? INTRODUCERE 1. DEFINITIA SI OBIECTUL ISTORIEI RELIGHLOR. S-a discutat mult gi fara prea mult folos asupra definitiei, obiectului si locului pe care il ocupa istoria religiilor in cadrul studiilor generale istorice. Renuntind la prezenta- rea acestor discufii, putem spune e4, intr-o definitie scurta, istoria religiilor este acea ramuré: a istoriei generale care se ocupa cu descrierea si caracterizarea tuturor religiilor, "sub toate formele pe care acestea le-au luat in decursul vremurilor! . Din aceasta definitie se poate infelege ugor cit de dificila este cercetarea istoriei religiilor, cdci totdeauna gi pretutindeni popoarele lumii au avut credinte gi practici religioase de tot felul. De aceea cercetatorii in acest domeniu obignuiese astazi si se “ocupe numai de cite o singura religie sau de un grup de religii, iar cind este vorba de lucrari cu caracter general, munca se imparte, fiecare capitol find intocmit de un specialist. Numai rareori si aproape numai in lucrari cu caracter didactic sau de populari- zare se incumeta cite cineva s lucreze de unul singur. Din felul cum am definit mai sus istoria religiilor reiese clar gi obiectul ei de cerceta- re, care nu poate fi altul decit religia sau, mai exact, religiile. Dar ce se intelege prin religie ?? Aici intervin discutiile intre cercetatori. Astfel, unii, cei mai multi, considera ci ideea de divinitate face parte in chip necesar din sfera notiunii de religie, alfii nu sint 1, Iata gi o definitie mai dezvoltata: ,,{n general se intelege prin Istoria religiilor sau Stiinja religiei studiul vast al realitatilor religioase, adic al formei_si continutului aparifiei istorice a unei anumite ,,religii'* (a unui trib, a unui popor sau supranational), precum si al structurii specifice a vietii religioase (forme sacre, reprezentari despre suflet, -mituri, rituri etc.; institutii etc.; invayatura despre felurile experienjei religioase etc.) (Mircea Eliade, Krisis und Erneuerung der Religionswissenschaft. Extras din ,,Antaios", vol. IX, 1, mai 1967, p. 19, nota 1 — BA). Autorul nu socoteste totusi ca in felul acesta a definit obiectul si metoda istoriei religiilor, ci numai ca dat unele limuriri, 2. Cuvintul religie a fost dedus de Cicero (De natura deorum, Il, 28, 72) din verbul relegere (a reciti, a studia cu luare aminte, a se raporta la ceva cu un respect deosebit). Acest cuvint, contrar lui neglegere (a neglija), se referea, in inyelesul sau primitiv, la _ Tespectul fata de tot ce privea cultul zeilor, exprimind astfel conceptia romanilor despre _ teligie, O alta etimologie, mai puyin corecta din punct de vedere gramatical, dar mai corespunzatoare intelesului dat de crestini religiei, este aceea a lui Lactangiu (Divinae _ Institutiones, IV, 28), care deduce cuvintul religie din verbul religare (a lega, a uni), in __ sensul de unire cu Dumnezeu.10 ISTORIA RELIGHLOR de aceeasi parere; unii socotese mitologia ca parte integranta a religiei, alii o exclud; _ i fac distinetie neta intre religic gi magie, alti le apropie pind la ale confunda, gi aga | a mai departe. | Insigi definitia religiei formeaz& deci o problema. Lucrurile pot deveni insd mai } simple dac& Iuim cuyintul religie in infelesul lui cel mai obignuit, in intelesal unui 7 ansamblu de eredinfe, sentimente, reguli morale si rituri provenite din constiinya indivisi. lor sau a eolectivitdtilor ed se afla in legditurd cu o fiinta suprema sau cu mai multe fiinte superioare de care depind. al Intro astfel de definitie intra elementele principale ale relgiei si care fac obiectul istoriei religiilor: a) credin{a intr-o fiint& suprema (monoteism), sau in mai multe inte superioare (politeism), sau intro flint superioaré adorata intre alte divinitati ca gi cind ar & ‘unica (henoteism); b) un numar de invataturi cu privire la fiimta suprema sau / fiingele superioare si la indatoririle reigioase si morale ale eredinciosilor: ¢) o forma. __ . oarecare de cult intern (teamd, iubire, nadejde etc.) gi extern (sacrificii, rugdciuni, cintece, dansuri ete.). Daci la toate acestea adaugam magia gi mantica (ghicirea viitorului), manifestari arareligioase?, avem ingirate aproape toate manifestarile pe care le cerceteaza istoria religilor ¢i care vor forma si in manualal nostra capitole si subdiviziuni constante ale capitolelor. Nu vom neglija, desigur, nici procesul istoric al fiecdrei religii, fara sd intram =e insa in prea multe amanunte. j Cereetind in felul acesta religiile lumii, din epoca cea mai indepdrtata gi pina astazi, inseamnd e4 ne ocupam eu istoria simpla a religiilor; ceea ce este altceva decit istoria comparatd a religilor, studiul comparat af relgilor sau, cu un termen mai nou, fenome. ae nologia religiei. Aceasta din urma nu este de fapt istorie propriu-zisd. Ea foloseste revulta, tele cercetarilor intreprinse de istoria religiilor gi, cu. ajutorul metodei comparative, urmareste si giseascd ceca ce este permanent gi universal tn religie, sf determine senaul, originea, evolutia, raporturile dintre manifestarile religioase, si analizeze conceptia 4 religiilor despre Dumnezeu sau zei, despre réu, mintuire, viata viitoare etc. In fetal acesta, : fenomenologia religiei, care nu trebuie confundata nici cu filosofia relies, se afla fata de ‘storia, religilor in acelagi raport in care se aflé, de exemplu, etmologia fata de etnografie* y Feligile mai sint studiate insd si sub aspectul manifestarilor sufletesti religioase i 4 S al raporturilor acestora cu viata sociala. Adica sint studiate si de psihologia religiei gi : tociologia religi. Acestea, impreund cu istoria religilor gi fenomenologia religici, i formeaz& cele patru mari subdiviziuni ale aga-numitei stiinfa religilor, care a putut fi , definita ca o ,,ermineutica totala a fenomenului religios’ . 4 3. Manifestari asemanatoare, aldturate, uneori opuse religiei. 4. Etnografia este stiinta care se ocup4 cu studierea modului de viata sia cultului RePoarelor, iar etmologia este stiinya care studiazii comparativ datele adunate de etnogra- Hie, eu scopul dé a stabil linile generale ale structurii $i evolutiei societailor omenesth, 5. Stiinta religilor nu este numai o disciplina istoricd, la fel cu, de exemplu, arheologia sau numismatica. Ea este in aceeasi masurd o ermineuticd totald. Ea vate chemata si descifreze si s4 lamureasca fiecare forma de intilnire a omului cui sacral, Calta ices Eliade in studiul mentionat la nota 1 si in La nostalgie des origines, Gallimard, Paris, 1971, p. 124-125 (BA). vINTRODUGERE ll Noi vom prezenta ins& numai istoria simpli a religiilor® , adica vom descrie religiile Jumii gi yom schita dezvoltarea lor istoric’, folosind numai rareor! metoda comparativa, in scopul de a caracteriza mai bine o religie. 2. DEZVOLTAREA ISTORIEI RELIGILOR Bazele moderne ale istoriei religiilor au fost puse abia pe la jumatatea secolului recut. Dar, sub forma de cercetare a religilor in infelesul mai larg al cuvinului, inceputul istoriei religilor corespunde eu inceputul istoriei in general. Caci_un fenomen cu importante inriuriri asupra vietii spirituale gi sociale cum este religia nu putea sa scape heobservat de invatatii tuturor timpurilor, chiar dacd studiul sistematic al religiilor avea sf inceapa abia in secolul al XIX-lea. Na este vorba, desigur, in cele ce urmeaza, de o presentare amanuntiti a cercetari- lor pe térimul relgilor din antichitate gi pind astazi. Vom face 0 prezentare foarte sumard, atit cit este necesar pentru a se intelege fazele succesive prin care a trecut studierea religiilor. ‘Astfel, in Grecia anticd, Herodot (484425 i. Hr.) dadea pretioase informa supra reigiei egiptenilor, babilonenilor, persilor gi altor popoare, nite care si geto-dacii, dar abia expeditia lui Alexandru cel Mare in Orient (334—325 1. Hr.) a deschis gustul intru studierea religilor orientale. Ceva mai tirziu, geograful §j istoricul gree Strabon (c. 633. Hr. — ¢. 19 d. He.) gi alti istorict greci, Diodor din Sicilia (c.80 —c. 211. Hr.), Plutath (c. 46 — c. 120) etc., au adunat un pretios material informatiy asupra propriei Jor religii si asupra religiilor altor popoare. Romanii; desi au stapinit un vast imperiu, sau interesat in general foarte putin de credintele religioase ale altor popoare. Abia Cezar (L00—44i, Hr.) dit unele informatii courte asupra religiei celtilor si germanilor in Iucrarea sa De bello gallico, iar Tacit (c. 55— ¢, 120) da unele notite tendentioase in lucrarea sa Germania. Biblia si apoi apocrifele evreiegti gi crestine ne dau de asemenea uncle indicatii asupra credintelor si practicilor religioase ale popoarelor cu care evreii au venit in contact. In primele secole dup aparitia crestinismului; indeosebi in vremea persecutiilor indreptate de imparatii romani impotriva crestinilor, se pot gist multe informatii asupra cultelor pagine in apologiile scriitorilor eregtini, Sfintul Tustin Martirul gi Filosoful, Minuciu Felix, Aristide, Taian, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Arnobiu, Lactantiu, Finnicus Maternus, Bpifaniu, Fericitul Augustin si alti, TTeologia erestind a evului mediu nu sa ocupat aproape deloc de studiul istorie’ religillor. Exist ins lucrati in special despre iudaism gi mahomedanism, din care se pot scoate unele informatii asupra acestor religit Curentul Renagterii, preconizind intoarcerea spre antichitate, a deschis gustul pentru cunoasterea mitologiei greco-romane si, mai tirziu, pentru studiul arheologiei Tot acum, descoperirea Americ si apoi inceputul misionarismului au adus istoriei religii- Jor un bogat material informativ, desi incd lipsit de metoda gi de critics. 6. Hierografie a numit-o specialistul belgian Goblet d’Alviella, spre a 0 deosebi de istoria comparatd a religilor, cdreia ia zis hierologie, si de filosofia religici, cAreia iazis hierosofie; termeni ramasi indeobste nefolosigi.INTRODUCERE un foarte mare numar de invajati au inceput studiul sistematic al istoriei reli cdutind s& delimiteze obiectul noii discipline gi si-i precizeze metodele. De asemenea sau ivit, pe masura inaintarii cercetarilor gi descoperitilor, 0 serie de teorii cu privire la fiinfa, originea si dezvoltarea religiei. Asupra acestora vom face o scurta dare de seam, dupa ce mai inti vom spune citeva cuvinte despre principalele metode folosite in istoria religiilor. 