ESEU STRUCTURAT

“Luceafarul” de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar aparut in Anglia secolului al XIX-

lea si raspandit in intrega Europa. El reprezinta o reactie impotriva rigorii excesive
a clasicismului si presupune o libertate totala a sentimentului si a imaginatiei.
Opera literara care ilustreaza perfect principiile romantice este poemul „Luceafarul
” de Mihai Eminescu, o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra
conditiei umane duale. Viziunea romantica despre lume e data de tema, de relatia
geniu-societate, de alternarea planurilor terestru cu cel cosmic, de motivele
romantice (luceafarul, noaptea, visul), de amestecul speciilor (meditatie, idila,
pastel). Viziunea clasica despre lume este data de echilibru compozitional, armonie
si simetrie.

Supranumit „luceafărul poeziei românești” și „poetul nepereche” de către

criticul George Călinescu, Mihai Eminescu este ultimul mare poet romantic
european care și-a exprimat apartenența la romantism astfel: „Nu mă-ncântați nici
cu clasici/ Nici cu vers curat și antic/ Toate-mi sunt deopotrivă/ Eu rămân ce-am
fost: romantic.”.
Prețuit ca fiind „chintesența gândirii poetice eminesciene”, respectiv
„testamentul literar al poetului” (George Călinescu), poemul „Luceafărul” a fost
publicat în anul 1883 în almanacul societății cultural-literare „România Jună” din
Viena și reprodus în același an în revista „Convorbiri literare”. „Luceafărul” este
un poem epico-lirico-dramatic, creație romantică, un amplu poem filozofic, pastel
terestru și cosmic, elegie, toate acestea fiind contopite într-o creație lirică, într-un
poem al devenirii și al aspirației sublime.
O prima trasatura ce reliefeaza respectarea canoanelor romantice in poezie
este data de figura de stil preferata de romantici, antiteza angelic-demonic, ce
reiese din cele doua metamorfoze ale Luceafarului. Astfel, in cadrul primeia dintre
ele, Luceafarul ia nastere din cer si din mare, aparand, deci, in ipostaza neputnica a
unui “tanar voievod” cu chip angelic. In contrast, la a doua metamorfoza, ipostaza
devine demonica, marturisind ca “Soarele e tatal meu/ Iar noaptea-mi este muma”,
conturandu-se astfel ipostaza plutonica.
 O a doua caracteristica specifica romantismului prezenta in creatia lirica
eminesciana este alternanta planului terestru cu cel cosmic. Astfel, Luceafarul
apartine celui din urma, in timp ce fata de imparat este incapabila sa se elibereze de
primul. Se remarca primul tablou ca marca a lumii limitate pamantene, in care fata
de imparat se adreseaza astrului fara a primii un raspuns, pe cand in cel de-al
treilea este evidentiat doar planul cosmic, relatandu-se calatoria interprinsa de
fiinta superioara omului pana la intalnirea Demiurgului, toate acestea
desfasurandu-se intr-un spatiu slab definit, exterior pamantului, cosmic.
Tema principala a acestei scrieri romantice este problematica geniului in
raport cu iubirea, cu lumea si cunoasterea. Se creioneaza astfel aspiratia fetei de
imparat spre a deveni o fiinta superioara, atotcunoscatoare, desi ajunge sa se
limiteze la simplitatea si inocenta iubirii terestre.
Iubirea atrage in primul tablou un reprezentant al ordinii cosmice si o
muritoare, personaje exceptionale in situatii exceptionale. Fata de Imparat,
„mandra-n toate cele", este o ipostaza superioara a destinului uman prin unicitate,
sacralitate (comparatia „Cum e fecioara Intre sfinti"), aspiratia spre cunoasterea
univrsala (prin echivalenta cu luna, simbol al cunoasterii), fiind perdestinata unei
experiente de cunoastere („Luceafarul asteapta", „Ea trebui de el In somn /Aminte
sa-si aduca").
Spirit problematizant si contemplativ, ea este predispusa la visare, elemente
ce o Incadreaza Intr-o tipologie romantica. Venirea Luceafarului In visul ei este
descrisa prin sinatgme precum „l-atinge mainile pe piept,/ I-nchide geana dulce",
„fata ei Intoarsa", „ochii mari, batand inchisi", ce amintesc de un ritual mortuar,
caci iubirea celor doua entitati nu este posibila decat dincolo de limitele existentei
