Harap Alb – Ion Creanga

Constructia subiectului respectă tiparul narativ specific basmului popular, actiunea desfasurandu-se
conform etapelor traditionale, cu observatia ca, la Creanga, se complica si se prelungeste actiunea, ajungandu-se
la o formula mult mai elaborata. Expozițiunea presupune o stare de echilibru datǎ de existența unui crai cu trei
fii, care trăia ,,într-un capăt al lumii” și a fratelui său, Împăratul Verde, “la celălalt capăt". Intriga se suprapune cu
motivul epistolar, în urma scrisorii primite de la fratele său, Verde-Împărat, craiul urmând a-l trimite “pe cel mai
vrednic” dintre feciori pentru a-i urma la tron (motivul împăratului fără urmași). Desfășurarea acțiunii cuprinde
întâlnirea cu Spânul, intalnire prefigurata de sfatul tatalui: “Fereste-te de omul span, iar mai cu seama de cel
ros!” și, în continuare, călătoria mezinului, articulată pe numeroasele probe la care este supus de la curtea lui
Verde-Împărat - Harap- Alb trebuie sa faca rost de sălăți din Gradina Ursului, sa adune nestematele care
impodobesc pielea unui cerb fabulos, si sa o aduca pe fata Împăratului Roș. Aici s-ar fi putut termina schema
populara a basmului, gasindu-se solutionarea crizei intre Span si Harap-alb. Calatoria ar fi fost cumva incheiata.
Magistral, Creanga prelungeste basmul cu inca o calatorie initiatica, unde eroul va intalnii personajele
inconfundabile Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila, regina furnicilor si regina albinelor. La
Imparatul Ros apare o nouă serie de probe pe care eroul le trce cu ajutorul prietenilor sai: înnoptarea în casa de
aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de nisip, găsirea și apoi ghicirea fetei, intrecerea calului si a
turturicii pentru aducerea obiectelor magice - apă vie, apă moartă și trei smicele de măr dulce. Punctul
culminant și deznodământul constau în demascarea și pedepsirea Spânului. Harap-Alb este readus la viata cu
cele trei smicele de mar dulce stropite cu apa vie si apa moarta, iar mai apoi, inscaunat imparat, se casatoreste si
traieste fericit pana la adanci batraneti.

Relația incipit-final din basmul lui Creangă evidențiază raportul dintre lumea reală și cea ireală, marcând
intrarea, respectiv ieşirea din planul fantastic. Timpul și spațiul sunt prezentate încă din incipit, fiind vag
determinate (,,amu cică era odată”, ,,unde și-a înțărcat dracul copiii”,,,de la o margine la cealaltă a
Pământului”).Discursul narativ este construit pe baza unor clișee compoziționale diferite de ale basmului
popular. Astfel, intrarea în poveste se face ,,ex abrupto” (,,Amu cică era odată...”), iar trecerea de la o secvență
narativă la alta beneficiază de intervenții ale naratorului subiectiv - ,,Şi merge el cât mai merge”, ,,cuvântul din
poveste înainte mult mai este”)-, menite a întreține interesul cititorului. De asemenea, formula finală
marchează ieşirea din fabulos, dar conține și o reflecție de un umor amar despre soarta scriitorului (,,Ș-un păcat
de povestariu/ Fără bani în buzunariu”), continuată cu o comparație prozaică între lumea basmului și lumea
reală: “Şi a ţinut veselia ani întregi, și acum mai ține încă. Cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă.”

În basmul lui Creangă, conflictul principal are la bază lupta dintre bine și rău, construită însă într-o
viziune realistă. Astfel, binele se multiplică, iar răul este întruchipat de omul însemnat, nu de personaje
fantastice, ca în basmul popular. In plus, forțele răului nu sunt învinse în luptă directă de către protagonist, ci de
adjuvanții săi (calul, cei cinci ,,monştri simpatici”,albinele și furnicile). Totodată, există un conflict interior discret
conturat, între starea de neofit a mezinului și multiplele provocări cărora trebuie să le facă față în procesul
inițierii sale.

Două episoade semnificative pentru construcția basmului sunt: supunerea prin vicleșug și sfada din casa
de aramă.

Viclean, Spânul îi întinde eroului o capcană, cerându-i să intre în fântână. Mezinul, “boboc în felul său la
trebi de aieste”, cade repede în capcană și se produce astfel un transfer de identitate: Spânul preia hainele şi
identitatea fiului de crai, și invers. Este momentul în care fiul de crai este numit Harap-Alb, o sintagmă
oximoronică, pentru că termenul ,harap“ se referă la o persoană cu pielea neagră. Această substituţie de
identitate a fost interpretată ca fiind cheia de boltă a semnificaţiei mitico-alchimice a basmului, pe care o
propune Vasile Lovinescu în “Creangă și Creanga de Aur”. Harap-Alb este, pe tot parcursul basmului, supus unor
probe de inițiere şi de separare a albului de negru, pentru a putea accede la un nivel spiritual superior.

O altă secvență semnificativă pentru construcția basmului, dar și pentru viziunea lui Creangă asupra
lumii este cearta dintre adjuvanți în camera încinsă de la Împăratul Roş, pe care Gerilă o răcise prea tare. Cu
această ocazie, transpare importanța lui Gerilă, de care mezinul craiului se îndoise. Discuția dintre protagoniştii
fabuloși este asemǎnǎtoare cu o discuție între flăcăii din Humulești. Creangă conferă astfel caracter comic
fabulosului, dovedind că singura posibilitate de a scăpa de rău este râsul. Aceste făpturi sunt umanizate şi
individualizate prin comportamentul lor, prin felul de a vorbi, prin psihologia lor, care nu diferă substanțial de
cea a personajelor umane din text.

Stilul inconfundabil al lui Creangă se bazează pe oralitate și umor, pe folosirea unui limbaj specific, bogat
in regionalisme, expresii şi locuţiuni populare, pe erudiția paremiologică: “La plăcinte, înainte,/La război,
înapoi!”, “De-ar şti omul ce-ar păţi,/ Dinainte s-ar păzi”.

In concluzie,basmul cult Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă pornește de la tiparul narativ al basmului
popular, dar nu se rezumă la acesta, ci se derulează conform concepției artistice a autorului, valorificând
oralitatea stilului si umanizarea fantasticului.