MASTER 9.

Particularitățile contractului de furnizare

Introducere

Prin adoptarea concepției ”moniste”, Codul civil 2009 a reglementat unitar, în

principiu, toate raporturile juridice de drept privat.
În contextul general de mai sus, dispoziţiile Codului civil se aplică astfel şi raporturilor
dintre profesionişti (”cei care exploatează o întreprindere”, s.n.) precum şi raporturilor dintre
aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
În materie contractuală, Codul civil reglementează, atât contractele ”tradiționale”,
cât și cele ”profesionale” în Cartea a V-a „Despre obligaţii”, Titlul IX, „Diferite contracte
speciale”, art. 1650-2278.
Contractul de furnizare este o nouă creație a Codului civil (art. 1766-1771).
Contractul de furnizare nu este însă ”o noutate absolută” pentru sistemul nostru
legislativ, deoarece art. 3 din Codul comercial reglementa furniturile cu titlu de fapte de
comerţ. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 5 C. com, erau calificate drept fapte de comerţ
„orice întreprinderi de furnituri”.
Desigur că, în lipsa altor norme din Codul comercial cu privire la furnitură, aceasta
era un contract nenumit.
În reglementarea actuală, potrivit art. 1771 C. civ., dispoziţiile referitoare la furnizare
”se întregesc, în mod corespunzător, cu dispoziţiile privitoare la contractul de vânzare” (în
măsura în care nu este prevăzută o reglementare specială pentru contractul de furnizare).
În calitatea sa de contract numit (reglementat, s.n.), furnizarea se supune regulilor
speciale instituite de Codul civil şi, în completare, regulilor generale contractuale
(art. 1166-1323 C. civ.).
În cadrul întreprinderii de furnituri, întreprinzătorul asigura predarea unei cantități
de bunuri sau prestarea unor servicii, la anumite termene succesive, în schimbul unui preț
stabilit anticipat.
Activitatea întreprinderii era transpusă juridic printr-un instrument numit ”contract
de furnitură”.
A. Contractul de furnizare. Definire, obiect și caractere juridice

1. Definiția furnizării
Furnizarea este ”contractul prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să
transmită proprietatea asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi să le predea, la unul
sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să
presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar
cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea
serviciilor şi să plătească preţul lor” (art. 1766 alin. 1 C. civ.).
În practică, contractul de furnizare este des folosit în relaţiile producătorilor şi
furnizorilor de materiale şi materii prime. 
Tot astfel, producătorii pot încheia contracte de furnizare cu titulari de întreprinderi
de distribuţie en gros sau en detail pentru a-şi vinde produsele, mărfurile etc.
Natura juridică a contractului de furnizare este disputată în doctrină.

