Baudelaire - Florile Răului

Florile răului, Epavele, Noile flori ale răului și Alte poeme
de Charles Baudelaire
© 2014 Casa de Editură Max Blecher
pentru prezenta ediție
Editor: Claudiu Komartin

Lector: Rita Chirian
Concept grafic: Ana Toma
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

BAUDELAIRE, CHARLES
Florile răului ; Epavele ; Noile flori ale răului ; Alte poeme /
Charles Baudelaire ; cu o notiță introd. de Théophile Gautier ;
trad., tab. cronologic și note de Octavian Soviany. - Bistrița :
Casa de Editură Max Blecher, 2014
ISBN 978-606-8577-14-2
I. Gautier, Théophile (pref.)

II. Soviany, Octavian (trad. ; tab. cronologic)
821.133.1-1=135.1
Charles Baudelaire
Florile răului
Epavele
Noile flori ale răului
Alte poeme
Cu o notiță introductivă
de Théophile Gautier
Traducere, tabel cronologic și note

de Octavian Soviany
Casa de Editură
Max Blecher
2014
CHARLES BAUDELAIRE 5
CHARLES BAUDELAIRE
1
Prima dată l-am întâlnit pe Baudelaire pe la mijlocul lui 1849

la Hôtel Pimodan, unde ocupam, aproape de Fernand Boissart, un
apartament fantastic, ce comunica cu al său printr-o scară secretă,
ascunsă în grosimea peretelui, pe care trebuie că o bântuiau umbrele
frumoaselor iubite cândva de Lauzun2. Aici puteau fi găsite acea
superbă Marix care, foarte tânără, pozase pentru Mignon de Scheffer,
iar mai târziu pentru Gloria distribuind coroane de Paul Delaroche,
ca și cealaltă frumusețe, pe atunci în toată splendoarea ei, care i-a
inspirat lui Clesinger Femeia cu șarpele, acea marmură în care durerea
se aseamănă cu paroxismul plăcerii și care palpită cu o intensitate de
viață pe care dalta n-o atinsese niciodată până atunci și nici n-o va mai
atinge niciodată.
Baudelaire era încă un talent inedit, pregătindu-se din umbră
pentru lumină, cu acea voință tenace care, la el, însoțea inspirația,
dar numele lui începea deja să se răspândească printre poeți și artiști
cu un oarecare freamăt de așteptare, iar tânăra generație, cea venită
după marea generație de la 1830, părea să conteze tare pe el. În
cenaclul misterios unde se pregăteau viitoarele reputații, trecea drept
cel mai bun. Auzisem adesea de el, dar nu-i cunoșteam nicio operă.
Aspectul său m-a frapat; avea părul de un negru încântător, tuns
foarte scurt; acest păr care își lăsa vârfurile regulate pe fruntea de
o albeață strălucitoare îi împodobea capul cu un fel de coif sarazin:
ochii – de culoarea tutunului de Spania – aveau o privire spirituală,
profundă, și cu o putere de pătrundere poate puțin prea insistentă; cât
despre gură – mobilată cu niște dinți foarte albi – aceasta adăpostea,
sub mustața mică și îngrijită care-i umbrea conturul, niște sinuozități
1
Acest text al lui Théophile Gautier prefața ediția din 1868 (prima postumă) a
Florilor răului.
2
Antonin Nompar de Camont, duce de Lauzun (1633-1723) – vestit militar
gentilom și curtezan francez din secolul al XVII-lea.
6 NOTIȚĂ INTRODUCTIVĂ
mobile, ironice și pline de voluptate, întocmai ca buzele personajelor

pictate de Leonardo da Vinci; nasul, fin și delicat, puțin rotunjit, cu
narine fremătătoare, părea că respiră vagi parfumuri îndepărtate; o
gropiță bine conturată îi accentua bărbia, ca ultima lovitură de daltă
a unui sculptor, obrajii, rași cu îngrijire, contrastau prin nuanța lor
albăstrie, catifelată de pudra de orez, cu culoarea rumenă a pomeților;
gâtul, de o albeață și eleganță feminină, apărea degajat, ivindu-se
dintr-un guler de cămașă răsfrânt și o cravată îngustă din mătase de
India în carouri. Purta o haină trei-sferturi de stofă neagră lustruită și
strălucitoare, pantaloni de culoarea alunei, ciorapi albi și niște pantofi
de lac, totul foarte curat și cu meticulozitate corect, cu o dorință
secretă de simplitate englezească și cu intenția de a se diferenția de
genul artist, cu pălărie moale de fetru, vestă de catifea, bluză roșie,
barbă prolixă și pletele ciufulite. Nimic prea nou sau prea bătător la
ochi în această riguroasă ținută. Charles Baudelaire era dintre acei
dandies sobri care își freacă hainele cu glaspapir pentru a le îndepărta
strălucirea sărbătorească și orice urmă de nou, atât de dragi filistinului
și atât de dezagreabile pentru gentlemanul adevărat. Mai târziu și-a
ras și mustața, găsind că aceasta e o rămășiță a vechiului șic pitoresc
pe care ar fi pueril și burghez s-o păstreze. Astfel, eliberată de toate
firele de păr superflue, fața lui semăna cu cea a lui Lawrence Sterne,
asemănare accentuată de obiceiul pe care îl avea Baudelaire de a-și
duce, în timp ce vorbea, arătătorul la tâmplă, aceasta fiind, după cum
se știe, atitudinea din portretul umoristului englez așezat la începutul
cărților sale. Iată impresia exterioară pe care mi-a lăsat-o, la prima
noastră întrevedere, viitorul autor al Florilor răului.
Am găsit în Noile camee pariziene ale lui Théodore de Banville,
unul dintre cei mai constanți și mai iubiți prieteni ai poetului căruia
îi deplângem pierderea, acest portret de tinerețe și, ca să spunem așa,
avant la lettre. Permiteți-mi să transcriu aceste rânduri de proză, egale
în perfecțiune cu cele mai frumoase versuri; ele redau o fizionomie
a lui Baudelaire puțin cunoscută și repede dispărută, care nu se mai
regăsește decât aici: „Un portret pictat de Émile Deroy, care reprezintă
una din rarele capodopere realizate de pictura modernă, ni-l arată pe
Charles Baudelaire la douăzeci de ani, în momentul când, bogat, fericit,
iubit, deja celebru, își scria primele versuri, aclamate de Parisul care
impune totul restului lumii. Ce rar exemplu al unui chip cu adevărat
divin, reunind toate șansele, toate forțele și toate seducțiile irezistibile!
Sprâncenele sunt pure, alungite, într-o mare arcuire dulce și acoperă
niște pleoape orientale, calde, viu colorate; ochii, prelungi, negri,
adânci, cu o flacără fără egal, mângâietori și imperioși îmbrățișează,
întreabă, oglindesc tot ce îi înconjoară; nasul grațios, ironic, ale cărui
planuri sunt bine puse în relief și al cărui vârf e puțin rotunjit și împins
în față, te face să te gândești numaidecât la celebra frază a poetului:
Sufletul meu plutește prin parfumuri, așa cum sufletele altor oameni
plutesc prin muzică! Gura e arcuită, deja rafinată de spirit, dar în
momentul acela încă purpurie, cu o frumoasă carnație care te duce cu
gândul la splendoarea fructelor. Bărbia este rotunjită, dar cu un relief
bine conturat, puternică, precum a lui Balzac. Toată această față este
de o paloare caldă, brună, de sub care transpar tonurile trandafirii
ale unui sânge bogat și frumos; o barbă copilărească, ideală, de tânăr
zeu o împodobește; fruntea, înaltă, largă, magnific desenată, este
ornamentată de un păr negru, des și încântător, care, ondulat din
naștere și buclat ca cel al lui Paganini, se revarsă pe un gât de Achile
sau Antinous.”
N-ar trebui să luăm acest portret în toată litera lui, căci el e
perceput din perspectiva picturii și poeziei și înfrumusețat printr-o
dublă idealizare, dar asta nu-l face mai puțin sincer, tocmai în
momentul acela Charles Baudelaire își atinsese frumusețea superlativă
și înflorirea desăvârșită, așa cum o dovedește această mărturie fidelă.
Rareori se întâmplă ca un poet, ca un artist să fie cunoscut sub primele
și încântătoarele sale aspecte. Reputația nu îi vine decât mai târziu,
când deja oboseala studiului, lupta vieții și tortura pasiunilor i-au
alterat fizionomia de început; nu-i mai lasă decât o mască uzată,
veștedă, pe care fiecare durere și-a pus, în chip de stigmat, o vânătaie
sau un rid. Această ultimă imagine, care își are frumusețea ei, e cea de
care ne amintim. Așa a fost Alfred de Musset în prima lui tinerețe, ai
spune că e însuși Phoebus Apollo, cu părul său blond, iar medalionul
lui David ni-l înfățișează aproape ca pe un zeu. La această singularitate,
care pare să evite orice urmă de afectare, se adaugă o anumită savoare
exotică și ceva ca un parfum îndepărtat al ținuturilor mai îndrăgite de

soare. Ni se spune că Baudelaire a călătorit multă vreme prin India și
totul se explică în felul acesta.
În contrast cu moravurile oarecum libertine ale artiștilor,
Baudelaire avea vanitatea de a respecta cele mai stricte conveniențe, iar
politețea lui era excesivă, până la a părea afectată. Își cântărea frazele,
nu întrebuința decât cuvinte bine alese și pronunța anumite vorbe
într-o manieră particulară, ca și cum ar fi vrut să le sublinieze și să le
dea o importanță misterioasă. Avea în voce italice și majuscule inițiale.
Disprețuia gustul pentru caricatură, atât de apreciat la Hôtel Pimodan,
căci i se părea grosolan și artificios, dar nu-și refuza paradoxalul și
excesivul. Cu un aer foarte simplu, foarte firesc și perfect detașat, ca
și cum ar fi debitat un loc comun à la Prudhomme despre frumusețe
sau despre asprimea temperaturii, lansa câte o axiomă satanic de
monstruoasă sau susținea cu un perfect sânge rece câte o teorie de o
matematică extravaganță, căci aducea o metodă riguroasă în susținerea
nebuniilor sale. Spiritul nu i se vădea nici în cuvinte, nici în trăsături,
dar vedea lucrurile dintr-o perspectivă particulară, care își schimba
tot timpul contururile, asemenea obiectelor privite de la înălțime, și
sesiza raporturi imperceptibile pentru alții, a căror bizarerie logică
ne frapa. Gesturile sale erau lente, rare și sobre, cu mâinile mereu
aproape de corp, deoarece avea oroare de gesticulația meridională. Nu-i
plăcea nici locvacitatea, iar răceala britanică i se părea de bun gust.
Ai fi putut spune despre el că este un dandy rătăcit prin boemă, dar
păstrându-și și acolo rangul, manierele și acel cult pentru sine însuși
ce îi caracterizează pe oamenii îmbibați de principiile lui Brummel.
Așa mi s-a înfățișat la această primă întâlnire, a cărei amintire îmi
este la fel de prezentă ca și cum ea s-ar fi petrecut ieri și aș putea să-i
desenez tabloul din memorie.
Eram în marele salon, în cel mai curat stil Ludovic al XV-lea,
cu lemnăriile lui poleite cu un aur întunecat, dar de o admirabilă
tonalitate, cu cornișa sa, pe ale cărei reliefuri vreun elev al lui Lesueur
sau Poussin, lucrând la Hôtel Lambert, pictase niște nimfe urmărite
de satiri prin trestii, după moda mitologică a epocii. Pe vastul șemineu
de marmură serancolină, pătată cu alb și roșu, se ridica, în chip de
ceasornic un elefant aurit, harnașat ca elefanții lui Porus la luptă de

către Lebrun, ce purta pe spate un turn de război pe care era înscris
un cadran de email cu cifre albastre. Fotoliile și canapelele erau vechi,
acoperite de tapiserii în culori fanate, care reprezentau scene de
vânătoare închipuite de Oudry3 sau Desportes4. Aici, în acest salon, își
ținea ședințele clubul hașișinilor (al mâncătorilor de hașiș) din care
făceam parte și pe care l-am descris altă dată, cu extazurile, visele și
halucinațiile lui, urmate de o tristețe teribilă.
Așa cum spuneam, proprietarul locuinței era Fernand Boissard,
al cărui păr blond, tuns scurt și buclat, pielea albă și rumenă, ochii
cenușii, care scăpărau de lumină și spirit, gura roșie și dinții ca
niște perle păreau să indice o exuberanță și o sănătate rubensiană,
promițând o viață prelungită dincolo de limitele sale obișnuite. Dar,
vai, cine poate să prevadă soarta cuiva? Boissard, căruia nu-i lipsea
nici una din condițiile fericirii și care nu cunoscuse nici măcar mizeria
veselă a băieților de familie, s-a stins acum câțiva ani, după ce reușise
să supraviețuiască mult timp, de aceeași boală ca și Baudelaire. Era un
tânăr dotat: poseda inteligența cea mai deschisă; se pricepea la fel de
bine la poezie, pictură și muzică; la el însă poate că diletantul îi dăuna
artistului; admirația îi lua prea mult timp și se epuiza în entuziasme;
fără îndoială că, dacă nevoia l-ar fi constrâns cu mâna ei de fier, ar fi
putut să fie un excelent pictor. Succesul pe care l-a obținut la Salon
cu Un episod al retragerii din Rusia este cea mai bună dovadă. Dar,
fără să abandoneze pictura, el se lăsa distras și de alte arte: cânta la
vioară, organiza cvartete, îi descifra pe Bach, Beethoven, Meyerbeer
și Mendelsohn, învăța limbi, scria critică și făcea sonete încântătoare.
Era un mare voluptuos în materie de artă și nimeni nu s-a bucurat
de o capodoperă cu mai mult rafinament, cu mai multă pasiune și
senzualitate decât el; din cauză că admira frumosul, uita să-l exprime
și credea că poate reda ceea ce simțise atât de adânc. Conversația lui
era încântătoare, plină de veselie și neprevăzut; poseda, lucru rar,
3
Jean-Baptste Oudry (1686-1755) – pictor și gravor francez, reprezentant al
rococo-ului.
4
Alexandre-François Desportes (1671-1743) – pictor francez, considerat
fondatorul picturii animaliere în Franța.
inventivitatea cuvintelor și a frazelor și tot felul de expresii, plăcut

de bizare, concetti italienești și agudezas spaniole îți treceau pe
dinaintea ochilor, când îl ascultai vorbind, ca acele figuri fantaste
ale lui Callot care fac grimase grațioase și comice. Iubitor de senzații
rare, fie ele oricât de primejdioase, ca și Baudelaire, voia să cunoască
acele paradisuri artificiale care, mai târziu, te fac să plătești atât de
scump extazurile lor mincinoase, iar abuzul de hașiș trebuie că i-a
alterat sănătatea robustă și înfloritoare. Amintirea acestui prieten din
tinerețe, cu care am locuit sub același acoperiș, a acestui romantic din
vremurile bune, necercetat de glorie, căci ținea prea mult la a celorlalți
pentru a se mai gândi și la a sa, nu e câtuși de puțin nepotrivită în
aceste notițe, destinate să prefațeze operele complete ale unui defunct
care ne-a fost prieten amândurora.
Se mai găsea acolo în ziua acelei vizite Jean Feuchères, un sculptor
din rasa lui Jean Goujon, a lui Germain Pilon5 și Benvenuto Cellini, a
cărui operă plină de gust, inventivitate și grație a dispărut aproape în
totalitate, acaparată de industrie și comerț și atribuită, cum o și merită
de altfel, unor nume dintre cele mai ilustre, pentru a li se putea vinde
mai bine amatorilor bogați, care nu erau, de fapt, înșelați. Feuchères,
pe lângă darurile sale de sculptor, poseda și un incredibil talent de
imitator și niciun actor nu realiza imitații ca ale lui. Este imitatorul
dialogurilor comice dintre sergentul Bridas și pușcașul Pitou, al căror
repertoriu a crescut în mod miraculos și care stârnesc și astăzi un râs
irezistibil. Feuchères a murit primul, iar dintre cei patru artiști reuniți
atunci în salonul de la Hôtel Pimodan mai supraviețuiesc numai eu.
Pe o canapea, pe jumătate întinsă și cu cotul sprijinit de o pernă,
în acea imobilitate în care-și făcuse un obicei să pozeze, Marys, într-o
rochie albă, semănată într-un fel ciudat cu buline roșii, asemănătoare
cu niște picături de sânge, asculta distrată paradoxurile lui Baudelaire,
fără a lăsa să-i scape nici cea mai mică expresie de surpriză pe masca ei
de cea mai curată configurație orientală și-și trecea inelele de la mâna
stângă în degetele mâinii drepte, niște mâini la fel de perfecte ca și
corpul ei, căruia mulajul i-a conservat întreaga frumusețe.
5
Germain Pilon (1528 – 1580) – sculptor francez, reprezentant al Renașterii.
Aproape de fereastră, femeia cu șarpele (nu se cuvine să-i dezvălui

