Un mare învățat creștin mergea odată pe o cărare din mijlocul unei câmpii înflorite și înmiresmate.

Acesta a început a se opri în dreptul fiecărei flori pe care o vedea și a glăsui către ele: „Ce strigați așa de
tare?” Apoi, mai mergând puțin, iar se oprea și vorbea cu florile, ca și cum acestea ar fi persoane umane:
„Ce strigați așa de tare?” Un trecător, care din întâmplare venea în urma lui pe aceeași cărare, văzând și
auzind ce face călătorul din fața lui, zicea în mintea sa: „Iată un om nebun care vorbește cu florile...!”
Mergând puțin mai repede și ajungându-l, i-a zis acestuia: – Cu ce te-au supărat, omule, florile astea
nevinovate? Acela, tăcând puțin, i-a răspuns: – Le mustru, că prea tare strigă! – Cum adică strigă? s-a
mirat celălalt. Învățatul îi spuse: – Prea tare strigă că există Dumnezeu și că ne iubește! Că El le-a făcut
așa de frumoase și de minunate, în multa lor felurime, ca noi să ne bucurăm de ele! Atunci trecătorul ce
îl socotea fără de minte a zis: – Iartă-mă, frate, că eu auzind ce vorbești cu florile, te-am socotit că ești
nebun. Dar acum îmi dau seama că lucrurile nu sunt așa. Și eu cred în Dumnezeu și admir câmpia
aceasta cu flori deosebite, dar nu m-am încântat așa de tare, încât să-mi dau seama că ele, în tăcerea lor,
strigă despre Creatorul...! (adaptare după o istorisire de Sfântul Nicodim Aghioritul, în lucrarea Paza
celor cinci simțuri)