Ion Barbu

Riga Crypto și lapona Enigel

Riga Crypto și lapona Enigel este o baladă, în care putem identifica două planuri. Unul
este cel anecdotic. Craiul Crypto, despre care aflăm că În pat de râu și-n humă unsă / împărățea
printre bteți, îndrăgește pe Lapona mică, liniștită, / cu piei, pre nume Enigel. Situația, grotescă,
amintește de Noaptea albă a lui Alecsandri și de dragostea lui Statu-Palmă-Barbă-Cot pentru
zâna Primăvară. Este o dorință neobișnuită la unul ca el, pe care ...răi ghiocei și toporași / ...
Sterp îl făceau și nărăvaș., / Că nu voia să înflorească. Există și o vagă explicație a acestei stări
a craiului, căci se vorbește de amestecul unei ...vrăjitoare mânătarcă, / De la fântâna tinereții.
Laona iubește însă lumina și-l refuză pe Crypto. Îi dă și un sfat (de o inconștientă
cruzime): Lasă / Așteaptă de te cace. Răsăritul soarelui însă dezlănțuie drama, căci ... sucul
dulce înăcrște, / Ascunsa-i inimă plesnește; / Spre zece vii peceți de semn / venin și roșu
untdelemn / Mustesc în funduri de blestem, / Că-i greu mult soare să îndure / Ciupercă crudă de
pădure. Și craiul se va transforma într-un burete veninos, pierzându-și identiattea. Va căpăta și
o nouă înfățișare, mai crăiască, urmând să rătăcească pe la marginea drumului cu măselarița
mireasă, devenind nebunul rege Crypto, rege Lear al ciupercilor.
Planul simbolic este însă cel mai important. Tema este, desiur, eminesciană. Ca și în
Luceafărul, ne aflăm într-o lume cu repere fixe. Drama se naște în momentul când eroii vor să-și
depășească propria condiție. Dar dacă Hyperion acceptă să devină pământean când fata de
împărat refuză să-l urmeze în lumea lui, riga este conștient că nu poate să treacă peste o
anumită graniță. Să mă coc, Enigel, / Mult aș vrea, dar, vezi, de soare, / Visuri multe, de
măcel, / Mă despart este răspunsul său la îndemnul laponei de a o urma în drumul ei. Aspirația
rigăi Crypto este alta, însă profund condmnabilă, conform concepției lui Ion Barbu.
Trei sunt posbilitățile de contact cu realitatea exterioară: Roata Venerii / Inimii, / Roata
cappului / Mercur / În topire, de azur, / Roata Soarelui / Marelui (Ritmuri pentru nunțile
necesare). Trecerea se face gradat, întoarcerea nefiind posibilă.
Există a patra stare, increatul, o stare de grație a cărei echivalență cea mai apropiată ar
pute fi harul arghezian. Ea nu se dobândește, există pur și simplu.Increatul conține în sine toate
posibilitățile, asemenea aleph-ului lui Borges, dar într-o stare latentă embrionară, amorfă,
existența inexistenței. A renunța la această situație privilegiată este o greșeală capitală, iar
sancțiunea trebuie să fie pe măsură și imediată.
Sunt două lumi închise, fără contact între ele, una guvernată de legi umane, perisabilă în
timp, cealaltă veșnică, suficientă sieși, ideală, cea a increatului. E se află dincolo de oglindă, în
mântuit azur, în nadir, un joc secund mai pur, în Isarlâkul cel așezat la mijloc de Rău și Bun,
într-o slavă stătătoare. Melcul, riga locuiesc aici, ca și Nastratin Hogea cel ce sfânt trup și
hrană sieși rupea din el. Spornica mulțime, compusă din ... prostime, târgoveți, ? Derviși cu fața
suptă de veghi, duși de șale, / Pierduți între pufoae și falnice pașale, dorește să pășească în
cetatea de vis, dr nu va reuși niciodată. De aceea, melcul, Crypto, ca și nenumiții miri ai
baladei, sunt vinovați: au avut harul, dar n-au știut să-l păstreze.
 Întrebarea este cine-i acea inteligență justițiară capabilă de sancțiune? O dată (în cazul
melcului) este frigul, altădată (pentru Crypto), soarele, elemente profund incompatibile. S-ar
putea spune că dincolo de această lume este un principipiu guvernator, care sancționează
greșeala. Ar fi posibil însă ca această inteligență să fie tocmai opusul său, inconștiența, căci
melcul, riga pier datorită copilului, a laponei mici. Este aci un fapt paradoxal: o lume perfectă,
logică, rațională, dar guvernată de hazard, de inconștiență, de întâmplare, o lume a hazardului
conștient.