aici numele adevărat)6, care-și aruncase pe un fotoliu pelerina neagră și
cea mai încântătoare pălărioară verde, una pe care n-ar fi disprețuit-o
nici Lucy Hocquet, nici doamna Baudrand, își scutura părul frumos,
de un negru sălbatic, ud încă în întregime, deoarece tocmai venise
de la Școala de Natație și din toată făptura ei drapată în muselină, se
răspândea, ca din aceea a unei naiade, mireasma proaspătă a scăldatului.
Dânsa încuraja, din ochi și din zâmbet, această întrecere de vorbe de
spirit și arunca din vreme în vreme câte un cuvânt, când zeflemitor,
când aprobativ, iar disputa reîncepea atunci, încă și mai frumoasă.
S-au dus toate aceste ceasuri încântătoare de tihnă, când
decameronul poeților, al artiștilor și al femeilor frumoase se reunea
pentru a vorbi despre artă, literatură și dragoste, ca în secolul lui
Boccaccio. Timpul, moartea, necesitățile imperioase ale vieții au
dispersat aceste grupuri de libere simpatii, dar amintirea lor a rămas
scumpă tuturor celor ce au avut fericirea să fie admiși în mijlocul
lor, iar atunci când aștern aceste rânduri mă încearcă o involuntară
înduioșare.
La puțin timp după această întâlnire, Baudelaire a venit să mă
vadă pentru a-mi aduce un volum de versuri din partea a doi prieteni
absenți. A vorbit el însuși despre această vizită într-o notiță literară
despre mine, elaborată în niște termeni atât de respectuoși și de
admirativi încât nu îndrăznesc să o reproduc. Începând de atunci, s-a
stabilit între noi o prietenie de-a lungul căreia Baudelaire a vrut mereu
să păstreze atitudinea unui discipol preferat față de un maestru iubit,
deși nu-și datora talentul decât lui însuși și propriei sale originalități.
Niciodată, nici măcar în cadrul celei mai apropiate familiarități, el nu
a părăsit această deferență, pe care o găseam exagerată, și de care m-aș
fi dispensat cu plăcere. A dovedit-o fără reținere în mai multe rânduri,
iar dedicația Florilor răului, care îmi este adresată, consacră în forma
ei lapidară expresia acestui devotament prietenesc și poetic.
6
E vorba de faimoasa Apollonie Sabatier, vestită demimondenă pariziană și
una din muzele lui Baudelaire. Femeia cu șarpele a stârnit un mare scandal în
epocă, deoarece, în realizarea ei, Clesinger s-a folosit de un mulaj luat după
nudul Doamnei Sabatier.
Dacă insist asupra acestor detalii nu este pentru a-mi sublinia –

așa cum se zice – meritele, ci pentru a zugrăvi o parte necunoscută a
sufletului lui Baudelaire. Acest poet, pe care unii vor să-l înfățișeze
ca pe o fire satanică, fascinată de rău și de depravare (din punct de
vedere literar, desigur) era capabil în cel mai înalt grad de dragoste și
de admirație. Or, ceea ce îl distinge pe Satan este tocmai incapacitatea
de a iubi și de a admira. Lumina îl rănește, iar gloria este pentru el un
spectacol insuportabil, în fața căruia își acoperă ochii cu aripile sale
de liliac. Nimeni, nici chiar în epoca de fervoare a romantismului, n-a
posedat în mai mare măsură decât Baudelaire respectul și adorația față
de maeștri; era mereu gata să le plătească tributul legitim de tămâie
pe care îl meritau, fără umilința discipolului, fără fanatismul seidului,
căci era el însuși un maestru, care își avea propriul său regat, propriii
supuși și își bătea propria monedă.
S-ar cuveni poate, după ce am prezentat două portrete ale
lui Baudelaire care îl surprind în toată strălucirea tinereții și în
plenitudinea forțelor sale, să-l înfățișam și așa cum arăta în ultimii săi
ani, înainte ca boala să-și întindă aripa asupra lui și să-și pună pecetea
pe aceste buze care aici nu mai trebuiau să rostească nimic. Chipul i
se subțiase devenind parcă spiritualizat, ochii păreau mai mari, nasul
i se accentuase ușor și se făcuse mai ferm, buzele i se strânseseră,
ascunzând parcă niște secrete sarcastice. În nuanțele odinioară
rumene ale obrajilor se amestecau acum tonurile galbene și arămii ale
oboselii. Cât despre frunte, ușor dezgolită, aceasta câștigase ceva în
mărime și, ca să zic așa, în soliditate, părând cioplită dintr-o marmură
dură. Părul fin, lung și mătăsos, acum mai rar și aproape în întregime
cărunt, se adăuga unei fizionomii îmbătrânite și tinere în același timp,
conferindu-i o înfățișare aproape sacerdotală.
Charles Baudelaire s-a născut pe 21 aprilie 1821, pe strada

Hautfeuille, într-una din acela case vechi, ce aveau într-unul din
colțuri un turnuleț rotund, pe care o edilitate prea îndrăgostită de
liniile drepte și de străzile largi le-a făcut firește să dispară. Era fiul
d-lui Baudelaire, vechi prieten al lui Condorcet și Cabanis, om foarte
distins și instruit, care mai păstra încă acea politețe a secolului al
XVIII-lea pe care moravurile prețios de necivilizate ale erei republicane

nu le-au estompat atât cât se crede. Această calitate a fost moștenită
și de poetul care a păstrat mereu în comportament niște forme de
o urbanitate extremă. Nu se arată ca, în primii lui ani, Baudelaire
să fi fost vreun copil-minune sau să fi cules mulți dintre laurii
premiilor școlare. Și-a trecut chiar anevoie bacalaureatul în litere,
strecurându-se ca prin minune. Derutat fără îndoială de imprevizibilul
întrebărilor, acest băiat, cu un spirit atât de fin și cu niște cunoștințe
atât de temeinice, a părut aproape idiot. Nu avem nici o intenție de a
face dintr-o asemenea inaptitudine aparentă un brevet de capacitate.
Poți să fii copleșit de premii și să ai mult talent. Nu trebuie să rezulte
din acest fapt decât ce nesigure sunt premonițiile pe care le indică
probele academice. Sub aparența școlarului distrat și leneș sau mai
degrabă preocupat de altele, omul real se forma încetul cu încetul,
nevăzut de profesori și de părinți. Domnul Baudelaire a murit și
soția lui, mama lui Charles, s-a recăsătorit cu generalul Aupick, care
a fost mai târziu ambasador la Constantinopol. Disensiunile n-au
întârziat să apară în familie în legătură cu vocația precoce pe care o
manifesta pentru literatură tânărul Baudelaire. Temerile resimțite
de părinți atunci când darul funest al poeziei începe să se manifeste
la fiul lor sunt – vai! – cât se poate de îndreptățite și e injust – după
părerea noastră – că, în biografiile poeților, taților și mamelor lor li
se reproșează ininteligența și prozaismul. Aceștia au de bună seamă
dreptate. Ce existență tristă, precară și demnă de milă (și nu ne referim
aici la încurcăturile bănești) își asumă cel care se angajează pe calea
plină de suferință numită o carieră literară! Din acest moment, el se
poate considera ca și exclus din rândul oamenilor, încetează să mai
acționeze, să mai trăiască, participând la viață ca la un spectacol. Orice
senzație devine la el motiv pentru o analiză, se dedublează involuntar
și, în lipsa altui subiect, devine spionul lui însuși, iar în lipsa unui
cadavru se întinde pe dala neagră de marmură și, printr-un miracol
frecvent în literatură, își înfige scalpelul în propria-i inimă. Și ce
luptă crâncenă cu Ideea, cu acest Proteu imposibil de capturat, care ia
toate formele ca să ascundă mai bine și nu-și rostește oracolul decât
atunci când o silești să-și arate înfățișarea adevărată. Iar pe această
Idee, atunci când o ții, derutată și palpitând, pe genunchiul învingător,

trebuie s-o ridici, s-o îmbraci, să-i pui acea rochie a stilului, atât de
dificil de țesut, de vopsit, de potrivit în cute severe sau grațioase. În
acest joc, susținut mult timp, nervii se irită, creierul se inflamează,
sensibilitatea devine exacerbată și apare nevroza, cu neliniștile sale
ciudate, cu insomniile sale pline de halucinații, cu suferințele sale
imposibil de definit, cu capriciile sale morbide, cu desfrâurile sale
fantaste, cu atracțiile și repugnanțele sale nemotivate, cu energiile sale
nebune și cu stările ei de prostrație iritate, cu căutarea excitanților și
cu dezgustul ei pentru orice aliment sănătos. Nu încărcăm tabloul; mai
multe morți recente îi garantează exactitatea. Și încă nu i-am avut în
vedere decât pe poeții înzestrați cu talent, vizitați de glorie, care, cel
puțin, au sucombat la sânul idealului lor. Cum ar fi acest tablou dacă
am coborî și în limburile unde rătăcesc, laolaltă cu umbrele copiilor
mici, vocațiile născute moarte, tentativele avortate, larvele ideilor
care nu și-au găsit nici aripile, nici forma, căci dorința nu e tot una cu
potența, dragostea – cu posesia. Nu ajunge credința, e necesar darul. În
literatură, ca și în teologie, înfăptuirile nu sunt nimic altceva decât har.
Deși nu bănuiesc acest infern al angoaselor, deoarece pentru a-l
cunoaște temeinic trebuie să-i cobori tu însuți spiralele, călăuzit nu de
Vergiliu sau de Dante, ci de un Lousteau, de un Lucien de Rubempré
sau de oricare altul dintre jurnaliștii lui Balzac. Părinții presimt
instinctiv pericolele și suferințele unei vieți consacrate literaturii,
de care încearcă să-și îndepărteze copiii pe care îi iubesc și cărora le
doresc o viață omenește fericită.
S-au găsit o singură dată de când pământul se rotește în jurul
soarelui un tată și o mamă care își doreau cu ardoare un fiu pentru
a-l consacra poeziei. În acest scop, copilul primi cea mai strălucitoare
educație literară și, printr-o enormă ironie a destinului, a devenit
Chapelain7, autorul Fecioarei. S-ar zice că n-a fost o alegere norocoasă.
Pentru a-l abate de la ideile lui încăpățânate, Baudelaire a fost
trimis în călătorie. L-au expediat foarte departe. Îmbarcat pe un
vapor și recomandat căpitanului, a parcurs mările Indiei, a văzut
7
Jean Chapelain (1595-1674) – poet și critic francez, unul dintre teoreticienii
clasicismului.
Insula Mauritius, Insula Bourbon, Madagascarul, poate Ceylonul,

câteva locuri din Peninsula Gangelui, dar n-a renunțat din pricina
asta la proiectele lui literare. Au încercat în zadar să-l atragă către
comerț; plasamentul mărfurilor îl preocupa prea puțin. Un transport
de vite, destinat să-i alimenteze cu biftecuri pe englezii din India nu i
s-a părut cu nimic mai atrăgător și s-a întors din această călătorie de
cursă lungă doar cu o uluire admirativă, pe care o vă păstra tot restul
vieții. A admirat cerurile pe care strălucesc constelații necunoscute în
Europa, magnificele vegetații gigantice cu parfumuri pătrunzătoare,
pagodele cu bizareria lor plină de eleganță, figurile brune cu drapajul
lor alb, toată această natură exotică, atât de caldă, atât de puternică și
atât de viu colorată, iar în versurile sale recurențe frecvente îl răpesc
din cețurile și noroaiele Parisului spre acele ținuturi de lumină, azur și
parfum. Pe fondul poeziei celei mai sumbre se deschide adesea o fereastră
prin care se zăresc în locul hornurilor întunecate și al acoperișurilor
învăluite în fum, marea albastră a Indiei sau vreun țărmure auriu pe
care îl traversează o siluetă zveltă de malabareză goală pe jumătate,
purtând o amforă pe creștetul capului. Fără să spunem mai mult
despre ceea ce se cuvine ascuns din viața poetului putem bănui că în
timpul acestei călătorii s-a născut pasiunea lui pentru Venera neagră,
pentru care a avut totdeauna un cult.
Când a revenit din îndepărtatele sale peregrinări, ajunsese la
vârsta majoratului: nu mai exista nicio rațiune, nici măcar financiară,
căci devenise, cel puțin pentru o vreme, bogat, care să mai pună
opreliști vocației lui Baudelaire; ea se afirmase rezistând la toate
obstacolele și nimic n-o putuse abate de la ținta ei. Instalat într-un mic
apartament de burlac din același Hôtel Pimodan unde ne vom întâlni
mai târziu, așa cum am arătat la începutul acestei notițe, a început acea
viață de muncă întreruptă și reluată fără încetare, de studii disparate
și leneveli fecunde – cea a oricărui om de litere aflat în căutarea unui
drum propriu. Baudelaire l-a găsit în curând, el a descoperit, nu
dincoace, ci dincolo de romantism, un teritoriu neexplorat, un fel de
Kamceatkă sălbatică și zburlită, la al cărei capăt extrem și-a clădit –
cum spune Saint-Beuve care îl aprecia – un chioșc sau mai degrabă o
iurtă cu o arhitectură bizară.
Mai multe piese care figurează în Florile răului fuseseră compuse

deja. Ca toți poeții născuți, încă de la începuturile lui, Baudelaire
poseda o formă și era stăpân pe un stil, pe care le-a accentuat și le-a
cizelat mai târziu, dar în aceeași direcție. Baudelaire a fost adesea
acuzat de bizarerii căutate, de o originalitate dorită și obținută cu orice
preț, dar mai cu seamă i s-a reproșat manierismul. Asupra acestui
punct trebuie să ne oprim înainte de a merge mai departe. Există
oameni care sunt, prin natura lor, manieriști. Simplitatea înseamnă la
ei afectare, un fel de manierism răsturnat. Ar trebui să caute îndelung
și să lucreze mult pentru a deveni simpli. Circumvoluțiunile lor se
pliază de așa manieră încât ideile se răsucesc, se încolăcesc, formează
spirale în loc să urmeze linia dreaptă. Gândurile cele mai complicate,
mai subtile, mai intense le vin lor pentru prima dată. Ei văd lucrurile
dintr-un unghi particular, care își modifică aspectul și perspectiva.
Dintre toate imaginile, cele mai bizare, cele mai insolite, cele mai
fantast îndepărtate de subiectul tratat sunt percepute de ei în primul
rând și știu să le atașeze la trama lor printr-un fir misterios, descâlcit
de îndată. Baudelaire era un asemenea spirit, iar acolo unde critica a
vrut să vadă travaliul, elaborarea, deșănțarea, paroxismul unor opinii
preconcepute, nu avem de a face decât cu dezvoltarea liberă și firească
a unei individualități. Aceste compoziții în versuri, cu o savoare atât
de subtilă și stranie, închise în flacoane și atent cizelate, nu l-au costat
mai mult decât l-ar fi costat pe altul niște locuri comune prost rimate.
Baudelaire, deși nutrea pentru maeștrii cei mari din vechime
admirația pe care aceștia o merită din punct de vedere istoric, nu
și-a făcut dintr-înșii niște modele – ei avuseseră norocul să apară în
tinerețea lumii, în zorii, ca să zicem așa, ai umanității, când nimic
încă nu fusese exprimat, și când toate formele, toate imaginile și
toate sentimentele aveau farmecul unei prospețimi virginale. Marile
locuri comune care constituie fondul poeziei omenești erau atunci
în deplina lor înflorire, dovedindu-se suficiente pentru niște genii
simple, ce se adresau unui popor infantil, dar, fiind mereu repetate,
aceste teme generale ale poeziei s-au uzat, așa cum se întâmplă și
cu monedele, care, circulând prea mult, își tocesc în cele din urmă
amprenta, iar viața, care devenise de altfel mai complexă, încărcată cu
mai multe noțiuni și idei, nu mai putea să fie reprezentată prin niște
compoziții artificiale, realizate în spiritul altei epoci. Dacă adevărata
inocență este fermecătoare, coțcăriile care vor să mimeze neștiința
ne agasează și ne displac. Nota particulară a secolului al XIX-lea nu
este cu siguranță naivitatea, iar pentru a-și exprima gândirea, limba
și solicitările e nevoie de un idiom ceva mai compozit decât limbajul
clasicilor. Literatura e la fel ca și ziua: are dimineață, amiază, seară și
noapte. Fără a dizerta în mod inutil dacă sunt de preferat zorile sau
amurgul, trebuie să pictăm ora la care ne găsim, cu o paletă încărcată
cu culorile necesare pentru a reda efectele specifice unei asemenea
ore. Amurgul nu e oare la fel de frumos ca și aurora? Norii de aramă,
aurul verde, tonalitățile de turcoază ce se amestecă cu safirul, toate
aceste tente care ard și se descompun în marele incendiu final, norii cu
forme stranii și monstruoase, pe care șuvoaiele de lumină îi străpung
și care par ruinele gigantice ale unui Babel aerian nu oferă oare la fel
de multă poezie ca și Aurora cu degete trandafirii, pe care nu se cuvine
totuși s-o disprețuim? Dar Orele care preced carul Zilei pe plafonul lui
Guido Reni și-au luat de mult zborul.
Poetul Florilor răului iubea ceea ce impropriu numim stilul
decadenței și care nu este altceva decât arta ajunsă la acel grad de
maturitate extremă pe care o impun sorii lor oblici civilizațiilor
îmbătrânite; stil ingenios, complicat, savant, plin de nuanțe și căutări,
depășind mereu granițele limbii, împrumutându-se din limbajele
tehnice, preluând culori de pe toate paletele, note de pe toate
claviaturile, încercând să redea gândirea în ceea ce are mai inefabil,
iar forma în contururile ei cele mai vagi și mai evanescente, ascultând,
pentru a le tălmăci, confesiunile subtile ale nevrozei, mărturisirea
pasiunilor depravate, pe cale de a îmbătrâni, și halucinațiile ideii
fixe abătându-se către nebunie. Stilul decadenței este cuvântul cel
din urmă al Verbului somat să exprime totul și împins spre lipsa de
măsură extremă. Putem aminti, în legătură cu el, limba marmorată
deja de verdețurile descompunerii și parcă fezandată a Imperiului
Roman târziu și rafinamentele complicate ale școlii bizantine, ultima
formă a artei grecești intrate în dezagregare; dar acesta este idiomul
necesar și fatal al popoarelor și civilizațiilor la care o viață artificioasă
a luat locul vieții firești și le-a creat oamenilor necesități necunoscute.

