Termenul Drepturi (la plural) se referă la ceea ce știința

juridică concede sau recunoaște⁠(d) unui subiect de drept (indiferent dacă acesta a fost exonerat
sau nu de respectivul drept); spre deosebire de termenul Drept (la singular), care se poate referi
la concepte precum știință juridică, ordine juridică sau sistem juridic. Justificarea⁠(d) beneficierii sau
exercitării diferitelor drepturi de către fiecare dintre subiecții care le posedă, poate fi bazată pe
circumstanțe foarte diferite: naștere, moștenire, vecinătate⁠(d), conchistare, muncă, sau alte.
În acest sens, conceptul "Drepturi" rezultă a fi un termen confuz, confuzie produsa de o
suprapunere concomitentă a mai multor înțelesuri, a diferitelor situații juridice sau relații juridice⁠(d),
prin prisma conținutului, a obiectului sau a sensului a ceea ce este recunoscut sau acordat
(concedat), titularului sau eventualului obligat (subiect pasiv). Conceptul dreptului si
conceptul libertății sunt concepte analogice (identice) și spre a se sublinia asta le întâlnim pe
amândouă, foarte frecvent, ca expresie unitara de forma: drepturile și libertățile.

Distincții (diferențe)[modificare | modificare sursă]

Algunos derechos reservados. Indicación de una cierta forma de ejercicio del derecho de propiedad
intelectual.

O aproximație marcantă o poate determina tipologia subiectului de drept implicat, care subiect
poate fi:1) un subiect individual (ex. simpla ființă umană, ex. simpla persoană fizică, ex. simplu
cetățean, ex. simplu conațional sau simplu membru al unui Stat, al unei națiuni, al unei societăți
civile; 2) o persoană juridică (in sine), un subiect colectiv (națiuni, popoare, muncitori sau
persoane de natură morală) sau chiar 3) un subiect non-uman (cum ar fi diferite specii de
animale , sau cum ar fi, totalitatea elementelor de natura). Din cele de mai sus, se pot distinge
diferite categorii de drepturi, cum ar fi: drepturi subiective, drepturi permanente și drepturi
personalísime, drepturi individuale (individual rights), drepturi fundamentale, drepturile ființei
umane, drepturile la auto-determinare a popoarelor, drepturile lucrătorilor, apoi, așa-numitele
drepturi de animale, printre altele. [1]
Fără îndoială, o primă deosebire care trebuie neapărat făcută se referă la sfera/mediul în care se
află plasat acel subiect de Drept luat în discuție: ca relație între persoane particulare, ca relație
intre persoane private (dreptul privat), sau ca relații sau activități specifice domeniului politic sau
domeniului public (dreptul public). În prima sferă (circumstanță), în general, drepturile sunt
limitate la noțiunea de "capacitate de a pretinde o anume prestare, exercitând-o sau nu", imediat
derivată dintr-o normă juridică (cum ar fi drepturile de proprietar asupra unui anume lucru) sau
dintr-un fapt juridic⁠(d) sau dintr-o juridica afacere, (precum în drepturile personale rezultate dintr-
un contract), constituite pe ideea de drepturi subiective.
În sfera publică (sau politică) în general, conceptul Drepturi se referă la ideea că individului (în
sine) ii corespund o suma de determinate drepturi . . . pentru simplul fapt că există, că există
relaționat cu un organism politic (localitate, Stat), acolo apar conceptele filosofice ale drepturilor
omului, ale drepturilor ca individ si cetățean sau drepturile morale (moral rights), și juridicele (la
propriu) drepturi constituționale, libertățile publice sau drepturilor publice subiective. În
terminologia uzuala care se referă la drepturile ființei umane (sau ale individului), apar reliefate
(se disting) drepturile civile și politice, drepturile sociale, drepturile economice, sociale și
culturale.
Pe de altă parte, în funcție de concepția juridică, asupra originii conceptelor de drept și de putere
politică (iusnaturalismo, contractualism, iuspositivismo), pot sau nu pot exista drepturi naturale.
Antecedente[modificare | modificare sursă]

Dumnezeu și dreptul meu, proclamă scutul regilor Angliei.

Marșul de la Washington pentru locuri de muncă și pentru Libertate din 1963. Pancartele solicita: drepturile
de vot, drepturi egale, încetarea normativelor segregaționiste din școlile publice, activitate laborala pentru
toți, activitate compensata cu un salariu decent. In fruntea marșului este Martin Luther King.

