie 1998.
386
„Curentul“,20 iulie 1998.
387
Teşu Solomovici, Războaiele Mossadului, Editura Tess Expres, Bucureşti, 1999, p. 23.

271
 Eclipsa în care se află Mossad a continuat cu arestarea în Cipru, la 7
noiembrie 1998, a doi agenţi ai săi, incident care a determinat demisia şefului
operaţiunilor serviciului secret israelian. Se pare că, asemenea predecesorului său,
Danny Yatom, nici actualul şef al Mossad nu are un trai liniştit. Cu atât mai mult
cu cât serviciile secrete israeliene au antecedente în Cipru, în 1991 un poliţist
cipriot arestând patru agenţi israelieni care intenţionau să amplaseze microfoane în
Ambasada Iranului la Nicosia388.
Anul 1998 rămâne însă în istoria Mossad-ului drept anul „scandalului britanic”.
Ofiţerul Mossad Aryen Regev, aflat la Londra sub acoperire diplomatică, a fost
declarat „persona non grata” pentru activităţi incompatibile cu statutul diplomatic.
El a reuşit să îl recruteze pe teritoriul Marii Britanii pe iordanianul Ismael Hassan
Bowan, un cunoscut cercetător, pe care l-a infiltrat în Forţa 17, unitatea care
asigură securitatea liderului palestinian Yaser Arafat.
Celebra gazetă londoneză „The Sunday Times“ este cunoscută, printre altele,
pentru informaţiile precise pe care i le oferă o sursă internă din serviciile secrete
israeliene. Nu întâmplător s-au publicat în paginile ei, cu ani în urmă, dezvăluirile
lui Mordechai Vanunu despre reactorul de la Dimona şi arma atomică israeliană 389.
În ediţia din 17 ianuarie 1999, „The Sunday Times“ a publicat un amplu reportaj
despre pregătirile serviciului secret israelian - între timp abandonate, de a-l asasina
pe Saddam Hussein. În ianuarie 1998, unitatea de elită 262 a început un
antrenament intensiv pentru traducerea în fapt a planului „Siah Atad II“, prin care
un comando format din 40 de luptători ar fi atacat cu rachete ghidate prin
televiziune convoiul preşedintelui irakian, în timp ce acesta s-ar fi întors de la o
metresă390. Până la urmă ordinul de declanşare a acţiunii a fost revocat, întrucât
miniştrii de externe şi al apărării s-au opus, considerând că şansele de reuşită sunt
doar de unu la cinci. O astfel de tentativă mai fusese plănuită în noiembrie 1992,
dar în timpul repetiţiei generale din deşertul Neghev, ca urmare a unei erori, cinci
soldaţi israelieni şi-au pierdut viaţa.

388
„Cotidianul“, 25 noiembrie 1998.
389
„Curierul Naţional“, 8 septembrie 1998.
390
„Curentul“, 19 ianuarie 1999.

272
 În luna martie 1999, agenţia de presă germană DPA, citând unele „cercuri
din cadrul serviciilor secrete occidentale, a declarat că serviciile secrete israeliene
au oferit un sprijin hotărâtor colegilor de la MIT (serviciul turc de spionaj), în
identificarea şi capturarea liderului Partidului Muncitorilor din Kurdistan (P.K.K.),
interceptând comunicaţiile dintre avioanele cu care acesta a zburat după cererea de
azil în Italia. Primul ministru israelian, Benjamin Netanyahu, va nega aceste
afirmaţii, declarând că nici Mossad-ul şi nici un alt serviciu secret din Israel nu au
avut nimic de a face cu capturarea lui Ocalan în capitala Keniei. Oricum, după
publicarea acestor informaţii, Israelul a dispus întărirea măsurilor de securitate la
toate ambasadele sale din Europa. Uciderea de către agenţii israelieni a trei kurzi
cu prilejul unei manifestări organizate de P.K.K., în faţa clădirii Consulatului
General al Israelului din Berlin, după arestarea lui Ocalan, a fost justificată ca fiind
o acţiune ce ţine de „obligaţia de a-i apăra pe cetăţenii Israelului şi misiunile
diplomatice ale ţării“. Potrivit ziarului „Haaretz“ din Tel Aviv, relaţiile dintre
serviciile secrete israeliene şi cele din Turcia, ţară musulmană, dar nu arabă,
datează de 40 de ani. Funcţionari ai serviciilor secrete turceşti au fost instruiţi în
tehnica interogatorului de către agenţi ai Serviciului General de Securitate
(Shabak), iar Mossad-ul a furnizat o parte din tehnologia necesară ascultării
convorbirilor telefonice şi luptei antiteroriste duse împotriva comandourilor P.K.K.
De asemenea, împreună cu Mossad-ul, Aman-ul a furnizat guvernului de la
Ankara informaţii referitoare la kurzii în exil din toate ţările lumii 391. În schimbul
ajutorului primit, Ankara permite Israelului să opereze pe teritoriul său, unde
dispune de mai multe staţii de ascultare pentru capturarea comunicaţiilor din Siria,
iar avioanelor aparţinând forţelor armate israeliene să facă fotografii de-a lungul
graniţei cu aceasta.