De altfel, nu e tocmai comod acest stil disprețuit de pedanți, căci el
exprimă idei noi în forme noi și în cuvinte care n-au fost încă niciodată
auzite. Spre deosebire de stilul clasic, el admite umbra și în această
umbră se agită confuz larvele superstițiilor, fantomele buimăcite ale
insomniei, terorile nocturne, remușcările care tresar și dau înapoi
la cel mai ușor zgomot, visurile monstruoase cărora le pune capăt
doar neputința, fantasmele tenebroase de care s-ar minuna ziua, tot
ce ascunde sufletul mai întunecat, mai diform și mai vag oribil, în
ultima și cea mai adâncă dintre cavernele sale. E de la sine înțeles că
cele o mie patru sute de cuvinte ale dialectului racinian nu îi sunt de
ajuns unui autor care și-a luat sarcina dură de a reda ideile și lucrurile
moderne în ordinea lor complexă și coloratura lor multiplă. De aceea,
Baudelaire, care, în ciuda succeselor sale modeste de la examenul de
bacalaureat, era cu siguranță un bun latinist, li-i prefera lui Vergiliu
și Cicero pe Apulleius, pe Petroniu, pe Juvenal, pe Sfântul Augustin și
pe Tertulian, al cărui stil are strălucirea neagră a abanosului. A mers
chiar până la latina bisericească, până la acele cântări și imnuri în care
rimele înlocuiesc ritmul antic uitat și i-a adresat, sub titlul Franciscae
meae Laudes „unei modiste erudite și credincioase” – aceștia sunt
termenii dedicației – o compoziție latină rimată, în acea formă pe care
Brizeux o numește ternară, elaborată cu trei rime care se succed în loc
să se încrucișeze ca în terținele dantești. La această piesă bizară este
adăugată o notă, nu mai puțin neobișnuită, pe care o vom transcrie,
căci ea explică și întărește ceea ce tocmai spuneam despre idiomurile
decadenței: „Nu i se pare oare cititorului – ca și mie – că limba ultimei
decadențe latine – suspinul unei persoane robuste, deja transformate
și pregătite pentru viața spirituală – este potrivită în mod special
să exprime pasiunea, așa cum o înțelege și o simte lumea poetică
modernă? Mistica este celălalt pol al acestui magnet, Catul și banda lui,
poeți brutali și pur epidermici, nu i-au cunoscut decât polul sensibil.
În această minunată limbă mi se pare că solecismele și barbarismele
îi restituie toate neglijențele unei pasiuni care își uită și-și bate joc de
reguli. Cuvintele, luate într-o accepțiune nouă, revelează stângăcia
fermecătoare a barbarului din nord în fața frumuseții romane. Chiar
calamburul, atunci când traversează această bâlbâială pedantescă, nu

are grația sălbatică și barocă a copilăriei?”
Această idee nu trebuie dusă însă prea departe. Atunci când nu a
încercat să exprime vreo deviație curioasă, o parte insolită a sufletului
sau a lucrurilor, Baudelaire se folosește de o limbă pură, limpede,
clară, corectă și de o asemenea exactitate, încât nici cei mai pretențioși
n-ar avea ce să-i reproșeze. Aceasta se vădește mai cu seamă în proza
lui, unde tratează niște subiecte mai uzuale și mai puțin abstruse
decât în versuri, aproape întotdeauna de o concentrare extremă. Cât
despre opiniile lui filosofice și literare, ele sunt cele ale lui Edgar Poe,
pe care încă nu-l tradusese, dar cu care avea niște afinități speciale.
I se potrivesc și lui frazele pe care le scria despre autorul american
în prefața Povestirilor extraordinare: „Considera progresul, marea
idee modernă, drept o gogoriță și numea perfecționările din mediul
uman cicatrici și abominațiuni rectangulare. El nu credea decât în
ceea ce este imuabil, etern, în self-same și beneficia – privilegiu crud
în mijlocul unei societăți îndrăgostite de sine – de acel mare bun-simț
în maniera lui Machiavelli, care merge în fața înțeleptului ca o coloană
luminoasă prin deșertul istoriei”. Baudelaire avea o desăvârșită oroare
de filantropi, de progresiști, de utilitariști, de umanitariști, de utopiști
și de toți aceia care pretindeau să modifice natura neschimbătoare sau
ordinea fatală a societății. El nu visa nici la suprimarea infernului, nici
la aceea a ghilotinei, întru comoditatea păcătoșilor și a criminalilor; el
nu credea că omul s-a născut bun și admitea perversitatea originară
ca pe un element care se regăsește mereu în sufletele cele mai pure,
perversitatea – aceea proastă sfătuitoare care îl împinge pe om să
săvârșească ceea ce-i este funest tocmai pentru că-i este funest și din
plăcerea de a sfida legea, fără altă finalitate decât nesupunerea, dincolo
de orice senzualitate, de orice profit și de orice farmec. A descoperit și
a flagelat această perversitate la alții, dar și la el însuși, ca un sclav
surprins în timp ce greșește, abținându-se însă de la orice predică,
fiindcă știa că damnațiunea este irevocabilă. Niște critici miopi l-au
acuzat pe nedrept pe Baudelaire de imoralitate, o tema comodă de
bârfă pentru mediocritatea invidioasă și întotdeauna bine primită
de farisei și de filistini. În realitate, nimeni n-a manifestat mai mult
dezgust decât el față de turpitudinile sufletului și hidoșeniile corpului.

Ura răul ca pe o deviație de la matematică și de la normă și, în calitatea
lui de perfect gentleman, îl disprețuia, găsindu-l necuviincios, ridicol,
burghez, și, mai cu seamă, lipsit de rafinament. Iar dacă uneori a tratat
subiecte hidoase, respingătoare și maladive a fost în virtutea acelei
orori și a acelei fascinații care fac ca pasărea să coboare magnetizată în
botul impur al șarpelui; dar, de multe ori, ea rupe farmecul cu o bătaie
viguroasă de aripi și se înalță din nou spre zonele cele mai albastre
ale spiritualității. Pe sigiliul lui ar fi putut fi gravate cuvintele Spleen
și Ideal, care servesc drept titlu primei părți a volumului său. Dacă
buchetul lui e alcătuit din flori stranii, cu culori metalice și parfumuri
amețitoare, al căror caliciu conține, în loc de rouă, lacrimi caustice sau
picături de acqua tofana, ar fi de ripostat că nici nu pot crește altele
în solul negru și saturat de putreziciuni ca pământul de cimitir al
civilizațiilor decrepite, unde se descompun, printre miasme mefitice,
cadavrele secolelor de dinainte; fără îndoială, miozotisul, trandafirii,
margaretele, violetele sunt flori mai plăcute și mai primăvăratice, dar
acestea nu cresc în număr prea mare în noroiul negru cu care sunt
așternute caldarâmurile marilor orașe; și, de altfel, Baudelaire, dacă a
avut gustul vastelor peisaje tropicale, unde izbucnesc, ca în vis, explozii
de arbori de o eleganță bizară și gigantescă, n-a fost decât mediocru
atras de micile locuri câmpenești de la periferie și nu era el cel care să
se bucure, ca filistinii lui Heinrich Heine, de eflorescența romantică a
verdeții primăvăratice sau să se extazieze la ciripitul vrăbiilor.
Lui îi place să îl urmeze pe omul palid, crispat, torsionat, răvășit
de pasiunile artificioase și de adevăratul urât modern prin sinuozitățile
uriașului madrepor al Parisului, să-l surprindă în neliniștile,
angoasele, suferințele, stările sale de apatie sau excitație, în nevrozele
și disperările sale. Ca pe niște noduri de vipere de sub o grămadă de
bălegar ce e dată deoparte, el privește cum colcăie instinctele rele pe
cale de a se naște, obiceiurile josnice ghemuite trândav în propriul
noroi și, în urma acestui spectacol, care îl atrage și îi repugnă, se alege
cu o incurabilă melancolie, căci nu se socotește mai bun decât ceilalți
și suferă văzând bolta curată a cerului și stelele caste voalate de abur
imunzi.
Cu asemenea idei, este evident că Baudelaire se pronunța pentru

autonomia deplină a artei și că nu admitea ca poezia să aibă alt scop
decât pe ea însăși și altă misiune de îndeplinit decât pe aceea de a
stârni în sufletul cititorului senzația de frumos, în sensul absolut al
cuvântului. La această senzație socotea necesar, în vremurile noastre
prea puțin naive, să i se adauge un oarecare efect de surpriză, uimire
și neobișnuit. Pe cât posibil, a alungat din poezie elocința, pasiunea
și realitatea prea fidel calchiată. Așa cum în sculptură nu se pot
întrebuința direct fragmente mulate după natură, el voia ca înainte
de a pătrunde în sfera artei orice obiect să sufere o metamorfoză care
să-l adapteze acestui mediu subtil, idealizându-l și îndepărtându-l de
realitatea trivială. Aceste principii pot să mire atunci când citești unele
piese ale lui Baudelaire unde oroarea pare căutată din plăcere, dar să
nu ne lăsăm înșelați, această oroare este transfigurată prin caracter
și efect, de o rază à la Rembrandt sau de o trăsătură măreață à la
Velasquez, care trădează rasa sub diformitatea sordidă. Amestecând
în cazanul său tot felul de ingrediente fantastic de bizare și cabalistic
de veninoase, Baudelaire poate spune, ca vrăjitoarele din Macbeth:
„Frumosul este oribil, oribilul este frumos”. O asemenea urâțenie
căutată nu este în contradicție așadar cu scopul suprem al artei, iar
bucăți ca Cei șapte bătrâni sau Bătrânelele i-au smuls Sfântului Ioan
al poeziei8 care visează în Patmosul de la Guernesey această frază ce
îl caracterizează atât de bine pe autorul Florilor răului: „Ați înzestrat
cerul artei cu nu știu ce rază macabră; ați creat un fior nou”. Dar
aceasta nu este, ca să zicem așa, decât umbra talentului lui Baudelaire,
această umbră de un roșu aprins sau de un albastru rece, care îi
servește pentru a-și pune în valoare tușa esențială și luminoasă: există
seninătate în acest talent atât de nervos, atât de febril și atât de chinuit
în aparență. Pe vârfurile înalte e liniște: pacem summa tenent.
Dar în loc să arătăm care sunt ideile poetului în legătură cu acest
subiect, ar fi mai simplu să-l lăsăm s-o facă el însuși:
„Poezia, pentru cei care vor să coboare în ei înșiși, să-și interogheze
sufletul, să-și readucă în memorie amintirea entuziasmului, nu are alt
E vorba de Victor Hugo.

8
scop decât pe ea însăși; nu poate avea niciun altul și niciun poem nu va

fi așa mare, așa nobil, așa de demn cu adevărat de numele de poem ca
acela care va fi scris doar din plăcerea de a scrie un poem”.
„Nu vreau să spun că poezia nu rafinează moravurile – să fiu bine
înțeles – că rezultatul ei final nu este acela de a-l înălța pe om deasupra
intereselor sale vulgare. Aceasta ar fi, evident, o absurditate. Vreau să
spun doar că, dacă a urmărit un scop moral, poetul și-a diminuat forța
poetică și n-ar fi imprudent de pariat că opera lui va fi proastă. Poezia
nu poate decât sub amenințarea pedepsei cu moartea sau decăderea
să-și asimileze morala ori știința. Ea nu are ca obiect Adevărul, se are
doar pe ea însăși. Metodele de a demonstra Adevărul sunt altele și sunt
în altă parte. Adevărul nu are ce face cu cântecele: tot ce face farmecul,
grația, irezistibilitatea unui cântec, i-ar răpi Adevărului puterea și
autoritatea. Rece, calmă, impasibilă, dispoziția demonstrativă refuză
diamantele și florile Muzei; ea se opune așadar la modul absolut
dispoziției poetice”.
„Intelectul pur vizează Adevărul, Gustul ne arată Frumosul, iar
Simțul moral ne învață datoria. E adevărat că termenul mijlociu are
conexiuni intime cu cele două extreme și nu se separă de Simțul moral
decât printr-o diferență așa de lejeră încât Aristotel n-a ezitat să plaseze
printre virtuți unele dintre delicatele sale operațiuni. De aceea, ceea
ce îl exasperează mai ales pe omul de gust în spectacolul viciului este
diformitatea lui, disproporția lui. Viciul lezează dreptatea și adevărul,
revoltă conștiința și intelectul, dar, ca ultragiu adus armoniei, ca
disonanță, rănește în mod deosebit anumite spirite poetice și nu cred că
ar fi scandalos să considerăm orice abatere de la morală, de la frumosul
moral, drept un fel de greșeală comisă împotriva ritmului și prozodiei
universale.”
„Este acest admirabil, acest nemuritor instinct al Frumosului cel
care ne face să considerăm pământul și spectacolele sale drept o vedere
de ansamblu, drept o corespondență a cerului. Setea insațiabilă pentru
tot ce e dincolo și este voalat de viață e cea mai vie dovadă a imortalității
noastre. Este totodată prin muzică și peste muzică, prin poezie și peste
poezie, că sufletul întrevede splendorile situate dincolo de mormânt.
Și când un poem încântător ne aduce lacrimi în colțul ochiului, aceste
lacrimi nu sunt dovada unui exces de bucurie, ci sunt mai degrabă

mărturia unei melancolii iritate, a unei solicitări a nervilor, a unei
naturi exilate în imperfecțiune care ar vrea să pună imediat stăpânire,
chiar pe pământ, pe un paradis revelat”.
„Astfel, principiul poeziei este, pur și simplu, aspirația omenească
spre o frumusețe superioară, iar manifestarea acestui principiu se
realizează printr-un entuziasm, printr-o răpire a sufletului, entuziasm
cu totul independent de pasiune, care este o beție a inimii, și de
adevăr, care este hrana rațiunii. Căci pasiunea este un lucru natural,
prea natural pentru a nu introduce un ton ofensator, discordant, în
domeniul frumuseții pure, e prea familiară și prea violentă pentru a nu
scandaliza Dorințele pure, grațioasele Melancolii și Deznădejdile nobile
care locuiesc în regiunile supranaturale ale poeziei.”
Deși puțini poeți au avut o originalitate și o inspirație izbucnind