În Grecia antică, nu a existat o noțiune a drepturilor de individ, cel puțin nu în sensul modern,
deoarece conceptele de drepturi și de libertăți se diluau în cadrul polis-urilor și ajungeau sa
beneficieze de ele doar câțiva dintre cetățeni. In Roma antica, s-a întâmplat ceva similar, întrucât
organizarea acelor societăți se bazau pe distincția dintre autoritatea publică⁠(d) și autoritatea Pater
familias⁠(d), astfel încât indivizii au avut parte de drepturile lor cuvenite doar în funcție de locația lor
în aceasta schema (in acest sistem).
Ordinea feudală (sistemul feudal) și începuturile statului modern se bazează pe o inegalitate
instituționalizata astfel încât drepturile indivizilor depindeau de poziția lor în acea schema sociala
(apartenența la o anume categorie sociala sau la o anume stare sociala). Prin urmare, în anticul
regim, în ce privește utilizarea conceptului de drepturi se făcea cu sensul de imunități sau
de privilegii, cu alte cuvinte cu sens de drepturi ne-universale, adică drepturi
particulare (particularismul), drepturi limitate la un grup (o familie, o clasa sociala, la
o localitate sau la o regiune), cum ar fi dreptul primei nopți și tot felul de drepturi feudale. Acest
mod de a fi înțelese lucrurile, conducea la a se echipa cu dreptul de bir, atât birurilor
ecleziastice , dreptului exclusiv, cum era cazul monopolurilor (dupa cum si al boierilor feudali,
al societăților privilegiate, al brevetantilor, pentru cărți sau invenții --- drepturi de autor ---).
Expresia "Încasatul de drepturi" continua sa fie expresie comună pentru desemnarea (la
grămadă) a tuturor tipurile de impozite, de taxe și de contribuții. Într-un mod
asemănător, aservirea (subjugarea, înrobirea) unora, rămâne "izvor" al drepturile (al bunăstării)
altora), după cum explicit reiese in cadrul conceptului juridic spaniol "servitud o derechos de
paso".
Una dintre cele mai vechi sintagme care caută sa clarifice încurcata condiție pricinuita de
omonimia conceptelor „Drepturi“ si „Drept“ este sintagma drept subiectiv. Acest lucru si-ar avea
originea în gândirea canoniștilor din secolul al XI-lea, sau gândirea lui William Ockham, și,
ulterior, au fost dezvoltate de către diferite școli; în toate scolile acestea, se aprecia continua
trecere dinspre definiția ius ca „putere de care nimeni nu poate fi lipsit împotriva voinței sale, fără
vina lui, cu excepția cazului în care există un motiv rațional“ (Ockham) inspre conceptul de
„putere a vointei“. Jhering le-a înțeles ca pe „interese protejate prin lege“. În domeniul dreptului
privat, noțiunea de drept subiectiv a fost intens dezvoltată, dar in același timp a fost, de
asemenea, introdusa si în dreptul public, prin așa-numitele „drepturi subiective publice“ sau
„drepturi publice subiective“, de Jellinek.
Conceptul de Drepturi ca și "libertăți recunoscute sau cucerite" și opozabile
conceptului suveran precum "atu"-ul din cărțile de joc sau "drepturi de apărare" este
specific Epocii Contemporane⁠(d), epoca inițiată de catre Revoluție liberală, odată cu instituirea
unui catalog de "drepturi și de libertăți", recunoscute constituțional (drepturile constituționale sau
fundamentale), cum ar fi: libertatea religioasă, libertatea de exprimare, libertatea economică,
dreptul la proprietate, la dreptul de întrunire, dreptul de asociere, dreptul la onoare, dreptul
la inviolabilitatea domiciliului, dreptul la inviolabilitatea corporală sau integritatea
fizică[2] (inclusiv dreptul la viață, interzicerea torturii și a tratamentelor sau pedepselor inumane
sau degradante de tratament sau pedeapsă), printre altele.Toate acestea sunt tipice
ale declarațiilor de drepturi de Declarația Drepturilor 1689, (Constituția Statelor Unite ale
Americii , din 1787 —în special modificările de mai târziu—, Declarația Drepturilor Omului și ale
Cetățeanului din 1789 franceză, Constituția spaniolă din 1812, printre altele).
Începând din secolul al XX-lea, drepturile sociale sau a drepturilor de a doua generație au fost
incluse în constituții (Constituția Mexicană 1917 din 1917, Constituția Uniunii Sovietică
1918, Constituția de la Weimar 1919 —Germania, 1919, Constituția spaniolă din 1931),
ca dreptul la grevă, dreptul la educație, dreptul la muncă, dreptul la locuință (right to housing). La
sfârșitul secolului al XX-lea s-au revendicat drepturi difuze sau a treia generație de drepturi, cum
ar fi cele medio-ambientale (urmare a mișcărilor ecologiste). De asemenea, a apărut o generație
a patra și o a cincea generație de drepturi, încă si mai mică dezvoltare conceptuala (intre
acestea se pot integra, de exemplu drepturile animalelor.

Referințe[modificare | modificare sursă]

Citirea drepturilor sau avertizarea-informarea unui deținut asupra drepturilor de care poate
dispune este una dintre cerințele care există în anumite legislații pentru o detenție sa
îndeplinească condiția de detenție de validitate legitima, și a devenit un clișeu prin filmele
polițiste ("Ai dreptul sa nu spui nimic, pentru ca orice spui poate fi folosit împotriva ta însăți; Ai
dreptul la un avocat cu care sa te consulți; Dacă nu iți poți permite unul platit, vei fi asistat de un
avocat din oficiu; Ai dreptul la o chemare telefonica...) În general, ai dreptul de a fi dus în fața
unui judecător independent care sa determine condiția de legitimitate a acelei detenții (habeas
corpus), ai dreptul de a ști care anume este acuzația (ce anume imputare ti se aduce) și cine o
formulează, ai dreptul la prezumția de nevinovăție, ai dreptul la apărare juridică, ai dreptul de a
nu fi constrâns să depui mărturie împotriva ta însăți. Legea impune ca acuzatorul safie cel care
sa probeze (sa prezinte dovezile în baza cărora formulează acuzarea) vinovăția celui pe care îl
acuza (altfel, cererea adresata acuzatului de a-si proba/dovedi nevinovăția se numește diabolica
cerință de probare), drepturi care sunt însușite/asimilate de toate legislațiile acelor State, care
garantează drepturile individuale ale fiecărei ființe umane, în parte (adică, cu alte cuvinte statul
de Drept).