3. METODELE ISTORIEI RELIGILOR a) Metoda filologica. Intr-o vreme cind stiinta filologica era in mare cinste gi cind {storia religiilor era abia la inceput, s-a incercat s& se explice cu ajutorul filologiei fiinta, originea si evolufia religiei. O intreaga gcoalé de filologi sau pomit si studieze ‘comparativ miturile popoarelor indo-europene si indeosebi numirile zeilor, pentru ca din ‘etimologia acestor numiri s4 se deducd fiinta insagi a zeitatilor, care a fost pusi totdea- una in legatura cu natura gi cu fenomenele naturale; de unde si denumirea de scoala naturistied data scolii filologice. Max Miiller a fost cel mai de seama reprezentant al acestei seoli. Desigur, filologia este o stiinta ajutatoare foarte pretioasa pentru istoria religiilor, dar, ridicata la rangul de metoda exclusiva in acest domeniu, ea poate duce la gregeli grave, cum s-a gi intimplat cu scoala filologica. Aceasta scoala s-a marginit la cercetarea popoarelor care au 0 literatura gi indeosebi la popoarele apartinind tulpinii arice, trigind concluzii gregite pentru religie in general. Apoi, este greu ca pe calea lingvisticii singure sii se atinga toate manifestarile pe care le imbraca religiile lumii. b) Metoda antropologica-etnologicd. Impotriva scolii filologice sa ridicat scoala antropologica gi etnologica, in frunte cu B. B. Tylor (1832-1917). Aceasti scoala gi-a indreptat privirile spre populatiile inapoiate, cercetindue viata, credintele, religioase si cdutind si schiteze fazele succesive prin care vor fi trecut religiile lumi Desigur, cercetarile antropologice, ca si cele etnologice, sint de mare folos pentru studierea religiilor lumii. Greutatea incepe inst acolo unde apare unilateralitatea, cum s-a intimplat in cazul acestei gcoli gi cum vom ariita mai departe. ©) Metoda comparativd. Cercetarea comparativa a religiilor nu este nicidecum noua. Ea a fost folosita inca din vechime, chiar inainte de Herodot, care compara religia grecilor cu aceea a egiptenilor. Indeosebi apologetii crestini au folosit aceasta metoda, comparind doctrina gi cultul cregtin cu credintele gi practicile religioase ale paginilor. In evul mediu lucrarile privitoare la mahomedanism gi iudaism aveau de asemenea caracter comparativ. In vremea mai noua, metoda comparativa, folositd mai intii in filologie, s-a extins si in istorie si de aici in istoria religiilor, ajungindu-se astfel la studiul comparat al religiilor, despre care am amintit mai sus gi in care s-au ilustrat un mare numar de cercetatori: P. Tiele, Albert si Jean Réville, Nathan Sdderblom, Raffaele Pettazzoni, Mircea Eliade, -van der Leeuw gi alfii. Justificatd ca metoda de cercetare, metoda comparativa a dus ins gi ea uneori rari gi la rezultate diametral opuse intre ele, din cauza preconceptillor cu care cercetitori au pornit la Iucru. De exemplu, unii cercetaitori au cdutat ca, din uncle aseménari superficiale dintre crestinism gi celelalte religii, si faci identitati.ISTORIA RELIGHLOR fericire, tendintele acestea exagerat comparativiste ale unor cercetaitori sau potolit, astazi, cind istoria religilor a depasit stadiul dibuirilor inerente inceputului si a tzbutit Ski precizeze mai bine obiectul de cercetare gi metodele de lueru. De unde odiniera cercetdtorii se stréduiau si culeaga 51 uncori chiar aii inventeze asemandrile gi identita. file dintre religi, astdzi, daca o munea gtiintificd sar margini numai la atit, a fi sovotiee ca diletantism si superficialitate® , Scopul cercetarii in domeniul religiilor nu se mai considera a fi acela de a nivela toate religile, ci acela de a scoate in evidenta tocmal specificul fiecarei religi 4) Metoda istoried. Exagerarile la care au dus celelalte metode au facut pe uni, invifati s devind mai exigenti, cerind ca istoricul in domeniul religilor, ca orieare Cervetitor, si analizeze amdnuntit izvoarele gi si nu se gribeascd sd afime dectt ceca ce este dovedit ca sigur. El va cerceta documentele serise gi monumentele religiilor siya coordona si expune faptele, pentru ca, pe, temeiul Jor, sf se intreprinda apoi studii de Me 2% Studi comparative sau chiar studii de filosofie a religiei. Invatati istoriei ca Th, Mommsen, Bd. Meyer, J. Beloch, V. Parvan si dupa acestia o multime alfii mai noi giau legat numele Ue aceasta noua metoda, care prezint& cele mai multe garantii de seriozita- te stiintifica. Scoala istoricd nu exclude insa teoriile gi ipotezele. Fara ipoteze nici nu este eu Putinga cercetarea stiintifica. Dar gcoala istorie’ acordd teorillor i ipotezelor numai valoarea unor simple instrumente de lucru. De asemenea, gcoala istoriea ve foloseste de ajutorul pe care i dau stiintele apropiate: arheologia, antro} etnografia, folclorul, filologiapethologia ¢i-saciologia, far si confunde ee 1 lor cw aceste gtiinte. Desigur, este greu de inchipuit ef un cercetator al religilor lumii, ca gi al oriearon alte manifestari ale omului, poate fi lipsit cu totul de idei Preconcepute. Totugi este wednied de remarcat tendinta gcolii istorice de a realiza maximum de precizie in domeniul eercetariireligilor gi, ca atare, se bucurd de pretuirea si adeziunea noastra, chiar dac& ne putem ingadui sa evaludm, ca teologi, mersul istoric al evenimentelor?. f) Metodele psitologied gi sociologicd, asupra cdirora nu mai insistim, au sieleo deosebité important, cu conditia de a nu se cadea in »psihologism‘ sau in »sociologism’, cum s-a intimplat in unele cazuri, cind sa incercat #8 se explice totul in Wiata religioasé numai prin psihologie sau sociologie, ajungindu-se la interpretari eronate. 8. in lucrarile sale, Mircea Eliade, Ia fel ca alti specialiti, combate pozitia ,confu- Fonista a unui Tylor sau a unui Frazer, care, yin cercetarile antropologice 3i etnogra- fice, acumulau exemple lipsite de orice contiguitate geografica san hore ge (mages et pimboles, Essai sur le symbolisme magico-religieux, Gallimard, Paris, 1952, p. 931 BA; Bay Me mitului, rad. P. G. Dupont, Ed. Univers, Bucuresti, 1978, p. 41 — BA, BCS, BCU). pe iylstnesrebigllor > spune prof(G? Jt Bleeker = veste“um studid istcric tog incercare de a da o apreciere teologica faptclor istorige Tnseamna o transgresiune de Sadi’ toric a teologic. Desigur, teologii au libertait®si aprecieze cursul intone al evenimentelor. Totusi, aceasta este o chestiune care ii Priveste si de care raspund Pessonal, nicidecum atribugia istoricilor sau a istoricilor religiilor" (Comparing the religious historical and theological Method, in »Numen*, vol. XVIII, fase. 1, aprilie 1971, p. 23 — BCS),INTRODUGERE 15 ale fenomenului religios. Aga a fost cazul eu psihiatrul austriac Sigmund Freud (1856-- 1939), care cduta si explice intreaga viata spiritual @ oamenilor prin tendinele fnstinctuale ,refulate, sau sociologul francez Emile Durkheim (1859-1917), care _ cocotea ci Dumnezeu mu este alteeva decit Societatea ,gindita simbolic!° 4. PRINCIPALELE SISTEME DE EXPLICARE _.*). 6 ‘A FIINTEI SI ORIGIN RELIGIEL a) Fotisismul. Dup& August Comte (1798-1857), John Lubbok (1834-1913) si alti cereettori, la_originea religiei ar fi o forma inferioard de religiozitate numita fetigiam, de la cuvintal portughez feitico, care inseamna obiect vrajit, amuleta, talisman. Cu acest nume indican navigatorii portughezi din secolul al XV-lea obiectele strani pe care negrii de pe coasta occidentala a Africi plreau c@ le adora ca zeitati. Dupa cerocta- torii amintifi mai sus, omenirea ar fi fost la inceput fetisista gi deci ar fi adorat fetisi. Dupa aceea sar fi trecut la politeism gi, n cele din urma, la monoteism. Acest fel simplist de a infatiga originea gi evolutia religiei a fost insi pardsit foarte repede, pentru c& nicdieri ¢ila nici o populatie primitiva n-a existat o religie compusé numai din fetisism. Apoi, fetigismul nu constituie nicdieri elementul esential al religiei, ci doar o parte secundard. De asemenea, fetigismul nu se intilneste 1a populatii foarte inapoiate, ci mai mult la populatii care sint pe punctul de a intra intr-o civilizatie superioara. $i trebuie retinut faptul important c& populatiile inapoiate nu ador& fetigul ea atare, ci spiritul ‘pe care il presupun cd locuieste in fetig. b) Naturismul. La fel de putin trecere a avut teoria naturista a geolii filologice reprezentati prin Max Miller. Acesta ajungea la concluzia c& In baza religiet ar sta “perceperea infinitului“ de catre oamenii inapoiati sub forma boltii ceresti. Origines Teligiei ar sta adicd in incercarea omului de a da un infeles, unt nume fle chiar negativ, acestui nemarginit. Perceperea sensibila, aplicata diferitelor obiecte naturale, ar fi dus pe ‘om a divinizarea acestor obiecte, cele apropiate devenind fetisi, iar cele mai departate: cerul, soarele gi ceilalti agtri ceresti, devenind zei. Dar teoria gcolii filologice, eu inte- Jectualismul ei exagerat, a fost pe drept parasita ca insuficienta si unilaterala. ¢) Animismul. De mai mult& trecere s-a bucurat teoria dupa care la originea religiei ar sta o forma inferioard de religiozitate, teorie careia antropologul gi etnologul englez E. B. Tylor ia spus animism, adic animarea, insuflejirea lumii inconjuratoare eu ajutorul spiritelor. Lucrurile se vor fi petrecut astfel. Plecind de la starea de somn, cind sufletul omului pare 54 se desprinda de trup, sau de Ia unele boli, cind s-ar prea ca un duh ru 4 intrat in om, gi mai ales de la moarte, cind trupul ramine inert, lasind impresia ca 10. H. Pinard de la Boullaye, L’étude comparée des religions, G. Beauchesne, Paris, 1929, t. I, p. 445-492, t. Il, p. 305—488 (BIT, BSf.S);E, Vasilescu, Interpretarea ‘ociologicd a religie’ si moralei,~ Cugetarea, Bucuresti, 1936, XVI+176 p. (BA, BIT) idem, Probleme de psihologie religioasd si filosofie morald, ed. a Ia, Cugetare _ Bucuresti, 1941, 204 p. (BA, BCS, BIT); G. Le Bras, Sociologie religieuse et science des religions, in ,,Axchives de Sociologie des Religions", 1, Janvier Juin 1956, p. 3-17 (BA)s "idem, L'explication en sociologie religieuse, in Cahiers internationaux de Sociologie’, vol. XI, NS, Ill-e année, Juillet-Décembre 1956, p. 59-76 (BA).16 ISTORIA RELIGHLOR Partea spiritual a iesit din el, oamenii inapoiafi vor fi tras concluzia c& in jurul lon, indeosebi prin locurile temute de oamenii vi, ar fi silisluind o puzderie de spirite, cel mai adesea riuficitoare, De la aceasta forma inferioara de animism, omul se va fi ridicat treptat Ia animarea intregii naturi, in manifestarile ei cele mai impresionante, iat apoi, Prin progresul cugetariifilosofice, se va fi ajuns la zei, ca intruchipari ale fenomenelor naturale (politeism), sila un singur zeu (monoteism). O serie intreaga de invatati, ca Spencer, Frazer, Jevons, Tiele etc. au fost cigtigati de acest fel de a vedea, cu toate cd gi teoria animista poate fi consideratd ca unilaterala i insuficienta, cum au ardtat un grup de invatati iesiti chiar din sinul scolii animiste, Acestia, in frunte cu_J. H. Kin, imi itea ca forma de viata religioasd, socotind ca va fi existat in evolutia omenirii un _stadiu preanimist, in care singura forma de viata religioasa va fi fost magig. 