1
 Astfel, prin particularitățile sale, contractul de furnizare, reglementat în Codul civil,
poate fi confundat ușor cu alte două contracte civile, respectiv contractul de vânzare și
contractul de antrepriză.
2. Obiectul funizării
Potrivit Codului civil, în general, obiectul contractului este operaţiunea juridică de
furnizare, constând în procurarea unor bunuri sau servicii în schimbul unui preţ (art. 1225
alin. 1 C. civ.).
Potrivit art. 1766 alin. (1) C. civ., obiectul contractului de furnizare poate consta din
două categorii principale de prestaţii, respectiv:
- de a preda „cantităţi determinate de bunuri” sau
- de a presta „anumite servicii”.
Contractul de furnizare are ca obiect bunuri mobile.
Astfel, potrivit art. 1766 C. civ., obiectul contractului îl constituie ”cantități
determinate de bunuri” care, în literatura juridică s-a apreciat că sunt ”bunuri de gen, iar nu
bunuri individual determinate”.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 1766-1771 C. civ., rezultă că dreptul
comun la care este supus contractul de furnizare diferă după obiectul său.
De exemplu, dacă obiectul contractului este înstrăinarea de bunuri, dreptul comun
ar fi contractul de vânzare (art. 1771 C. civ.).
Dispoziţiile Codului civil relevă şi o a treia situaţie, în care obiectul contractului este
mixt: atât cantităţi determinate de bunuri, cât şi prestarea de servicii. În acest caz, potrivit
art. 1766 alin. (3) C. civ., „contractul va fi calificat în funcţie de obligaţia caracteristică şi cea
accesorie”(s.n.).
În consecință:
a) când obiectul furnizării în constituie transferul proprietăţii asupra unei cantităţi
determinate de bunuri sunt aplicabile dispoziţiile speciale cu prioritate şi dacă este cazul,
acestea „se întregesc, în mod corespunzător, cu dispoziţiile privitoare la vânzare” (art.
1771);
b) Când furnizarea are ca obiect prestarea de servicii, sunt aplicabile dispoziţiile
speciale (cu prioritate) şi în completare se aplică regulile dreptului obligaţional (art. 1167 C.
civ.);
c) Când furnizarea are obiect dublu: transfer de bunuri şi prestări de servicii,
regimul juridic aplicabil va fi determinat de prestaţia principală (regimul juridic aplicabil fiind
unul dintre cel două, de mai sus).
Având în vedere dispoziţiile contradictorii ale Codului civil privind „obligaţia
caracteristică şi cea accesorie”, se impune a face unele precizări.
În contextul de mai sus, reamintim că, potrivit art. 1266 alin. 1 C. civ., „Contractele se
interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”
(s.n.).
Astfel, dreptul naţional a consacrat metoda interpretării subiective a contractelor.
Rezultă că, inclusiv determinarea sensului clauzelor (obligaţiilor) contractuale, se va face
numai în raport de voinţa reală.
3. Subiectele contractului de funizare

2
 Părţile contractului de furnizare sunt: furnizorul și beneficiarul.
Furnizorul este persoana care se obligă la transmiterea proprietăţii asupra unei
cantităţi determinate de bunuri şi la predarea acestora la unul sau mai multe termene
ulterioare încheierii contractului sau la prestarea anumitor servicii la unul sau mai multe
termene ulterioare sau în mod continuu (art. 1766 alin. 1 C. civ.). 
De regulă, furnizorul este un profesionist (un ”comerciant”, în accepțiunea
anterioară). 
Beneficiarul este persoana care se obligă să preia bunurile sau să primească serviciile
şi să plătească preţul acestora. 
Beneficiarul poate fi un profesionist sau nu. 
Atunci când beneficiarul-persoană fizică are și calitatea de ”consumator”, acestuia îi
sunt aplicabile reglementările din domeniul protecţiei consumatorilor (potrivit art. 2 pct. 2
din O.G. nr. 21/1992).
Subiect al raportului de furnizare poate fi și cărăușul, persoana care predă bunurile
beneficiarului, în numele furnizorului (art. 1767 alin. 3 C. civ.).
Ca orice contract, furnizarea se încheie odată cu îndeplinirea condițiilor esențiale de
validitate prevăzute de lege, respectiv de capacitate, consimțământ, obiect, cauză și formă
(art. 1179 alin. 1 C. civ.).
4. Caracterele juridice ale contractului de funizare
Contractul de furnizare se individualizează prin caracterele sale juridice, după cum
urmează.
a). Furnizarea este un contract numit (reglementat) prin dispozițiile art. 1766-1771
C. civ.
Fiind un contract numit, furnizarea se supune regulilor speciale instituite prin
dispozițiile de mai sus și, în completare, celor generale prevăzute de art. 1166 și urm. C. civ.
b). Furnizarea este un contract consensual, deoarece se ”formează prin simplu
acord de voință al părților” (art. 1174 alin. 2 C. civ.).
Astfel, legea nu impune o anumită formă pentru încheierea valabilă a contractului de
furnizare, cu consecințele prevăzute de art. 1179 alin. 2 C. civ.
În schimb, ad probationem se cere un înscris (art. 309 alin. 2 C. proc. civ.).
c). Furnizarea este un contract oneros deoarece ”fiecare parte urmăreşte să îşi
procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate” (art. 1172 alin. 1 C. civ.). 
Furnizorul urmărește obţinerea preţului, iar beneficiarul urmărește, fie dobândirea
proprietății și predarea bunului, fie realizarea prestaţiei (la care se obligă furnizorul).
d). Furnizarea este un contract comutativ, deoarece părțile (atât furnizorul, cât și
beneficiarul) își cunosc obligațiile și întinderea acestora, din momentul încheierii convenției.
În consecință, contractul de furnizare a unui bun nu poate avea caracter aleatoriu.
Ca excepție, doctrinar, s-a pus întrebarea: dacă însă contractul ce furnizează prestații
îndelungate ”dă nastere unuia aleatoriu” ?
Opinia general acceptată respinge posibilitatea de mai sus, pe considerentul că
existenţa şi întinderea obligaţiilor, în contractul de furnizare, sunt certe şi determinate, încă
de la momentul încheierii contractului. 