391
„Adevărul“, 8 martie 1999.

273
 Scandalurile intens mediatizate din ultimii ani nu puteau să nu aibă
consecinţe asupra responsabililor principalei agenţii de informaţii israeliene.
Generalul Yatom, poreclit „prusacul“ datorită gustului pentru detaliu şi a rigorii
morale, al cărui mandat expira oficial în anul 2000, a încercat să rămână pe post în
pofida afacerii de la Amman, dar episodul Berna a constituit picătura care a
revărsat paharul. După demisia lui Yaton, succesorului său i-a revenit dificila
sarcină de a restaura credibilitatea serviciului, serios şifonată de o serie de eşecuri
răsunătoare. „Mossad era cunoscut că merge precum un ceas elveţian, dar acum a
ajuns ca un şvaiţer elveţian, plin cu găuri“, susţine Amir Oren, ziarist specializat în
servicii secrete392. Un fost funcţionar al Mossad, Joseph Alpher, arăta că problema
scurgerilor de informaţii relevă dificultatea acestui serviciu de „a face faţă sfidării
mass-media moderne“. „În Berna s-au făcut gafe grave. Astfel de incidente se
întâmplă chiar şi celor mai bune servicii secrete de informaţii. Doar că greşelile
apar acum mai repede în presă decât succesele. Ca pentru a ilustra această sfidare,
presa a făcut numeroase speculaţii cu privire la identitatea viitorului şef al Mossad-
ului, vehiculând numele şefului comandantului nord al armatei, generalul Amiran
Levine, fostului şef al Amanului, Uri Saguy, directorului general al Ministerului
Apărării, Ilan Biran, neexcluzând şi posibilitatea revenirii tranzitorii a unui fost cap
al Mossad-ului. Agenţiile de presă internaţionale au lansat chiar ideea că premierul
israelian intenţiona să numească o persoană care să răspundă de activitatea tuturor
conducătorilor serviciilor de securitate, pentru ca şeful cabinetului să poată
controla mai bine activitatea acestora. Pentru funcţia de coordonator al serviciilor
de securitate era vizat generalul Meir Dagan, consilierul personal pe probleme de
antiterorism al lui Netanyahu393.