mai spontan decât Baudelaire, fără îndoială din dezgust față de
falsul lirism care afecta credința că o limbă de foc coboară asupra
scriitorului ce rimează cu grijă o strofă, el pretindea ca adevăratul
autor să provoace, să dirijeze și să modifice după voie această putere
misterioasă a producției literare și găsim, într-un foarte curioasă
notiță care precedă traducerea celebrului poem al lui Edgar Poe
intitulat Corbul, următoarele rânduri, pe jumătate ironice, pe
jumătate serioase, în care gândirea personală a lui Baudelaire este
formulată cu aerul că doar o analizează pe aceea a autorului american:
„Poetica este făcută – ni se spune – modelată – în urma poemelor. Iată
un poet care pretinde că poemul său a fost compus în urma poeticii. El
poseda cu siguranță un mare geniu și mult mai multă inspirație decât
oricare altul, dacă înțelegem prin inspirație energia, entuziasmul
intelectual și puterea de a ne ține facultățile în stare de veghe. Dar el
iubea în același timp mai mult ca oricine travaliul; el repeta cu dragă
inimă, el, un original desăvârșit, că originalitatea este o chestiune de
ucenicie, ceea nu înseamnă însă că ea poate fi transmisă sub formă
de învățătură. Hazardul și incomprehensibilitatea sunt cei doi mari
inamici ai săi. S-a arătat, dintr-o vanitate ciudată și amuzantă, mult
mai puțin inspirat decât era în mod natural? A diminuat facultatea
gratuită pe care o poseda pentru a-i face o parte mai bună voinței? Aș
fi destul de dispus să o cred, deși nu trebuie să uităm totuși că geniul
său, așa arzător și vioi cum era, era înclinat cu pasiune spre analiză,
combinații și calcule. Una dintre axiomele lui preferate era aceasta:
Grație acestei admirabile metode, autorul poate să-și înceapă opera
cu sfârșitul și să lucreze, când îi place, la indiferent ce parte. Amatorii
de deliruri vor fi poate revoltați de aceste maxime cinice, dar fiecare
poate să ia de aici ceea ce vrea. Va fi totuși util să le arătăm ce beneficii
poate obține arta din chibzuință și să-i facem pe toți oamenii să vadă
câtă muncă pretinde acest obiect de lux numit poezie. În cele din
urmă geniului îi este totdeauna permisă puțină șarlatanie, ba chiar îi
convine. E, ca fardul de pe fața unei femei frumoase de la natură, un
condiment nou pentru spirit”.
Această ultimă frază este caracteristică și trădează gustul poetului
pentru artificial. El nu și-a ascuns de altfel această predilecție. Se
simțea în largul său în această specie de frumos compozit și uneori
puțin factice pe care l-au elaborat civilizațiile foarte avansate și
foarte corupte. Să spunem, pentru a ne face înțeleși printr-o imagine
sensibilă, că i-ar fi preferat unei tinere simple, care nu dispune de alte
cosmeticale decât de apa din lighean, o femeie mai coaptă ce se folosește
de toate resursele unei cochetării savante în fața unei mese de toaletă
încărcată de flacoane cu esențe, lapte de față, perii de fildeș și pensete
de oțel. Parfumul profund al acestei piei macerate în aromatice, ca cea
a Estherei, pe care au îmbibat-o șase luni cu ulei de palmier și șase
luni cu uleiuri de lauracee înainte de a o prezenta regelui Assuerus, și
care avea asupra lui o putere amețitoare. O tușă ușoară de fard roz de
China pe un obraz proaspăt, câteva alunițe false așezate într-o manieră
provocatoare la colțul gurii sau al ochiului, pleoapele înnegrite cu
khol, părul vopsit roșcat și pudrat cu aur, puțină pudră de orez pe
piept și pe umeri, buzele și vârfurile degetelor înviorate cu carmin
nu-i displăceau defel, el iubea aceste retușuri pe care arta i le făcea
naturii, aceste lumegiaturi spirituale, aceste adaosuri picante puse de
o mână îndemânatică pentru a amplifica grația, farmecul și caracterul
unei fizionomii. N-ar fi scris el niciodată tirade virtuoase împotriva
machiajului și a crinolinei. Tot ce îndepărta omul și mai cu seamă
femeia de starea sa naturală i se părea o invenție fericită. Asemenea

gusturi prea puțin primitive se explică de la sine și sunt de înțeles la un
poet decadent, autor al Florilor răului. Nu vom mira pe nimeni dacă
vom spune că el prefera parfumului simplu al trandafirului și al violetei
smirna, ambra și chiar moscul atât de disprețuit în zilele noastre, ca
și aroma pătrunzătoare a anumitor flori exotice, al căror parfum este
prea amețitor pentru climatele noastre temperate. Baudelaire avea în
privința mirosurilor o sensibilitate neobișnuit de subtilă, ce nu poate
fi întâlnită decât la orientali. Le-a parcurs toată gama cu încântare și a
putut spune despre sine această frază pe care o citează Banville și la care
ne-am referit la începutul articolului nostru când am făcut portretul
poetului: „Sufletul meu plutește prin parfumuri așa cum sufletul altor
oameni plutește prin muzică”. Îi plăceau de asemenea toaletele de o
eleganță bizară, de o bogăție capricioasă, de o insolentă imaginație,
în care există ceva ce aparține comediantei sau curtezanei, deși, în
ceea ce-l privește, era sever de riguros la îmbrăcăminte, dar acest gust
excesiv, baroc, antinatural, opus aproape întotdeauna frumosului
clasic era pentru el semnul voinței umane de a corija după placul ei
formele și culorile furnizate de materie. Acolo unde filosoful nu găsea
decât un text de declamat, el vedea o dovadă de măreție. Depravarea,
adică îndepărtarea de tipul normal, i se refuză animalului, condus
fatalmente de un instinct imuabil. Acesta este motivul pentru care
poeții inspirați, ce nu au conștiința și controlul operei lor, îi provocau
un soi de aversiune și pentru care pretindea travaliul și meșteșugul
chiar și în ceea ce privește originalitatea.
Iată cam multă metafizică pentru o simplă notiță, dar Baudelaire
era o natură subtilă, complicată, reflexivă, paradoxală și mai filosofică
decât este în general cea a poeților. Estetica artei sale îl preocupa mult;
concepea tot timpul sisteme pe care încerca să le pună în practică și tot
ce înfăptuia era în conformitate cu un plan. După el, literatura trebuia
să fie voită și partea ei de accidental restrânsă pe cât posibil. Ceea ce
nu îl împiedica să profite de hazardurile fericite ale creației și de acele
frumuseți care ies la lumină chiar din fondul subiectului fără să fi
fost prevăzute, ca floricelele amestecate din întâmplare cu grăunțele
alese de semănător. Orice artist este puțin ca Lope de Vega care, în
momentul când își compunea comediile, își încuia preceptele cu șase

chei – con seis llaves. În febra travaliului, voluntar sau nu, el uită de
sisteme și paradoxuri.
Reputația lui Baudelaire, care, vreme de câțiva ani nu depășise
limitele micului cenaclu care aduna în jurul său toate geniile pe cale
de a se naște, izbucni dintr-odată atunci când acesta s-a prezentat
publicului ținând în mână buchetul Florilor răului, un buchet care nu se
asemăna în nicio privință cu jerbele poetice inocente ale debutanților.
Vigilența justiției se puse în mișcare și câteva piese de o imoralitate
atât de savantă, atât de abstrusă, atât de înfășurată în formele și
voalurile artei încât pretindea, pentru a fi înțeleasă de cititori, o înaltă
cultură literară, au trebuit îndepărtate din volum și înlocuite cu altele,
de o excentricitate mai puțin primejdioasă. De obicei nu se face zgomot
în jurul volumelor de versuri; ele se nasc, vegetează și mor în tăcere,
căci cel mult doi sau trei poeți sunt de ajuns pentru consumul nostru
intelectual. Dar în jurul lui Baudelaire s-au făcut lumină și zgomot,
și după ce scandalul s-a potolit, s-a recunoscut că el aduce, lucru atât
de rar, o operă originală și de o savoare cu totul aparte. A-i conferi
gustului o senzație necunoscută este cea mai mare bucurie pentru un
scriitor și mai ales pentru un poet.
Florile răului era unul dintre acele titluri fericite, care sunt mult
mai greu de găsit decât s-ar crede. El rezuma într-o formă scurtă și
poetică ideea generală a cărții și îi semnala tendințele. Deși este în mod
evident romantic prin intenție și factură, totuși ar fi greu să-l atașezi pe
Baudelaire printr-o legătură vizibilă de vreunul dintre marii maeștri ai
acestei școli. Versul său, cu o structură savantă și rafinată, de o concizie
uneori excesivă, care strânge obiectele mai degrabă ca o armură decât
ca un veșmânt, prezintă, la prima lectură, o aparență de dificultate
și de obscuritate. Aceasta ține nu de vreun neajuns al autorului, ci de
însăși noutatea lucrurilor pe care le exprimă, ce nu fuseseră încă redate
cu mijloacele literaturii. A trebuit ca poetul, pentru a ajunge aici, să-și
compună o limbă, un ritm și o paletă. Dar nu a putut să-l facă pe cititor
să nu rămână surprins în fața acestor versuri atât de diferite de cele
care fuseseră făcute până atunci. Pentru a picta descompunerile care
îi provoacă oroare, poetul a știut să găsească nuanțele morbid bogate
ale putreziciunii mai mult sau mai puțin avansate, tonurile de sidef
și de nacru care glacifică apele stătătoare, rozurile ftiziei, alburile
clorozei, galbenul amar al bilei, griurile plumburii ale cețurilor
pestilențiale, verdele înveninat și metalic care duhnește a arseniat de
cupru, negrul fumului diluat de ploaie de-a lungul zidurilor spoite cu
ipsos, bitumurile răscoapte și înroșite în toate prăjelile iadului, atât
de potrivite pentru a-i servi drept fond vreunui cap livid și spectral și
o întreagă gamă de culori exasperate, duse până la gradul lor cel mai
înalt de intensitate, care corespund toamnei, asfințitului, maturității
extreme a fructelor și ultimei ore a civilizațiilor.
Cartea se deschide cu o piesă către cititor, pe care poetul nu
încearcă să-l lingușească, așa cum se obișnuiește, și căruia îi spune
adevărurile cele mai dure, acuzându-l că, în ciuda ipocriziei sale,
posedă toate viciile pe care le blamează la ceilalți și că îl nutrește
în inima lui pe marele monstru al lumii moderne, Plictisul, ce, cu
lașitatea lui burgheză, visează searbăd ferocități și desfrâuri romane,
Nero birocrat, Heliogabal prăvăliaș. O altă piesă, foarte frumoasă și
intitulată, fără îndoială printr-o antifrază ironică, Binecuvântare,
zugrăvește venirea pe lume a poetului, obiect de uimire și de aversiune
pentru propria mamă, rușinată de rodul pântecelui ei, urmărit de
prostie, invidie și sarcasm, pradă cruzimii perfide a unei anume Dalile,
gata să-l predea filistinilor, gol, dezarmat, nimicit, după ce a risipit
asupra lui toate rafinamentele unei cochetării feroce și ajungând în
sfârșit, după insulte, suferințe și torturi și după ce a fost purificat
în creuzetul durerii, la gloria eternă, la coroana de lumină destinată
frunții martirilor, care au suferit pentru Adevăr și Frumos.
O mică piesă care îi urmează acesteia, intitulată Soare, conține
un fel de justificare tacită a poetului în drumurile sale hoinare. O
rază veselă strălucește deasupra orașului noroios; autorul a ieșit și
parcurge, „ca un poet care prinde versurile cu lațul”, ca să ne folosim
de pitoreasca expresie a bătrânului Mathurin Régnier, periferiile
murdare, străduțele pe care obloanele trase ascund și semnalează
desfrâuri secrete, tot acest labirint negru, umed, mocirlos, al străzilor
vechi, cu case jalnice și leproase, unde lumina face să strălucească,
ici și colo, la câte o fereastră, vreun ghiveci cu flori sau vreun cap de
tânără fată, Poetul nu este asemenea soarelui, care pătrunde de unul

singur peste tot, în spitale și în palate, în cocioabe și în biserici, mereu
pur, mereu strălucitor, mereu divin, așezându-și cu indiferență lumina
de aur asupra hoitului și asupra trandafirului?
Înălțare ni-l înfățișează pe poet înotând în plin cer, dincolo de
sferele înstelate, în eterul luminiscent, la granițele universului nostru,
care dispare în fundul infinitului precum un mic nor, îmbătându-se
de acest aer prețios și salubru, spre care nu urcă nici una dintre
miasmele pământului și pe care îl parfumează răsufletul îngerilor;
căci Baudelaire, deși a fost acuzat adeseori de materialism, reproș pe
care prostia nu pregetă să-l aducă talentului, era, din contră, înzestrat,
într-o măsură foarte înaltă, cu darul spiritualității, cum spunea
Swedenborg. El poseda de asemenea, ca să folosim același idiom
mistic, darul corespondenței, adică știa să descopere, printr-o intuiție
secretă, niște raporturi invizibile pentru ceilalți și să apropie astfel,
prin analogii neașteptate, pe care doar vizionarul poate să le sesizeze,
obiectele cele mai îndepărtate și mai opuse în aparență. Orice poet
adevărat este mai mult sau mai puțin înzestrat cu această calitate, care
constituie însăși esența artei sale.
Fără îndoială, în această carte, destinată să zugrăvească depravarea
și perversitatea lumii moderne. Baudelaire a încadrat tablouri
respingătoare în care viciul dezgolit se lăfăie în toată hidoșenia rușinii
lui; dar poetul, cu un suprem dezgust, cu o indignare disprețuitoare
și cu o aspirație recurentă către ideal ce le lipsește adesea satiricilor,
stigmatizează și marchează cu un indelebil fier roșu aceste cărnuri
nesănătoase, tencuite cu unguente și cu ceruză. Nicăieri setea de
aerul pur și virgin, de albeața imaculată a zăpezilor de pe Himalaya,
de azurul fără pată, de lumina inaccesibilă nu este exprimată cu atâta
ardoare ca în aceste poeme, care au fost taxate drept imorale, ca și
cum flagelarea viciului ar fi tot una cu viciul însuși și ca și cum ai fi
un otrăvitor dacă ai descris farmacia toxică a familiei Borgia. Această
metodă nu este nouă, dar dă rezultate întotdeauna, iar unii oameni
se prefac a crede că Florile răului nu pot fi citite decât cu o mască de
sticlă, ca cea pe care o purta Exili9 atunci când lucra la faimoasele sale
Chimist și otrăvitor italian din secolul al XVII-lea.
9
otrăvuri. Am citit adesea poeziile lui Baudelaire și n-am căzut mort,

cu fața schimonosită și corpul acoperit de pete negre, ca și cum aș fi
cinat cu Vannozza10 într-o vie a papei Alexandru al VI-lea. Asemenea
neghiobii, nefericit de dăunătoare, deoarece toți proștii le adoptă cu
entuziasm, îl fac să ridice din umeri pe artistul demn cu adevărat de
acest nume, care este surprins să afle că albastrul este moral, iar roșul
aprins indecent. E ca și cum ai spune despre cartof că este virtuos, iar
măselarița criminală.
O bucată fermecătoare despre parfumuri le împarte în diverse
clase, trezind idei, senzații și amintiri diferite. Unele sunt proaspete
precum carnea copiilor, verzi precum câmpiile primăvara, amintesc de
roșețurile aurorei și aduc cu ele ideea de inocență. Altele, ca moscul,
ambra, smirna, nardul și tămâia sunt trufașe, triumfătoare, mondene,
provoacă la cochetărie, la dragoste, la lux, la festinuri și la splendoare.
Dacă le-am transpune în sfera culorilor, ele ar reprezenta aurul și
purpura.
Poetul visează adeseori la această idee a semnificației parfumurilor.
Alături de o frumusețe sălbatică, vreo signară11 de la Cap sau vreo
baiaderă din India rătăcită prin Paris, ce pare să aibă misiunea de a-i
adormi spleenul nostalgic, el vorbește de mirosul amestecat de mosc
și de havană, care îi poartă sufletul spre țărmurile îndrăgite de soare,
unde se decupează în evantai frunzele palmierilor în aerul călduț și
albastru, unde catargele navelor se balansează în armoniosul ruliu al
mării, în timp ce sclavii tăcuți încearcă să-l abstragă pe tânărul lor
stăpân din melancolia lui languroasă. Mai încolo, întrebându-se ce
va mai rămâne din opera lui, poetul se compară cu un vechi flacon
astupat, uitat printre pânzele de păianjen, în fundul unui oarecare
dulap, într-o casă pustie. Din dulapul deschis exală, odată cu gustul
trecutului, slabe parfumuri de rochii, de dantele, de cutii cu pudră
care resuscită amintirea vechilor iubiri, de o antică eleganță; și dacă,
din întâmplare, destupi fiola vâscoasă și râncedă din ea se va degaja
10
Vannozza del Catanei (1442-1518) – nobilă italiană, amanta cardinalului
Rodrigo Borgia, viitorul papă Alexandru al VI-lea.
11
Nume dat tinerelor metise născute din căsătoria dintre un alb (portughez) și
o femeie de culoare.
un miros acru de sare englezească și de oțet, un puternic antidot al

pestilenței moderne. În multe locuri reapare această preocupare
pentru arome, înconjurând cu un nor subtil ființele și lucrurile. La
foarte puțini poeți vom regăsi o asemenea preocupare; ei se mulțumesc
de obicei să pună în versurile lor lumina, culoarea, muzica, dar rareori
se întâmplă ca vreunul din ei să verse o picătură din această esență, cu
care muza lui Baudelaire nu pregetă niciodată să-și umecteze buretele
din caserolă sau mătasea batistei.
Din moment ce povestim despre gusturile particulare și micile
manii ale poetului, să spunem că adora pisicile, îndrăgostite ca și el de
parfumuri, pe care mirosul valerianei le aruncă într-un fel de epilepsie
extatică. El iubea aceste încântătoare animale liniștite, misterioase
și blânde, cu tremurături electrice, a căror atitudine preferată este
postura alungită a sfincșilor care par să le fi transmis secretele lor; ele
umblă cu pași catifelați prin casă precum geniul locului, genius loci,
sau vin să se așeze pe masă, aproape de scriitor, ținându-le companie
gândurilor lui și privindu-l din fundul pupilelor lor paietate cu aur cu
o tandrețe inteligentă și cu o putere de pătrundere magică. S-ar zice
că pisicile ghicesc ideea care coboară din creier în vârful peniței și
că, alungindu-și lăbuța, reușesc să o prindă din zbor. Le plac tăcerea,
ordinea și liniștea și niciun loc nu e mai pe placul lor decât cabinetul
omului de litere. Ele așteaptă cu o admirabilă răbdare ca acesta să-și
termine treaba, depănându-și torsul ritmic și gutural, ca pe un fel
de acompaniament al travaliului. Câteodată își lustruiesc cu limba
vreun loc ciufulit de pe blană, căci sunt curate, îngrijite, cochete și nu
suportă în toaleta lor nicio dezordine, dar într-o manieră discretă și
calmă, ca și cum le-ar fi teamă să nu distragă sau să nu deranjeze.
Mângâierile lor sunt tandre, delicate, tăcute, feminine și nu au nimic
în comun cu vioiciunea zgomotoasă și grosolană a câinilor, către care
se îndreaptă totuși simpatia neciopliților. Toate aceste merite au fost
apreciate cum trebuie de Baudelaire, care, nu doar odată, le-a adresat
pisicilor frumoase piese în versuri – Florile răului cuprind trei – în care
le celebrează calitățile fizice și morale și adeseori le face să rătăcească
prin compozițiile lui ca niște accesorii caracteristice. Pisicile abundă
în versurile lui Baudelaire așa cum abundă câinii în tablourile lui
Paolo Veronese, formând ceva ca un fel de semnătură. Trebuie să mai