4) Magismul. Conform teoriei magiste, primitivi, neputind explica gtiintific « iroryele naturii, au crezut c& exist in natura o fort misterioasa, cdreia i-au dat diferite ars ane orenda, wakan, mana ete., gi pe care au c&utat, Ia fel cu vrdjitorii de astdizi, BD Ni staptacancs prin tot felul de formule consacrate, gesturi, talismane etc. Mai tiriu, i Np d Yer ineficacitatea practicilor magice fiind observaté de unii primitivi mai sprinteni la minte, ‘magia va fi decdzut, trecindu-se la animism. AH Teoria magista asupra origin relgiei are defectul capital de a confunda magia gi & relgia, care sit deosebite in fiinta lor. Ideea de o forta misterioasa va fi dus la constitui- rea magici, dar nicidecum la aceca a religiei, care are la temelia sa credinta in fiinge spirituale personale, ado ii ii iL creatoare, provident ice de a primi rugdciuni gi sacrifici, Ceea ce este cu totul altceva decit o tehnicd de constringere in interes personal a fortei difuze impersonale din univers!" . ¢) Totemismul, Tot ca o derivatie a teoriei animiste despre originea religici a apdrut S si teoria totemista. 4 care originea religiei trebuie cdutata in totemism, adicd in aéea B curioasa legitura de rudenie pe care _ui ii_primitive 0 socotesc td_exista intre_un grup dintre ei si 0 specie de animale, pasdri sau vegetale considerate ca totemi, O intreaga serie de cercetatori, ca Robe ith,J._G. Frazer, S. Reinach, A. van Gennep ete., gi-au indreptat privirile ip toleainn, Coes es Rena t cu un fel de ,,pantotemism’. Dar teoria dupa care totemismul ar fi prima forma de religiozit nu sa putut mentine. S-a dovedi wl nu este atit de raspindit cit s-a pretins si nici mu se gaseste numai la populatiile primitive. Totemismul este cel mult, la aceste populatii, © forma particulara a cultului stramogilor si ca atare presupune animismul, Dealtfel, in ultima vreme sa ajuns chiar s& se nege existenfa totemismului, in infelesul care se dadea mai demult acestui cuvint!?. Ue hents © prezentare temeinicd a problemei: Raoul Allier, Magie et religion, Roger-Levrault, Paris, 1935, 470 p. (BIT). 12, Pentru a prezenta rezumativ pozitia mea personala in problema totemismu: lui — spune R. Lowie, o autoritate in materie de etnologie — declar ci, in ciuds perspica- citatii gi a erudiyiei care au fost cheltuite in acest scop, nu sint convins 4 sealfrana fenomenului totemic ar fi fost demonstrat" (Traité de sociologie primitive, trad. E, Metraux, Payot, Paris, 1969, p. 142-143 — BA). Pentru acest autor, toteniomul este 10 pseudoentitate" (ibidem, p. 8).INTRODUCERE 47 £) Monoteismul primitiv. Un discipol al lui E. B. Tylor, Andrew Lang, a fost izbit de relitarea misionarilor benedictini din Australia Occidentala, din care resulta ca populatiile primitive aveau idei religioase destul de malte. Largindu-i cimpul de Shservatii, el a ajuns la constatarea ci la populatille cele mai inapoiate exist credinta in existenfa unei fiinte supreme, conceputa ca fiind creator al lumii gi legislator al ordinii morale. Aceasti descoperire era suficienta pentru a pune la indoialé teza lui E. B. Tylor, dupa care ideea de spirit ar fi precedat pe cea de divinitate, iar monoteismul ar fi rezultatul unei lungi evolufi. In cartea sa The Making of Religion (1898), A. Lang atragea atentia asupra acestor Icruri, aprind teza monoteismului primit Descoperirea lui A. Lang a fost la inceput prea putin luata in seama, dar iat ca marele antropolog gi lingvist austriac Wilhelm Schmi dt? a reluat gia largit cadrul cerce- tarilor lui A. Lang, adunind rezultatele cercetarilor in monumentala sa lucrare Ursprung der Cottesidee', in care se arata cum la populatiile primitive exist credinta intr-o fiinfa suprema. Folosind imensa contribute etnograficd a misionarilor crestini, care cunogteau limbile acestor populatii, W. Schmidt a ardtat cum, chiar sila populatit foarte inapoiate, ca pigmeii din Africa gi din alte pirfi gi yamanii din Tara de Foc, exist ideea depre o fiinta suprem&, careia i se aduce un cult simplu gi curat, si o moralé destul de inalta gi in strinsd legiturd cu religia, in vreme ce la alte populatii care se afla pe o treapta superioara de dezvoltare se observa o decadenta religioasd gi morala. De aici 1 a tras conchizia c& etnologia aduce serioase temeiuri in sprijinul tezei monoteismului primitiv. Desigur, multi cereetatori si ined dintre cet mai de seama nu sint de acord eu teza monoteismului primitiv, totugi este important faptul cA ea a fost sustinutd de un om de stiinfa ca W. Schmidt. In orice caz, credinta intro fina suprema la populatiile mai sus dmintite a fost constatata gi de alti etnologi de seama, ca H. Lowie gi Paul Radin, iar ceva apropiat de monoteismul primitiv a fost susfinut de ilugtri reprezentanti ai istoriet religiilor, ca suedezii N. Sdderblom gi G. Widengren, italianul R. Pettazzoni si alti Prin urmare, teoria monoteismului pri a unii cercetatori , pare cea mai acceptabil tiv, cu toatd opozitia pe care o intimpind 16 13. ,,Wilhelm Schmidt — spune M. Eliade —a fost fara indoiala unul dintre cei mai mari lingvigti gi antropologi ai acestui secol" (Istoria religiilor din 1912 pind astazi, in ,Revista de filozofie“, t. 20, 1973, nr. 11, p. 1284 — BA, BCS). 14. 12 vol., Aschendorffsche Verlagsbuchhandlung, Miinster i. W., 1912-1955 (BIT, primele 7 volume). 15. De exemplu, M. Eliade, desi constata credinja in zei supremi la diferite populatii primitive, spune c& ,.nu sint destule motive pentru a postula existenja unui Tonoteism primordial‘ (Structures and Changes in the History of Religions, trad. din 1. francezi de Kathryn K. Atwater. Extras din ,,City invincible“, University of Chicago, 1960, p. 351 — BA). De fapt, M. Eliade, la fel ca alti specialisti in istoria religtilor 51 in studiul comparat al religiilor, este de parere c& problema originii religiei nu face propriu- zis obiectul istoriei religiilor, ci al teologiei gi filosofiei. Iatd propriile sale cuvinte: “lstoricul religiilor stie in sfirgit c& el nu poate atinge ,,originea" religiei. Ce s-a intimplat ia inceput, ab origine, nu mai este o problema pentru istoricul religiilor, chiar daca ar putea s& mai fie una pentru teolog sau filosof (Die Suche nach den ,,Urspriingen der Religion", in ,,Antaios", VI, 1, 1964, trad. din 1. englezi de Philipp Wolff-Windegg, Emnst Klett, Stuttgart, p. 15 — BA). "2 — Istoria ReligiilorISTORIA RELIGHLOR 5. IMPORTANTA ISTORIEI RELIGHLOR Importanta istorii religilor reiese macar in parte gi din cele spuse pind acum. Pentru a nu ingreuna expunerea cu nume de autori i titluri de cari, am lasat de-o parte prezentarea mai amdnuntita a dezvoltarii pe care a luat-o aceasta discipling mai ales de stiinta religiei, sau publicat generale de istoria relgilor gi traduceri de texte, an aparut o intreagé Si la noi in fara a existat interes pentru studinl religiilor, publicindu-se un important numar de lucrari din acest domenia de edtre unii arheologi, istorici, filologi gi teologi'”. Indeosebi preotul profesor Ioan-Irineu Mihaleesou (1874-1948) a cultivat cu multd dragoste acest studiu, tintnd cursuri speciale de istoria religiilor timp de 35 de ani, in cadrul catedrei sale de Teologie fundamentala gi Dogmatica, si publicind un mare rodusd istoria religiilor intre disciplinele invatamintulai nostra teologic, dindu-se astfel un impuls preocuparilor in acest domeniu'?. La fel se pronunfa cindva un alt specialist, W. Baetke: .,Problema originii religiei Sinai, 0 Problema stiintifica, este o problema filosoficd sau teologica“ (Aufgabe und Struktur der Religionswissenschaft, in M. Doerne (ed.), Grundriss des Theologiestudiums, HI, Giitersloh u. Berlin, 1952, p- 211. Citat dupa W. Holsten, Zum Verhdltnis von Religionswissenschaft und Theologie, in Festschrift Walter Baetke, ed. Herman Béhlaus Nachfolger, Weimar, 1966, p. 194 — BA), 1a fel gindea si regretatul profesor Teodor M, Po; escu de la Facultatea de teologie din Bucuresti: ,,Originea, ca si Ssenfa religiei, Yamin pentru istorie enigme, pentru ci sint de alta natura decit faptele istorice, $i cu orice ar descoperi de acum istoria, ea e Prea tirzie, prea departe de origini si relativ slab inarmatd pentru a mai reusi sa se avinte cu succes in cdutarea yi studierea primilor nostri semeni, ca sa le smulga secretul religios cadrul sau, in cadrul actiunilor ,,culturale“ si deci istorice, ale omului* ; (storia crestinismului a istorie a culturii, ,,Cartea vom aneasca’ Bucuresti, 1927, p. 10 — Ba). si 16. Pentru problema fiingei si originii religiei se pot vedea, intre altele: Gaina, Universalitatea, fiinga si originea religie, tn mai multe numere din rev. ,,Candela'*, 1898 1899 (BA); P. W. Schmidt, Origine et coolution de ta religion, trad. A. Lemonnyer, B. Grasset, Paris, 1931, 630 p. (BIT); 1. Mihalcescu, Curs de Teologie fundamentald sau Apologeticd, vol. 1, Bucuresti, 1932, p. 45—175 (BA, BIT);1. G. Savin, Fiinga si originea puigich Partea I, Bucuresti, 1937, VIII+280 p. (BA, BIT, BS£S); P. Rezug, Curs de Teologie fundamentald, Caransebes, 1942, p. 459-539 (BA), 17. E. Vasilescu, Studiul istoriet religiilor in Roméania, in ,,Studii Teologice“, XI (1959), nr. 1-2, p. 85-109; idem, La théologie orthodoxe roumaine dans ses, rapports avec les religions non-chrétiennes, in vol. De la théologie orthodoxe roumaine des origines a nos jours, Ed. de I'Inst. Biblique et de Mission Orthedoxe, Bucuresti, 1974, Pp. 376— 391 (BA, BCS, BIT, BSf.s). 18. E. Vasilescu, Bibliografia P. §, Arhiereu Irineu Mihdlcescu-Craioveanul, in »Studii Teologice“, VIT (1938-1939), P- 245-325. Volum omagial inchinat profesorilor Arhiereu Irineu Mihalcescu si Preot Toan Popescu-Maliesti cu ocazia trecerii la pensie. E. Vasilescu, O noud disciplind in invdtamé +X (1951), nr. 6-7, p. 1321.1 i t q 1 INTRODUCERE : 19 Cit despre folosul pe care studentii teologi il pot avea din cunoasterea religiilor neorestine, ar fi multe de spus. In primul rind, socotim c& studiul acestor religii contribuie la imbogatirea cunostintelor generale ale studentilor. Preotul profesor Ioan Mihaleescu, infiintind in anul 1920 , Biblioteca Istoriei Religiilor™, spunea: ,Istoria religiilor intere- seazii pe orice om si pe cregtini indeosebi, deoarece studiul ei contribuie pe de o parte, in cea mai mare masura, la largirea orizontului cunogtintelor — Istoria Religiilor fiind ‘adevarata Istorie a Culturii — iar pe de alta parte la consolidarea credinfei cregtine $1 Bisericii crestine, care n-au decit de cigtigat din punerea lor fay cu celelalte religit gi ‘comunitifi religioase“?