Limitele rugăciunii iudaice în perioada celui de-al doilea Templu

Pr. Lect. univ. dr. Ion Sorin BORA

Oricine se roagă astăzi în Biserică, se închină de mai multe ori, adică se însemnează cu
semnul Sfintei Cruci, rostește cuvinte alese, face închinăciuni mari, metanii sau închinăciuni
mici. Pe lângă acestea, credinciosul sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, sfintele icoane, se
așază în genunchi sau în picioare, își acoperă capul (femeile) sau dimpotrivă, și-l descoperă
(bărbații). Astfel putem spune că oricine se închină, se află în stare de rugăciune, gesturile sale
pioase fiind însoțite de cuvinte prin care se adresează lui Dumnezeu sau sfinților.
Este evident că oamenii nu s-au rugat în toate timpurile la fel. Considerăm că rugăciunea
desăvârșită a fost rugăciunea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și privilegiul de a ne ruga lui
Dumnezeu, în calitate de fii după har, aparține doar creștinilor dreptcredincioși. Știm că
Mântuitorul a fost auzit de Tatăl (Evr.5,7) și că ne-a încurajat și pe noi să ne rugăm, cu aceeași
liniște și siguranță că ne împlinește cererile, rostite în numele lui Iisus. „Orice veți cere de la
Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în numele Meu; cereți și veți
primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (In. 16,23-24). De asemenea, rugăciunea pe care
Biserica a primit-o de la Întemeietorul ei, este cea mai înaltă formă de rugăciune și nu se poate
compara cu alte forme de rugăciune practicate de contemporanii Sfinților Apostoli.1
Sunt puține rugăciuni rostite potrivit mediului iudaic în Noul Testament, dacă ne raportăm
la perioada Vechiului Testament, care codifică o serie foarte largă de rugăciuni celebre, ca
Rugăciunea Anei (I Reg. 2,1-10), rugăciunile lui Moise sau Psalmii lui David. Dincolo de
rugăciunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care le adresează lui Dumnezeu Tatăl, îl putem
găsi pe Ioan că se roagă și apoi îi învață pe ucenicii săi să se roage, vameșul și fariseul merg la
templu ca să se roage, precum și alți oameni care merg la Ierusalim (FAp. 7,26), „ca să se
închine” la sărbătoare, sau pur și simplu merg la sărbătoare.
Sfinții ucenici și Apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos au schimbat fața lumii prin
cuvântul predicii dar și al rugăciunii stăruitoare către Dumnezeu pentru cei care îi ascultau.
Suntem obișnuiți să credem că iudei în general, deci și Sfinții Apostoli, trăiau o viață de
rugăciune, atât în jurul Templului și a ritualurilor specifice marilor sărbători, atunci când veneau

1
Așadar, „o relaţie autentică între Dumnezeu şi om, ca între două persoane, nu poate avea loc fără dimensiunea unei
libertăţi şi a unei spontaneităţi reciproce, lucru specific rugăciunii lăuntrice”. PS Irineu Slătineanul, Experienţa
mistică a Părinţilor Orientali, vol. I, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2005, p. 79-80.

1
în Ierusalim împreună cu ceilalți pelerini, în sinagogi, dar și în particular, potrivit cu dispoziția
personală a fiecăruia sau cu obișnuința de a se ruga „de trei ori pe zi”( Dan 6,10).
Cu toate acestea observăm cu ușurință că în paginile Noului Testament oamenii se roagă
foarte puțin, mulți dintre ei mărturisind că nu știu să se roage (Lc. 11,1; In 4,20; Rom. 8,26). E
firesc să ne întrebăm dacă într-adevăr contemporanii Mântuitorului se rugau sau nu lui
Dumnezeu, înainte să se închine în fața Celui „ce vine întru numele Domnului” (Mt. 21,9; 23,39;
Mc. 11,9; Lc. 13,35; 19,38; In. 12,13).
Motivele pentru posibila inexistență a unor rugăciuni către Dumnezeu în mediul iudaic, cu
doar câteva decenii înainte de distrugerea definitivă a Templului (70 d.Hr.) sunt legate de grija ca
numele lui Dumnezeu să nu se rostească, pentru a nu încălca a doua poruncă din Lege „Să nu iei
numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în
deşert numele Lui” (Ieș. 20,7), dar și posibilei reforme a cultului, care pedepsea exemplar orice
deviere de la obligația unui cult unitar și centralizat, pentru toți evreii, din toate locurile și din
toate timpurile.2
Cum ar putea să se roage cineva lui Dumnezeu fără să-I rostească numele, într-o adresare
liberă? Cum să-i spună ceva, dacă nu i se adresează? Deci singura posibilitate pentru evrei era să
se deplaseze la Templu, în Ierusalim, și să „își pună o dorință”, ca Dumnezeu, al cărui nume era
chemat doar de Arhiereu, să le asculte doleanțele personale. Aceste dorințe nerostite, cu
neputință de a fi auzite de ceilalți oameni, trebuiau să fi urmat modelul rugăciunii Anei, mama
Judecătorului Samuel: „Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mişcau, dar glasul nu i se
auzea” (I Rg. 1,13).
Regele Iezechia (715-686 î.Hr.) realizase reforma cea mai cunoscută a unificării cultului
pentru toți evreii. Pentru aceasta au fost distruse toate jertfelnicele de pe înălțimi, inclusiv
locurile sacre în care se cinstea Dumnezeul lui Israel, instaurând măsuri punitive pentru cei care
nu se subordonează.3 Dacă perioadele în care templul nu exista sau nu era accesibil credincioșilor
Legii Vechi, corespund uitării acestor porunci, existența templului plin de bogăție, ctitorit de Irod
2
O astfel de reformă fusese realizată de Iuda Macabeul, care a inițiat o colectă pentru soldații căzuți pe câmpurile de
luptă cu ostașii seleucizi, ca să fie aduse jertfe și rugăciuni la Templul din Ierusalim, pentru sufletele celor adormiți.
Stelian Paşca-Tuşa, Florin Claudiu Daniel, „Ofranda şi grija pentru cei adormiţi – de la Iuda Macabeul la practici
iudaice actuale”, în Tabor, nr. 7/2021, p. 86.
3
El a inițiat „un program de reforme religioase, în două etape: într-o primă fază, curățirea Templului din Ierusalim
de toate ritualurile și idolatriile apostate (2 Paral. 29:3-36), iar în a doua fază, distruugerea tuturor jertfelnicelor,
locurilor înalte, stâlpilor și templelor închinate lui Yahweh și altor zei, din Ierusalim și din afara sa, printre care
Nehuștan, șarpele de aramă făcut de Moise și pus pe un stâlp”. William J. Hamblin, David Rolph Seely, Templul lui
Solomon. Mit și istorie, Ed. Rao, București, 2007, p. 37.