spunem că există la aceste încântătoare făpturi, atât de înțelepte în
timpul zilei, o parte nocturnă și cabalistică, ce-l atrăgea în mod deosebit
pe poet. Pisicile, cu ochii lor fosforici, ce le servesc drept lanterne
și cu scânteile care le izbucnesc din spinare, bântuie fără frică prin
tenebre, unde întâlnesc fantomele rătăcitoare, vrăjitoarele, alchimiștii,
necromanții, resurecționiștii, amanții, tâlharii, asasinii, patrulele
cenușii și toate acele larve care nu ies și nu lucrează decât noaptea. Ele
au aerul că sunt la curent cu cea mai recentă cronică a sabatului și se
freacă bucuroase de piciorul cel șontorog al lui Mefistofel. Serenadele
pe care motanii le adresează de sub balcoane pisicilor, amorurile de
pe acoperișuri, însoțite de țipete asemănătoare cu cele ale unui copil
care e sugrumat, le dau un aer oarecum satanic, care justifică până
la un punct dezgustul spiritelor diurne și pragmatice, pentru care
misterele Erebului nu prezintă nicio atracție. Lui Faust, în chilia lui
ticsită de cărți și instrumente alchimice, îi plăcea mereu tovărășia unei
pisici, Baudelaire era el însuși un motan voluptuos, calin, cu maniere
catifelate, cu o alură misterioasă, plină de forță în suplețea ei delicată,
fixând asupra lucrurilor și oamenilor o privire cu o lucire neliniștitoare,
liber, voluntar, greu de reținut, dar lipsit de orice perfidie și atașat cu
credință de cei cărora le arătase odată independenta lui simpatie.
Diverse figuri de femei apar pe fundalul poeziilor lui Baudelaire,
unele voalate, altele pe jumătate goale, dar fără să-i poți atribui
vreuneia un nume. Sunt mai mult tipuri decât persoane. Ele reprezintă
eternul feminin, iar dragostea poetului pentru ele este dragostea
însăși, nu o dragoste oarecare, căci am văzut că în teoriile lui el nu
admitea pasiunea individuală, găsind-o prea crudă, prea familiară
și prea violentă. Unele dintre aceste femei întruchipează prostituția
inconștientă, aproape bestială, cu măștile lor tencuite cu farduri și cu
ceruză, cu ochii lor înnegriți cu khol, cu buzele lor vopsite cu roșu, ca
niște răni însângerate, cu căștile lor de păr fals și cu bijuteriile lor cu
strălucire aridă și dură: altele, de o depravare mai rece, mai savantă și
mai perversă, un fel de marchize de Merteuil12 de secol XIX, transferă
Personaj din romanul lui Choderlos de Laclos Legăturile primejdioase.
12
Femeie frumoasă, orgolioasă, perversă și libertină.

sufletului viciile corpului. Ele sunt sfidătoare, glaciale, pline de

amărăciune, negăsind plăcere decât în răutatea satisfăcută, insațiabile
ca sterilitatea, posomorâte precum Plictisul, având doar pasiuni isterice
și smintite și lipsite, ca și Demonul, de puterea de a iubi. Înzestrate cu
o frumusețe înspăimântătoare, aproape spectrală, pe care nu o animă
purpura roșie a vieții, ele pășesc spre țelul lor, palide, insensibile,
dezgustate cu superbie, peste inimile pe care le-au sfărâmat cu călcâiele
lor ascuțite. Pentru a se elibera de aceste iubiri asemănătoare cu ura,
de aceste pasiuni mai ucigătoare decât bătăliile, poetul s-a îndreptat
spre acea idoliță brună cu parfum exotic, cu farmece sălbatice și
baroce, suplă și calină ca o panteră neagră de Java, care îl odihnește și
îl compensează pentru tot ce a îndurat din partea răutăcioaselor pisici
pariziene cu ghearele ascuțite care s-au jucat cu inima lui precum cu
un șoarece. Dar el nu și-a dăruit sufletul nici uneia din aceste creaturi
de ipsos, de marmură sau de abanos. Deasupra acestor grămezi de
case leproase, a acestui labirint infect prin care bântuie spectrele
plăcerii, a acestui furnicar de mizerie, de urâțenie și de perversitate,
departe, foarte departe, în azurul inalterabil, plutește adorabila
fantomă a Beatricei, ideal întotdeauna dorit, niciodată atins, suprema
frumusețe divină încarnată sub forma unei femei eterate, făcute din
lumină, flacără și parfum, un abur, un vis, reflexul unei lumi aromale
și îngerești. Ca Ligeele, Morellele, Unele și Lenorele lui Edgar Poe, sau
ca acea uluitoare creație care este Seraphitus-Seraphita a lui Balzac.
Din adâncurile degradării, ale erorilor și deznădejdilor, el își întinde
brațele spre această imagine celestă ca spre o madonă atotiertătoare
cu strigăte, lacrimi și un dezgust de sine profund. La ora melancoliei
amoroase ar vrea mereu să fugă cu ea și să-și ascundă fericirea
desăvârșită într-un azil misterios de feeric sau ideal de confortabil,
cum sunt căsuțele de țară ale lui Gainsborough, interioarele lui Gérard
Dow13 sau, și mai bine, palatele cu dantelă de marmură din Benares
sau Hyderabad. Niciodată nu visează la o altă companie. Trebuie să
vedem în această Beatrice sau în această Laură care nu poartă niciun
nume o fată sau o tânără femeie reală pe care poetul a iubit-o pasional
Pictor olandez (1613–1675), elev al lui Rembrandt, ale cărui tablouri, de
13
obicei de mici dimensiuni, sunt elaborate cu o deosebită minuțiozitate.

și religios în trecerea lui pe pământ? Ar fi romanesc să o presupunem,

iar nouă nu ne-a fost dat să fim amestecați atât de profund în viața
intimă a inimii sale pentru a răspunde afirmativ sau negativ la această
întrebare. În conversațiile lui, mereu metafizice, Baudelaire vorbea
mult despre idei, foarte puțin despre sentimente și niciodată despre
acțiunile sale. În ceea ce privește capitolul dragoste, el și-a pecetluit
buzele fine și disprețuitoare cu o camee cu chipul lui Harpocrate14. Cel
mai sigur ar fi să nu vedem în această dragoste ideală decât o cerință a
sufletului, un elan al inimii și suspinul etern al nedesăvârșitului care
aspiră spre absolut.
Spre finalul Florilor răului se găsește o suită de poeme despre vin
și despre diversele stări de beție pe care le produce acesta, în funcție de
natura creierelor pe care le atacă. Nu e nevoie să spunem că aici nu e
vorba de cântece bahice, celebrând sucul viței sau de ceva asemănător.
Sunt picturi teribile și hidoase ale beției lipsite însă de moralismul lui
Hogarth. Tabloul nu necesită nicio legendă, iar Vinul lucrătorului te face
să te cutremuri. Litaniile pentru Satan, divinitatea răului și principe al
lumii, sunt una dintre ironiile reci, familiare autorului, și ar fi greșit
să fie socotite o impietate. Impietatea nu-i stă în fire lui Baudelaire,
care crede într-o matematică superioară, stabilită de Dumnezeu din
eternitate, de la care nu te poți abate decât cu prețul unor pedepse
cumplite, nu numai în lumea asta, ci și în cealaltă. Dacă pictează viciul
și îl arată pe Satan în toată splendoarea lui o face cu siguranță fără
nicio complezență. El manifestă chiar o preocupare deosebită pentru
diavolul în chip de ispititor, căruia îi descoperă ghearele pretutindeni,
ca și cum n-ar fi suficient ca omul să fie împins la păcat, la infamie,
la crimă, de perversitatea lui înnăscută. La Baudelaire, greșeala este
urmată totdeauna de remușcare, de frică, de dezgust, de deznădejde
și e pedepsită prin ea însăși, ceea ce reprezintă cel mai greu dintre
toate supliciile. Dar destul cu acest subiect. Noi facem aici critică și nu
teologie.
Să semnalăm printre piesele care alcătuiesc Florile răului unele
mai remarcabile, printre altele pe aceea intitulată Don Juan în infern.
Este un tablou de o măreție tragică, pictat într-o culoare sobră și
Harpocrate – zeul tăcerii în mitologia greacă.
14
desăvârșită, despre flacăra întunecată a cavernelor infernale.

Luntrea funerară alunecă pe apa cea neagră, purtându-l pe Don
Juan însoțit de cortegiul victimelor și al celor pe care i-a insultat.
Cerșetorul pe care a vrut să-l facă să se lepede de Dumnezeu, calic
atletic, mândru în zdrențele sale ca Anthistene, mânuiește vâslele în
locul bătrânului Caron. La pupă, un om de piatră, fantomă spălăcită,
cu gesturi rigide și sculpturale, ține cârma. Bătrânul Don Luis își arată
cu degetul părul alb batjocorit de fiul necredincios la modul ipocrit.
Sganarel își cere plata simbriei de la stăpânul devenit insolvabil. Dona
Elvira încearcă să readucă zâmbetul amantului de odinioară pe buzele
soțului disprețuitor, iar iubitele palide, nenorocite, trădate, călcate în
picioare ca niște flori trecute, îi arată rana care încă mai sângerează
a inimii lor. La tot acest concert de plânsete, gemete și blesteme, Don
Juan rămâne impasibil; a făcut ce a vrut… Cerul, iadul și lumea n-au
decât să-l judece după placul lor, mândria lui nu cunoaște căința.
Fulgerul îl poate ucide, dar nu-l poate face să se căiască.
Prin melancolia-i senină, liniștea-i luminoasă și kiefu-i oriental,
piesa intitulată Viața anterioară contrastează în mod fericit cu
sumbrele picturi ale monstruosului Paris modern și arată că poetul
are, pe paleta lui, alături de negru, de bitumuri, de brunul egiptean,
de ocrul de Umbria și de Siena, o întreagă gamă de nuanțe proaspete,
ușoare, transparente, delicat de trandafirii, ideal de albastre, ca
depărtările unui Breughel paradisiac, potrivite să redea peisajele elisee
și mirajele visului.
Se cuvine menționat, ca o notă particulară a poetului, sentimentul
artificialului. Prin acest termen trebuie să se înțeleagă o creație
îndatorată în totalitate artei, din care natura este complet absentă.
Într-un articol scris încă în timpul vieții lui Baudelaire am semnalat
această tendință bizară pentru care piesa intitulată Vis parizian
reprezintă un exemplu frapant. Iată rândurile care încercau să redea
acest coșmar splendid și sumbru, demn de niște gravuri în maniera
neagră a lui Martynn: „Imaginați-vă un peisaj extranatural sau mai
degrabă o perspectivă făcută din metal, marmură și apă, de unde
vegetalul a fost alungat ca fiind iregular. Totul este rigid, cizelat,
scânteind sub un cer fără soare, lună sau stele. În mijlocul unei
tăceri ca de eternitate se înalță, luminate de propriul lor foc, palate,

colonade, turnuri, castele de apă, de unde cad, ca niște perdele de
cristal, cascade grele. Apele albastre sunt încadrate, precum oțelul
oglinzilor antice, în cheiuri și bazine de aur brun sau curg în tăcere
pe sub poduri de piatră prețioasă. Razele cristalizate fixează apa ca
într-o montură, iar dalele de porfir ale teraselor reflectă obiectele ca
niște oglinzi. Regina din Saaba, trecând pe acolo, și-ar ridica rochia,
de teamă să nu-și ude picioarele. Atât de tare strălucesc suprafețele.
Stilul acestei piese e strălucitor ca marmura neagră lustruită”. Nu este
o stranie fantezie această compoziție, elaborată din elemente rigide,
unde nimic nu trăiește, nu palpită, nu respiră și unde niciun fir de
iarbă, nicio frunză, nicio floare, nu vin să tulbure implacabila simetrie
a formelor artificiale inventate de artă? Oare nu te-ai putea crede
într-o Palmyră încă intactă sau într-un Palenque rămas în picioare pe
o planetă moartă, abandonată de propria-i atmosferă.
Sunt fără îndoială imagini baroce, antinaturale, vecine cu
halucinația, care exprimă aspirația secretă către o noutate imposibilă.
Dar, în ce ne privește, le preferăm simplității fade a acelor pretinse
poezii care brodează pe canavaua uzată a locurilor comune, cu niște
lână veche și decolorată, desene de o trivialitate burgheză sau de un
sentimentalism tâmp: cununi de trandafiri mari, foi verzi de varză și
porumbei care se pupă cu ciocurile. Uneori nu ne temem să cumpărăm
neobișnuitul cu prețul a ceea ce este șocant, fantast și lipsit de măsură.
Pentru noi, barbaria este mai de preț decât platitudinea. Baudelaire
prezintă acest avantaj: el poate să scrie prost, dar nu e niciodată banal.
Neajunsurile îi sunt la fel de originale ca și calitățile și chiar acolo unde
displace e după voința poetului, în virtutea unei estetici particulare și a
unor raționamente îndelung chibzuite.
Să încheiem această analiză, deja puțin prea lungă, pe care totuși
o scurtăm mult, cu câteva cuvinte despre piesa Bătrânelele, care l-a
uimit pe Victor Hugo. Poetul, plimbându-se pe străzile Parisului, vede
niște bătrânele cu un aer umil și trist și le urmărește ca pe niște femei
frumoase, recunoscând după cașmirurile vechi, tocite, purtate de mii
de ori, decolorate, ce se ajustează pe niște umeri descărnați, după
capetele de dantelă destrămate și îngălbenite, după un inel, amintire
disputată penibil cu Muntele de Pietate și gata să părăsească degetul

subțire al unei mâini palide, un trecut fericit și plin de eleganță, o viață
plină de dragoste și poate de devoțiune, resturile unei frumuseți vizibile
încă sub ruinele mizeriei și stigmatele bătrâneții. El reanimă toate
aceste spectre tremurătoare, le ridică din nou în picioare, reașează pe
scheletele subțiri carnea din tinerețe și reînvie în bietele inimi ofilite
iluziile de odinioară. Nimic mai ridicol și mai mișcător totodată decât
aceste Venere de Père-Lachaise și aceste Ninon de Petits-Ménages15
care defilează lamentabil la evocarea maestrului, ca o procesiune de
spectre surprinse de lumină.
Chestiunea metricii, disprețuită de toți cei care nu posedă

sentimentul formei, iar astăzi sunt mulți din aceștia, a fost considerată
de Baudelaire, pe drept cuvânt, foarte importantă. Nimic nu e mai
obișnuit acum decât a se lua poeticul drept poezie. Sunt însă lucruri
între care nu există niciun raport. Fénelon, J.-J. Rouseeau, Bernardin
de Saint-Pierre, George Sand sunt poetici, dar nu sunt poeți, adică sunt
incapabili să scrie versuri, fie și versuri mediocre, facultate specială pe
care o posedă oameni cu merite mult mai mici decât cele ale maeștrilor
renumiți. A dori să desparți versul de poezie este o nebunie modernă
care nu poate duce decât la distrugerea artei înseși. Am găsit într-un
excelent articol al lui Saint-Beuve despre Taine în legătură cu Boileau și
cu Pope, pe care autorul Istoriei literaturii engleze îi tratează destul de
superficial, acest paragraf atât de ferm și de judicios, în care lucrurile
sunt puse în adevărata lor lumină de marele critic care la începuturile
sale a fost un mare poet și a rămas asta în continuare: „Dar, apropo de
Boileau, aș putea oare accepta această judecată ciudată pentru un om
de spirit, această opinie disprețuitoare pe care domnul Taine, citând-o,
o ia în considerare și nu se teme să și-o asume ? – «Boileau are două
feluri de versuri: cele mai numeroase, care par ale unui elev bun
dintr-a treia, și cele mai puțin numeroase, care par ale unui elev bun
la retorică.» Omul de spirit care se exprimă în felul acesta (domnul
Guillaume Guizot) nu-l percepe pe Boileau ca poet și, aș merge chiar
mai departe, niciun poet nu trebuie perceput doar ca poet. Cred
Ospiciu parizian, fondat în 1559, care oferea adăpost și cuplurilor bătrâne.
15
că poezia nu se reduce la meșteșug, dar nu cred câtuși de puțin că,

