UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE
Forma de învățământ ID
Anul I, Grupa 1
Disciplina: Introducere în neuroştiinţe Student:
Tema nr. 1 Biolan Andra Rosalina

Neuroștiințe și atașament
-Referat –

București,
14.04.2022

1
 CUPRINS

INTRODUCERE: ...........................................................................................................................3
CONSTRUCȚIA NEURONALĂ A ATAȘAMENTULUI: ..........................................................4
ATAȘAMENTUL COPILULUI FAȚĂ DE MAMĂ: ...................................................................5
CONCLUZII ȘI PERSPECTIVE: ..................................................................................................7
BIBLIOGRAFIE: ...........................................................................................................................8

314f75ae-f78d-4ba5-8ac5-bfd030dadf1e

2
 Neuroștiința este studiul științific al sistemului nervos. Sistemul nervos este responsabil
pentru menținerea homeostazei organismului, adică a unei stări de echilibru. El este un
extraordinar sistem informațional la conducerea căruia se află creierul – encefalul- care pe baza
informațiilor primite coordonează activitatea întregului organism, susține și decide modul de
răspuns la stimulii lumii exterioare, dar și la stimuli interni. Revenind la neuroștiință, aceasta este
o știință multidisciplinară care combină fiziologia, anatomia, biologia moleculară, biologia de
dezvoltare, citologia, știința calculatoarelor și modelarea matematică pentru a înțelege
proprietățile fundamentale și emergente ale neuronilor și a circuitelor neuronale. Înțelegerea
bazei biologice a memoriei, învățării, comportamentului, conștiinței și percepției, au fost descrise
de psihiatrul Eric Richard Kandel drept ,,provocarea supremă” a științelor biologice. Orizontul
neuroștiinței a fost extins în timp, pentru a include abordări diferite folosite pentru a studia
sistemul nervos la scări diferite și tehnicile folosite de neurologi s-au extins substanțial, de la
studii moleculare și celulare de neuroni individuali, la imagistica sarcinilor senzoriale și motorii
din creier.

În multe cazuri, neuroștiința a analizat, a explicat și a dezbătut subiectul atașamentului

copilului față de mama sa, din punct de vedere anatomic, biologic și afectiv. Teoria
atașamentului, descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și întreține
legături emoționale puternice față de alte ființe umane. Teoria atașamentului se folosește de
gândirea etologică, de gândirea psihologiei dezvoltării, a psihanalizei și a teoriei sistemelor.
Această teorie a fost formulată și consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de
către psihologa canadiană Mary Ainsworth. Temele principale ale acestei teorii sunt inițierea și
schimbările care au loc în relațiile emoționale individuale în cursul vieții. Conform teoriei
atașamentului, la baza oricărei relații emoționale interumane, se află legătura timpurie dintre
mamă și copil.

Conform teoriei atașamentului, se poate afirma că tendința de a crea legături emoționale cu

anumiți indivizi este un element fundamental al naturii umane, deja prezent în formă germinală
la nou-născut, care continuă să existe și la vârsta adultă până la sfârșitul vieții. Această teorie se

3
referă în fond, la nevoia înnăscută de atașament, de căutare a proximității figurii de atașament,
iar definiția acesteia se regăsește în interacțiunea părinte-copil. Bowlby a definit atașamentul ca
fiind un sistem de control care are scopul să activeze la copil, încă din prima clipă de existență,
sentimentul de siguranță și protecție față de persoana care are grijă de el, de cele mai multe ori
mama. (Jude Cassidy et. al 2014; Bowlby, 1982).

În zilele noastre, atașamentul este definit în general, ca legătura emoțională de lungă durată
cu un anumit individ. Conform lui Bowlby, aceste legături sunt caracterizate prin următoarele
patru comportamente de bază: sunt selective (sunt centrate pe indivizi specifici, figuri de
atașament); presupun căutarea proximității (se depune efort pentru a se menține apropierea de
obiectul atașamentului, figura de atașament); oferă confort și siguranță; produc anxietate la
separare (atunci când legătura de atașament este amenințată și când nu se poate obține
proximitatea cu obiectul atașamentului). Bowlby era de părere că aceste comportamente
fundamentale devin mult mai evidente în viața adultă, atunci când o persoană observă confortul
și siguranța pe care soții le obțin unul de la celălalt, maiales în timpul perioadelor stresante.

CONSTRUCȚIA NEURONALĂ A ATAȘAMENTULUI

Deși se crede că legăturile de atașament rezultă dintr-un ,,sistem de atașament

comportamental”, încercările de a localiza un singur circuit de atașament reprezintă, conform lui
Wittgenstein, încercarea de a găsi anghinarea adevărată prin a-i decoji toate frunzele.