2
cel Mare, devine prilejul cel mai potrivit pentru reactivarea unității administrative și cultuale în
jurul Ierusalimului, pentru că Dumnezeu îi vede și îi aude.4
Un exemplu clasic de autoritate despotică manifestată de arhiereu asupra întregului popor
evreu, inclusiv în Damasc, îl observăm în scrisorile pe care Saul din Tars, ca prigonitor, le
folosește ca „dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbați, cât și femei, că merg pe calea aceasta, să-
i aducă legaţi la Ierusalim” (FA 9,2).
În virtutea aceleiași autorități care obligă la închinarea în singurul loc sacru acceptat, se vor
fi supus iudeii din diaspora (supranumiți eleniști), etiopienii adepți ai religiei mozaice,
samarinenii și prozeliții.5

1. Semnificația termenilor „închinare” și „rugăciune”

Verbele grecești care desemnează închinarea și rugăciunea sunt προσκυνέω (traduce
ebraicul shachah),6 respectiv προσεύχομαι, primul caracterizând postura trupului în timpul
convorbirii omului cu Dumnezeu, iar cel de-al doilea, conținutul cuvintelor gândite și rostite de
credincios, aflat „în fața lui Dumnezeu”. Se poate observa că rugăciunea este consecutivă
dorinței omului de a se apropia de Dumnezeu, în timp ce închinarea este actul firesc pe care îl
face orice muritor deîndată ce află că Dumnezeu își manifestă puterea în fața sa. Putem spune,
deci, că omul se roagă atunci când vrea să-i ceară ceva lui Dumnezeu, să-i mulțumească sau să-L
laude, dar atunci când Dumnezeu își face sesizabilă prezența, prin semne înfricoșătoare sau prin
minuni, omul se așază cu fața la pământ sau se închină lui Dumnezeu.
Verbul προσκυνέω, tradus prin „a (se) închina”, „a se apleca”, „a săruta” (pământul, n.n.),
„a sluji”, desemnează gesturile pe care le face credinciosul, ca să-L cinstească pe Dumnezeu.
„Este limpede oricui că El este cel închinat. Astfel, «a se închina» este acțiunea creației, dar «a fi
închinat» este a Stăpânului creației.7
4
Erhard S. Gerstenberger, ”Petition and Praise”, Die Welt des Orients, Altorientalische Gebetsliteratur: Form,
außersprachlicher Kontext und interkulturelle Adaptionsprozesse (2019), Vandenhoeck & Ruprecht (GmbH & Co.
KG), p. 81.
5
„Cât timp e un Singur Dumnezeu, trebuie să fie un singur templu”. Filo, De Spec. Leg. 1,67; Josif Flaviu, Contra
lui Apion I,9. Același „trebuie” îl sesizăm în cuvintele samarinencii, care spune că „voi (iudeii, n.n.) ziceţi că în
Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm” (In. 4,20).
6
Shachah în Biblia ebraică are semnificația de bază de "plecăciune", a se prosterna, a se prosterna, a se supune în
fața". Acesta denotă actul de omagiu în fața unui monarh sau a unui superior, sau prosternarea în fața lui
Dumnezeu în cadrul închinării. James D. G. Dunn, Did the First Christians worship Jesus? The New Testament
evidence, Westminster John Knox Press, 2010, p. 8.
7
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 1, trad. Maria Iuliana Rizeanu, Ed. Basilica,
București, 2016, p. 308.

3
 Pentru vechii greci, termenul προσκυνέω desemna gestul de adorare a zeităților prin care
credinciosul săruta pământul.8 Astfel de gesturi de închinare, specifice păgânilor, sunt păstrate în
paginile Vechiului Testament, cum e cazul lui Aman, care voia să fie cinstit cu plecare de
genunchi, de supușii săi: „Toţi cei ce slujeau regelui, care erau la poarta regelui, se închinau şi se
aruncau cu feţele la pământ înaintea lui Aman, căci aşa poruncise regele; iar Mardoheu nu se
închina şi nu-şi pleca faţa la pământ” (Estera 3,2).
Evreilor le este interzisă închinarea la idoli (Ieș. 20,4) și permisă închinarea la Dumnezeu
(Ieș. 34,14). Obligația de a se închina lui Dumnezeu în anumite condiții, după anumite modele
clare de închinare, nu o găsim cu ușurință în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, datorită
caracterului prohibitiv al Legii9 și al închinării la idoli, atât de bine cunoscută. Astfel de păgâni,
care se închină „făpturii în locul Făcătorului”, găsim și în Noul Testament. Ei „au schimbat
adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului”
(Rom. 1,25). Păgânii se închină zeităților, unii manifestă acest respect față de templu, 10 dar în
cele din urmă se vor închina Mântuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit cultului creștin.
Găsim străini care se închină lui Dumnezeu în Templu, cu statut de prozeliți, 11 care vor
deveni creștinii de pe lângă sinagogile iudaice din diaspora, dar și păgâni care se apropie de
Mântuitorul Hristos, cu închinare: magii de la Răsărit(Mt. 2,2.11), femeia cananeancă (Mt.
15,22), sutașul din Capernaum (Mt. 8,5; Lc. 7,6) etc.
Deci, încă de la început, cel care se închină, de fapt se înclină, apropiindu-se cu fruntea de
pământ, în semn de respect față de Dumnezeu, față de zeii păgâni sau față de oamenii care își
arogă titluri divine și obligă, prin amenințare și pedepse poporul să se comporte astfel. 12
Numeroși oameni I se închină Mântuitorului pentru că văd minunile săvârșite de El, fiind siguri
că El este Însuși Dumnezeu (Mt. 9,18; 14,33; 15,25; 28,9.17; Mc. 5,6; In. 9,38).
8
Gerhard Kittel, Friedrich Gerhard, Geoffrey Bromiley, Theological Dictionary of the New Testament, Grand
Rapids, Mich. : Wm. B. Eerdmans, 1985, p. 856.
9
În marea lor majoritate poruncile Vechiului Testament sunt introduse de formula imperativă „să nu”. Deci omul
știe ce să nu facă, dar ce să facă trebuie să deducă singur, în măsura în care își dorește o apropiere sinceră și liberă
de Dumnezeu.
10
În iudaism, închinarea se va putea confunda cu starea de respect, proprie rugăciunii, și va fi folosită chiar și pentru
respectul față de rabini, ca unii ce stau în conexiune cu Dumnezeu, prin intermediul Torei. G. Kittel, et. al.,
Theological Dictionary..., p. 856.
11
Cele două curți exterioare, curtea drepților și curtea prozeliților, erau bine delimitate prin intermediul unor pietre
pe care se găseseau imprecații sau blesteme, atât la adresa păgânului care îndrăznește să se apropie prea mult de
locul jertfelor, cât și la adresa evreilor care conduc vreun păgân spre un asemenea sacrilegiu.
12
Cunoaștem supărarea multor domnitori și dregători, că evreii nu vor să li se închine, atunci când se sună din
trâmbițe, sau se arată chipuri de aur ale zeilor. Deși nu au dat dovadă de nesupunere față de conducătorii păgâni,
gestul acesta nu l-au făcut, pentru că Decalogul interzice poporului ales, să aducă închinare altor dumnezei.