atunci când este vorba de o artă, arta însăși poate fi desconsiderată
și că artizanii desăvârșiți care excelează în acest domeniu se cuvine
a fi disprețuiți. Să suprimi poezia în versuri dintr-o singură lovitură
ar fi mai expeditiv. Dacă nu, atunci vorbiți cu respect de cei care i-au
posedat secretele. Boileau a făcut parte din această categorie puțin
numeroasă, Pope de asemenea.”
Nu s-ar putea spune asta mai bine și mai adevărat. Când e
vorba de un poet, factura versurilor sale este un lucru demn de luat
în considerare și merită studiată, căci reprezintă o bună parte din
valoarea lui intrinsecă. Din ea își bate monedele de aur, argint sau
aramă. Versul lui Baudelaire, care acceptă principalele îmbunătățiri
sau reforme aduse de romantici, cum ar fi rima bogată, mobilitatea
facultativă a cezurii, rejetul, ingambamentul, folosirea termenilor
proprii sau tehnici, ritmul ferm și compact, curgerea dintr-o țâșnitură a
marelui alexandrin, întregul mecanism savant al prozodiei și al croielii
în stanță și strofă, are totuși arhitectura lui particulară, formulele
sale individuale, structura sa recognoscibilă, secretele lui artizanale,
întorsăturile lui și, dacă ne putem exprima astfel, marca CB pe care o
găsim mereu aplicată pe o rimă sau pe un hemistih.
Baudelaire a întrebuințat frecvent versul de 12 sau de 8 picioare.
Ele sunt matrița în care și-a turnat de preferință gândurile. Piesele cu
rime împerecheate sunt la el mai puțin numeroase decât cele divizate
în catrene sau stanțe. El iubește încrucișarea armonioasă a rimelor,
care îndepărtează ecoul notei atinse anterior și îi oferă urechii un
sunet neprevăzut la modul firesc, care se va completa mai târziu cu
acela al primului vers, provocând acea satisfacție pe care ți-o produce
în muzică acordul perfect. El are grijă de obicei ca rima finală să fie
plină, sonoră și susținută de consoana de sprijin, pentru a-i conferi
acea vibrație ce prelungește ultima notă atinsă.
Printre piesele lui există multe care au structura aparentă și
desenul exterior ale sonetului, deși niciuna nu poartă deasupra ei
titlul de „sonet”. Aceasta provine, fără doar și poate, dintr-un soi de
conștiință a versificației, căreia ni se pare că-i descoperim originea în
notița unde povestește despre vizita pe care ne-a făcut-o și povestește
despre conversația pe care am purtat-o. E de ținut minte că venise să-mi

aducă un volum de versuri scris de doi prieteni absenți, pe care fusese
însărcinat să-i reprezinte, și în relatarea lui putem găsi următoarele
rânduri: „După ce a răsfoit repede volumul, m-a îndemnat să remarc
că poeții în cauză își permit foarte frecvent sonete libertine, adică
neortodoxe și renunță bucuros la regula rimei cuadruple”. Pe vremea
aceea, cea mai mare parte a Florilor răului fusese compusă deja și se
întâlneau acolo un număr destul de mare de sonete libertine, care nu
numai că nu aveau rima cuadruplă, dar în care rimele se înlănțuiau
într-un mod cu totul neregulat; căci în sonetul ortodox, așa cum a
fost conceput de Petrarca, Felicaja, Ronsard, du Bellay, Saint-Beuve,
interiorul catrenelor trebuie să cuprindă două rime împerecheate,
feminine sau masculine la alegerea poetului, ceea ce deosebește
catrenul sonetului de catrenul obișnuit și impune, după cum rima
exterioară se realizează în e mut sau într-un sunet plin, desfășurarea
și dispunerea rimelor în cele două terține cu care se termină această
mică piesă, mai ușor de realizat decât credea Boileau, tocmai fiindcă
are o formă geometric fixată, așa cum pe tavane compartimentările
poligonale sau bizar contorsionate mai mult îi servesc pictorului
decât îl stânjenesc, determinând spațiul în care trebuie încadrate
și menținute figurile lor. Nu rareori se întâmplă ca, folosindu-se
racursiul sau combinațiile ingenioase de linii, un uriaș să fie instalat în
vreunul din acele compartimente înguste, iar opera să câștige tocmai
prin această concentrare a ei. Tot așa, o mare gândire poate să se miște
în voie în paisprezece versuri metodic distribuite.
Școala cea tânără își permite un mare număr de sonete libertine
și mărturisim că acest lucru ne este foarte dezagreabil. De ce, dacă vrei
să fii liber și să-ți aranjezi rimele după plac, să alegi această formulă
riguroasă, care nu admite nicio abatere, nici un capriciu? Iregularul în
mijlocul regularului, absența corespondențelor în mijlocul simetriei,
ce poate fi mai ilogic și mai contrariant? Fiecare încălcare a regulii
ni se pare o notă falsă sau îndoielnică. Sonetul este un fel de fugă
poetică a cărei temă trebuie filtrată și refiltrată până la finalizarea ei
în formele dorite. Trebuie așadar să te supui în totalitate legilor sale
sau, dimpotrivă, dacă găsești că aceste legi sunt demodate, pedante și
stânjenitoare, să nu scrii sonete deloc. Italienii și poeții Pleiadei sunt

în acest gen maeștrii de consultat: nu ar fi inutil de citit nici cartea în
care Guillaume Collete vorbește despre sonet ex-professo. S-ar putea
spune că el a epuizat materia. Dar destul despre sonetele libertine pe
care Maynard le-a onorat cel dintâi. Cât despre sonetele duble, cele
pe coloane, cele septenare, cele cu coadă, cele numite estramboturi,
cele retrograde, cele cu repetiție, cele răsturnate, cele cu acrostihuri și
cele cu mezostihuri etc., acestea nu sunt decât exerciții de pedanterie,
avându-și drept patroni pe Rabanus Maurus, Apolonul spaniol și
italian, precum și tratatul consacrat lor special de Antonio Tempo, care
se cuvine însă disprețuite, ca niște anevoințe puerile în meșteșugul lor
și ca niște chinezării poetice bune doar de sucit mințile.
Baudelaire caută adesea efectele muzicale cu ajutorul unor
versuri (unul sau mai multe) deosebit de melodioase care execută o
ritornelă și reapar rând pe rând, ca în acea strofă italienească numită
sextină, pentru care domnul conte de Gramont oferă în poeziile sale
în mai multe exemple fericite. El folosește această formă ce posedă
ceva din legănarea vagă a unei incantațiuni magice, abia auzite pe
jumătate în vis, atunci când e vorba de tema amintirilor melancolice
sau a iubirii nefericite. Asemenea stanțe, cu freamătul lor monoton,
poartă gândul înainte și înapoi, legănându-l, așa cum valurile
rostogolesc în volutele lor regulare o floare înecată, care a căzut de
pe țărm. Ca și Longfellow sau Edgar Poe, Baudelaire întrebuințează
uneori aliterația, adică repetarea intenționată a unei consoane, care
produce în interiorul versului efectul de armonie. Saint-Beuve, căruia
niciuna dintre aceste finețuri nu i-a fost necunoscută, folosindu-le, cu
meșteșugul său subtil, spunea mai demult într-un sonet de o dulceață
fluidă și sută la sută italienească: Sorrento m’a rendu mon doux rêve
infini. Orice ureche sensibilă percepe farmecul produs prin repetarea
de patru ori a consoanei lichide care pare să ne poarte pe valurile ei
spre nesfârșirile visului, așa cum poartă valurile albastre ale mării
napolitane o pană de pescăruș. Pot fi întâlnite numeroase aliterații în
proza lui Beaumarchais, iar scalzii le întrebuințau cu o mare frecvență.
Asemenea minuțiozități pot să le pară, fără îndoială, frivole oamenilor
utilitari, progresiști și pragmatici sau spirituali pur și simplu, care
consideră, ca Stendhal, că versul constituie o formă copilărească, bună

doar pentru vârstele primitive și solicită ca poezia să fie elaborată în
proză, așa cum le șade bine epocilor rațiunii. Dar tocmai asemenea
amănunte fac ca versurile să fie bune sau proaste și ne fac să fim sau
să nu fim poeți.
Lui Baudelaire îi plac cuvintele polisilabice ample și cu trei sau
patru din aceste cuvinte compune adesea versuri ce par imense și a
căror sonoritate vibrantă le prelungește măsura. Pentru poet cuvintele
au, prin ele însele, dincolo de sensul pe care îl exprimă, frumusețe și
valoare proprie, asemenea pietrelor prețioase care nu sunt încă tăiate
și montate în brățări, inele sau coliere: ele îl vrăjesc pe cunoscătorul
care le privește și le orânduiește cu vârful degetelor în mica lui cupă,
unde sunt puse la păstrat, cum ar face un orfevrier ce se gândește la
o bijuterie. Există cuvinte de diamant, de safir, de rubin, de smarald,
altele care strălucesc ca fosforul atunci când le freci, și nu este deloc o
sarcină ușoară să le alegi.
Acești ampli alexandrini, despre care vorbeam adineauri, ce vin,
în momentele de acalmie, să moară pe plajă, cu liniștea și ondulația
profundă a valurilor venite din larg, se sparg adesea într-o spumuire
dezlănțuită și își lansează în înalt fumurile lor albe, izbindu-se de vreun
recif ascuțit și sălbatic, pentru a recădea după aceea într-o revărsare
amară de stropi. Versurile de opt picioare sunt bruște, violente, tăioase,
ca țepușele pisicii cu nouă cozi16, și biciuiesc cu brutalitate umerii
relei-conștiințe și ai compromisului ipocrit. Ele sunt de asemenea
potrivite pentru a reda capricii funebre, autorul încadrând în această
formulă metrică, precum într-o ramă de lemn negru, priveliștile
nocturne ale cimitirelor, unde licăresc în umbră ochii nictalopi ai
bufnițelor, iar în spatele perdelelor de tisă de culoarea bronzurilor
coclite mișună, cu pași de nălucă, pungașii neantului, devastatorii de
morminte și hoții de cadavre. În versurile de opt picioare, el pictează,
de asemenea, ceruri sinistre, pe care, deasupra spânzurătorilor,
se rostogolește o lună îmbolnăvită de cântecul Canidiilor17, descrie
plictiseala rece a moartei care și-a schimbat cu mormântul patul
Instrument medieval de tortură, bici prevăzut cu mai multe țepușe.
16
Vrăjitoare.
17
de luxurie și visează în singurătate, abandonată până și de viermi,

tremurând sub picăturile reci de ploaie ce ce infiltrează prin scândurile
sicriului sau ne arată, în întreaga ei dezordine semnificativă de
buchete fanate, scrisori vechi, panglici, miniaturi învălmășite cu
pistoale, pumnale și fiole de laudanum, camera amorezului laș, pe care
îl vizitează disprețuitor, în timpul plimbărilor sale, spectrul ironic al
suicidului, căci nici moartea însăși n-ar putea să îl vindece de pasiunile
lui infame.
De la structura versului să trecem la țesătura stilului. Aici,
Baudelaire amestecă firele de aur și de mătase cu firele tari și aspre de
cânepă, ca în acele stofe orientale, strălucitoare și grosolane totodată,
unde ornamentele cele mai delicate aleargă, cu fermecătoare capricii,
printr-un păr de cămilă aspru sau pe o pânză neplăcută la pipăit ca
pânza unei corăbii. Afectările cele mai seducătoare, cele mai prețioase
chiar, se ciocnesc aici cu niște brutalități pline de sălbăticie și, din
budoarul cu parfumuri îmbătătoare, cu conversații voluptuos de
languroase se ajunge în cârciuma puturoasă, unde bețivii, amestecând
vinul cu sângele, își dispută cu lovituri de cuțit cine știe ce Helenă de
barieră.
Florile răului sunt cele mai frumoase podoabe ale coroanei lui
Baudelaire. Acolo el și-a vădit nota de originalitate și a demonstrat
că, după un număr incalculabil de volume de versuri, în care o mare
diversitate de subiecte fuseseră epuizate, mai este posibil să aduci la
lumină ceva nou și neașteptat, fără a avea pentru aceasta nevoie să
faci abstracție de soare și stele și să pui la defilat istoria universală, ca
într-o frescă germană. Dar ceea ce i-a făcut mai ales numele celebru au
fost traducerile sale din Edgar Poe, căci în Franța se citește doar proza
poeților, iar poemele ajung cunoscute numai grație foiletoanelor.
Baudelaire l-a naturalizat la noi pe acest singular geniu, de o
individualitate atât de rară, atât de categorică, atât de excepțională,
care la început mai mult a scandalizat decât a încântat America,
nu pentru că opera sa contrariază morala, ea este, dimpotrivă de o
castitate virginală și îngerească, ci pentru că deranjează toate ideile
primite de-a gata, toate banalitățile practice și pentru că acolo nu
exista niciun criteriu pentru a fi judecată. Edgar Poe nu împărtășea
ideile americane despre progres, perfectibilitate, instituții democratice

și alte teme de declamație dragi filistinilor din cele două lumi, nu-l
adora în exclusivitate pe zeul dolar, iubea poezia pentru ea însăși și –
erezie enormă! – prefera frumosul utilului. Iar pe deasupra mai avea
și ghinionul să scrie bine, ceea ce are darul să-i oripileze pe proștii de
pretutindeni. Un director grav de ziar sau revistă, prieten cu Poe și, de
altfel, bine intenționat, mărturisește că acesta era dificil de angajat la o
publicație și mai prost remunerat decât ceilalți, deoarece – admirabilă
logică! – scria într-un stil mai înalt decât acela obișnuit. Biograful celui
care a scris Corbul și Eureka spune că Edgar Poe, dacă ar fi vrut să-și
regularizeze geniul și și-ar fi întrebuințat facultățile creatoare într-o
manieră mai potrivită pentru prostul american, ar fi putut deveni
un autor cu bani (a money making author): dar el era imposibil de
disciplinat, nu voia să înfăptuiască nimic decât de capul lui, crea doar
când avea chef și doar pe subiectele ce îi conveneau. Natura sa de hoinar
îl făcea să umble, ca o cometă căzută de pe orbită, de la Baltimore
la New York și de la New York la Philadelphia, de la Philadelphia la
Boston sau Richmond, fără a se stabili nicăieri. În momentele lui de
plictis, tristețe sau oboseală, atunci când surescitarea provocată de un
travaliu febril era urmată de acea cădere bine cunoscută literatorilor,
consuma rachiu, defect ce i-a fost reproșat cu iritare de americani,
niște modele – așa cum se știe – de temperanță. Bea fără nicio plăcere,
pentru a uita, pentru a se regăsi pe el însuși în mijlocul unor halucinații
prielnice operei sale, sau chiar pentru a isprăvi odată cu o viață de
netolerat evitând scandalul unei sinucideri formale. Pe scurt, cuprins
într-o zi de un atac de delirium tremens, a căzut pe stradă și a fost dus
la spital, unde a murit încă tânăr, când încă niciuna din facultățile sale
nu dădea semne de epuizare, căci deplorabilul lui obicei nu i-a afectat
nici talentul, nici manierele, care au rămas cele ale unui gentleman
desăvârșit, nici frumusețea, remarcabilă până la sfârșit.
Am schițat, în câteva linii, fizionomia lui Edgar Poe, deși nu ne
propunem să-i prezentăm viața; dar autorul american a ocupat, în
existența intelectuală a lui Baudelaire, un loc destul de important, așa
că e indispensabil să vorbim aici despre el ceva mai pe larg, dacă nu
sub aspect biografic, cel puțin din perspectiva doctrinei. Edgar Poe l-a
influențat cu siguranță pe Baudelaire, traducătorul său, mai cu seamă

în partea a doua a vieții – vai, atât de scurte! – a poetului.
Istoriile extraordinare, Aventurile lui Arthur Gordon Pym,