Riga cel sterp vrea să ajungă în roata Venerei, a simțurilor deci, iar discuția cu lapona
marchează momentul în care el renunță (conștient sau nu) la harul său. Eroarea, deși
nematerializată, este capitală. Stării ideale a increatului i-a fost preferată o experiență,
călătoria în lumea simțurilor, al cărei final nu poate fi decât moartea. Într-o asemenea situație și
tentativa ete pedepsită, riga devenind un biet nebun cu tichie roșie, o ciupercă otrăvitoare la
margine de drum, batjocura drumeților.
 Rolul demiurgului eminescian este luat aici de Soare, iar demonstrația se face pe viu.
Lapona va fi și ea peedpsită pentru că încercat să parcurgă drumul după bunul său plac – întâi
roata Soarelui și apoi, prin unirea cu el, roata Venerei. Acel soare zvârlit în sus ca un inel nu
este imbolul unirii, al nunții celor doi, cum cred unii comentatori, ci suprema ironie a astrului,
aruncată asupra imprudentei perechi, emblema unei nunți burlești, zdrobitoare demontrație de
putere.
Despre lapona Enigel mai rămân puține cuvinte de spus. Apropierea de Cătălina vine de
la sine. Este însă mai îndeaproape înrudită cu copilul din După melci. Cruzimea involuntară, o
dată a acestuia, altădată a femeii, dezlănțuie drama. Melcul, amăgit de descântec, moare
înghețat, lapona îi cere creiului sacrificiul suprem: așteaptă de te coace. Srăbate printre rânduri
ideea, de atâtea ori întâlnită în literatură, că omul, fiară bătrână, ființă necurată a naturii, este
cel ce dezlănțuie dramele cele mai dureroase, chiar inconștient (în vis sau din joacă) în rândul
celorlalte viețuitoare.

Lumea aceasta a <hazardului conștient> este de fapt o lume perfect inteligibilă,

rațională, guvernată de forțe superioare. Hazardul conștient de care vorbește autorul este
conceptul de sincronicitate de care vorbește pentru prima dată Jung, arătând că sunt
<întâmplări > în viață care se sustrag relației logice cauză-efect. E tot o relație logică: dar cea
care pune în legătură, prin fenomene aparent izolate, lumea noastră fenomanală, cu lumea
cealaltă, transcendentă. În acest sens, destinele eroilor trebuie privite ca pe niște simboluri,
menite să scoată în evidență un adevăr simplu, dar adânc încifrat, în spiritul operei barbiene.
Aceea că menestrelul trist e însuși riga Crypto, neîmplinit sentimental, ajuns un simplu
<cântăreț> la nunți, unde-și spune povestea < la spartul nunții, în cămară> nașul e principiul
guvernator, cel care sancționează, și reprezintă Soarele, și mireasa e însăși lapona Enigel, care
se căsătorește cu un om de condiția ei. Dincolo de idila luminoasă dintre Soare și lapona Enigel,
observăm tristețea celui din urmă, tristețea amândurora. Tristețea și drama metafizică pentru că
o iubire s-a stins, o dragoste pură, curată, dăruită prin har. Se creionează astfel un triunghi
amoros: riga Crypto-lapona Enigel-Soare,înheiat cu ratarea tragică a fiecăruia dintre ei, pe
plan sentimental. Putem spune astfel, că în timp ce Soarele este un principiu guvernator, Venera
(Venus) e un principiu reglator, fără de care toate aspirațiile înalte ale protagoniștilor se pierd
în ratare. Singur, riga Crypto reprezintă drama omului care se cere împlinită prin iubire, prin
sentimente, prin jertfa de sine.Astfel, el devine superior moral celorlalți protagoniști ai baladei,
care și-au făcut din lumea lor de visări și gânduri nalte un turn de fildeș, cum ar spune
Eminescu în <Floare albastră>, distrugând gingășia sentimentului de iubire, și abstrăgându-se
de la rosturile lor fundamentale, firești. Distrugând sufletul, distrugi totul, și nu mai e posibilă
contemplația în mântuit azur, nici accesul la cunoașterea superioară. Jung ar spune că eroii
acestei triste povești de dragoste și-au ignorat sinele (iar sinele se află în locul cel mai întunecos
al psihicului nostru, în inconștientul personal și colectiv). (Natalia Gălățan)
 Răzbate de aici o evidentă notă moralizatore. Menestrelul trist este rugat de nuntașul
fruntaș să-i zică pobvestea rigăi Crypto, dar nu cu foc, ci stins, încetinel, / La sparrtul nunții, în
cămară. Pare paradoxală această cerere a nașului, deci a celui ce patronează unirea tinerilor
miri, care, la un eveniment fericit, dorește să asculte o poveste cu un sfârșit atât de trist. Totul
devine perfect explicabil, însă, dacă ne gândim că el, asemeni mentorului din Oul dogmatic, știe
mai mult decât ceilallți nuntași, își dă seama că nunta, o dată împlinită, preprezintă primul pas
spre moarte. Cântecul menestrelului devune un avertisment de care nimeni nu mai poate ține
seama, versul Plâmgi, preacuminte Enigel (singurul moment în care rama pătrunde în interiorul
tablului, sfâșiind parcă pânza pe care trebuiie s-o încadreze), părând a se adresa mai curând
miresei, care, printr-o faptă necugetată, a început o tragedie cu scadență întârziată, decât micii
lapone.
 Aprecieri critice