4
 Rugăciunea propriu-zisă (ἡ εὐχὴ), cuvintele prin care omul se adresează direct Creatorului
Său,13 presupune o stare de curățenie totală, care se realizează prin ritualuri premergătoare de
curățire, astfel încât, cel ce se roagă să fie ca un preot care aduce jertfă lui Dumnezeu.14
Cuvintele rugăciunii, sunt precedate de o invocare a numelui lui Dumnezeu. 15 Astfel se
poate explica necesitatea pregătirii pentru rugăciune, știut fiind faptul că rostirea numelui lui
Dumnezeu se face din ce în ce mai rar în tradiția iudaică, datorită conștiinței stării de păcătoșenie
a celui ce se roagă. În vremea celui de-al doilea Templu, iudeii au chemat din ce în ce mai rar
numele lui Dumnezeu, acest lucru petrecându-se doar în templu, și doar de persoane autorizate.16
În acest context, voința de a se apropia de Dumnezeu aparține omului, care încearcă prin
mijloace specifice epocii în care trăiește să-și atragă bunăvoința lui Dumnezeu. El crede cu toată
tăria că „este văzut de el” atunci când se roagă, de aceea fie evită să se roage, socotindu-se
nevrednic și pasibil de pedeapsă, fie se roagă în urma unor ritualuri costisitoare de pregătire,
curățire și afierosire.
Nu poate fi neglijat faptul că verbul προσεύχομαι, înseamnă de fapt a se arăta către, în fața,
pentru, a se prezenta lui Dumnezeu, ca o jertfă sau ca un nazireu. Cel care se roagă, își consacră
viața sau măcar timpul petrecut în rugăciune, ca nazireu: 17 „vă îndemn, deci, fraţilor, pentru
îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui
Dumnezeu”(Rom. 12,1).
Jertfele Vechiului Testament, care au statut de rugăciune, adică al chemării numelui lui
Dumnezeu în diferite momente ale vieții, presupun efortul israelitului de a-și sacrifica o parte a

13
„Rugăciunea iudaică este în primul rând binecuvântare, o binecuvântare adusă lui Dumnezeu cu orice prilej”.
Cristian Bădiliță, Evanghelia după Matei, Ed. Vremea, București, 2015, p. 198.
14
„Închinarea prin rugăciune într-un contet de sacrificiu denotă o unire a voii omului cu voința lui Dumnezeu, o
abandonare de sine și o ascultare față de Dumnezeu...rugăciunea și jertfele reprezintă în această perioadă părți
indestructibile ale religiei”. Pr. Lect. univ. dr. Ion Resceanu, „Practica rugăciunii personale după Vechiul Testament,
în Pr. Conf. univ. dr. Nicolae Răzvan Stan, (ed.), Trăirea și mărturisirea dreptei credințe în unitatea Duhului și a
dragostei, în coll. Misiune și Pastorație, vol. 3, Ed. Mitropolia Olteniei, 2018, p. 238.
15
Raymond Brown, Joseph Fitzmyer, Roland Murphy, Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură, vol VII, trad.
D. Groșanu, Ed. Galaxia Gutenberg, 2008, p. 7.
16
Spre deosebire de iudei, creștinii au primit curajul să I se adreseze lui Dumnezeu cu apelativul Tată. Astfel „că
tradiţia creştină nu a mers pe direcţia interdicţiei pronunţării numelui, aşa cum a mers tradiţia iudaică, ci tocmai pe
rostirea directă, dezinhibată”. Asist. Drd. Alexandru Mihăilă, „Despre numele dumnezeiesc Iahve”, în Studii
Teologice, nr. 1/2007, p. 43.
17
„Iar Pavel, după ce a stat încă multe zile în Corint, şi-a luat rămas bun de la fraţi şi a plecat cu corabia în Siria,
împreună cu Priscila şi cu Acvila, care şi-a tuns capul la Chenhrea, căci făcuse o făgăduinţă” (FAp. 18,18). Ritualul
nazireatului este evident aici, pentru că se amintește de tăierea părului, în urma unei făgăduințe. Probabil că dacă nu
se amintea de tăierea părului, traducătorii ar fi găsit aici cu ușurință că Acvila și Priscila au făcut o rugăciune, nu o
făgăduință; ἡ εὐχὴ se traduce aproape exclusiv prin „rugăciune”, în Noul Testament, deși, la fel de bine, s-ar putea
traduce prin închinare, în sensul de consacrare, dedicare cu totul a omului, ca afierosit Domnului.