3
 e). Furnizarea este un contract sinalagmatic, deoarece obligaţiile născute din acesta
sunt reciproce şi interdependente (art. 1171 C. civ.). 
Astfel, obligaţiei principale a furnizorului de a transfera proprietatea bunurilor, îi
corespunde obligaţia beneficiarului de a plăti preţul. 
f) Furnizarea este un contract cu executare succesivă deoarece bunurile (sau
serviciile) sunt livrate, fie la unul sau mai multe termene, fie continuu pe toată durata
contractului.
g). Furnizarea este un contract translativ de proprietate, atunci când furnizorul se
obligă să transmită proprietatea asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi să le predea. 
Potrivit art. 1767 alin. 1 C. civ., dreptul de proprietate asupra bunurilor se transferă
de la furnizor la beneficiar, în momentul predării acestora. 
În legătură cu transferul dreptului de proprietate operează și riscul pieirii bunului.
În condițiile Codului civil, riscurile în contractele translative de proprietate sunt
supuse principiului res perit debitori.
Potrivit art. 1274 alin. 1 C. civ., cât timp bunul nu este predat, riscul contractului
rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost
transferată dobânditorului.
În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la
contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
De observat că, în cazul particular, al unor bunuri și servicii ce au caracter de
monopol legal sau natural, furnizarea poate fi contract de adeziune, deoarece frecvent, sunt
utilizate formulare cu clauze standardizate, iar prețurile sunt reglementate de autoritățile
constituite în domeniu.
B. Obligațiile părților în contractul de furnizare
Prin încheierea valabilă a contractului de furnizare se produc efecte, care se traduc în
obligațiile părților.
1. Obligaţii ale furnizorului
Principalele obligații ale furnizorului sunt: Obligația de a transfera dreptul de
proprietate asupra bunurilor furnizate. b). Obligaţia de predare a bunurile furnizate
beneficiarului. c). Obligația de garanție pentru viciile bunurilor furnizate.

a). Obligația de a transfera dreptul de proprietate asupra bunurilor furnizate.

Potrivit Codului civil, obligația de a transmite dreptul de proprietate revine
înstrăinătorului (art. 1672 și art. 1773 alin. 1 din materia contractului de vânzare).
Având în vedere că dispozițiile care reglementează contractul de furnizare ”se
întregesc, în mod corespunzător, cu dispozițiile privitoare la contractul de vânzare” (art.
1771 C. civ.), putem aprecia că și furnizorul (asemenea vânzătorului) are obligația principală
de a transfera proprietatea bunurilor furnizate.
Potrivit art. 1767 alin. 1 C. civ., dreptul de proprietate asupra bunurilor se transferă
de la furnizor la beneficiar în momentul predării acestora.
Precizăm că de această dată, regula institută mai sus, nu mai corespunde celei
prevăzute pentru contractul de vânzare. Astfel, la vânzare, ”proprietatea se strămută de