„Matematician de profesie, poetul a fost ispitit să desprindă numai spiritul disciplinei sale, adică
alunecarea de la șes la pisc, zborul în absolut spre ultima esență, și să-l aplice liricii în înțelesul
că, dată fiind o ascunsă ordine în univers, jocul simbolurilor să fie o cheie de inițiere, lata dar
sensul temperamentului mai mult decât esteticei lui I. Barbu: pitagorismul poetic, sublimarea
obiectului până unde îngăduie arta, restabilirea unei ordini pe planul al doilea, a unei
corespondențe oculte între simboluri, instruirea de lucrurile fundamentale, inițierea în aceasta
ordine lăuntrică prin imagini esențiale și practice muzicale. Poezia se intelectualizează, fără a
cădea in inteligibil, căci poetul caută inefabilul macrocosmic, revelator al lucrului in sine,
fugind de contingență, pitoresc, analiză, de claritatea clară, rațională, cultivând muzica de sfere,
cunoașterea extatică, orfismul."

(G. Calinescu - Istoria literaturii romane de la origini până în prezent, editia a ll-a, revăzuta si
adăugita, Editura Minerva, Bucuresti, 1986, p. 892)

„Eminesciană e și Riga Crypto și lapona Enigel, care e un Luceafăr cu rolurile inversate.

Prăpastia se deschide între Crypto , simbolul forțelor telurice, și Enigel, care se-nchina soarelui.
Acest motv al soarelui e central în poezia de cunoaștere a lui Barbu. Poetul închipuie trei faze
succesive ale cunoașterii, înaintând în spirală, și având fiecare un simbol în plan astral:
cunoașterea prin simțuri, <roata inimii>, e pusă sub semnul Venerei; cunoașterea intelectuală,
abstractă, sub semnul lui Mercur; cunoașterea simbolică, poetică, sub acela al Soarelui. Ritmuri
pentru nunțile necesare e o ilustrațe asproape didactică a spiralei.