5
producției pentru a fi adusă Domnului „întru miros de bună mireasmă”, care este înlocuită cu
uneori cu înfășurarea cu sac, așezarea în vatră și presărarea cenușii pe cap. De aceea, nu ne
surprinde să aflăm că termenul ebraic tephillah, prin care se desemnează rugăciunea, însemna la
început „a rupe”, „a tăia”, cu sensul de tăieturi pe corp, practicate de străini, ca acte
complementare ale rugăciunii propriu-zise: „au venit din Sichem, din Şilo şi din Samaria optzeci
de oameni cu bărbile rase şi cu hainele sfâşiate şi cu tăieturi pe trup, aducând daruri şi tămâie în
mâinile lor pentru jertfă în templul Domnului” (Ier. 41,5).18 Așa se explică și practica preoților
lui Baal, care se rugau, tăindu-și trupul (III Regi 18,25). Dar nu durerea trupului este cea care
ajută omul să se roage, ci străpungerea inimii de durere și de dor după Dumnezeu: „vameşul,
departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii
milostiv mie, păcătosului”(Lc. 18,13).19
Un alt element de consacrare îl reprezintă curăția mâinilor. Nu oricine își spală mâinile,
potrivit legilor de curățire urmează să se roage, însă cel ce se roagă, potrivit învățăturilor
fariseilor, trebuie să aibă mâinile curățite sau sfințite, atât prin spălări, cât și prin jertfe
(milostenii).
Deci, rugăciunile sunt parte a relației omului cu Dumnezeu, 20 continuatoare ale practicii
nazireatului, în timpul cărora omul se consideră „afierosit Domnului”, consacrat cu totul lui
Dumnezeu (cf. Num 6,7; 9,19). Totodată, această sfințire sau consacrare, precedă momentul
invocării și se continuă cu alte făgăduințe sau promisiuni ale celui ce se roagă, pentru viitor, în
limitele unui contract de tipul „dacă <Dumnezeu împlinește dorința mea> ..., atunci <eu voi face
lucrurile pe care cred eu că le vrea Dumnezeu de la mine>…”. „Şi a făcut Iacov făgăduinţă,
zicând: «de va fi Domnul Dumnezeu cu mine şi mă va povăţui în calea aceasta, în care merg eu
astăzi, de-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac; și de mă voi întoarce sănătos la casa
tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. Iar piatra aceasta, pe care am pus-o stâlp, va fi
pentru mine casa lui Dumnezeu şi din toate câte-mi vei da Tu mie, a zecea parte o voi da
Ţie»”(Fac. 28,20-22).
18
Teffilim desemnează fâșii de text sacru, numit filacterii, ca „substitut pentru semnele sacre realizate în trup de
adorator în vechime”. T. K. Cheyne, J. Sutherland Black, Encyclopaedia Biblica, vol. III, The MacMillan Company,
1902, p. 3823.
19
În același registru de gesturi pe care iudeii le făceau ca să atragă atenția lui Dumnezeu, se numără și sfâșierea
veșmintelor, dar și a textului sacru. Filacteriile, care traduc același termen teffilim, sunt bucăți de material pe care s-
au scris Cuvintele lui Dumnezeu, de obicei din Lege, și erau purtate cu mare evlavie, în special de farisei (Mt. 23,5).
20
Modelul acestei relații este unul de tip contractual. Arta negocierii, chiar și cu Dumnezeu, este remarcabilă. E
suficient exemplul lui Avraam care negociază cu Dumnezeu să nu fie distrusă cetatea cea mare a Sodomei, chiar
dacă vor fi găsiți doar 5 drepți, deși inițial se cereau pentru aceasta, 50 de drepți.

6
2. „Iar voi, când stați de vă rugați...” (Mc. 11,25)
În Sfânta Evanghelie după Marcu găsim porunca iertării, asociată cu rugăciunea: „când
staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte
vouă greşealele voastre” (Mc. 11,25). Aceeași poruncă se găsește în contextul Predicii de pe
Munte, la finalul Rugăciunii Domnești, ca o întărire a celei de-a cincea cereri: „Şi ne iartă nouă
greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt. 6,12).21
Pe lângă iertare, poruncită oricui se roagă, Mântuitorul amintește aici două coordonate
esențiale: timpul și locul rugăciunii. De asemenea, așezarea omului în picioare este de fapt
prezentarea sa înaintea lui Dumnezeu, cu viața sa întreagă, ca o rugăciune smerită. 22 Este omul
„gata de drum”, gata să călătorească înapoi la casa sa, la viața sa obișnuită, 23 după un pelerinaj
lung și istovitor. Înaintea Domnului este umblarea sau starea, modus vivendi al comunității alese
de Dumnezeu, după modelul poporului ales, care se roagă constant. Provocarea pentru om este să
atragă atenția Domnului, ca să fie privit de El „cu milă și cu îndurări” (Ps. 102,4). Dar căutând să
atragă atenția lui Dumnezeu cu orice chip, mulți iudei devin actori, ipocriți sau fățarnici, care
sunt atenți la propriile fețe, schimbându-le prin „smolire”( Mt. 6,16). O astfel de abordare, nu
doar că devine fățărnicie (adică își arată fața oamenilor, în loc să se prezinte personal, asumat,
înaintea lui Dumnezeu), dar nici nu atrage privirile Stăpânului ceresc: „Dumnezeu nu caută la
faţa omului” (Gal. 2,6).24
Pentru creștini, rugăciunea este felul de a fi al lor înaintea feței Domnului. „Dacă trăim în
Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi
pizmuindu-ne unii pe alţii”(Gal. 5, 25-26).

21
Lipsa de interes a exegezei față de acest verset, poate fi sesizată din remarca adusă de Ioannis Karavidopoulos, în
comentariul său la Evanghelia după Marcu: „câteva manuscrise adaugă aici (v. 26) și continuarea versetului de mai
sus din Predica de pe munte (vezi Mt. 6,15). Ioannis Karavidopoulos, Comentariu la Evanghelia după Marcu, trad.
Sabin Preda, Ed. Bizantină, București, 2001, p. 282.
22
Cu mici excepții, cei care se roagă, potrivită scrierilor Noului Testament, nu adresează cereri directe, nici măcar
atunci când vin în fața Mântuitorului: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit” (Mt. 8,10).
Deci, rugăciunea rămâne încă în stadiul de prezentare a propriei existențe, pentru a câștiga bunăvoința lui
Dumnezeu.
23
„A merge reflectă ebraicul halak, ca descriere a comportamentului uman”. Raymond Brown, Joseph Fitzmyer,
Roland Murphy, Introducere și comentariu ..., p. 13.
24
„Înainte de Pogorârea Duhului Sfânt, rugăciunea unui profet are aceeași valoare cu rugăciunea unui om
obișnuit”. T. K. Cheyne, Encyclopaedia..., p. 3827. Desigur, nu toți oamenii reușesc să se roage ca profeții, pentru
că ei sunt prin excelență văzători ai tainelor lui Dumnezeu.