4
drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost
predat ori prețul nu a fost plătit încă” (art. 1674 C. civ.).
b). Obligaţia de predare a bunurile furnizate beneficiarului.
Potrivit dispozițiilor preluate de la vânzare, predarea bunului furnizat se face prin
punerea acestuia la dispoziţia beneficiarului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după
împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei (art. 1685 C. civ.).
Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este
destinat folosinţei sale.
Furnizorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare la
proprietatea sau folosinţa bunului.
Când expedierea produselor este în seama furnizorului, produsele recepţionate sunt
socotite predate beneficiarului pe data predării lor către cărăuş (art. 1767 alin. 3 C. civ.).
De precizat că art. 1767 C. civ. distinge între obligaţia de predare a bunurilor în două
cazuri:
- atunci când predarea bunurilor se realizează în mod direct către beneficiar sau,
- atunci când predarea bunurilor către beneficiar se realizează prin intermediul unui
transportator. 
În cazul în care contractul are ca obiect anumite servicii, furnizorul are obligaţia de a
presta serviciile, în condițiile prevăzute de părți.
c). Obligația de garanție pentru viciile bunurilor furnizate.
Ca și la vânzare, furnizorul garantează beneficiarul contra oricăror vicii ascunse care
fac bunul furnizat impropriu întrebuinţării (la care este destinat) sau care îi micşorează, în
asemenea măsură, întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, beneficiarul nu
ar fi contractat sau ar fi dat un preţ mai mic (art. 1707 alin.1 C. civ.)
Garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării bunului.
Furnizorul nu datorează garanţie contra viciilor pe care beneficiarul le cunoştea la
predarea bunului (art. 1707 alin. 4 C. civ.).
2. Obligațiile beneficiarului
Beneficiarului are două obligații principale: obligația de plată a prețului și obligația de
a prelua bunurile (sau serviciile).
a). Obligaţia de a plăti preţul contractului de furnizare.
Potrivit art. 1720 alin. 1 C. civ. (preluat de la vânzare), beneficiarul trebuie să
plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată
ce proprietatea este transmisă.
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii
contrare, plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul
destinaţiei.
Cuantumul preţului datorat de beneficiar este cel prevăzut în contract sau în lege
(art. 1768 alin. 1 C. civ.)
Atunci când, în cursul executării contractului, se modifică reglementarea legală a
preţului sau mecanismului de determinare a acestuia, între părţi va continua să se aplice
preţul sau mecanismul de determinare a acestuia, stabilit iniţial în contract.

5
 Dacă legea prevede expres că preţul sau modalitatea de determinare pe care le
stabileşte se va aplica şi contractelor în curs, fiecare dintre părţi poate denunţa contractul în
30 de zile de la data intrării în vigoare a legii.
Pe durata celor 30 de zile părţile vor aplica preţul stabilit prin contract (art. 1768 alin.
3 C. civ.).
b). Obligaţia de a prelua bunurile funizate contractual.
Beneficiarul are obligaţia să preia bunurile, la termenele şi în condiţiile prevăzute în
contract (art. 1767 alin. 1 C. civ.).
Preluarea bunurilor se face prin recepţia de către beneficiar, ocazie cu care se
identifică şi se constată cantitatea şi calitatea acestora (art. 1767 alin. 2 C. civ.).
În aceleași condiții funcționează ș obligaţia beneficiarului de a primi serviciile
prestate de furnizor.
C. Modificarea raportului juridic de furnizare. Subcontractarea
Deoarece furnizarea nu are caracter intuitu personae (și deci, încheierea contractului
nu se face în considerația unor anume persoane), în principiu, raportul juridic de furnizare
poate suferi modificări, prin subcontractare (subfurnizare).
Potrivit art. 1769 alin. 1 C. civ., Furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor
sau serviciilor către o terţă persoană, cu excepţia cazurilor în care contractul are un caracter
strict personal sau natura contractului nu permite.
Există deci, subfurnizare ori de câte ori bunul (produsul) sau serviciul care face
obiectul contractului este în fapt furnizat, în tot sau în parte, de către un terţ cu care
furnizorul a subcontractat în acest scop (art. 1769 alin. 2 C. civ.).
Terțul subcontractant poartă numele de subfurnizor.
Subfurnizarea este un nou contract de furnizare (distinct de cel principal, încheiat
între furnizor și beneficiar).
Rezultă că, între subfurnizor și beneficiar nu există raporturi juridice directe.
Cu toate acestea, contractul de subfurnizare trebuie să respecte condiţiile principale
din contractul de furnizare. 
În cazul subfurnizării, executarea contractului principal de furnizare rămâne sub
supravegherea furnizorului, care răspunde faţă de beneficiar pentru calitatea produselor şi a
serviciilor furnizate de terţul subcontractant (subfurnizorul).
Furnizorul are însă un drept de regres împotriva subfurnizorului (art. 1770 C. civ.).
Atunci când ”funizarea se subcontractează, vom fi în prezența unui grup de
contracte, cu consecința răspunderii contractuale pentru fapta altuia”.
D. Delimitarea contractului de furnizare
În doctrină, poziția contractului de furnizare, în contextul general al ”contractelor
speciale”, este disputată.
Întrebarea care se pune este: contractul de furnizare este un contract independent
sau este numai o varietate a altui contract, reglementat de Codul civil ?
Problema de mai sus, prezintă importanță juridică pentru stabilirea normelor
aplicabile, în completarea celor speciale.
Dacă contractul de furnizare este independent, distinct el se supune regulilor
speciale (art. 1766-1771 C. civ.) și în completare, celor generale în materie (art. 1166-1323
C. civ.).