(Nicolae Manolescu - Metamorfozele poeziei, EPL,

Bucuresti, 1968, pp. 102-l03)

„Prin Ion Barbu are loc o bruscă mutație anticipatoare; eul poetic este retras definitiv ca modul
posibil al discursului, fiind substituit cu o instanță textuală suverană ce dictează doar acele
permutări sintactice si prozodice, incluse in legile interne ale textualizarii. Nimic nu este admis
dincolo de oglinzile textului si de auto-conștientizarea acestuia divulgată prin semnale ascunse
în propriile-i pliuri. Discursul abolește orice urmă a realului, nutrindu-se nastratinesc cu ceea
ce s-ar putea chema realitatea textuală. Auto-specularitatea, auto-reflexivitatea si auto-
referențialitatea sunt singurele operatii poetice ce îngăduie procesul de translare textuala,
proces ce se manifesta, însă, prin figurarea unei corporalități ambigui, decodificabile de către o
instanță lectorială implicată egal în actul scriiturii. Obiectul poeziei va fi acum meta-poezia, iar
procedeele discursului etalează practicile infinite ale unei intertextualizări inevitabile. Metoda
barbiană reprezintă punctul de maximă al căutarilor autohtone și europene la data publicării
Jocului secund (1930), ceea ce poate sa indice nivelul evoluției poeziei românești in ansamblu."

(Marin Mincu - Eseu despre textul poetic, voi. II, Editura Cartea Românească, București, 1986,
pp. 30-31)

"Pentru poet Isarlâkul însemna «căutarea unei Grecii mai directe, mai puțin filologice» decat
aceea a lui Nietzsche, mai exact «o Grecie simplă ipoteză morală, din care derivă o normă de
civilizație și creație». Dincolo de speculațiile referitoare la modelul său real - Giurgiul sau
localitatea Hisarlâk din Turcia - cetatea barbiană are o existență pur spirituală. Ea este un
sublimat greco-turc, unde «hazul Hogii Nastratin» se împletește cu meditația amară despre
istoria noastră răsăriteană. Aspirând, așadar, la un «helenism neistoric», eidetic, Isarlâkul
instituie o ordine doar «asemănătoare celei de dinaintea miraculoasei lăsări pe aceste locuri a
zăpezii roșii - dreapta, justițiara turcime»."

(Mircea Muthu - Dictionar analitic de opere literare romanesti, coordonator Ion Pop, voi. II, E-L,
Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2000, p. 184)

"Câteva poezii din deschiderea volumului (Joc secund, n.n.) oferă, de la înălțimea ultimei etape
a scrisului barbian, sugestii esențiale pentru interpretarea poeziei ca «joc secund, mai pur»:
(Din ceas, dedus), Timbru, Crup. Cea dintâi aproximează sensul actului creator ca remodelare,
prin concentrare și abstragere din accidental și temporalitate («din ceas, dedus») a jocului lumii
fenomenale, în «oglinda» unui spirit ce elimină superfluul, ce eliberează de lestul materiei
impure («înecarea cirezilor agreste»), unifică fragmentarul într-o viziune imnică
atotcuprinzătoare și definitivă («poetul ridica însumarea de harfe răsfirate și cântec istovește»).
Definit ca «nadir latent», situat simbolic intr-o poziție opusă zenitului lumii fenomenale, eul
poetic invită astfel la o inițiere în cântecul «ascuns» al poeziei."

(Ion Pop – Dicționar analitic de opere literare românești, coordonator Ion Pop, voi. II, E-L,
Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2000, p. 282)

"Între 1920 si 1924 șirul poeziilor publicate de Ion Barbu prezintă o iîndoită și comună
trăsătura narativă și pitorească. Abstractismul primelor poeme este acum părăsit. O undă de
interes pentru viață, natură și particularitățile mediului său dă noii sale inspirații simplitate și
umor. (...) Ceea ce iese la iveală este un aspect neașteptat al poeziei sale, dar pe care fire mai
ascunse continuau a-l lega de etapa anterioară. Abia acum dionisianismul ca sentiment mistic al
naturii coboară în sfera evenimentelor sale intime, amintirea literară devine trăire autentică.
Poemul narativ După melci este rodul acestei însumări mai adânci și al acestei apropieri de
sine."

(Tudor Vianu - «Ion Barbu", in Scriitori romani, voi. III.

Editura Minerva, Bucuresti, 1971, p. 412)
Bibliografie: Ion Barbu și lapona Enigel, prof. Florin Ioniță, Liceul Iulia Hașdeu, București ,
Revista de limba șli literatura română editată de Societate de Științe Flologice, nr.4/1990,
București.

www.Poeziile.com, Aprecieri critice Ion Barbu