7
 Ce însemană „când” din expresia „când stați de vă rugați”? Este timpul rugăciunii
personale sau al rugăciunii colective? Oricât ar fi de acreditată ideea că oamenii se rugau atunci
când simțeau nevoia, această libertate și putere omenirea o are doar datorită Bisericii și
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cei care se rugau, în afara cercului ucenicilor Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, „stăteau” la rugăciune doar în anumite timpuri și locuri, stabilite de Arhiereu
și urmărite cu strictețe de întreg poporul. 25

2.1. Timpul și locul rugăciunii

Condiția existenței unei persoane care să aducă jertfă, în calitate de arhiereu sau preot,
coroborată cu nevoia spațiului și timpului sacru, ne conduce la concluzia că evreii nu se rugau
desăvârșit decât la Cortul Sfânt, la Templu sau în proximitatea acestuia. Alte rugăciuni sunt
posibile doar dacă cineva era martorul unei teofanii, anghelofanii sau era sigur că Dumnezeu este
prezent în același areal de timp și spațiu cu el. După cuvenita închinare, credinciosul intra în
dialog cu Dumnezeu sau cu Îngerul (trimisul) Domnului.26
Atunci când aceste manifestări ale prezenței lui Dumnezeu lipsesc, poporul a beneficiat de
consacrarea unor momente clare din timpul zilei, pentru închinare și rugăciune. Astfel, se
cunoaște utilizarea trâmbițelor pentru rugăciunea de seară.27
„Bună este rugăciunea, cu post și cu milostenie” (Tob. 12,8)
„Căci cel ce va da în ziua judecății răsplată pentru faptele bune și pentru milostenie și
astăzi ascultă cu bunăvoință pe cel ce vine la rugăciune după ce a făcut fapte bune”.28
Mobilitatea Cortului Sacru realizat de Moise din poruncă sfântă, pentru a-l însoți pe Israel,
va asigura prezența poporului în preajma lui Dumnezeu, atât în timpul călătoriilor, cât și după
aceea. Când Templul va înlocui Cortul, poporul care nu e dispus să facă pelerinaje costisitoare,
va continua să aducă jertfe în locuri sacre vechi și noi. Unele din acestea au fost distruse de
Iezechia și de alți reformatori, altele încă au persistat până în vremea Mântuitorului. 29 Departe de
25
Judecătorul Samuel poate să aducă jertfă lui Dumnezeu, în timp ce regele Saul este aspru pedepsit pentru
cutezanța de a face lucruri asemănătoare. Au fost pedepsiți și Core, Datan și Abiron pentru jertfa de tămâie, dar și
mulți alții.
26
Vederea îngerului de către Zaharia, este descrisă în termeni de închinare, cu frică și cădere: φόβος ἐπέπεσεν ἐπ'
αὐτόν (Lc. 1,12). De asemenea, Fecioara Maria, văzând îngerul se întreba despre închinăciune (Lc. 1,29), atât pentru
faptul că se afla în timpul rugăciunii, cât și pentru că anghelofania este urmată numaidecât de închinăciune.
27
„Rugăciunea nu a fost limitată la agenda liturgică, dar rugăciunea rituală a fost cu siguranță considerată mijlocul
de comunicare mai puternic”. Erhard S. Gerstenberger, ” Petition and Praise”, Die Welt des Orients, p. 85.
28
Sfântul Ciprian, Despre Rugăciunea domnească (De Dominica Oratione), XXXI, PSB 3, p. 483.
29
Muntele Garizim, care amintește de locul pe care l-a dat Iacov fiului său, este locul oficial de închinare al
samariennilor.

8
Ierusalim și de templul aflat în ruină, evreii deportați în Babilon se îndreaptă cu fața către
Ierusalim, și se roagă lui Dumnezeu, atunci când există pericolul pierderii identității religioase și
naționale. În vremuri grele, locul obișnuit al rugăciunii personale este camera de sus (Iudita 8,5;
Dan 6,11), cu privirea îndreptată spre Ierusalim.
Mulți teologi cred că evreii amintiți în Sfintele Evanghelii se rugau mult, fie împreună cu
alții în Templu și sinagogi, fie singuri, în casele lor, înconjurați sau nu de ceilalți membri ai
familiei.30 Cu toate acestea, în Noul Testament găsim suficiente dovezi să credem că iudeilor nu
le era nici permisă, nici cunoscută rugăciunea în afara cadrului cultual al Ierusalimului. De aceea
Mântuitorul nostru Iisus Hristos și Sfinții Apostoli, oferă creștinilor posibilitatea să se roage lui
Dumnezeu în orice vreme și în orice loc,31 dând curaj evreilor de mai târziu, să se roage și ei lui
Dumnezeu în sinagogi și în locuri sacre, 32 după anul 70.
Acest lucru este confirmat de și de Sf. Ioan Gură de Aur, care spune că evreii „nu aveau
voie să se apropie de Dumnezeu, să-și jertfească și să-și îndeplinească slujbele, în altă parte, ci
adunându-se din toate părţile lumii într-un singur loc, erau obligaţi să-şi îndeplinească toată
închinarea în Templu”.33
Momentul rugăciunii sugerat, poate fi unul din cele trei momente din zi, dimineața, la
prânz și seara34 (Dan 6,10; FA 3,1; 10,3.30; Didahia 8,3). Cel care se ruga „de trei ori pe zi”,
putem spune că se ruga „în toată vremea” din ziua respectivă.
Cele trei momente din zi în care evreii se rugau își au originea în rugăciunea prorocului
Daniel: „Îndată ce Daniel a aflat că o poruncă a fost dată, a intrat în casa sa, care avea în cămara
de sus fereastră deschisă înspre Ierusalim şi în fiecare zi îngenunchea de trei ori, s-a rugat și a
lăudat pe Dumnezeu, cum făcea şi mai înainte” (Dan. 6,11). Cele trei momente din zi în care
prorocul Daniel îi cheamă pe israeliți la rugăciune (Dan. 6,3), s-au păstrat și în veacul apostolic
(FA 3,1; FA 10,3; Didahia 8,3). Astfel, iudeii se rugau de trei ori pe zi lui Dumnezeu pentru