Relațiile de atașament sunt definite cu ajutorul observațiilor, prin prezența suferinței cauzată
de separare sau prin liniștea și relaxarea corporală atunci când persoana respectivă se află în
proximitate. În schimb, psihologii clinici care pun accentul pe dezvoltare, se concentrează în
general pe așa-numitele ,,sisteme comportamentale”, încercând să înțeleagă cum se comportă
ființele umane, iar cel mai important, ce au acestea de spus despre contextele relaționale. Asta nu
înseamnă că cercetările asupra atașamentului la oameni nu au utilizat măsurători psihologice.
Din contră, psihologii au folosit măsurători ale fiziologiei autonome, electroencefalografia,
nivelul de glucocorticoizi și imagistica prin rezonanță magnetică (R.M.N.). Aceste măsurători au
oferit perspective valoroase despre comportamentul social uman, dar foarte rar sunt capabile să
identifice relația cauzală dintre creier și comportament ( Norris, Coan&Johnstone, 2007), iar

4
frecventa lor dependență de măsurare prin auto-sesizare, poate rezulta în corelații neurobiologice
care sunt foarte distincte comparativ cu cele ale modelului comportamental animal.

De asemenea, este posibil ca sistemele neuronale care susțin atașamentul, să poată include
motivația de bază, anumite forme de reacții emoționale, reglarea emoțiilor și un comportament
social discret. Deoarece foarte multe structuri neuronale sunt implicate într-un fel sau altul în
tendința de atașament, putem alege să credem despre întregul creier uman că este un sistem de
atașament neuronal. Sistemele senzoriale cum ar fi cel olfactiv, vizual și auditiv sunt foarte
implicate din motive evidente. Procesele memoriei care includ, de exemplu, consolidarea
memoriei de lungă durată, stau la baza familiarității, recunoașterii și conservării amintirilor
împărtășite.

Este posibil ca nevoile de reglementare afectate de către relațiile de atașament, să fie legate
de activitatea din hipotalamus. Necesitățile de monitorizare a conflictelor, vor avea loc în
cortexul anterior cingulat. Fiecare dintre aceste sisteme, precum și multe altele, contribuie la
atașament într-o varietate de moduri.

Nevoia de reglare emoțională este motorul atașamentului și atașamentul este cel care
conduce la dezvoltarea cortexului prefrontal, a acelor structuri ale creierului care pot realiza
reglarea emoțională. Dan Stern și Peter Fonagy au demonstrat că avem nevoie să ni se arate
empatie, să primim atenție și să fim înșeleși. Astfel, apare intersubiectivitatea care dezvoltă
teoria minții.

ATAȘAMENTUL COPILULUI FAȚĂ DE MAMĂ

Prima persoană cu care dezvoltăm o relație și față de care devenim atașați, este mama. De
aceea, mama reprezintă cea mai importantă figură de atașament. Practic, această legătură devine
un model pentru viitoarele relații pe care copilul le va dezvolta la vârsta adultă.

Putem observa cu ușurință că o importanță desăvârșită în sănătatea mentală a copilului, este

reprezentată de relația acestuia din prima clipă de viață cu mama sa, o relație care trebuie să fie
calmă, plină de iubire, intimă, coerentă, sinceră și continuă. Afirmația aceasta a fost întărită de
cercetările psihologului Mary Ainsworth, care a efectuat observații extinse (studii inclusiv

5
longitudinale în Baltimore, Uganda) asupra relației mamă-copil și asupra efectelor separării
timpurii a acestei perechi. Rezultatele (Ainsworth, 1967) au evidențiat că experiențele din prima
copilărie alături de mamă, sau persoana pe care copilul o recunoaște ca figura maternă, duc în
timp, pe măsura dezvoltării psihofiziologice, la formarea unui complex bagaj de reprezentări,
amintiri, emoții, comportamente, credințe, așteptări privind propria persoană, persoanele din jur
și relațiile dezvoltate cu acestea.

Chiar înainte de dezvoltarea conștiinței, părintele reglează emoțiile copilului său prin
propriul cortex prefrontal (reglarea prin conectarea creier la creier). Copilul ,,împrumută”
funcționarea cortexului prefrontal al părintelui, pentru a-și regla propriile emoții, cortexul
prefrontal al copilului se dezvoltă prin preluarea percepțiilor parentale despre ce reprezintă
copilul, iar în timp, își va dezvolta propriul sistem de echilibrare a emoțiilor și va începe să aibă
conștiință de sine și auto-reflecție pe cot propriu.