6
 În schimb, dacă furnizarea este calificată o varietate a unui contract independent, ea
se va supune regulilor speciale (art. 1766-1771 C. civ.) și în completare, celor ale
contractului special din care s-a desprins (vânzare, antrepriză etc.).
Precizăm că furnizarea are un obiect dublu: transmiterea proprietății unor bunuri,
dar și prestarea de servicii (art. 1766 alin. 1 C. civ.). Astfel, în raport de obiectul său,
contractul de furnizare poate face parte din categoria contractelor translative de proprietate
sau/și a celor care realizează servicii.
În contextul de mai sus, contractul de furnizare reglementat în Codul civil prezintă
asemănări cu contractele de vânzare și de antrepriză.
1. Delimitarea contractului de furnizare de contractul de vânzare.
Atunci când furnizarea are ca obiect înstrăinarea de bunuri (produse) către
beneficiar, ea se aseamănă cu contractul de vânzare.
Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să
transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul
se obligă să îl plătească (art. 1650 alin. 1 C. civ.).
Din cele de mai sus, rezultă că furnizarea (de bunuri) și vânzarea prezintă asemanări
importante, mai ales în ceea ce privește obiectul contractelor, transferul proprietății
produselor, plata prețului etc.
Pentru considerentele de mai, în literatura juridică reprezentativă s-a opinat că
furnizarea este ”o specie de vânzare”, cu mențiunea ca livrarea și transferul dreptului de
proprietate se vor face la diverse termene ulterior contractului sau în mod continuu, într-o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, potrivit convenției părților”.
În plus, dispozițiile art. 1771 și art. 1561 C. civ., par să susțină opinia de mai sus.
Astfel, potrivit art. 1771 C. civ., dispoziţiile referitoare la contractul de furnizare ”se
întregesc, în mod corespunzător, cu dispoziţiile privitoare la contractul de vânzare”.
În același context se situează și dispozițiile generale ale art. 1651 C. civ., potrivit
cărora obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în
cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările
aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel.
Deosebirile esențiale dintre contractual de furnizare și vânzare sunt următoarele:
- furnizarea poate fi un contract de adeziune, iar vânzarea este de regulă,
consensuală;
- furnizarea este un contract cu executare sucesivă (repetitivă) iar vânzarea
este contract uno inctu;
- furnizarea poate să poarte exclusiv asupra unor bunuri mobile (produse), pe
când vânzarea poate transmite deopotrivă, bunuri mobile și imobile;
- prețul furnizării poate fi plătit în bani sau servicii, în schimb, prețul în bani
este de esența vânzării.
2. Delimitarea contractului de furnizare de contractul de antrepriză.
Atunci când furnizarea are ca obiect prestarea de servicii către beneficiar, ea se
aseamănă cu contractul de antrepriză.
Prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o
anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru
beneficiar, în schimbul unui preţ (art. 1851 alin. 1 C. civ.).