30
„Pe vremea lui Iisus existau trei tipuri de rugăciune, sugerate și de Matei în text: rugăciunea la templu, în sinagogi
sau în alte locuri publice și rugăciunea privată”. C. Bădiliță, Evanghelia după Matei, p. 198.
31
Jay Twomey, The Pastoral Epistles through the centuries, in coll. Blackwell Bible Commentaries, Malden, MA:
Wiley-Blackwell, 2009, p. 40.
32
Imaginea evreului rugător, descrisă de Raymond Brown, a fost împrumutată din cultura musulmană și din porunca
rugăciunii specifică adepților acestei religii. „Rugăciunea publică era cea făcută în anumite momente stabilite ale
zilei; iudeul pios se oprea oriunde se găsea, afară doar dacă locul era necurat, și recita rugăciunile prescrise stând
drept în picioare”. Raymond E. Brown et. al., Introducere și comentariu... vol. VIII, p. 175.
33
Saint Chrysostom, Homilies on Galatians, Ephesians, Philippians, Colossians, Thessalonians, Timothy, Titus, and
Philemon, Philip Scaff (ed.), în coll. NPNF, seria 1, vol 13, Edinburg: T&T Clarck, 1886, p. 433.
34
W.D. Davies, Dale C. Allison, Matthew 1-7: International Critical Commentary, London/New York, T&T Clark,
p. 584

9
împlinirea unei dorințe. Pentru slăbiciunea Sf. Ap. Pavel, „ghimpele” din trupul său, interpretat
ca boala de care suferă (hidropica sau orbirea parțială) el s-a rugat de trei ori: „de trei ori am
rugat pe Domnul” (II Cor. 12,8).35
„Ceasul rânduit” sau „ora rânduită” pentru rugăciune, nu putea fi anunțată în întreaga
țară,36 date fiind mijloacele primitive de măsurare a timpului (straja, ziua, dimineața, răsăritul și
apusul soarelui, luna plină etc), precum și cantitățile mari de timp delimitate de aceste mijloace.
Precizia acestor momente din zi se poate presupune doar în preajma templului, sau în localitățile
în care străjile armatei romane aveau ceva important de păzit, prin schimbarea soldaților în
posturile lor.
Deci timpul și locul rugăciunii sunt în deplină armonie. Așa cum poporul ales avea locul
sacru de rugăciune și zilele de sărbătoare, în mod asemănător creștinii primesc un nou loc,
Biserica, și o nouă sărbătoare săptămânală, Duminica, pentru rugăciune și închinare. Despre
locul închinării, Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să îl găsim pe Hristos răstignit, „în afara taberei” și
„dincolo de poarta” cetății Ierusalimului celui vechi: „Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele
Său, a pătimit în afara porţii. Deci dar să ieşim la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara
Lui” (Evr. 13,12-13).

2.2 Poziția corpului în timpul rugăciunii

Rugăciunea este consecutivă închinării. Având certitudinea prezenței lui Dumnezeu, evreul
se apleca cu fața până la pământ, după care urma să rostească o rugăciune. Dacă se adresează lui
Dumnezeu atunci când stau cu fața la pământ, în genunchi sau când se ridică în picioare, nu
avem date clare, dar s-au emis păreri de tipul „evreii se rugau în picioare, în genunchi sau chiar
întinși la/pe pământ”.37

35
Folosirea verbului παρακαλέω (de la καλέω=a chema) pentru rugăciune, este neobișnuită. Evreii care se tem să
cheme numele lui Dumnezeu, în orice loc. De aceea dicționarul Strong (3870), spune că verbul se referă la
credincioșii care oferă mărturie, stând în picioare în curtea Domnului (din templu).
36
O încercare de soluționare a uniformizării rugăciunii publice la poporul iudeu, în vremea Noului Testament, o
găsim și la teologul Lopuhin: „Erau exact prescrise ceasurile, cuprinsul și metodul rugăciunii. Fariseul riguros se
ruga de câteva ori pe zi, și cu acest prilej fiecare se silea în tot felul, ca în ceasurile prescrise să se găsească undeva
la răspântiile ulițelor, așa încât să fie văzuți de tot publicul cu filacteriile lor late și să-și arate neobișnuita lor nu ca
pildă de evlavie, sau cu acest scop expusă în sinagogă, ca rugăciunea lor să poată fi văzută de credincioșii ce vin
acolo ca exemplu. Pe lângă asta, ei nu se mulțumeau cu rugăciuni scurte, izvorâte din suflet, ci cu acest scop de fală
le lungeau cu cereri trufașe și pline de laude”. A. P. Lopuhin, Istoria biblică la lumina cercetărilor și
descoperirirlor celor mai nouă. Noul Testament, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1946, vol. 5, p. 309.
37
C. Bădiliță, Evanghelia după Matei, p. 198.

10
 Suntem siguri de faptul că vameșul și fariseul s-au rugat în Templu, stând în picioare:
vameșul, privind spre pământ, fariseul, privind la vameș. Sfântul Marcu vorbește despre
rugăciunea pe care o face credinciosul, stând în picioare: „καὶ ὅταν στήκετε προσευχόμενοι”
(Mc. 11,25).38 Deci știm că evreii se rugau stând în picioare (I Regi 1,26; Neemia 9,4; Ieremia
18,20); așa s-a rugat Avraam,39 așa s-a rugat și Mântuitorul Hristos, de cele mai multe ori.
Cel mai important indiciu despre poziția corporală adoptată de evrei în timpul rugăciunii,
este oferită de un fariseu, care s-a convertit la creștinism. Saul din Tars, cunoscut tuturor ca
Apostolul Neamurilor, își exprimă dorința ca „bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini
sfinte, fără de mânie şi fără şovăire” (I Tim. 2,8). Această practică a ridicării mâinilor în timpul
rugăciunii, este asociată iudeilor și este preluată de creștinii care încă frecventau templul, în
calitate de prozeliți.40 În creștinism, această ridicare a mâinilor va fi interpretată ca semn al
Sfintei Cruci,41 întărind asocierea rugăciunii cu jertfa cea mai eficientă care a fost adusă vreodată
lui Dumnezeu.
Fariseul ar fi putut să se roage cu mâinile ridicate. Sfântul Ciprian al Cartaginei considera
acest model ca fiind negativ: „cu ochii înălțați la cer, fără rușine și nici cu mâinile ridicate fără
cuviință”.42
În acest context, „în tot locul” nu este o relativizare absolută a locului în care creștinii aduc
rugăciuni lui Dumnezeu. Ar fi o greșeală să echivalăm expresia „în Duh și adevăr”(In. 4,22) cu
„în tot locul” (I Tim. 2,8). Cele două expresii sunt complementare și trebuie înțelese ca „în tot
locul unde este Duhul Sfânt”, adică în Biserică se cuvine creștinului să se roage.
3. „Nu spuneți multe ca păgânii”
În Predica de pe Munte, Mântuitorul vorbește despre „faptele dreptății” pe care le fac
ucenicii în templu. „Nu se poate observa nicio condamnare a slujirii publice sau a cultului public
în Mt. 6,5-6”, motiv pentru care ucenicii vor rămâne atașați acestui loc sacru până către anul