392
„Privirea“, 17 martie 1998.
„Evenimentul zilei“, 13 martie 1998.
393

274
 Prin numirea ca director al Mossad a lui Ephraim Halevy, ambasadorul
Israelului pe lângă Uniunea Europeană la Bruxelles, fost numărul doi în cadrul
serviciului de spionaj israelian, premierul Netanyahu a pus capăt crizei apărute în
conducerea acestui serviciu după demisia generalului Yatom. Ca director adjunct,
el a coordonat relaţiile acestui serviciu cu cele din ţările care nu aveau relaţii
diplomatice cu Israelul. De asemenea, a jucat un rol important în negocierile care
s-au soldat cu semnarea acordului de pace dintre Israel şi Iordania în 1994, fiind
numit de către primul-ministru Rabin omul de legătură cu regele Hussein. Ca
adjunct al lui Halevy, a fost numit generalul Amiram Levine, specialist în acţiuni
anti-gherilă, comandantul Regiunii de nord şi şef al forţelor israeliene staţionate în
sudul Libanului394. Acesta a fost şeful direct al premierului israelian în timp ce
acesta şi-a satisfăcut stagiul militar în anii ‘70 în cadrul Sayeret Matkal, comando-
ul de elită al Statului Major al Armatei. Halevy va conduce Mossad-ul pentru o
perioadă interimară, timp în care îl va forma pe Levine, care îi va succede. Până
atunci, el a luat spre coordonare divizia de culegere a informaţiilor din surse
umane, divizia responsabilă cu informaţiile tehnologice, divizia operativă şi divizia
de legături cu serviciile secrete străine, de rest (acţiuni speciale, culegerea de
informaţii despre organizaţiile teroriste, resurse umane) ocupându-se Amiram
Levin. Deocamdată, împreună, cei doi întruchipează imaginea unui comandant
ideal, în egală măsură intelectual şi om de acţiune395. Anunţând numirea celor doi,
premierul Netanyahu, artizanul Mossad-ul bicefal, a ţinut să-şi exprime încrederea
în serviciul de spionaj israelian, amintind că, de regulă, succesele sale numeroase
nu sunt menţionate, în vreme ce unele rateuri au făcut să curgă valuri de cerneală.

„Adevărul“, 6 martie 1998.

394

„Ziua“, 5 martie 2000.

395

275
 Succesorul lui Netanyahu la conducerea guvernului a preferat însă o altă
soluţie. În luna octombrie 2002 în fruntea Mosad-ului a fost numit Meir Dagan, în
vârstă de 55 de ani, considerat un apropiat al premierului Ariel Sharon, căruia i-a
fost consilier politic în timpul campaniei electorale. Potrivit presei israeliene,
Dagan a fost consilier în probleme antiteroriste al premierului Benjamin
Netanyahu (1996 – 1999) iar în 1970 a condus unitatea de comando Rimon,
însărcinată cu neutralizarea palestinienilor acuzaţi de comiterea de atentate în Fâşia
Gaza ocupată de Israel. Sub conducerea noului director, Mossad-ul a adoptat
tactica luptei directe împotriva terorismului islamist din întreaga lume. Importanţa
sporită acordată secţiunii speciale însărcinată cu operaţiuni de lichidare a
indezirabililor a determinat nemulţumirea şefului secţiunii de analiză, care şi-a
prezentat demisia396. Printre victimele recente ale Mossad-ului se numără Ramzi
Nahara, un traficant de droguri libanez, membru al Hezbollah, fost informator al
serviciilor secrete israeliene, ucis de explozia unei maşini-capcană pe 12 decembrie
2002 şi Abdel Sattar Al-Jad, un cunoscut integrist egiptean, membru al unei
organizaţii având legături cu reţeaua „Al-Qaida”, împuşcat la 1 martie 2003 într-o
tabără de refugiaţi palestinieni din Libanul de sud.
În ceea ce-l priveşte pe fostul director, Ephraim Halevy, acesta a fost numit
şeful Consiliului Securităţii Naţionale. Spre deosebire de alţi foşti comandanţi ai
Mossad-ului, numiţi „biţuişti” (în ebraică, oameni practici, obişnuiţi să rezolve
probleme pe teren), Halevy este un foarte bun teoretician, căruia anii petrecuţi în
diplomaţie îi permit să vadă mai departe decât „politicienii de rând”397.
Recentele rateuri au făcut să se vorbească dacă nu de o criză, cel puţin de un declin
al braţului înarmat al guvernului de la Ierusalim în războiul secret cu adversarii
statului Israel. Speculaţiile nu au însă un temei real. Aşa cum arăta unul din foştii
şefi ai Shin Beth, „asigurarea securităţii statului Israel nu este o treabă uşoară şi,
ţinând seama de amploarea misiunii, Mossad-ul face în general o treabă excelentă,
dar greşelile sunt întotdeauna posibile şi această succesiune de eşecuri ţine mai
mult de ghinion. În ceea ce priveşte ecoul lor, cred că mijloacele de informare în
masă stăruie prea mult asupra nereuşitelor şi nu îndeajuns asupra succeselor pe
care dealtminteri nu le cunosc sau le cunosc puţin“.
Indiferent de cele întâmplate în ultimul timp agenţilor secreţi ai Mossad-
ului, este incontestabil că el a intrat în istoria războiului secret ca unul dintre cele
mai performante servicii de spionaj. Istoria Mossad-ului apare ca activitatea unui
corp de înalt profesionalism, excelent organizat, plin de imaginaţie şi iniţiativă,
servit de oameni dinamici şi curajoşi. Cea mai bună caracterizare a activităţii
Mossad a dat-o, poate, amiralul Pierre Lacoste, şeful spionajului francez între 1982
şi 1985: „În materie de informaţii, ei sunt maeştri“.
396
„Ziua”, 23 aprilie 2003.
397
„Ziua”, 10 mai 2003.