°. De asemenea, renumitul profesor de istoria religiilor Raffaele Pettazzoni a facut urmatoarea afirmatie importanta: Civ le omenirii nu pot fi intelese daca nu este inteleasd religia lor?!. Si apoi toate disciplinele teologice, dar mai ales cele din sectiile istoricd gi sistematicd, au atit de multe atingeri directe sau indirecte cu istoria religiilor, ineit un istoric al religiilor gi cleric in acelasi timp a putut spune cd ,,teologul care ignoreaza istoria religiilor ignoreazé o parte din teologie*?? Dar mai este inca ceva. Numerosi cercet&tori ai religiilor sint de pArere cd numai cunoscind gi alte religii ne putem da mai bine seama de specificul propriei noastre religii- De exemplu, profesorul de istoria religiilor Gustav Mensching de la Universitatea din Bonn gpunea cA ,mai ales studentii in teologie ar trebui 8 se simta obligati <4 se ocupe cu problemele studiului comparat al religiilor. Caracterul particular gi spiritul deosebit al propriei religii devin foarte‘clare pentru cel care gia indreptat mai intii privirea spre alte religii*??. La fel se exprima gi profesorul de istoria religiilor Joachim Wach (1898-1955), fost decan al Facultatii de Teologie de la Universitatea din Chicago. ,.Personal — spunea acesta — am vazut de multe ori studenti tineri gi dornici de a se limuri, obtinind, spre propria lor surpriza, in studiul marilor probleme ale studieriireligiilor, o nous intelegere a problemelor esentiale ale propriei lor reli “24 Si fostul profesor romano-catolic Anton Anwander de la Universitatea din Miinchen igi marturisea ,.convingerea c& \studiul Istoriei generale a Religiilor este de folos oricui pentru a intelege mai profund propria sa religie“?*. Trebuie si amintim aici gi faptul cd studiul religiilor necregtine a devenit astizi chiar o real necesitate pentru studentii teologi gi pentru clericii cregtini, datorita migedeii larg ecumeniste care ia proportii pe zi ce trece gi care imbratigeazd nu numai 20. Epopeea lui Ghilgames, Tipogratia cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1920, Prefata, p.3 (BA, BI, BIT). 21. Citat in Castellani, Storia, I, p. 26. 22. A. Le Roy, La religion des primitifs, ed. a V-a, G. Beauchesne, Paris, 1925, Préface, p.1V (BIT, BSf.S). 23. Vergleichende Religionswissenschaft, Quelle & Meyer, Leipzig, 1938, p. 3 (BA). 24. The Meaning and Task of the History of Religions, Essays on the Problem of Understanding, (ed.) Joseph M. Kitagawa, cu colaborarea lui Mircea Eliade si Charles H. Long, The University of Chicago Press, Chicago si Londra, 1967,p. 5 (BCS). 25. Les religions de Vhumanité, trad. P. Jundt, Payot, Paris, 1955, Avant-propos, p. 5 (BP). 7ISTORIA RELIGHLOR - Si este de la sine inteles ea, traditiile religioase ale Pot colabora cu folos cu aceia ai altor 6. ORDINEA DE PREZENTARE A RELIGHLOR Popoarelor indo-europene, efiryind cu prezentarea iudaismului cuun caracter aparte in ansamblul religillor lami, Aceasta ord: de la simplu Ia o. [tori religilor inregistreaza numeroase came care astfel de conceptie?”. 1h plus, unele forme de religic care ai vc Pat simple sint de fapt foarte complicate, iar Sprecierea calitativa a religilor tine mai deyraba de domeniul filosofiei si teologiei decit de acela al istoriei religiilor. ee ee ine nu implicd ins neaparat ideea unei dezvolt omplex, de la inferior la superior, ari liniare a religiilor conform conceptici evolutioniste, contrazic 0 26. La nostalgie des origines, p, 20-21 (BA). 27. nln cadrul istoriei religillor em Prof. D. Berciu de la Universitatea din Bucuresti — teoria evolutionist este din seat Co mai Pardsita" (Lumen celpilon, Editura stlinfificd, Bucuresti, 1970, p. 203 BA, BCS, BCU).HOMO RELIGIOSUS in 1462, Marsilio Ficino (1433-1499) intemeiazi Academia~dinFlorenta, cu ajutorul lui Cosimo de Medici. Cautand sa dea noi trasaturi chipului omului religios antic, Ficino incepe sa traducd operele Iui Platon, cuvintele lui Zarathrustra (zoroastru) si imnurile orfice ale poetului grec Orfeu. Investigatia sa il conduce la descoperirea unui neam intreg de revelatori ai adevaratei filosofii/intelepciuni: Moise, Zarathrustra, Platon, Pitagora, Hermes Tristmegistul, Plotin, care, dupa parerea sa, au pregatit pe Acela care/pe Cel ce fi depaseste pe tofi, pe lisus Hristos. Discipolul gi prietenul sdu, Pico della Mirandola (1463-1494) publica, la ——— Roma, in 1486, Conclusiones philosophicae, cabalisticae et theologicae, elaborate in timpul petrecut la Universitatea din Paris. Este vorba despre noua sute de teze propuse spre discutie/dezbatere savantilor si care fac, mai ales, cunoscute anumite doctrine ermetice, gandirea cabalei, precum “wolowia_caldesanterat anume, imazdeismul. Insistenta lui Pico della Mirandola asupra prezentei adevarurilor vegnice in cartile religioase ale umanitatii, il determina sa sublinieze convergenfa religiilor vechi si a anumitor traditii biblice. Astfel, reintoarcerea la platonism si redescoperirea, in timpul secolului al XV- lea, a religiilor si miturilor din vechiul Orient Apropiat, furnizeazi primele date/nofiuni elementare ale unei stiinte a religiilor. U Renasteri vor intensifica cercetarile/studiile asupra_antichitatii «Se : , = - clasice si vor aduna o importanté documentatie despre zeii greci,egipteni-sifenivieni. O prima compilatie, foarte vast pentru acea epoca, este “De deis gentium” a = = hui Flor ‘ntino Giraldi (1470-1552), care va marca toat generatia sa. Dar, in curand, lucrarea este eclipsata de publicarea, la Venetia, in 1351_a cartilor “Mythologiae sive explicationum fabularum liobri decem” de Noél Conti (Natalis Comms, + 1582), care vor cunoaste zece editari intr-un secol. S. See\ rl bed Peer Gt — ghabgedig'gc ie Orns a, rprink TB ain reactor primer inf retigia greaca, Conti descopera o serie de‘ adevaruri despre esenta divina. El ¥ i sublitiaz, de asemenea, influenta miturilor asupra vietii oamenilor si pune in evident rolul traditiilor biblice in nasterea religiilor in Egipt, Grecia, Orient. =~ Prin intermediul chéi wits el il regdseste pe Dumnezeul creator al Bibliei in vechile religii. Sub influenta sa, datorita recitirii/relecturarii biblice a ‘To-testamentar mitologiei, autorii simbolisti incearcd s4 traducd in lin elementele mitice ale diverselor religii, ceea ce declangeaz& 0 puternica opozitie din partea adeptilor Refoi , care ref si folaseasca paralele biblice in exegeza miturilor. Se In timp ce umanistii exalteazi speculatiile religioase_ale_paganismului si staérmesc interesul pentru cultele antice, reformatorii se consacra cercetarii/studiului biblice. Acestia din urma incep sa studieze textul original al bibliei si ajung, astfel, sd sublinieze valoarea limbii ebraice ca limba de revelatic. Pe de alta parte, ei compara cultele vechi cu cultul catolic pe care il acuza de a fi facut numeroase imprumuturi din paganismul inconjurator. Aceasta disputa se va continua de-a lungul intregului secol al XVII-lea, care va fi marcat de un prim studiu comparat al religiilor gi al cultelor. a in “Armonia etimologica”, publicaté la Paris, in 1606, Etienne Guichard studiaza elementele comune din miturile popoarelor europene § si popoarelor asiatice. Lucrarea cea mai importanta a secolului este “De theologia gentili”, publicata in 1641 de ie I Voss (1577-1649). Intr-o vasta sinteza, regrupand diversele tendinte Si studiile/cercetarile predecesorilor sai, Voss introduce propria sa explicatie a anumitor fenomene religioase ale omenirii, cum sunt cultele solare, simbolismul uranian (referitor la univers, cosmic) si religiile astrale. Aceasta explicatie este foarte pragmatica: in diferitele culte, avem aceleasi figuri divine; numai numele s-au schimbat. ®& Astfel, Voss pune pe acelasi plan as Dumnezeul din Biblie. Cheia de bolta a interpretarii saté privind religi#le-omenirii Spi q primitiva.La origini, Dumnezeu le-a vorbit oamenilor. eo estompat treptat, dar a lsat urme in diversele relign pagane-Acestei explicatii a diversitafii religiilor, datorata uitarii progresive a revelatiei primitive, Voss ii adauga actiunea/activitatea demonilor care lucreaza intru intunecarea mintii omenesti. In “geographica sacra”, publicaté de pastorul Samuel Bochart (1599-1667), la care, in 1647, gasim o explicafie noud relative ta Tormares Teligiilor mediteraneene: migtatia fenicienilor a raspandit credinta religioasa bazata pe r¢velatia bibljca, dar, in cursul (timpul) acestei raspandiri, popoarele au deformat numele divine. In lucrarea sa “Demon startio evangelica (1672), episcopul de Avraches, Daniel Huet (1630-1721) vede in religiile pagane o traditie denaturata a institutiilor mozaice. Astfel, in timpul secolului al XVI-lea, se manifest o dubla valorificare a cartilor sacre pagéne. Pentru unii, textele biblice au fost utilizate de scrierile religiilor greacva, feniciand, egipteana, romana. De asemenea, studiind simbolurile folosite in textele pagane, el incearca sa regaseasca, in aceste religii, date biblice. Pentru alti religiile pagdne ar proveni-din-revelafia primitivs. Un autor al secolului al XVII-lea merit o mentiune special. Este vorba de iezuitul german, Athanase Kircher (1602-1680), matematician, inginer, orientalist si teolog. Cu ajutorul unui glosar copt-arab gi a filozofilor neoplatonicieni, precum si a lucrarii “Corpus a lui Hermes Triosmegiostul, Kircher a incercat si descifreze hieroglifele. ———— In ele trei volume ale lucrarii sale, “Oedipus Aegyptiacus“ (Roma, 1652-1654), el se consacra cercetarii religiei egiptene, pe care o considera sursa de inspiratie a diferitclor religii pagane. Egiptul ar fi, de asemenea, dupa parerea lui, la originea filosofiei lui Platon. - Admirator inflacdrat al neoplatonicienilor, Kircher porcepe (descopera), in mistica lor5, prezenta lui Dumnezeu ascuns sub un limbaj simbolic.Examinand atent documentatia romana privind compania lui Iisus. Kircher studiaza, in mod deosebit, relatarile misionarilor din Asia si America gi ridicd probleme, care, in curand, vor da nastere etnologiei religioase. = Sel Then Lee HOMO RELIGIOSUS SLSECOLUL LUMINILOR nym LAT he Ver Adevarata cercetare in istoria religiilor incepe in secolul al XVII-lea. Inca din primii ani ai GecoluluiLumjinilor, tezele influentei revelatiei primitive si a religiilor pagane sunt reluate si difuzate de celebra echipa de iezuiti ai colegiului Louis-le