38
Verbul στήκω, de la ἵστημι, se traduce prin a sta în picioare.
39
„La auzul acestor vorbe, Avraam a deplâns soarta sodomiţilor şi, ridicându-se în picioare, l-a implorat pe
Dumnezeu să nu-i nimicească pe cei drepţi şi buni laolaltă cu nelegiuiţii”. Iosif Flavius, Antichități iudaice (I, 11,
37) Ed. Hasefer, București, 1999, p. 37.
40
Timpul scrierii primei epistole către Timotei, este fără îndoială după prima captivitate la Roma a Sf. Ap. Pavel
(61-63). De vreme ce găsim fragmente din cea de-a doua epistolă către Timotei, redau perioada primei călătorii
misionare (II Tim. 3,11), nu ne-ar mira să găsim rugăciunea cu mâinile ridicate doar în mediul prozeliților iudei, din
aceeași perioadă.
41
P. G. Walsh (ed.), Cassiodorus, Explanation of the Psalms, New York: Paulist Press, 1991, vol. 2, p.85-86.
42
Sfântul Ciprian, Despre Rugăciunea domnească (De Dominica Oratione), V, PSB 3, p. 465.

11
70.43 Diversitatea rugăciunilor din Templu are limitele ei, chiar dacă se știe că „fariseii aveau
rugăciunile lor; esenienii le aveau pe ale lor; și, potrivit lui Luca, ucenicii lui Ioan Botezătorul
aveau rugăciunile lor”.44
Ambianța experienței „dreptății” este cea de la Templu, acolo unde vin evrei, samarineni
și prozeliți să se închine și să se roage. Fie din cauza mândriei, fie pentru că aveau nevoie de
confirmarea Arhiereului care primește jertfele, milostenia, rugăciunea și postul se făceau „în fața
oamenilor, pentru a fi văzuți de ei” (Mt. 6,1), nu în fața lui Dumnezeu, așa cum era firesc. De
aceea, „așa nu” al rugăciunii din Templu, despre care vorbește Mântuitorul, era exemplificat de
fățarnici și de păgâni.
Fățarnicii aduc milostenii, rostesc rugăciuni și țin post. Conexiunea dintre aceste fapte ale
dreptății poate fi intuită analizând tipicul slujirii de la templu, unde se aduc milostenii în loc de
jertfe, rugăciuni și postire.
Prima „faptă a dreptății” trebuie să fie milostenia, care se încadrează în binecunoscutul
tipar de „plată și răsplată”. 45
Orele în care se aduce milostenia ca jertfă, sunt aproximativ
aceleași cu orele de rugăciune, și sunt anunțate de sunetul trâmbiței. Acest sunet poate fi
amplificat de sunetul bănuților care cad în vistieria templului, atrăgând atenția celorlalți oameni:
„Şi privind, a văzut pe cei bogaţi, aruncând darurile lor în vistieria templului. Şi a văzut şi pe o
văduvă săracă, aruncând acolo doi bani” (Lc. 21,1-2).
Cea mai mare dificultate în susținerea părerii că iudeii contemporani Sfinților Apostoli se
rugau doar în Templu, este repetiția cadrului în care fățarnicii făceau milostenii, pentru cei care
se rugau: „când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile
uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor” (Mt. 6,5).
Conexiunea dintre daruri și închinare este evidentă în toate locurile în care acesta apare
(Mt. 4,9-10), atât din partea celui care se închină, cât și din partea celui Închinat, ca „răsplată”
sau recompensă.

43
Aparent, Teodor de Mopsuestia avea dreptate zicând că Tempele de pe Garizim și din Ierusalim și-au pierdut
legitimitatea odată cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. Theodor de Mospuestia, Comentariu la Evanghelia
după Ioan, 2,4,22. Problema nu este simplă, dat fiind faptul că Însuși Mântuitorul Întrupat recunoaște că templul
este „casa Tatălui”, ucenicii urmând să frecventeze slujbele de la templu până dincolo de Sinodul Apostolic. Așadar,
chiar dacă era profețită distrugerea templului, creștinii nu au manifestat dispreț față de acesta.
44
James Cox, "The Disciples' Prayer" (1980): 6, p. 6.
45
Numeroasele jerfe, prezentate cu mare precizie în Levitic, nu se întâlnesc amintite în paginile Noului Testament.
Singurele jertfe sunt puii de porumbel, aduși de Sfinții Părinți Ioachim și Ana, precum și mieii jertfiți la templu în
ziua de Paști, premergătoare Zilelor Azimelor.