terestre, intrucat apartin unor lumi incompatibile. Cele doua invocatii ale fetei, prin
care Luceafarul este chemat ca un dublu In vederea constituirii cuplului („Viata-mi
lumineaza!"), sunt urmate de doua metamorfoze succesive ale astrului, in inger si
in demon.
Cele doua metamorfoze se pot analiza paralel: Luceafarul alege In ambele
cazuri ipostaze terestre sociale superioare („Parea un tanar voievod"), are Insemne
ale puterii „toiag/Incununat cu trestii", „Coroana-i arde pare") si Infatisarea
frumoasa („mandru tanar'V'mandru chip"), se naste din principii primordiale (cer si
mare, respectiv aer si apa) sau contrare (soare si noapte, respectiv Intuneric si
lumina), dar nu are atributele umanitatii ("umbra fetei stravezii / E alba ca de
ceara", „marmoreele brata", „palid e la fata"), ci apartine mai degraba altei lumi
(„vanat giulgi", „negru giulgi", „un mort frumos cu ochii vii"). Refuzul fetei
reprezinta o forma de superioritate, caci ea constientizeaza limitele destinului uman
si Isi asuma statutul de muritoare. Pe de alta parte, hotararea Luceafarului de a cere
dezlegarea de nemurire In numele iubirii reprezinta forma suprema a sacrificiului
fiintei superioare.
In antiteza cu registrul grav al iubirii din primul tablou, In strofele 44-64
are loc apropierea Intre doi exponenti ai aceleiasi lumi: Catalin are o origine
sociala inferioara („Imple cupele cu vin / Mesenilor la masa", „un paj ce poarta pas
cu pas / A-mparatesei rochii") si o paternitate incerta („baiat din fior si de pripas"),
este chipes („cu obrajori ca doi bujori"), dar percepe dragostea la nivel instinctual
(„panditor", „Indraznet cu ochii"). El o initiaza pe Catalina In ritualul erotic
pamantean, care Insa nu are nicio nota de vulgaritate. Catalina trebuie pusa In
relatie cu fata de Imparat din tabloul Intai: ea abandoneaza registrul liric, literar din
prima parte In favoarea unuia popular, regional („ia du-t' de-ti vezi de treaba", „ce
vrei, mari Catalin"), iar idila cu un paj pune sub semnul Intrebarii statutul de fata
de Imparat din prima parte a poemului. Prin urmare, Catalina si fata de Imparat
reprezinta doua fete ale aceluiasi personaj: Catalina-ipostaza diurna, fata de
Imparat-ipostaza nocturna ce implica aspiratia de a depasi limitele conditiei umane.
Încă din titlu ne este sugerată structura duală şi contradictorie a
personajului: ca stea, Luceafărul aparţine unei alte sfere decât celei pământeşti.
Fiind însă ,,steaua Venerei”, el cunoaşte tentaţia iubirii, a pământescului. Numele
Hyperion (hyper – supra, eon – duh mijlocitor între om şi divinităţi) nu mai
sugerează dualitatea condiţiei geniului, ci doar apartenenţa la celest.
Compozitia si structura sunt configurate prin strategii specifice modelului
narativ de organizare a discursului. Cele 2 planuri terestru-cosmic, aflate in
antiteza, tind sa se apropie si sa se delimiteze , intr-o compozitie de un echilibru
clasic, figurand un model inchis, sferic al operei. Alcatuit din 98 de catrene si
dispus in 4 unitati compozitionale, textul poetic se organizeaza ca o structura
polifonica, pe mai multe „voci”.
Prin urmare, tema și viziunea romantică asupra lumii se reflectă într-o
manieră originală în poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Astfel, creația
eminesciană însumează toate categoriile lirice din poezia anterioară a lui Eminescu
și poate fi considerată un mit al poeziei și al poetului în măsura în care poezia sa
nu este o imitație a naturii, ci o transfigurare lirică a semnificațiilor relității, iar
simbolurile cu care operează autorul sunt forme încifrate ale unor idei filozofico-
poetice.
Așa cum remarcă Tudor Vianu: ”Luceafărul este o sinteză a
categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai
înainte. Dacă moartea ar voi ca noianul vremurilor viitoare întreaga operă a lui
Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a întâmplat cu atâtea opere ale
Antichității, și numai ”Luceafărul” să se păstreze, strănepoții noștri ar putea
culege din ea imaginea esențială a poetului”.