Pentru Bowbly (1982, 1988), conceptul conform căruia copilul ar trebui să aibă o ,,bază de
siguranță” oferită de părinți, a reprezentat ,,inima teoriei atașamentului” și a postulat că atunci
când figurile atașamentului primar reușesc să ofere această bază de siguranță, copiii devin
încrezători în disponibilitatea părinților și în capacitatea acestora de a le înțelege nevoile și a le
răspunde pe măsură, ceea ce-i va face să exploreze netemători lumea. După cum l-a dezvoltat
însăși Bowlby (1982, 1988), conceptul ,,bazei de Securitate” implică două componente: baza de
securitate: de unde copilul începe să exploreze lumea; și un rai al siguranței: în care copilul stie
că se poate întoarce în momentele de panică, teamă, distress, etc. Aceste componente, duc în
timp la formarea unei imagini cognitiv-afective a siguranței.

Pe de altă parte, există și situații în care comportamentul părinților este autoritar,

înspăimântător, temător și derutant și poate crea o stare de panică în sufletul copilului,
numită ,,frica fără soluție”, care reprezintă sursa empirică ce contribuie la crearea unui atașament
destructurat, neobișnuit, îngrijorător. (Siegel, 2014). Există de asemenea o transmitere
transgenerațională a tiparelor de atașament,ce arată că starea mentală a părinților legată de
atașament, poate prezice tiparul atașamentului ce-l dezvoltă proprii lor copii (Main, Hesse, 1990;
Madigan, 2006).

6
 Importanța prezenței părinților și implicarea acestora, precum și grija, afecțiunea și
promovarea sentimentului de siguranță, vor ajuta copilul să se dezvolte normal într-un mediu
armonios și să devină un adult echilibrat emotional care va fi capabil să fie un părinte responsabil
atunci când va avea copii la rândul său.

CONCLUZII ȘI PERSPECTIVE

 Fiecare dintre noi este suma propriilor experiențe, adică suma conexiunilor noastre
neuronale. Cunoașterea acestor informații face cu atât mai importantă interacțiunea dintre
copil și părinte în primii 3 ani de viață, când părintele este defapt unul dintre principalii
arhitecți care desenează harta mediului înconjurător în creierul copilului său.
 Consider că acel copil care nu a primit atenția și afecțiunea necesară pe parcursul
primului an de viață alături de mama sa, va deveni mai târziu un adult incapabil să ofere
afecțiune, el evitând cu desăvârșire relațiile ce implică legături afective. Aceasta este o
reacție adaptativă de evitare, care asigură supraviețuirea copilului, ce apare în general în
cazul în care unul sau ambii părinți au creat o relație de evitare cu propriul copil.
 Un copil care are un atașament sigur cu mama , devine un adult care are încredere în sine,
se implică afectiv în relații, caută susținerea celorlalți și își împărtășește sentimentele cu
ușurință.
 Transmiterea transgenerațională reprezintă un factor important, întrucât ea nu prea poate
fi evitată și se transmite de la o generație la următoarea. Atunci când există un tipar toxic
ce apare în mod repetitiv într-o familie, este important ca membrii familiei să îl descopere
și să-l înțeleagă, pentru a putea întrerupe acest cerc vicios. Astfel, viitoarele generații vor
avea o șansă mai bună la o viață satisfăcătoare din diverse puncte de vedere.
 Atașamentul copilului față de mama sa este un lucru vital pentru acesta, lucru ce
contribuie la asigurarea dezvoltării acestuia, întrucât este imposibil ca el să
supraviețuiască pe cont propriu în primii ani de viață, fiind complet dependent de mama
sa. În această situație intervine și instinctul matern, care în general este foarte puternic și
susține dorința mamei de a avea grijă de copilul său.

7
BIBLIOGRAFIE

1 James A. Coan ,,Toward a neuroscience of attachment” –, University of Virginia; From the

handbook of attachment – theory, research and clinical implications, JUDE CASSIDY AND
PHILIP R. SHAVER, EDS. (Ediția a2-a, Pag. 241 – 265), editura The Guilford press, New York.
2. Diane Poole Heller (2019), The power of attachment, editura Sounds True inc.
3. Dale Purves (2017), Neuroscience, editura Sinauer Assn, Massachusetts.
4. David J. Wallin (2015), Attachment in Psychotherapy, editura Guilford Publications, New
York
5. Accesat de pe:
https://www.wikipedia.org, în data de 13.04.2022.

e089d125-b64a-4350-a963-07eb2b8371ff