Grand (Ludovic cel Mare), care, de la 1701 la 1702, publica “Memoriile lui —__———— Trévoux”. Aceste idei sunt dezvoltate, mai ales, de fondatorul acestui periodic savant, bretonul René de Tournemine (1661-1739), care crede ca, indefinitiv, ate religiite) pagane deriv, notin irect,din-religia primitiva revelata, mai ales, prin influenta traditiilor biblice. Consideratii similare se gasesc sub pana (in scrierile) Comparatistilor germani, ca J. F. Buddeus (1667-1729), unul din fondatorii exegezei vetero-trestamentare, ca H. Gebhart (1657-1729), care conduce, la Greifswald, o serie de lucrari despre religia greaca si Biblie. Cercetari de acelasi gen se fac la Giessen si la Wittemberg. Die Aufklarung (Iluminismul german) este apropiat de Iluminismul trancez=-——~ Lucrarile cele mai importante despre religiile antice realizate in cursul secolului al XVIII-lea sunt acelea ale Academiei din paris, care regrupeazi cei mai buni cercetatori in domeniul limbilor orientale gi a stiintelor istorice. Fondaté de Colbert, in 1663,, sub numele de “Petite Académie” (Mica Academie), insarcinata cu ret a inscriptiilor monumentelor si trece, in 1701, de la 4 la 40 de membri. Ludovic al [V-lea ii incredinjeaza o misiune de cercetari istorice, arheoldgice si filologice. Compusa, in parte, din abati fara alta functie decat cercetarea stiintifica, Academia Regala a Inscriptiilor si Beletristicii — denumire oficiala luati in 1717, seva consacra, mai ales, problemelor ridicate de descoperirea religiilor vechi si a popoarelor primitive’. Citite in fafa colegiului de academicieni, comunicarile sunt publicate in “Mémoires tirés des registres” (Memorii extrase din registre). In 1717, Memoriile consacra o serie de cercetari (studii) miracolelor paganismului SS Intre 1722-1725, la ordinea zilei este” preistoria relig# reciei qe In 1735, Etienne Fourmont (1683-1 745Y scoate cele doud volume de “Reflectii critice asupra istoriilor vechilor popoare caldeean, evreu, fenician, egiptean si grec”, in timp ce fratele sau, abatele Michel Forumont (1680-1746) se intereseazi de domeniul etimologiilor. Abatele Astotne Banjer (1673-174 l)lucreazi la o_enciclopedie—despre zeii greci, romani, galici (ai galilor), germani si despre epopeile popoarelor: “Mitologia si legendele explicate de istorie” (trei volume, Paris, editia a III-a, 1738-1740). Barnier incearca sa regaseasca documentele folosite de-Homer si Hesiot-— Un mare academician, Nicolas Fréret (1688-1749) multiplica comunicarile asupra istoriei, care, dupa parerea lui, este fundamentala pentru studiul comportamentului spiritului/mintii/intelectului uman/gandirii. Fréret insista, in mod deosebit, asupra cultului ca motor al credintei. In acest domeniu el este un precursor si se opune intregului curent al naturalismului religios, care, in acea epoca, vedea, in cult si in sacerdotiu, deformari ale adevarate religii. Dintre colaboratorii directi ai ui Fréret, fi citam pe beigianul Louis de la Barre (1688-1738), precum gsi pe abatele Foucher (1704-1748). Lucrarile Academiei reprezinta o cercetare/studiu autenticd in domeniul teligiilor. Ele largesc orizonturile eee ee tot mai mult pe descoperirile stiintelor auxiliare, cum ar fi ia si arheologi & MY & explor secolele XVI-XVI, adauga la colectiile de cAlatorii ale acestora din urma, o : eS eee eeeimpresionanta documentatie despre credintele si practicile religioase ale populatiilor indigene. In secolul al XVIlI-lea, apar primele elemente ale unei stiinte noi, eGolosia teligioasa. In 1724, iezuitul J. F.Lafiteau (1671-1746), misi 4 , publica, la Paris, doud volume intitulate: “Obiceiuri ale‘americanilor salbatici” comparate cu obiceiurile din primele timpuri/timpurile stravechi. Bun cunoscator al antichitatii clasice, Lafiteau se foloseste de religiile orientale arhaice pentru a explica credintele primitive nord-americane. Comparand cultele tainice (secrete) gi ritualurile de initiere ale religiilor mediteraneene cu practicile americanilor primitiyi, el este de parere ci exista principii similare si un fond comun la baza acestor doua gindiri religioase: Dumnezeu, morala, mantuirea. In studiul asupra originii acestui fond comun,-Lafiteau-merge-matdeparte decal unii autori ai secolelor XVI si XVII, pentru _care religiile-pagdne_ar-proveni-prin plagiat, din revelatia mozaica: in ceea ce-I priveste, trebuie mers chiar la sursa insdsi, revelafia primitiva. Astfel, printr-o metoda de etnologie comparatd inca rudimentara, Lafiteau pune in valoare revelatia primitiva gi, in consecinta, credinta intr-o Fiinta Suprema. Un alt autor va marca cercetarea etnologica din secolul al XVII-lea: © de Brosses (1709-1777), pregedinte al parlamentului din Bourgogne . El a citit lucrarea lui Lafiteau. El 1 refine din ea ideca unci revelafii, care_dupa-parerea-fui-na e de nici un | folos-in-explicarea-religitlor pagine—caici a se pierdduse (disparuse) in momentul in care oamenii si-au reprezentat zeii lor. Un singur popor face exceptie, poporul mo In (1757, /apare lucrarea lui Hume, “Istoria igiei”. Aceasta explicafie a Originilor paganismului ii place agente seat tose 1760, cartea sa “Despre cultul zeilor fetisi sau comparatie/paralela intre vechea religie a Egiptului si religia actuala din Negritia” (=nume dat odinioara Sudanului).Conform parerii sale, Egiptul n-a posedat dintr-o “ igi a si intelectuala”. Trebuie abandonata interpretarea simbolica a paganismului. De Brosses considera ca toate popoarele, in afara de poporul ales, au inceput prin “starea de copilarie si de nesocotin{a/nesabuinta”. Ca si copiii, aceste popoare “nu s-au inaltat spiritual maimult deeat-papusile”: in domeniul religios, ei au inceput cu adorarea pietrelor, copacilor gi animalelor. Astfel, forma primitiva a religiei este “fetisigismul”, adicd 0 “religie care are drept scop cultul animalelor sau fiintelor terestre neinsufletite”. Dupa de Brosses, pentru omul religios primitiv, cuvantul Dumnezeu nu este un subi t, ci un predicat. Omul atribuie starea divina obiectelor sau fiintelor din cauza ca el se simte in contact/legaturd cu 0 putere pe care nu © cunoaste, dar pe care doreste s-o puna in slujba sa. in notiunea de fetisism a lui de Brosses, primitivitatea devine fundamentala in istoria religiilor. Pe de alta parte, de Brosses schiteazi ideea de stari succesive in cadrul omenirii: starea salbatica sau naturala; starea semisalbatica; starea civilizata. Auguste Com tru presedi Brosses, chipul omului religios se schimba in functie ‘de dezvoltarea-omenirii, Un secol mai devreme, in ucrarea sa “De religione gentilium” redactata, in 1645, dar publicaté numai in 1663, englezul Herbert de Cherbury (1 581-1648) incercase s regaseasc, in religiile pagane, credinta intr-un Dumnezeu unic. Aceasta era prima incercare de istorie comparatd a religiilor, ce facea loc unei religii universale, care nu este distinctiv al fiintei umane. Omul este, prin natura sa, un om religios. Pentru Cherbury, aceasta religie fireasc’/proprie omului se potriveste (se pune de acord) cu toate religiile pentru ci ea contine cinci adevaruri fundamentale: existenfa unui Dumnezeu’ necesitatea unui cult*, fundamentarea cultului pe virtute si smerenie, necesitatea ispasirii gregelilor’ (pacatelor); dreptatea® divina care Pecans hen eee eeconfera/acorda pedeapsa sau recompensa. Pornind de la analizele religiilor pozitive, Cherbury a elaborat schema acestei religii naturale in care el vede un monoteism originar independent de orice revelatie. in tara sa si pe continent, baronul englez va fi urmat de o serie de autori care vad atat in religiile pagdne, cAt gi in iudeo-crestinism, © editare sui generis a religiei naturale. In 1757, tocmai am _vazut, Hume (1711-1776) si J. J. Rousseau (1712- —— —_— ie 9) publica ultima ii: “Originea tuturor cultelor sau religia naturata~. Pentru Dupuis, istoria religiilor este curent rationalist homo religiosus este destul secoluluituminilor. Noi orizonturi: secolul al XIX-lea In cursul secolului al XIX-lea, imaginea omului religios se va modifica profund. In cateva decenii, datorita descoperirii si valorificdrii textelor orientale, granitele lumii religiilor antice se extind, in mod spectaculos. China, India, Iranul, Mesopotamia, Orientul Apropiat, Egiptul furnizeaza/isi raspandesc textele lor gi in curdnd, o parte din secretele lor. In decursul secolului al XViIl-lea, iezuitii Ricci furnizeazé/incredinteazi Occidentului primele descrieri ale credintelor gi riturilor Chinei. La.sfargital-secolului-al XVIIl-lea, incepe publicarea importantei colectii a “Memoriilor privind istoria, stiintele si obiceiurile/moravurile/traditiile chinezilor” (Paris, 1776-1814). Crearea, in 1814, a catedrei de chineza la Collége de France, va determina dezvoltarea studiilor in chinez4, prin care Abel Remusat (1788-1832), Stanislas Julien (1797-1873) gi Jules_Mohl (1800-1876) vor aduce pretioase contribufii la cunoasterea Asiei $i studierea diferitelor culte chineze. La inceputul secolului al XVIJ-lea. Ronert de Nobili (1577-1656), misionar a NN provincia Madura din India, adopté modul de viata al brahmanilor, Este inceputul ——a weunui dialog — ce includea si disputa riturilor malahar (a indienilor de pe coasta Malabar) — care furnizeaza primele documente despre hinduism. Intre 1730-1732, Jean 1 Calmete descoper cele patra Vee ale ciror manusxice || ajung la Paris, in 1739. in 1767, iezuitul Coeurdoux vede afinitatile sanscritei ci idiomurile/limbile europene. In 1784, englezul William Jones pune bazele studiilor indo-europene si subliniaza analogiile intre panteonurile grec, roman si indian. 3 — Alexander Hamiltion descifreaZ Vedele, in 1802, $i « devine initiatorul ami \ grup de savanti. Indianistica/indianismul tocmai se nascuse in jurul catedrei de sanscrité, fondaté la Paris, in 1814, de Antoine de Chézy (1773-1832), Eugéne Burnouf (1801-1852) organizeaza studierea stiingifica a Vedelor. Discipolii sai, R. Roth (1821-1895) si Max Miiller (1823-1903) vor desavarsi o activitate remarcabila in cadrul studiilor vedice, care iau avant (se dezvolta) in Germania gi Anglia. Publicarea gramaticii comparate_a_limbilor indo-europene de Franz Bopp, in 1816, va permite un studiu/o studiere stiintific al religiilor si miturilor din Europa si Asia. Consacrandu-se acestui studiu, in mod deosebit cercetarii asupra numelor divine ale popoarelor indo-europene, Adalbert Kuhn (1812-1881) demonstreaza ca indienii au in comun cu romanii, grecii, germanii un anumit numar de conceptii teligioase. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, indianistica/indianis nit_un domeniu de prima importan{a pentru orientalism gi pentru istoria religiilor. In 1826, in colaborare cu danezul Christian Lassen, Burnouf publica al siu “Eseu despre limba pali sau limba sacra din peninsula de dincolo de Gange”. Este inceputul studierii stiinfifice si sistematice a budhismului, care, pana la acea dat, era confundat cu hinduismul. in 1837, ovientallstalengle B. H. Hodgson transmite Societatii Asiatice din Paris un lot -de-optzeci si opt de lucrari din cartile_sacre ale Nepalului. Aceasta documentatie fi serveste lui Burnouf la redactarea lucrarilor sale “Introducere in istoria budhismului indian” (Paris, 1844) si “Lotusul Legii celei bune”, aparuta la10 cateva luni dupa moartea sa, in 1852. Aceasta opera de prim rang va fi urmata de numeroase studii referitoare la budhism in Franta, Anglia, germania, Rusia. Societatii asiatice fondata la Paris, in 1822, i se adauga, in curand, Societatea ——. asiatica din Londra. In 1879, Max Miiller creeaza colectia de “Carti sare din Rasarit” (51 volumé si, in 1881, la initiativa lui T W-RIVs Davids; “Societatea textului pali” intreprinde editarea canonului pali. Studiile sinologice, att de importante pentru cunoasterea budhismului, isi continua drumul lansat/croit la inceputul secolului al XTX-lea. In ultimul sfert al secolului al XTX-lea, studierea budhismului indian ia un nou si definitiv avant. Scoala anglo-germana se va consacra, in mod special, studierii textelor pali, in timp ce olandezii si francezii se intereseaz3, mai ales, de sursele sanscrite Ps in 1700, Th oomas Hyde religia vechiului Iran: iblicase, la Oxford, o prima lucrare de sinteza despre e_vetere region: a In anul 1754, Anquetil-Duperron se avebtureaza in mijlocul parsilor (adepti ai zoroastrismului) din Surat (in vestul Indiei) cu scopul de a avea acces la cartile lor sacre In 1762, el depune, la Paris, 0 sutd optzeci de manuscrise scrise in zenda, pehiwi (0 pee indiana vorbita in vechea Persie), persana, sanscrita. Th curand, el da prima traducere a textelor din Zend _Avesta (1771). Descoperirea sanscritei va face Avesta intru totul accesibila. Luerarile lui Bopp si Burnout au inlesnit progresarea cercetarilor. Printre manuscrisele achizitionSte de Anquetil-Duperron se gaseste si o traducere sanscrita a cartii Yasna, carte utilizata de preofii persi in timpul liturghiei lor. Datorita acestui document, Burnouf poate alcatui gramatica comparati a limbii zenda si a sanscritei si poate reconstitui gandirea teologica gregit interpretata de parsi. Al sau “Comentariu despre Yasna” (1833-1835) este decisiv pentru aceastd metoda: este cheia studiilor iraniene.It Orientalistul Martin Haug (1827-1876) este primul care a separat, din Avesta, partile ce-i sunt atribuite tui Zarathrustra (Zoroatru) insusi, numite Gathas. El insista, de asemenea, pe diferenta intre doctrina monoteista a profetului si gandirea dualista a mazdeismului posterior. Acesta va cunoaste rapid mai multe editari; N. Westergaard, intre 1852-1854; F. Spiegelm, in 1853, cu o traducere germana. Intre 1877-1878, de Harlez si, intre 1892-1893, J. Dfarmesteter publica, in trei volume, 0 traducere franceza. Pe de alta parte, se stie cat au incercat Nietzsche si discipolii si s&-l foloseasca pe Zarathustra in eliberarea de crestinism a omului modern. In cursul secolelor al XVI-lea si al XVIl-lea, religia egipteana s-a gasit in centrul numeroaselor discutii/dezbateri despre exegeza miturilor si despre originea religiilor pagane. Secolul al XIX-lea va asista, in sfarsit, la redescoperirea gandirii religioase a Egiptului faraonic. Expeditia lui Napoleon, intre 1798-1799, este o buna ocazie pentru numeroase cercetiri, in parte publicate in “Descrierea Egiptului”, condusa de Jomard (20 volume, Paris, 1809-1822). Printre piesele acestei prazi arheologice figureaza o stela din granit negru gasita, in 1799, de cApitanul Bouchard, piatra de la Rozetta. Mai multi savanti, dintre care eminentul specialist in limba copta, Silvestre de Sacy, se consacra descifrarii textului in trei limbi gravat in piatra. In 1812, Jean Frangois Champollion se apaca, de asemenea, de aceasta munca (de acest lucru). La 17 septembrie 1822, in fata Academiei inscriptiilor gi beletristicii, el citeste © comunicare care devine actul de intemeiere al egiptologiei: hieroglifele si-au dezvaluit secretul. Este trezit unnou unt dy Ur 2 meres & lipsd un rand echept rd pork 2 > incep sa vorbeasca.12 fn 1842, R. Lepsius publicd lucrarea “Cartea mortilor la egipteni”, un document de un interes capital pentru cunoasterea religiei si doctrinei eshatologice a vechilor egiptemni. In acelagi an, el incepe publicarea prodigioasei sale colectii “Monunemte din Egipt si Etiopia”. Si iaté ci Auguste Mariette (1821-1881) descopera, in 1851, templul tui Serapis din Memfis cu monumentele sale de la Apis si miile de insciptii. Pe parcursul a treizeci de ani, el va scoate la lumina mai mult de cincisprezece mii de monumente. in curand, cereetatori din toate tarile sunt la datorie (lucreaza acolo) gi fiecare zi dezvaluie alte documente, caci, dup’ monumente si stele, din nisipurile Egiptului, ies la iveala papirusurile. _ Omul religos egiptean se regaseste in fata noastra datorité unor texte si monumente care acopera trei milenii. In 1841, fine aR ee palatul Jui Sargon de la Khorgsabad. dat semnalul noilor descoperiri: marile imperii mesopotamiene disparute igi vor dezvalui secretele. Sapaturile/explorarile se intensificd si descoperirile urmeazi una dupa alta: Ninive cu palatul si, biblioteca lui Asurbanipal; Warka, stravechiul oras sumerian Uruk, in sudul Mesopotamiei, apoi Ur, Eridu. in 1857, Societatea Regal Asiatica decide si comunice acelasi text cuneiform la trei specialisti, cerandu-fe sa transmitd traducerea acestuia in plic sigilat. Henry Rawlinson, Edward Hincks si Jules Oppert predau (inmaneaz&) separat aceeasi traducere, care, in plus, corespunde cu cea realizaté de Fox Talbot. O noua stiinta se nascuse: asiriologia. Descifrarea scrierilor cuneiforme continua: scrierea pesilor ahemenizi, asiro- babilonienilor, elamitilor (celor din Elam, in sud-vestul Iranului). $i iata c&, in 1877, viceconsulul Frantei la Basra (in Irak), Etienne de Sarzec descopera, la Tello (fostul oras antic Lagas din Mesopotamia), statui al caror stil difera de acela al monumentelor asiriene: acestea sunt statui reprezentand regi13 sumerieni, mai ales pe regele Gudea. Aceasta descoperire de statui si texte vine si confirme presimtirea [ui Jules Oppert: sumerienii sunt inventatorii scrierii cuneiforme. Acadienii, urmasii lor semifi, n-au facut altceva decat sa reia traditia sumeriand. Reinvierea trecutului mesopotamian, inceputd Ia mijlocul secolului al XIX-lea, ne pune in fata mai multor milenii de istorie gi viata religioasa. Descoperiri importante se vor face , de asemenea, in farile limitrofe, Siria, vechea Fenicie, Palestina, in 1896, Hugo Winckler incepe descoperirea, la Bogazkdéy (in Turcia, aproape de Ankara) a arhivelor regale ale hititilor: este descoperirea unui popor indo- european, pastrator de arhive/al trecutului, asezat timp de secole in vecinatatea sumerienilor si semitilor. Aceasta rapida analiza/parcurgere a secolului al XIX-lea permite o conturare (0 teprezentare) a imensului domeniu religios scos la iveald pe parcursul catorva decenii. In prezent, un istoric al religiilor poate examina/studia, cunoaste pe homo religiosus chinez, hindus, budhist, sumerian, acadian, asirian, babilonian, egiptean din cartile sacre, inscriptiile, statuile, stelele (monumente comemorative sau funerare), vestigiile templelor gi altarelor pe care le poseda. Alaturi de aceste marturii graitoare despre civilizatiile antice disparute sau mari religii incd foarte vii (actuale), se deschide, de asemenea, vasta lume a popoarelor care mu au cunoscut scrisul (care nu au lasat urme scrise). Sevbiul al XIXda descopera omul religios din, _Africa, America gi insulele australiene cu miturile si ritualurile sale, cu obiceiurile si traditiile sale orale. Uimiti de aceasta lume neobisnuita si agitata, et i_o vor imparti in popoare de agricultori, pastori nomazi, triburi de vantori. O noua stiinta se constituie: é vologia religioasa, Studierea textelor, documentelor epigrafice gi arheologice ale vechilor religii, precum si analiza ritualurilor, miturilor si obiceiurilor popoarelor ce nu cunosteau4 scrisul, realizate de cercet&tori veniti, uneori, din orizonturi filosofice foarte diferite, vor da nastere unui adevarat evantai de coli. Secolul luminilor s-a interesat de mituri cu o deosebits-preditecjie. = Ca o reactie impotriva enciclopedismului gi a discutiilor centrate pe revelatia primitiva, religia naturala asi gasea adeptii sai. In aceasta directie, J. G. Herder (1744-1803) va pune bazele mitografici naturii. Dupa parerea sa, omul religios arhaic este un copil dublat de un poet. Miturile sunt limba sa materna. In mitologie, Herder vede arhivele (depozitele) de creatic wle-taen conservate de popoarele Asiei, Greciei $i Egiptului. Omul arhaic poseda o filosofie a privirii. Uimit de rasaritul soarelui, de efectele amurgului, de diferite fenomene ale naturii, omul religios a descoperit, in acestea, semnele prezentei divine: el a facut o lectura poetic gi mistica a creatiei. Astfel, pentru Herder, miturile constituie 0 descifrare a cosmosului ca expresie a viziunii cosmice realizata de homo religiosus arhaic. Pe baza acestor date si urmand directia neoplatonicienilor din antichitatea crestinaé, Scoala Romantica vede, in miturile grecesti, egiptene, asiatice, un limbaj religios autentic. Pentru curentul romantic alegorist, in care J. J. von Gorres (1776-1848) ocupa un loc preponderent, miturile constituie un limbaj de revelatie, care transmite un mesaj identic, ce este comunicat diferitelor popoare de catre fondatorii (ctitorii) religiosi si de preoti. Aceasta migratie a miturilor explica deosebirile aparente, care, de fapt, nu sunt decat formulari diferite ale aceleiasi gandiri si aceluiasi adevar. in schimb, curentul romantic poetic, avand la baz operele lui Schiller (1759-1805) si Goethe (1749-1832), pune acceptul/insista pe avantul/elanul religios al sufletului in fata naturii In sfarsit, avand in frunte conducatori ca C. G. Heyne 81729-1812( si F. Creuzer (1771-1858), tendinfa romantica simbolistica vede in “sermo mythicus” ——=—(limbajul mitic) o cale care poarta sufletul spre infinit (absolut). Conform parerii lui Creuzer, simbolurile sunt idei pure (absolute) imbracate in forme