276
 Bibliografie recomandată

Tim Weiner, FBI o istorie secretă, Editura litera, București 2014.

Tim Weiner, CIA O istorie secretă, Editura litera, București 2011.

Michael Bar-Zohar, Nissim Mishal, MOSSAD Istoria sângeroasă a spionajului

israelian, Editura litera, București, 2014.

Ion Constantin, cu un cuvânt înainte de Cristian Troncotă, Cazul Ryszard

Kuklinski un Pacepa al Poloniei?, Academia Română, INST, București 2009.

Sorin Aparaschivei, Florin-Baadea Pintilie, Din istoria oficială a contraspionajului

românesc, perioada 1918-1945. Studii de intelligence, Editura ANIMV, București
2018.

John O. Koehler, STASI Fața ascunsă a poliției secrete est-germane, 2 vol.,

Editura Omega,, București 2001.

Gordon Corera, MI6 Adevăruri șocante despre istoria serviciilor secrete britanice,
Editura litera, București 2014.

Richard J. Aldrih, GCKQ Povestea necenzurată a celei mai secrete agenții de

informații din Marea Britanie, Editura Meteor pablishing, București 2010.

Mark Mazzetti, CIA Războiul sect împotriva terorismului, prefață de Mihai Răzvan
Ungureanu, Editura Corint, București 2013.

David Hoffman, Un spion de miliarde. O poveste adevărată despre spionaj și

trădare în timpul Războiului Rece, Editura Kronika, București 2018.

Ben Macintyre, Un spion printre prieteni. Kim Philby și marea trădare, Editura
Rao, București 2016.

277
278
bibliografie comentată

spionul este perceput, adesea, ca un personaj romantic, învăluit în

mister, despre care se fabulează mult, iar probe palpabile cu privire la
îndeletnicirea sa sunt greu de descoperit. În volumul Spionaj în sutană, Vasile
Dumitru Fulger oferă o privire de ansamblu asupra acelor personaje despre care nu
ne-am fi închipuit niciodată c-ar face parte din servicii informative: oamenii lui
Dumnezeu.
Ca fețe bisericești, totuși, purtătorii sutanelor (fie ei preoți, călugări, lideri spirituali
etc.) se ascund, de fapt, mai ușor și nu sunt suspectați mai deloc (un exemplu
grăitor este cel al lui Rasputin, călugărul scelerat, și el prezentat în acest volum).
Ba mai mult, acțiunile lor sunt considerate a fi expresia cuvântului divin al lui
Dumnezeu.
Suntem înconjurați, cel puțin în România, de știri monstruoase despre anumiți
preoți: angrenați în activități ca prostituția sau luarea de mită, oamenii lui
Dumnezeu sunt priviți cu furie sau scârba de către mireni. Această carte vine parcă
pentru a întări această imagine negativă. Pe deasupra, acțiunile care le sunt
reproșate preoților sunt parcă și mai grave. Spionajul a fost întotdeauna legat de
politică. Ei bine, oamenii bisericii se amestecă, se pare prea mult în politic, uitând
sau lăsând pe planul al doilea spiritualitatea.

279
Fața dublă a clerului de pretutindeni este un motor care declanșează în autor
dorința de a se aventura și spre alte subiecte: femeile (mistice și credule) folosite în
cadrul spionajului, ca aghiotanți de nădejde sau lecții de istorie, autorul scoțând în
evidență deciziile de circumstanță ale liderilor diferitelor tării, angrenați în lupte de
culise.
Volumul de față se bazează pe zeci de documente, autorul prezentând unele
articole din ziarele vremii care stau ca mărturii finale și nestrămutate ale rătăcirilor
oamenilor Bisericii.
Más »

280