Istoriile serioase și grotești, Eureka au fost traduse de Baudelaire cu
o identificare atât de exactă a stilului și a gândirii, cu o libertate atât
de fidelă și suplă, încât traducerile produc efectul operei originale și
păstrează în totalitate perfecțiunea ei genială. Istoriile extraordinare
sunt precedate de fragmente critice elevate, în care traducătorul
analizează, în calitate de poet, talentul atât de excentric și de nou al
lui Edgar Poe, pe care Franța, cu desăvârșita ei indiferență față de
scrierile originale străine, îl ignora cu totul înainte ca Baudelaire să i-l
fi descoperit. El dovedește în această lucrare, trebuincioasă pentru a
explica o natură atât de în afara ideilor comune, o sagacitate metafizică
puțin obișnuită și o rară finețe a observației. Aceste pagini pot să se
numere printre cele mai remarcabile pe care le-a scris.
Curiozitatea a fost surescitată în cel mai înalt grad de aceste
povestiri atât de matematic fantastice, care se deduc după formule
algebrice și a căror expunere seamănă cu anchetele judiciare purtate
de magistratul cel mai perspicace și mai subtil. Crima din Rue Morgue,
Scrisoarea furată, Scarabeul de aur, aceste enigme mai greu de ghicit
decât cele ale Sfinxului și care capătă un final atât de plauzibil au
interesat până la delir publicul plictisit de romanele de aventuri și
moravuri. Lumea s-a pasionat după Auguste Dupin, cu luciditatea
lui divinatorie neobișnuită, care pare să țină în mâinile lui firul ce
leagă una de alta ideile cele mai contradictorii și ajunge la țintă prin
inducții atât de miraculoase. A fost admirat Legrand, încă și mai abil
în descifrarea criptografiilor decât Claude Jaquet, funcționarul de
la minister, care-i citește lui Desmarets în Istoria celor treisprezece,
folosind vechea grilă a ambasadei Portugaliei, scrisoarea cifrată a
lui Ferragus, iar rezultatul acestei lecturi este descoperirea comorii
căpitanului Kid. Oricine trebuie să recunoască că ar fi văzut în
zadar cum renasc la lumina focului, trasate cu roșu pe pergamentul
îngălbenit, iedul și capul de mort, precum și rândurile de puncte, cruci,
cifre și virgule, că n-ar fi ghicit niciodată unde și-a ascuns corsarul
cufărul plin de diamante, bijuterii, ceasuri, lănțișoare de aur, uncii,

cuadruplii, dubloni, rixdali18, piaștri și alte monede din toate țările,
care au răsplătit agerimea de minte a lui Legrand. Puțul și pendula
provoacă o spaimă ce-ți taie respirația, la fel ca cele mai tenebroase
născociri ale lui Anne Radcliffe, Lewis sau ale părintelui reverend
Mathurin și ești apucat de amețeală privind în fundul acelui abis
rotitor al Maelstromului, o pâlnie colosală pe ai cărei pereți vapoarele
aleargă în spirală, precum firele de paie într-un vârtej. Adevărul despre
cazul domnului Waldemar a pus la încercare nervii cei mai puternici,
iar Prăbușirea casei Usher a inspirat profunde melancolii. Sufletele
sensibile au fost mișcate în mod deosebit de figurile feminine, atât
de vaporoase, atât de transparente, atât de romantic de palide și de
o frumusețe aproape spectrală, pe care poetul le numește Morella,
Ligeia, Lady Rawena Trévanion, Tremaine, Eleonor, dar care nu sunt
decât întruchipările, sub multiple forme, ale unei iubiri unice, care a
supraviețuit morții obiectului adorat, trecând prin avataruri mereu
descoperite la vreme.
De atunci, în Franța, numele lui Baudelaire este inseparabil de
acela al lui Edgar Poe, iar amintirea unuia te trimite mereu cu gândul
la celălalt. Uneori pare chiar că ideile americanului îi aparțin de fapt
francezului.
Baudelaire, precum cea mai mare parte a artiștilor de azi, când
artele, mai puțin separate decât altădată, se frecventează una pe cealaltă
și se dedau adesea unor transpuneri, poseda gustul, sentimentul și
cunoașterea picturii. El a scris articole remarcabile despre Saloane și,
printre altele, câteva broșuri despre Delacroix, unde analizează, cu o
pătrundere și o subtilitate extreme, natura de artist a marelui pictor
romantic. Mereu preocupat de acesta, găsim, în reflecțiile lui despre
Edgar Poe, asemenea rânduri semnificative: „La fel ca și lui Delacroix
al nostru, care și-a ridicat arta până la înălțimea marii poezii, lui Edgar
Poe îi plăcea să-și facă personajele să se agite pe fundaluri vineții sau
verzui, ce revelează fosforescențele putregaiului sau mirosul furtunii”.
Ce sentiment exact al culorilor febrile și pasionate ale pictorului în
această simplă propoziție incidentă! Delacroix trebuia, într-adevăr,
Veche monedă olandeză.
18
să-l încânte pe Baudelaire, tocmai prin maladia talentului său, atât

de tulburat, atât de neliniștit, atât de nervos, atât de iscoditor, atât
de exasperat, atât de paroxistic, dacă ni se îngăduie acest termen,
singurul care ne poate reda ideea cu fidelitate, atât de chinuit de
suferințe, melancolii, ardori febrile, eforturi convulsive și de visurile
vagi ale epocii moderne.
Un moment, școala realistă a crezut că îl poate acapara pe
Baudelaire. Anumite tablouri din Florile răului, cu adevărul lor
ultragios de crud, în care poetul n-a dat înapoi din fața niciunei
sluțenii, ar putea face spiritele superficiale să creadă că el avea
înclinații către această doctrină. Se scăpa din vedere că aceste tablouri,
realiste în aparență, erau înnobilate prin caracter, efect și culoare și
că, de altfel, ele nu serveau decât ca termen de contrast pentru niște
zugrăveli suave și ideale. Baudelaire a răspuns oarecum acestor
avansuri, a vizitat atelierele realiste și a trebuit să scrie despre Courbet,
pictorul-maestru de la Ornans, un articol care n-a fost publicat
niciodată. Totuși, la unul din ultimele Saloane, Fantin19, în acel cadru
ciudat, unde reunea în jurul unui medalion al lui Eugène Delacroix,
ca pe figuranții unei apoteoze, cenaclul pictorilor și scriitorilor ziși
realiști, l-a așezat pe Charles Baudelaire într-un colț, cu privirea lui
serioasă și zâmbetul său ironic. Firește, Baudelaire, ca admirator al
lui Delacroix, avea dreptul să se afle acolo. Dar se integra oare, prin
idei și afinități, în această bandă ale cărei tendințe trebuie că nu se
potriveau cu gusturile sale aristocratice și aspirația lui spre frumos?
La el, am specificat-o deja, utilizarea urâtului, natural și vulgar nu era
decât un fel de manifestare a ororii și un fel de protest și ne îndoim
că Venera capitonată a lui Courbet, acea pocitanie îngrozitoare cu
bucile uriașe, ar fi avut vreodată vreun farmec pentru el, amatorul de
eleganțe subtile, de manierisme rafinate și cochetării savante. Nu că
nu era capabil să admire frumosul grandios: cel care a scris Giganta
trebuie că iubea Aurora și Noaptea, magnificii coloși feminini, cu
curburi atât de superbe, pe care Michelangelo i-a culcat sub voluta de
la mormântul Medicișilor. El poseda, pe de altă parte, o metafizică și
o filozofie care nu puteau decât să-l îndepărteze de această școală, la
Henri Fantin-Latour (1836-1904) – pictor realist și intimist francez.
19
care nu trebuie atașat sub niciun pretext.

Departe de a se complace în real, căuta, plin de curiozitate, straniul
și, dacă întâlnea vreun tip aparte, original, îl urmărea, îl studia,
încerca să dea de capătul firului din bobină și să-l deruleze până la
capăt. Așa se face că a fost fascinat de Guys, un personaj misterios, a
cărui ocupație era să meargă în toate colțurile universului unde avea
loc un eveniment ca să deseneze crochiuri pentru jurnalele ilustrate
engleze.
Acest Guys, pe care l-am cunoscut, era în același timp un mare
hoinar, un observator iute și pătrunzător și un perfect umorist;
dintr-o aruncătură de ochi sesiza părțile caracteristice ale oamenilor
și lucrurilor, le decupa, din câteva trăsături de creion, siluetele în
albumul său, îi dădea penei acea linie cursivă ca stenografia și o spăla,
în mod îndrăzneț, cu o nuanță plată, ca să-i indice culoarea.
Guys n-a fost ceea ce numim în mod obișnuit un artist, dar avea
darul de a prinde, în câteva minute, semnalmentele lucrurilor; dintr-o
aruncătură de ochi, cu o clarviziune extraordinară, el extrăgea din
întreg trăsătura caracteristică – numai pe aceea! – și o punea în relief,
neglijând, instinctiv sau voit, părțile complementare. Nimeni n-a
evidențiat mai bine decât el o atitudine, un profil, o mutră, pentru
a folosi un termen vulgar care ne redă ideea exact, fie că e vorba de
un dandy sau de un mocofan, de o mare doamnă sau de o fată din
popor. El poseda într-un grad foarte înalt intuiția corupției moderne,
atât în straturile de sus, cât și în cele de jos ale societății, și-și culegea
la rândul lui, sub forma unor crochiuri, propriul său buchet de flori
ale răului. Nimeni n-a redat ca Guys suplețea elegantă și strălucirea
de acaju a unui cal de curse, și știa la fel de bine să facă să se reverse
fustele unei mici dame peste bordurile unei calești trase de ponei, ca și
să contureze un vizitiu de casă mare, pudrat și garnisit cu blănuri pe
capra uriașă a unui mare cupeu cu opt arcuri și panouri îmblazonate,
plecând spre budoarul reginei, cu cei trei lachei atârnați de cordoanele
de pasmanterie. El pare să fi fost în aceste desene spirituale, moderne
și cursive, consacrate scenelor din high life precursorul inteligențelor
artistice ale Vieții pariziene, Marcelin, Hadol, Morin, Crafty, de o
modernitate atât de la curent și atât de pătrunzătoare. Dar dacă
Guyz exprima, făcându-se aprobat de un Brummel, formele înalte

ale dandysmului și marile aluri aristocratice din Duckery, el excela
nu mai puțin în a reda, în toaletele lor nebune și în dezinvoltura lor
provocatoare, nimfele venale din Piccadilly-saloon și Argail-room și
nu se temea nici chiar să se strecoare pe aleile pustii, ca să schițeze, la
lumina lunii sau la flacăra chinuită a vreunui bec cu gaz, silueta unuia
dintre acele spectre ale plăcerii ce rătăcesc pe trotuarele Londrei și
dacă s-ar fi aflat la Paris, el ar fi căutat, până și în tavernele descrise de
Eugène Sue modele scandaloase ale locurilor rău famate și ceea ce s-ar
putea numi cochetăria băltoacei. Socotiți pe drept cuvânt că Guys nu
căuta acolo decât caracterul. Aceasta era marea lui pasiune și evidenția
cu o siguranță uluitoare latura pitorească și particulară a tipurilor, a
alurilor și a costumelor din epoca noastră. Un talent de așa natură nu
se putea să nu-l farmece pe Baudelaire, care făcea, într-adevăr, mare
caz de Guys. Posedam vreo șaizeci de desene, schițe și acuarele ale
acestui umorist al creionului și i-am dăruit câteva și poetului. Acest
cadou i-a făcut o vie plăcere și le-a luat foarte bucuros.
Desigur, el știa tot ce le lipsește acestor schițe rapide, cărora
Guys însuși nu le mai dădea nicio importanță după ce erau transpuse
pe lemn de îndemânaticii desenatori de la Illustrated London News,
dar era impresionat de atâta spirit, de atâta clarviziune și putere de
observație, calități toate literare traduse prin mijloace grafice. Îi
plăcea la aceste desene absența totală a Antichității, adică a tradiției
clasice, și simțul profund a ceea ce noi numim decadență, în lipsa
altui cuvânt care să se potrivească mai bine cu ideile noastre, dar e
lucru știut ce înțelegea prin decadență Baudelaire. Nu spune el undeva
în legătură cu aceste diferențe literare: „Să presupunem că-mi sunt
prezentate două femei: una – madonă rustică, debordând de sănătate
și de virtute, fără ținută și privire, pe scurt, îndatorată numai simplei
naturi, cealaltă – una din acele frumuseți care domină și copleșesc
amintirea, adăugând la farmecul său profund și original elocința
unei toalete, măiestria mersului, conștiința și stăpânirea de sine, o
voce care răsună ca un instrument bine acordat și niște priviri pline
de gânduri, care nu comunică decât ce doresc ele. Alegerea mea ar
fi neîndoielnică, dar există totuși niște sfincși pedagogici, care mi-ar
reproșa lipsa demnității clasice”.

Înțelegerea atât de originală a frumuseții moderne întoarce
chestiunea pe dos, căci consideră primitivă, grosolană și barbară
frumusețea clasică, opinie, fără îndoială, paradoxală, dar care se
poate susține perfect. Balzac îi prefera cu mult lui Venus de la Milo
o pariziancă elegantă, fină, cochetă, care se mulează în cașmirul ei
lung printr-o mișcare a coatelor, merge cu pași furișați la o întâlnire
de dragoste, cu voaleta ei de Chantilly lăsată peste nas, aplecându-și
capul în așa fel încât să lase văzută, între marginea din spate a pălăriei
și ultima cută a șalului, una din acele cefe de culoarea fildeșului pe care
se încovoaie cu grație în lumină doi sau trei zulufi de păr nebunatici.
Aceasta are firește farmecul ei, deși, în ce ne privește, nouă ne-ar fi
plăcut mai mult Venus de la Milo, dar aceasta pentru că, drept urmare
a unei educații timpurii și a unui anumit simț particular, suntem mai
mult plastici decât literari.
E de înțeles că, având asemenea idei, Baudelaire a înclinat o vreme
spre școala realistă căreia Courbet îi servește de Dumnezeu, iar Manet
de mare profet. Dar dacă anumite laturi ale naturii sale puteau fi
satisfăcute de reprezentarea directă și netradițională a urâtului sau cel
puțin a trivialității moderne, dragostea sa de artă, de eleganță, de lux
și frumos îl atrăgeau către sfere superioare; iar Delacroix, cu pasiunea
lui febrilă, cu culorile lui furtunoase, cu melancolia-i poetică, cu
paleta-i crepusculară și cu practica lui savantă de artist al decadenței,
a fost și a rămas maestrul lui preferat.
Și iată-ne ajunși la o lucrare neobișnuită a lui Baudelaire, pe
jumătate tradusă, pe jumătate originală, intitulată Paradisurile
artificiale: opiul și hașișul, asupra căreia se cuvine să ne oprim, căci a
contribuit, nu în mică măsură la răspândirea în rândurile publicului,
mereu bucuros să ia seama la zvonurile defavorabile despre scriitori,
a opiniei că autorul Florilor răului obișnuia să-și caute inspirația cu
ajutorul excitanților. Moartea lui, survenită ca urmare a unei paralizii
care l-a dus la neputința de a-și comunica gândirea, mereu activă și vie
în străfundurile creierului său, n-a făcut decât să întărească o asemenea
credință. Această paralizie – se spunea – era provocată de excesul de
hașiș și de opiu, cărora poetul li s-ar fi dedat la început din bizarerie, iar
apoi din pricina obișnuinței fatale la care conduc aceste droguri funeste.
Dar boala lui n-a avut alte cauze decât oboseala, supărarea, necazurile
și încurcăturile de tot felul, inerente în viața literară pentru toți cei al
căror talent nu se pretează la o muncă regulată și bine retribuită, ca
aceea de jurnalist, de exemplu, și ale căror opere îi înspăimântă prin
originalitate pe timizii conducători de reviste. Baudelaire era sobru,
ca toți oamenii muncitori, și, chiar admițând că dorința de a-ți crea
un paradis artificial cu ajutorul unui excitant oarecare, opiu, hașiș,
vin, alcool sau tutun pare să țină de firea omenească, de vreme ce se
regăsește în toate epocile, în toate țările, atât în cele barbare, cât și în
cele civilizate, ba chiar până și la sălbatici, el o considera o dovadă a
perversității originale, o încercare lipsită de pietate de a te sustrage
suferințelor trebuincioase, o pură sugestie satanică de a uzurpa încă
din prezent fericirea rezervată pentru mai târziu ca recompensă
a resemnării, a voinței, a virtuții, a efortului persistent spre bine și
spre frumos. El socotea că diavolul le spune mâncătorilor de hașiș
și băutorilor de opiu, ca și primilor noștri părinți: „Dacă gustați din
fructul acesta o să fiți asemenea zeilor” și nu-și ținea cuvântul față de
ei așa cum nu și-l ținuse nici față de Adam și Eva: căci, a doua zi, zeul,
slăbit, nervos, se vede coborât mai jos decât animalele și rămâne izolat
în mijlocul unui gol uriaș, de unde nu poate evada decât recurgând din
nou la otrava căreia trebuie să-i mărească doza în permanență. Că s-a
folosit o dată sau de două ori de hașiș pentru o experiență fiziologică
este posibil, ba chiar probabil, dar n-a fost niciodată un consumator
permanent. Această fericire cumpărată de la farmacie, pe care o duci
acasă în buzunarul de la haină, l-a dezgustat și compara extazul pe
care ea îl produce cu acela al unui maniac pentru care pânzele pictate
și decorurile grosolane ar înlocui mobilele adevărate sau grădinile
îmbălsămate de flori autentice. Venea rar și doar ca simplu observator
la ședințele de la Hôtel Pimodan unde cercul nostru se reunea pentru
a lua dawamesk20, ședințe pe care le-am descris mai demult în Revue
des Deux Monde sub titlul Clubul hașișinilor, amestecându-le cu
istoria propriilor mele halucinații. După vreo duzină de experiențe
am renunțat pentru totdeauna la acest drog care îmbată, nu pentru că
Un fel de dulceață din decoct de hașiș.
20
mi-ar fi făcut vreun rău fizic, ci pentru că scriitorul adevărat nu are