corporale. Astfel, miturile nu sunt un simplu limbaj de revelatie, ci ele constituie adevarate personificari poetice sau mistice ale cosmosului vazut sub forma creatie I divine. La originea intregii mitologii se gasesc profetii si preofii din India. Aceasta doctrina a paindianismului va cunoaste un oarecare succes. Filosofia religioasa idealista a lui Kant (1724-1804), a lui Schleiermacher (1768-1834) si a lui Schelling (1775-1854), a jucat un rol important in elaborarea marilor teze romantice, bazate, pe de alta parte, pe descoperirea indo-europenilor. in analogiile lingvistice regasite la acestia din urma, se cauté o gandire religioas& unica: un mesaj gi o viziune a lumii formulate cu ajutorul unui limbaj simbolic creat de preofi in vederea exprimarii sacrului. Acestor faimoase teorii li se va opune elenistul K. Otfried Miiller (1797-1840). Ramananc coins ca mitul este expresia sentimentului divin, Miller preconizeaza hay. Boe sees Roscoe! lips& rand wes ohh Zo ek poem Ps 0 igenad sugereaz4 un studiu al monografiilor, bazat pe o critica i ink ern gi externa 4 surselor in vederea disocierii miturilor ajunse pana la noi. Opundndu-se curentului romantic, el face distinctie intzre religie si mit. in acesta din urma, el vede un rezultat al reflectiei asupra evenimentelor trecutului. Miiller a pus bazele Scolii istorice. Discipolii si se vor consacra, mai mult, mitologiei germanice. Frafii Grimm incep sa studieze traditiile populare germane. Format la gramatica comparati a lui Bopp, A. Kuhn (1812-1881) vrea sa depaseasca acest orizont. El abordeaza istoria comparata a culturilor indo-germanice si schifeaza un contur al civilizatiei ariene anterioare marilor migratii. Astfel, mitografia comparata isi cucereste drepturile. Pornind de la aceasta cercetare, J. W. Mannhardt (1831-1880) incepe studierea marilor divinitati (ale germanilor) vechii Germanii pentru a se limita, in final, la folclorul si mitologia agrara.16 Bazata pe gramatica comparata, mitografia comparata este fin cautarea civilizatici arhaice gi a gandirii originare a indo-europoenilor. Opera considerabila a lui Max Miiller (1823-1900) va incerca sa realizeze sinteza acestei vaste intreprinderi (actiuni). Unind gramatica si mitologia comparata, M. Miller creeaza istoria comparata a religiilor. Filosofia ii serveste drept cheie pentru a intra fn domeniul zeilor: nomina sunt numina (aumele sunt divinitati). Dupa parerea lui, limba este o marturie de necombatut a gAndirii. Profesorul de la Oxford vede, in mituri, doar un fenomen de limbaj ale carui norme le regasegte in Vede. Pornind de la limba si mituri, M. Miiller abordeaza Vedele, “cheia religiei ariene arhaice”, indispensabila pentru infelegerea hinduismului, budhismului gi mazdeismului. Actiunea intreprinsa de M. Miiller poate fi consideraté ca o prima tentativa in vederea intelegerii arheologiei spirituale a omului religios arian. O incercare similara se va face pe baza descoperirilor asiriologice. Uimit de analogiile pe care le remarca intre documentatia sa, inca foarte redusa, privitoare la hititi si concepfiile babiloniene, Hugo Winckler (1863-1913( trage o serie de concluzii referitoare la mitologia astrala. Dezvoltate de catre A. Jeremias si E. Stucken, aceste principii vor da nastere panbabilonismului. Dupa parerea adeptilor mitologiei astrale, soarele, luna, astrii si miscarile lor sunt, prin excelenfa, revelatia vointei si puterii zeilor. Pornind de la observarea cerului, preotul babilonian ar fi creat o religie populara astrala exprimata in cultul si operele sacre. Aceast mitologie babiloniana ar fi cuprins (s-ar fi raspandit) Egiptul, Israelul, Grecia, Roma. S-ar putea gasi urme ale acesteia in toate mitologiile. Panbabilonismul a intentionat si extindd la maximum valorificarea mitologiei sia sacerdotiului (preotimii) babilonian.7 Descoperirile facute de Edouard Lartet in tinutul Gers (sud-vestul Frantei), in 1837 si de J. Boucher de Perthes, langa Abbeville (nord-vestul Frantei), in 1844, pun bazele ipotezei omului fosil, contemporan cu marile specii de animale disparute. La 29 noiembrie 1859, apare cartea lui Ch. Darwin, “Despre originea speciilor”. Lucrarea este epuizata in ziua aparitiei. Teoria evolutionismului este inceputa. Unii isi pun fntrebarea asupra religiei acestor antropoizi primitivi si chiar problema utilitatii (necesitafii) religiei. Intre 1830-1842, Auguste Compte a editat un “Curs de filosofie pozitiva” in gase volume. El sustine, in acest curs, cd cele trei faze succesive ale cunoasterii umane sunt o lege fundamentala a dinamicii sociale. Starea teologica datand de la origini pana in secolul al XIll-lea il vede pe “homo mithologicus” trecand de la fetisism Ja politeism, apoi la monoteism. Din secolul al XTI-lea pana in secolul al XVIII-lea, este starea ideilor pure cu “homo metaphysicus”. In sfargit, pentru Compte, incepe starea pozitiva ce corespunde lui “homo scientificus”. Herbert Spencer (1820-1903) va incerca sa introduca ideile lui Compte si ale lui Darwin in explicatia etnologica. El pune la originea religici, cultul mortilor. Doctrina sa referitoare Ia sufletele mortilor face din factorul sociologic al stramosilor, principiul fundamental al istoriei religiilor: acest cult ar fi dat nastere reprezentarilor divine si simbolurilor religioase. In studiile sale despre incepuutl istoriei omului si despre cultura primitiva, Edward Taylor (1823-1917) vede, in credinta in fiinte spirituale, nasterea oricarei religii, precum gsi principiul dezvoltarii sale. La Taylor, animismul inseamna explicarea in totalitate a religiei si a religiilor. Teoria se prezinta ca un adevarat adversar inversunat al mitologiei naturiste si, in cele din urma, cunoaste o larga raspandire in lumea etnologilor. Tocmai atunci, etnologul scotian J. F. Mac Lennan (1827-1881) descopera totemismul gi incearcd sa arate ca este vorba despre o religie adevarata.18 W. Robertson Smith (1846-1894) vede, in totemism, sursa religiei semitice, ca si punctul de plecare al tuturor religiilor. J. G. Frazer (1854-19419 reia ideea si o prezinta intr-un mod cu totul remarcabil in cercetarile sale despre miturile indo-europene. Datoritd talentului sau vulgarizator (propagator9, el va exersa o puternica influenté asupra contemporanilor sai. Cercetarea antropologica, etnologica gi sociologica a secolului al XIX-lea a pus, intr-adevar, problema omului religios (homo religiosus) arhaic si primitiv. Andrew Lang (1844-1912) si Wilhelm Schmidt (1868-1954) vor intra in scena (se vor afirma). Dezbaterea despre Fiinfa Suprema a oamenilor primitivi poate incepe. La sfargitul secolului al XTX-lea, scoala istorica se afirma intr-un mod aproape spectacular. incepand cu anul 1877, in cele patru universitati de stat din Olanda, invatamntul teologic este inlocuit cu predarea istoriei religiilor. in anul 1877, profesorul C. R. Tiele (1830-1902) din Leiden (sudul Olandei) publicd o lucrare deschizatoare de drumuri: “Schitele (bazele) istoriei religiilor”. impreuna cu Ernest Renan (1823-1892). Tiele propune ca stiinta religiilor s4 devina teologia viitorului. Adoptat si valorificat de cercul de exegeti de la Gottingen, “Manualul” ui Tiele va fi la originea gcolii de istorie a religiilor ale carei idei au fost dezvoltate de citre Rudolf Bultmann pana in zilele noastre. in 1880, este creata, la Paris, catedra de istorie a religiilor de la Collége de France, fondat, in 1534, de catre Frangois I dupa modelul Colegiului de trei limbi existent la Louvain (denumirea franceza a orasului belgian Leuven), din 1517. fn timp ce Albert Réville 81854-1908) incepe sa predea aici, paul de Broglie (1834-1895) tine primele cursuri de istorie a religiilor la Institutul Catolic. in acelasi an, 1880, se infiinteazi “Revista de istorie a religiilor” si muzeul Guilmet, deschis la Lyon, isi asteapta transferul la paris. Urmandu-l pe Otfried Miiller, alti istorici au abordat studiul sistematic al religiilor Indiei, Egiptului, Iranului si Asiriei.y Scoala istorica va continua si puna la baza cercetarii sale studiul critic al fiecarei religii, menfinand alaturi de aceasta munca/studiu de monografie un studiu general al religiilor, dar total independent de orice sistem filosofic. Se vor crea catedre in Statele Unite, Anglia, Italia, Elvetia, Suedia, Belgia, germania. Istoria religiilor igi va cuceri un loc in cadrul programelor invatémantului universitar. intre 11-27 septembrie 1893, se reuneste, la Chicago, “Parlamentul religiilor” din care fac parte atat specialigti, cat si reprezentanti ai marilor religii ale globului. Aceast4 intrunire oferi prilejul unui schimb pagnic de idei religioase si al unei cercetiri istorice in diferite domenii. Ea este, de asemenea, “o stralucit’ manifestare a sentimentului religios”. in 1900, Parisul inaugureaza seria de Congrese internationale de istorie a religiilor. La sfarsitul unui secol bogat in descoperiri si fecund (rodnic) datorita numerosilor cercetatori si infruntarii de gcoli si metode, stiinta religiilor, in formare inca din perioada Renasterii, s-a constituit intr-o disciplina independenti consacrata unui vast domeniu al culturii umane: cunoasterea omului religios de la origini pana in epoca noastra. Vastele perspective ale secolului al XX-lea in secolul al XX-lea, perspectivele cercetirii se largese considerabil. Dupa Hliade (Nostalgia originilor, Paris, 1971, p. 37), anul 1912 “a fost un an important in istoria studierii stiinfifice a religiei”. {ntr-adevar, patru moduri de abordare diferite se afirma in publicafii care se vor, fiecare, normative. In “Formele eiementare ale vietii religioase”, Emile Durkheim (1858-1917) considera totemismul ca religie originara (initiala, de inceput) si afirma dimensiunea sociala ca fiind element esential in orice religie.20 Wilhelm schmidt (1868-1954) publica primul volum al monumentalei sale lucrari “Originea ideii de Dumnezeu”, in care el incearcd si dezvaluie, cu ajutorul metodei etnologice istorico-culturale, credinfa oamenilor primitivi intr-o Fiinta Suprema. in 1912, de asemenea, Freud gi termina lucrarea sa “Totem sli tabu” si C. G. Jung publica “Modifieari si simboluri ale libidoului”. Teza freudiana care sustine ca la originea religiei si a societatii se afla un omor promordial este respinsa de catre toti istoricii religiilor, dar studiul inconstientului, al simbolurilor gi al miturilor se dovedeste util (profitabil). Contrar parerii lui Freud, Jang apreciaza valoarea psihologica a religiei gi insista pe ambivalenta imaginilor (reprezentarilor) religioase in inconstient. Raffaello