12
 „Harul rugăciunii se dobândeşte în mod gratuit, ca o recompensă a unei fidelităţi în relaţia
de iubire dintre Dumnezeu şi om.”46
Același raport se păstrează și la păgânii „care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în
minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului” (Rom. 1,25), pentru că
„Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară” (Rom. 1,26). În acest context se înțelege diferența care
trebuie să existe între închinarea specifică păgânilor și închinarea pe care o întâlnim la oamenii
care au primit de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, daruri spirituale de neegalat.
Dacă suntem de acord că un pelerin evreu se putea ruga în Ierusalim, chiar și dincolo de
zidurile împrejmuitoare ale Templului, putem înțelege mai bine existența sinagogilor din
Ierusalim (FAp. 6,9). Dimpotrivă, detaliul pieței sau al uliței, nu ne îndepărtează de ambianța
templului. Toți cei patru Sfinți Evangheliști relatează scoaterea acestei adunături din incinta
templului: „cei ce vindeau şi cumpărau în templu... schimbători de bani şi cei care vindeau
porumbei” (Mt. 21,12; cf. Mc 11,15; Lc. 19,23; In. 2,14-15). În această diversitate din complexul
realizat de Irod cel Mare cu numele de Templul din Ierusalim, sinagoga poate desemna mai
degrabă grupurile de oameni în care intrau pelerinii, învățați de farisei și de saduchei, în locuri
bine stabilite.47
Una din funcțiile pe care sinagoga le-a îndeplinit în primele secole de la distrugerea
definitivă a templului a constituit-o „sacralizarea rugăciunii”. 48 Cu toate acestea, sinagoga
rămâne locul non-sacru,49 în care nu se săvârșesc jertfe și nu se sfințește poporul, ci doar se
citește și se tâlcuiește Legea. Dacă pentru poporul ales fiecare sinagogă devine un fragment de
Ierusalim, după distrugerea celui de-al doilea Templu, 50 pentru creștini, sinagoga va fi asociată
adunărilor care s-au împotrivit încă de la început rugăciunii cu îndrăzneala de fiu, pe care o
adresează creștinii lui Dumnezeu Tatăl. 51

46
Irineu Slătineanul, Experienţa mistică a Părinţilor Orientali, vol. I, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005, pp. 79-80.
47
Traducerea termenului συνανγωγή, este posibilă ca „loc de adunare, sinagogă”, dar și cu „adunare” (cf. Iac. 2,2).
Maurice Carrez, François Morel, Dicționar al Noului Testament, trad. Gheorghe Badea, Ed. Societatea Biblică
Interconfesioanlă din România, București, 1999, p. 274.
48
R. Kimelman, „Rabbinic prayer in late antiquity”, in The Cambridge History of Judaism, Cambridge University
Press, 2006, p. 573.
49
Ibidem, p. 573.
50
Rabbi Jonathan Sacks, ‘Understanding Jewish Prayer’ in The Authorised Daily Prayer Book of the United Hebrew
Congregations of the Commonwealth, London: Continuum, 2006, p. xiii.
51
Îndrăzneala creștinilor de a se ruga (cf. I In. 3,21) „ține de legătura organică dintre adevăr, iubire și rugăciune:
adevărul dumnezeiesc se exprimă prin rugăciune, iar iubirea curată se naște din rugăciune” Diac. Lect. univ. dr.
Mihai Ciurea, Comentariu la Epistolele sobornicești ale Sfântului Ioan, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2022, p.
167.

13
 Concluzii
Motivul pentru care oamenii se roagă puțin se poate datora reformelor lui Iezechia, care
interzisese orice formă de cult în afara templului, dar și neștiinței, nepăsării, fricii sau lipsei de
îndrăzneală a oamenilor de rând.
Dacă nu există rugăciune, duhul omului este paralizat, viața lui duhovnicească
încremenește.52 Acest lucru îl sesizează toți cei care se apropiau de Templu ca să se închine (In.
4,20) și să se roage (Lc. 18,10). Dar nu e suficientă prezența în curțile Templului, pentru a înălța
rugăciuni înaintea lui Dumnezeu, care să fie auzite și răsplătite „cu milă și cu îndurări”. Sf. Ioan
Botezătorul îi învățase pe ucenicii săi cum să se roage, 53 însă nu găsim niciun loc în care să se
spună că acești ucenici se rugau în pustie sau la casele lor. Singura motivație pentru închinare în
afara Templului trebuie să fie anghelofaniile și teofaniile, destul de prezente în Noul Testament,
precum și conștiința faptului că Mântuitorul Hristos este Însuși Dumnezeu, dezvoltată de obicei
îndată după o minune săvârșită de El.
Școala rugăciunii, la care ucenicii au participat ca învățăcei ai Domnului nostru Iisus
Hristos, are un exemplu de urmat. Mântuitorul Însuși se roagă adesea, cuvintele rugăciunii Sale
sunt auzite și reținute de ucenici, poziția corpului și locurile în care S-a rugat, sunt de asemenea
cunoscute, la fel și tonul vocii sau chiar limba în care se adresează Tatălui. Iisus îi învață pe
ucenici să ceară cele de trebuință vieții, cum să ceară ca să fie ascultate cererile lor, unde să se
așeze la rugăciune, cum să se comporte la rugăciunile publice etc.
Dacă fariseii se roagă pentru a fi văzuți de oameni, ucenicii trebuie să se roage în ascuns, în
cămară. Dacă păgânii se roagă, zicând multe cuvinte, ca și cum Dumnezeu nu ar ști ce vor ei să
ceară, ucenicii trebuie să se roage, încredințați că Dumnezeu Tatăl știe de ce au ei trebuință. Ei
doar trebuie să se comporte ca fii ai Săi și frați între ei, zicând Rugăciunea Domnească.
Diferența majoră dintre ucenicii Mântuitorului și ceilalți evrei este rugăciunea „ aceștia,
într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus şi cu fraţii
Lui”(FAp. 1,14). Atunci când prigonitorul Saul din Tars a devenit creștin, Anania a primit

52
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2008, p. 5.
53
Fără să avem nici măcar o dovadă, am putea presupune că rugăciunea ucenicilor Sf. Prooroc și Înaintemergător
Ioan se aseamănă cu rugăciunea vameșului, din Parabola Vameșului și a Fariseului. Acesta a învățat corect sensul
poruncii „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor” și a dat dovadă de pocăință. El mărturisește că este
păcătos, cerând totodată milă de la Stăpânul tuturor.

14
semnul de la Dumnezeu că poate fără frică să se apropie de cel ce cu puțin timp înainte „sufla
amenințare și moarte prin cetăți”. El află că acesta „se roagă” ”(FAp. 9,11).54
Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că există trepte ale rugăciunii pe care pășim, dar
puțini creștini ajung să cunoască toate tainele rugăciunii. „Aceasta este slăbiciunea noastră, pe
care o recunoaștem însă numai și tocmai ca și creștini: nu știm cum trebuie să ne rugăm”.55

54
Aceste rugăciuni ale lui Saul nu s-au păstrat. Le cunoaște Dumenzeu și l-a încredințat pe Anania despre ele.
55
Heiko Krimmer, Epistola către romani, coll. Comentariu biblic, vol. 10, Ed. Lumina Lumii, Korntal, 2011, p. 207.

15