7
 Rezultă că furnizarea (de servicii) și antrepriza prezintă asemanări în ceea ce privește
obiectul, obligațiile prestatorului, plata prețului etc.
Principala deosebire dintre contractul de furnizare și antrepriză derivă din obligația
antreprenorului de a executa lucrarea. De exemplu, potrivit art. 1857 alin. 3 C. civ,
antreprenorul căruia beneficiarul i-a încredinţat materialele este obligat să le păstreze şi să
le întrebuinţeze potrivit destinaţiei lor, conform regulilor tehnice aplicabile, să justifice
modul în care acestea au fost întrebuinţate şi să restituie ceea ce nu a fost folosit la
executarea lucrării.
Din cele prezentate, succint, în rândurile de mai sus, reținem că, noua creație a
Codului civil 2009, respectiv contractual de furnizare (reglementat în art. 1766-1771) este un
contract independent, distinct, aflat pe poziții egale cu celelalte contracte speciale.
Prin obiectul său dublu (înstrăinarea de bunuri și prestarea de servicii), contractul de
furnizare prezintă asemănări importante cu contractele de vânzare și de antrepriză.
Deși potrivit art. 1771 C. civ., dispozițiile sale ”se întregesc, în mod corespunzător, cu
dispozițiile privitoare la contractual de vânzare”, ca drept comun în materie), contractual de
furnizare nu este o ”specie” (varietate) de vânzare (și nici de antrepriză).
De lege ferenda, propunem ca dispozițiile de mai sus (respective art. 1771 C. civ) să
fie întregite și cu cele corespunzătoare ale contractului de antrepriză.
E. Încetarea contractului de furnizare
Contractul de furnizare încetează ca orice contract, prin ajungerea la termen, prin
denunţarea unilaterală dacă nu s-a stabilit un termen contractual, prin voinţa comună a
părţilor privind încetarea, prin imposibilitatea materială sau juridică de furnizare sau de
recepţie a bunurilor, prin declanşarea procedurii insolvenţei asupra uneia din părţile
contractante etc.
Deoarece contractul de furnizare se completează cu regulile vânzării sau antreprizei,
şi cazurile specifice de încetare specifice acestora pot avea aplicare.

Concluzii

Obiectul contractului analizat este operaţiunea juridică, ce constă în furnizarea unor

bunuri sau servicii, în schimbul unui preţ.
Obiectul prestației furnizorului îl constituie bunurile mobile, respectiv ”cantități
determinate de bunuri”.
Sunt subiecte ale raporturilor de funizare: furnizorul, beneficiarul și cărăușul.
Furnizorul este, de regulă un profesionist. Beneficiarul poate fi un profesionist (sau nu). 
Furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor către un
subfurnizor, cu excepţia contractului încheiat intuitu personae.
Contractul de furnizare se aseamănă cu vânzare și antrepriza, dar se delimitează de
acestea.
Furnizarea este un contrat distict, independent (și nu o varietate a a contratelor de
mai sus), un contract de sine stătător și nu ”o simplă vânzare de produse”.
Ca orice reglementare de început și cea referitoare la contractul de furnizare
presupune reconsiderări și completări.
În practică, contractul de furnizare este des folosit în relaţiile producătorilor şi
furnizorilor de materiale şi materii prime. 

8
 În consecință, producătorii pot încheia contracte de furnizare cu titulari de
întreprinderi de distribuţie en gros sau en detail pentru a-şi vinde produsele, mărfurile etc.

Propuneri pentru teme de referat:

1. Contractul de furnizare: definire, obiect și caractere juridice

2. Delimitarea contractului de furnizare
3. Obligațiile părților în contractul de furnizare

ObS. Referatele pot aborda și alte probleme contractuale, cu condiția

circumscrierii lor în tematica aprobată conform programei analitice.