Pettazzoni publica, in 1912, monografia sa “Religia primitiva in Sardinia” inceputul unei actiuni (lucrari) care are pretentia de a grupa (reuni) rezultatele diverselor cercetari intr-o perspectiva generala. Pattazzoni se considera un istoric si modul siu de abordare este diferit de cel al sociologului sau al psihologului. Ss El ia in serios dimensiunile istoriei religiilor si insista pe (caracterul istoric al ) istoricitatea oricarui fenomen religios. “in forul istoriei, va spune el, orice phainomenon este un genomenon”. Totusi, Pettazzoni vede pericolul unei stiinte a religiilor care s-ar concentra exclusiv pe originea si dezvoltarea diferitelor forme religioase. De aceea, insista foarte mult pe complementaritatea fenomenologiei si a istoriei. Sociologia, etnologia, psihologia si fenomenologia vor constitui patru mari moduri de abordare a omului religios. Stinga religiilor ramane, in esenfa, o stiinfa istorica, pentru ca orice experienta religioasa se situeaza intr-un context istoric, cultural, economic si social. Tocmai din cauza conditionarii istorice a fiecdrui fenomen religios, istoricul religiilor este obligat sa-gi organizeze cercetarea dupa metoda istorica. Istoria religiilor are nevoie de o baza solida constituita din izvoare istorice (texte, documente originale). In aceasta optica, se impun diverse demersuri cum ar fi cercetarea arheologica, es) epigrafica si paleografica, analiza filologica, critica traditiilor scrise sau orale, a se21 miturilor si a obiceiurilor, examinarea riturilor si a cultelor. Cu alte cuvinte, fiecare document religios trebuie sa fie tratat in mod critic. Asa cum Eliade a subliniat de nenumiarate ori, de nenumirate ori, trebuie sa se tind seama de dubla eterogeneitate a documentelor, eterogeneitatea istorica si eterogeneitatea structurala. in secolul al XX-lea, s-a ridicat o pleiada de istorici ai religiilor care au prezentat critic documentele religioase ale umanitafii, au fixat jaloanele evolutiei diacronice a religiilor si au formulat numeroase si serioase ipoteze de lucru. Douad mari surse s-au impus in decursul secolului in sprijinul cunoasterii omului religios: marile religii ale Asiei si religiile popoarelor care nu au cunoscut scrisul. Este imposibil s4 schitim aici marele evantai al cercetarilor gi al metodelor care, in mai putin de un secol, ne-au reinnoit, intr-adevar, cunostintele despre omul religios si au facut din istoria religiilor o disciplind esenfiald a stiintelor umane. Altii au facut un astfel de studiu si au facut-o admirabil. Cercetarile despre istoria religiilor in lumea occidentala si despre metodele sale, intreprinse de H. Pinard de la Boullaye in “Studiul comparat al religiilor” (2 volume, Paris, 1929) au fost continuate intr-o optica similara de critic comparata de Mircea Eliade, care publica “Istoria religiilor de la 1912 pana in zilele noastre” in “Nostalgia originilor” (Paris, 1971, p. 37-86) si de Michel Meslin intr-o lucrare recenta “Pentru o stiinta a religiilor” (Paris, 1973). O pretioasé documentatie critica , antologica si bibliografica tocmai a fost publicata de Jacques Waardenburg: “Metode fundamentale de abordare in studierea religici” (2 volume, Paris, Haga, 1973-1974). Foarte recent au fost deschise noi perspective prin lucrarile lui Dumézil si Eliade. Georges Dumézil, nascut la Paris in 1898, a reluat dosarul indo-european gi I- a supus unui nou punct de vedere. El considera ca cercetarea trebuie si se sprijine (bazeze), in acelasi timp, pe fenomenele religioase gi institutionale si pe corespondentele/analogiile lor la diferite popoare ariene. Depasind, mai intai, metoda comparataé a lui Max Miller si a lui James Frazer, ca gi ecuatiile lor onomastice/referitoare la nume, apoi comparafia tipologica folosita in sociologie si in22 etnologie pentru a regdsi un prototip comun fenomenelor sociale., Dumézil pune la punct o metoda comparativa genetica. Prin aceasta comparatie, el incearcd s4 obtina in domeniul indo-european $i referitor lsa fenomenele religioase, ceea ce lingvistica comparata a reusit sa obfind referitor la fenomenele de care se ocupa: “o imagine cat mai exacta a unui sistem preistoric determinat, din care a supravietuit, in buna parte, un anumit numar de sisteme istoric atestate”. Ceea ce este important/intereseaza este sa faci (a face) etnologie sau sociologie religioasa, nici o istorie a institutiilor, ci de a cerceta sistemul, structurile, mecanismele, echilibrele constitutive din interiorul mitologiei, teologiei gi liturghiei. Multiplicarea corespondentelor (analogiilor) conduce la ideea unei mosteniri. Ca orice om, indo-europeanul avea un sistem de gandire. Religia sa era, si ea, un sistem caruia Dumézil i-a gasit, in cele din urma, principalele articulafii. Dupa cincizeci de ani de studii comparate anevoioase facute la nivelul (in cadrul) miturilor gi al epopeilor, al ritualurilor gi al liturghiei, al textelor sacre gi al teologiei, se degaja un fond considerabil de elemente comune organizate in SSS structuri complexe care reprezinté mostenirea unei ideologii functionale gi ierarhizate: puterea magica si juridica, forta fizicd folosita in razboaie si fecunditatea supusa celorlalte doua, dar indispensabila dezvoltarii lor. Ideologia tripartida se intélneste la cele trei clase sociale ale numeroaselor popoare ariene. Dumézil a mai aratat cd teologia sau discursul despre zei ocupa un loc central in gandirea religioasa a popoarelor indo-europene. In aceasta teologie se recunoaste un grup central de divinitati solidare, care isi impart /repartizeaza) sacrul conform planului trifunctional. In India Vedelor apare clar 0 asociere de trei cupluri de zei dispusi,(egalonati) pe trei niveluri. Zeii Mitra-Varuna, stapAnii acesteia (de aici) si a celeilalte lumi. Indra insotit de marut, un batalion de tineri razboinici, proclama faptele eroice (vitejia) si victoria. Nasatya sau Asvin sunt datatorii de sanatate, tinerete, fecunditate care produc (asigura) abundenta (numarul mare de) in oameni si turme/cirezi. Suntem in prezenfa unei teologii articulate si structurate intr-o maniera tripartida. Zeii celor trei functiuni se regisesc la Bogazkéy ca principali zei ai23 societatii hitite, in Iran, la popoarele italice si scandinave. Astfel, sistemele teologice indo-iraniene, italice si germanice exprima toata ideologia celor trei functiuni. Este vorba de o mostenire comuna indo-europeana ale carei norme le regasim, in acelasi timp, in teologie, in mitologie, in epopee si in intreaga organizare sociala: puterea $i sacrul, forta si apararea, fecunditatea gsi bogatia. Teologiei celor trei functiuni ii corespunde ideologia tripartida a societatii indo-europene. La capatul unor studii (cercetari) perseverente si a unor descoperiri spectaculare, Georges Dumézil a reusit sa scoata la iveala structurile mentale gi arheologia comportamentului omului religios indo-european arhaic. Mircea Eliade, nascut Ja Bucuresti in 1907, incearca sa ridice istoria religiilor la rangul de stiina totala. Dupa parerea sa, la sfargitul cercetirii strict istorice trebuie abordat demersul fenomenologic, caci, orice fenomen religios constituie 0 experient sui generis (unica in felul ei) suscitaté de intélnirea omului cu sacrul. De aceea, trebuie scoasa in evidenfa partea (aspectul) simbolicd si spirituala, ca si coerenta interioara a fenomenelor religioase sesizate (percepute, observate) in acelasi timp in conditionarea lor istorica gi in optica comportamentului omului religios. Demersul fenomenologic incearca si aprofundeze semnificatiile si articulatiile acestui comportament pentru a reusi sa descifreze fenomenele religioase ca ———— experienfe ale omului in incercarea sa de a transcede temporalul si de a lua contact cu realitatea ultima, Dupa inventarul stiintific gi critic al difcritelor situatii istorice si al comportamentului, trebuie incercataé degajarea structurii acestor comportamente. Dupa identificarea fenomenelor religioase si clasificarea lor dupa o anumita morfologie si tipologie, fenomenologul cedeaza locul hermeneutului, care are sarcina (misiunea) de a face exegeza fenomenelor, de a le interpreta si de a le ordona intr-o perspectiva generala. Hermeneutica descifreaza continutul transistoric al fenomenelor religioase pentru a transmite mesajul omului de astazi. La urma urmelor, prin triplul demers istoric, fenomenologic si hermeneutic, istoria religiilor are ca scop final studierea (cunoasterea ) omului religios ca om total.24 Opera lui Eliade este in intregime centrata pe homo religiosus. Acest om, zice Efiade, descopera sacrul ca pe o realitate absoluta care transcede lumea, dar se manifesta in ea. Mitul furnizeazi omului societatii arhaice explicatia lumii si a existenfei sale. El igi dezvaluie originea lucrurilor, institutiilor, structurilor spatiului si timpului. In aceasta revelatie, omul gaseste mari bogatii spirituale care ii permit s4-si depaseasca limitele si sd se conformeze paradigmelor constituite la origini. Ritualul fi permite reproducerea gestului primordial si imitarea arhetipului care se gaseste in lumea supranaturala. Fiecare hierofanie vorbeste omului prin simbol. Ea ii permite 0 percepere directa a realitatii transcendente gi ii reveleazd modalitati ale realului care nu sunt evidente prin ele insele. Conform parerii lui Eliade, gandirea simbolica precede limbajul; ea apartine substantei vietii religioase. Comportamentul mitic se Tegaseste la toate stadiile (fazele de dezvoltare) ale omenirii, cdci mitul gi ritul ii permit omului si redevind contemporan cu evenimentul primordial. Astfel, mitul, ritul si simbolul isi pastreaz intreaga lor valoare pentru omul marilor religii. in aceste religii, exista, totugi, un element nou, experienta luminii. Aceasta experienta il ajuti pe homo religiosus si descopere lumea supranaturala gi, in plus, ea produce o tuptura in existenta sa: ea devine experienfa de méantuire. Eliade insisté nu o data asupra cazului unic al iudeo-crestinismului, purtator al revelatiei unui Dumnezeu personal, care se reveleaza in istorie: de unde, o conceptie liniara si ireversibila a timpului si a mantuirii. In optica lui Eliade, stiinta religiilor trebuie s4 devina o disciplina totald. In ultima analiza’ a campului foarte vast si foarte eterogen al hioerofaniilor, Mircea Eliade cerceteaza articulafiile fundamentale si corespondentele (analogiile) pentru a descoperi arheologia comportamentului, structurile gandirii, logica simbolica si universul mental al omului religios. C Ups 3042 >) ee 04?) se