nevoie decât de visele lui naturale și nu-i place ca mintea sa să sufere
influența vreunui agent oarecare.
Balzac a venit o dată la aceste serate, iar Baudelaire povestește așa
vizita lui: „Balzac socotea, fără îndoială, că nu există nici rușine mai
mare, nici suferință mai vie decât renunțarea la propria voință. L-am
întâlnit odată la o întrunire unde se vorbea despre efectele prodigioase
ale hașișului. El asculta și punea întrebări cu o atenție și o vivacitate
amuzante. Cei care îl cunoșteau au ghicit să trebuie să fie interesat.
Dar ideea de a gândi în ciuda lui însuși l-a șocat puternic: i-au arătat
dawamesk-ul, l-a cercetat, l-a mirosit și l-a dat înapoi fără să-l guste.
Lupta între curiozitatea lui aproape copilărească și dezgustul pentru
abandonul de sine i se deslușea pe figură, ce devenise frapant de
expresivă: simțul demnității îl stăpânea. Într-adevăr, e greu să ți-l închipui
pe teoreticianul voinței, pe geamănul spiritual al lui Louis Lambert
consimțind să-și piardă o părticică din această prețioasă substanță”.
Eram în seara aceea la Hôtel Pimodan și pot confirma exactitatea
perfectă a acestei mici anecdote. Aș adăuga doar un detaliu caracteristic:
restituind lingurița cu dawamesk ce i se oferea, Balzac a spus că ar fi
inutil să încerce și că hașișul – era sigur de asta – n-ar avea niciun efect
asupra creierului său.
Era posibil: creierul acesta viguros, în care trona voința fortificată
de studiu, saturat de arome subtile de Moka, pe care nu-l întunecau
nici aburii cei mai ușori după trei sticle din cel mai tare vin de Vouvray,
ar fi avut poate capacitatea de a rezista intoxicației pasagere cu cânepă
indiană. Căci hașișul sau dawamesk-ul, am uitat să spunem, nu este
altceva decât un decoct de cannabis indica amestecat cu ceva grăsime,
miere și fistic, pentru a i se da consistența unei dulceți sau a unei paste.
În Paradisurile artificiale, monografia hașișului din punct de
vedere medical este foarte bine realizată, iar știința ar putea extrage
de acolo unele informații, căci Baudelaire se crampona de cea mai
scrupuloasă exactitate și n-ar fi lăsat pentru nimic în lume să se
amestece nici cel mai mic ornament poetic în acest subiect, tratat aici
doar în sine. El specifică perfect caracterul particular al halucinațiilor
provocate de hașiș, care nu creează nimic, amplifică doar dispoziția
particulară a individului, ducând-o până la gradul cel mai înalt. Ceea

ce vezi ești tu însuți, mărit, sensibilizat, peste măsură de excitat, în
afara timpului și a spațiului a căror noțiune dispare, într-un mediu
la început real, dar care în curând se deformează, se accentuează, se
amplifică și unde fiecare detaliu, de o expresivitate extremă, capătă
o importanță supranaturală, dar lesne de înțeles pentru mâncătorul
de hașiș care ghicește corespondențele misterioase dintre imagini,
adesea ascunse. Dacă auziți una din acele muzici care par executate de
o orchestră celestă și de coruri de serafimi și pe lângă care simfoniile
lui Haydn, Mozart sau Bethoveen nu sunt decât niște vacarmuri
asurzitoare, fiți siguri că o mână a schițat pe clapele vreunui pian un
vag preludiu sau că o flașnetă îndepărtată murmură, în rumoarea
străzii, un fragment cunoscut de operă. Dacă ochii vă sunt orbiți de
șuvoaie, scânteieri, iradiații și focuri de artificii de lumină, cu siguranță
un oarecare număr de lumânări trebuie să ardă în sfeșnice sau în
candelabre. Când peretele, încetând să mai fie opac, se pierde într-o
perspectivă vaporoasă, adâncă, albăstruie ca o fereastră deschisă
spre infinit, atunci o oglindă sclipește în fața visătorului, cu umbrele
sale difuze amestecate cu transparențe fantastice. Nimfele, zeițele,
aparițiile grațioase, burlești sau îngrozitoare provin de la tablouri, de
la tapiserii, de la statuile etalându-și nuditatea mitologică în firide sau
de la magoții care fac grimase pe etajere.
E la fel și în cazul extazurilor olfactive care vă transportă în
paradisuri de parfumuri, unde flori minunate, legănându-și corolele
ca pe niște cădelnițe, vă trimit mirosuri aromatice, miresme de
nenumit, de o pătrunzătoare subtilitate, readucând amintirea vieților
anterioare, a plajelor balsamice și îndepărtate și a iubirilor primitive
din cine știe ce Tahiti de vis. Nu e nevoie să cauți prea mult ca să
descoperi în cameră vreo vază cu heliotropi sau cu tuberoze, vreun
săculeț din piele de Spania sau un șal de cașmir impregnat cu paciuli și
aruncat neglijent pe un fotoliu.
Se înțelege așadar că, dacă vrei să te bucuri plenar de magiile
hașișului, trebuie să le pregătești dinainte și să le furnizezi într-o
oarecare măsură niște motivații variațiunilor lor extravagante și
fanteziilor lor dezordonate. Contează să fii într-o bună stare spirituală
și corporală, să nu ai în ziua acea nici griji și nici datorii, nici ore

fixe și să te afli într-unul din acele apartamente care îi plăceau lui
Baudelaire și pe care, în descrierile lui, Edgar Poe le mobilează cu un
confort poetic, un lux bizar și o eleganță misterioasă, refugii ascunse
și tăinuite tuturor, ce par să aștepte sufletul îndrăgit, figura feminină
ideală, pe care, în limbajul lui nobil, Chateaubriand o numea Silfida.
În asemenea condiții este probabil, ba chiar aproape cert, că senzațiile
agreabile prin natura lor se vor transforma în beatitudini, încântări,
extazuri, voluptăți de nespus, mult superioare plăcerilor grosolane
promise de Mahomed credincioșilor în paradisul său ce seamănă mai
curând a serai. Huriile verzi, roșii și albe, ieșind din perla concavă
în care locuiesc și oferindu-se tuturor cu virginitatea lor mereu
renăscândă, ar părea niște târfulițe vulgare în comparație cu nimfele,
silfidele, făpturi parfumate de abur, transparențe ideale, forme poleite
cu lumină albastră și trandafirie, conturându-se limpede pe discurile
solare și venind din profunzimile infinitului cu elanuri stelare, ca
bulele de argint dintr-o licoare acidulată de pe fundul unei cupe de
cristal, pe care hașișinul le vede trecând în nenumărate legiuni în visul
pe care l-a avut într-o stare de deplină trezie.
Baudelaire istorisește două sau trei halucinații ale unor bărbați
diferiți la fire și una încercată de o femeie într-un cabinet al oglinzilor,
acoperit cu împletituri de aur și festonat cu flori, în care nu e greu de
recunoscut budoarul de la Hôtel Pimodan, însoțind fiecare viziune de
un comentariu analitic și moral în care transpare dezgustul său total
față de orice bucurie obținută prin mijloace facile. El desființează ideea
despre ajutorul pe care l-ar putea aduce geniului viziunile provocare
de beția cu hașiș. De altfel, aceste viziuni nu sunt totdeauna așa cum
își închipuie unii; farmecul lor provine mai ales din starea de supremă
surescitație nervoasă în care se găsește subiectul. Apoi, hașișul care
determină aceste viziuni îți smulge totodată și forța de a te servi de
ele, căci el distruge voința și își azvârle victimele într-o plictiseală
nepăsătoare în timpul căreia spiritul devine incapabil de orice efort
și de orice travaliu și din care nu poate ieși decât prin ingerarea
unei noi doze. „În sfârșit – adaugă el – admițând pentru câteva clipe
ipoteza unui temperament destul de călit, destul de viguros pentru a
rezista efectelor nocive ale drogului perfid, el trebuie să se gândească

la o altă primejdie, fatală, teribilă, care este aceea a obișnuinței. Cine
a recurs odată la o otravă pentru a gândi nu va putea în curând să
gândească fără otravă. Vă puteți închipui destinul nefericit al unui om
a cărui imaginație paralizată nu mai poate funcționa decât cu ajutorul
hașișului sau al opiului!”
Iar ceva mai încolo își formulează profesiunea de credință în
aceste cuvinte nobile: „Dar omul nu este atât de lipsit de mijloacele
oneste de a cuceri cerul încât să fie nevoit a recurge la farmacie și
vrăji; el nu are nevoie să-și vândă sufletul pentru a plăti mângâierile
îmbătătoare și prietenia Huriilor. Ce valorează un paradis pe care îl
cumperi cu prețul mântuirii tale eterne?” Urmează imaginea unui
fel de Olimp, situat în muntele aspru al spiritualității, unde muzele
lui Rafael și Mantegna, sub conducerea lui Apollo, îl înconjoară, cu
ritmicele lor coruri, pe artistul devotat frumosului, răsplătindu-l
pentru eforturile sale îndelungate. „Dedesubt, la picioarele muntelui
– continuă autorul – în mărăcini și noroi, turma omenească de rând,
bandele de sclavi, simulează grimasele voluptății și scot urlete iscate
de mușcătura otrăvii, iar poetul îndurerat își spune: „Acești nefericiți,
care n-au postit și nu s-au rugat, care au refuzat pocăința prin muncă, îi
solicită magiei negre mijloacele de a se ridica dintr-o dată la o existență
supranaturală. Magia îi păcălește și aprinde pentru ei o falsă fericire,
o falsă lumină; în timp ce noi, poeții și filosofii, care ne-am regenerat
sufletele prin muncă neîntreruptă și contemplație, prin exersarea
asiduă a voinței și noblețea permanentă a aspirațiilor, am creat pentru
noi o grădină a frumuseții adevărate. Credincioși cuvântului care
spune: credința mută munții din loc, noi am înfăptuit singurul miracol
pe care ni-l îngăduie Dumnezeu”.
După asemenea cuvinte e greu de crezut că autorul Florilor răului
a fost, în ciuda înclinațiilor sale satanice, un vizitator frecvent al
paradisurilor artificiale.
Studiului despre hașiș îi urmează studiul despre opiu, dar
aici Baudelaire avea drept ghid o carte singulară, celebră în Anglia:
Confessions of an English Opium-Eater, care îl are ca autor pe De
Quincey, helenist distins, scriitor rasat, om de o totală respectabilitate,
care a avut candoarea tragică de a-și mărturisi, în țara cea mai rigidă
din lume din pricina cant21-ului, pasiunea pentru opiu, de a descrie
această pasiune, arătându-i fazele și intermitențele, recăderile, luptele,
entuziasmele și prăbușirile, extazele și fantasmagoriile, urmate de
angoase inexprimabile prin cuvinte. De Quincey a ajuns – lucru aproape
de necrezut – prin mărirea treptată a dozelor la 18 000 de picături pe zi;
ceea ce nu l-a împiedicat să atingă vârsta foarte normală de șaptezeci
și cinci de ani, căci n-a murit decât în decembrie 1859 și i-a făcut să
aștepte mult și bine pe medicii, cărora, într-un acces de humour, le-a
lăsat în glumă, ca pe un curios subiect de experiență științifică, trupul
său îmbuibat cu opiu. Prostul său obicei nu l-a împiedicat nici să
publice o mulțime de lucrări de literatură și erudiție în care nimic nu
arăta influența fatală a celui pe care el însuși îl numește „idolul negru”.
Finalul cărții ne lasă înțelegem că autorul, cu prețul unor eforturi
supraomenești, a reușit în cele din urmă să se corijeze, dar acesta s-ar
putea să fie un sacrificiu făcut moralei și conveniențelor, ca răsplătirea
virtuții și pedepsirea crimei la sfârșitul melodramelor, impenitența
din final reprezentând un exemplu dăunător. Iar De Quicey pretinde
că, după șaptesprezece ani de uzaj și opt ani de abuz de opiu, a putut
să renunțe la această substanță primejdioasă! Nu trebuie descurajate
asemenea theriakis-uri de bună-voie. Dar ce de dragoste totuși în
această invocație lirică a lichidului brun: „O, dreptule, subtilule și
puternicule opiu! Tu, care în inima săracului și a bogatului deopotrivă,
pentru rănile care nu se cicatrizează niciodată și pentru angoasele care
conduc la rebeliune, aduci un balsam alinător, elocventule opiu, tu,
care, prin retorica ta puternică, dezarmezi deciziile furiei și care îi
redai pentru o noapte omului păcătos speranțele tinereții și vechile-i
mâini nepătate de sânge, care-i dai omului orgolios uitarea trecătoare
a injustițiilor neîndreptate și a insultelor nerăzbunate; tu zidești în
sânul tenebrelor, cu materialele imaginare ale creierului, cu o artă
mai profundă decât aceea a lui Fidias și Praxitele, orașe și temple care
întrec în splendoare Babilonul sau Hecatompolisul, iar din haosul unui
somn plin de vise readuci la lumina soarelui chipurile unor frumuseți
de mult uitate și fizionomiile familiare și binecuvântate tămăduite de
Falsitate, ipocrizie (engl.).
21
uzura mormântului. Tu, numai tu singur îi dăruiești omului aceste

comori și numai tu posezi cheile paradisului, o, dreptule, subtilule și
puternicule opiu”.
Baudelaire n-a tradus integral cartea lui De Quincey. El a extras
din ea fragmentele cele mai semnificative, pe care le recitește, într-o
analiză amestecată cu digresiuni și reflecții filosofice, de manieră să
formeze un text care rezumă opera în întregime. Nimic mai curios
decât detaliile biografice ce deschid aceste confesiuni și istorisesc
fuga școlarului dornic să scape de tirania tutorilor săi, viața sa
rătăcitoare, famelică și demnă de milă prin marele deșert al Londrei,
popasul într-o locuință transformată, din neglijența proprietarului,
într-o magherniță, legătura sa cu mica servitoare semiidioată și cu
Ann, o biată fată, viorea de trotuar, inocentă și virginală, chiar și
în prostituție, împăcarea cu familia și dobândirea unei moșteniri
destul de considerabile pentru a-i permite să se dedice studiilor lui
favorite într-un cottage încântător și în compania unei nobile femei,
pe care acest Oreste al opiului o numește Electra lui. Căci apucase
deja, ca urmare a unor dureri nevralgice, obișnuința, cu neputință
de dezrădăcinat, a otrăvii, din care își va administra în curând, fără
consecințe supărătoare, doza enormă de patruzeci de granule pe
zi. Există puține poezii, chiar la Byron, Coleridge și Shelley care să
depășească, în magnificență bizară și grandioasă, visele lui De Quincey.
Viziunilor celor mai strălucitoare, iluminate de lucirile argentine sau
albăstrui ale Paradisului sau Eliseului, le urmează altele, mai sumbre
decât Erebul, cărora li se potrivesc aceste versuri înspăimântătoare ale
poetului: „Era ca și cum un mare pictor și-ar fi muiat penelul în negrul
cutremurelor de pământ și al eclipselor de soare”.
De Quicey, care e unul dintre umaniștii cei mai distinși și cei mai
precoce – știa deja grecește și latinește la zece ani – găsea mereu o
mare plăcere în lectura lui Titus Livius, iar cuvintele consul romanus îi
răsunau în urechi ca o formulă magică și categoric irezistibilă. Aceste
cinci silabe îi explodau în urechi ca niște vibrații de trompete care
intonau cântări triumfale și când – într-un vis – niște mulțimi inamice
se înfruntau, pe un câmp de luptă iluminat de o strălucire lividă, cu
horcăituri și pași pe loc surzi, semănând cu sunetul îndepărtat al
marilor ape, o voce misterioasă strigă aceste cuvinte care dominau

tot: consul romanus. Se făcu o mare tăcere, apăsătoare ca o așteptare
anxioasă și consulul apăru călare pe un cal alb, în mijlocul imensului
furnicar, ca Marius în Bătălia cu cimbrii de Decampe și, cu un gest
fatidic, a decis biruința.
Alteori, personaje întrezărite în realitate se amestecau în visele lui
și le bântuiau ca niște spectre încăpățânate pe care nu le poate alunga
nicio formulă de exorcism. Într-o zi a anului 1813, un malaiez cu pielea
galbenă și biloasă și ochii plini de o nostalgică tristețe, care venea de
la Londra, căuta un port și nu știa de altfel niciun cuvânt din vreo
limbă europeană, a bătut, dorind să se odihnească puțin, la poarta
cottage-ului. Nevrând să pară în încurcătură în fața servitorilor
și a vecinilor, De Quincey i-a vorbit grecește, asiaticul i-a răspuns
în malaieză, iar onoarea a fost salvată. După ce i-a dat ceva bani,
stăpânul casei, cu acea generozitate a fumătorului, care, bănuind că
vreun calic a fost lipsit mult timp de tutun, îi dă o țigară, îi făcu cadou
malaiezului o bucată mare de opiu, pe care malaiezul o înghiți dintr-o
îmbucătură. Ai fi avut cu ce omorî șapte sau opt oameni neantrenați,
dar insul cu pielea galbenă avea probabil deprinderea drogului, căci a
plecat dând semnele unei satisfacții și ale unei recunoștințe de nespus.
N-a mai revenit, cel puțin fizic, dar a devenit unul dintre oaspeții cei
mai frecvenți ai viziunilor lui De Quincey. Malaiezul cu fața de culoarea
șofranului și pupile extrem de negre era un fel de geniu al Extremului
Orient, care deținea cheile Indiei, Japoniei, Chinei și ale altor țări,
azvârlite în raport cu alte părți ale globului la o distanță himerică și
imposibilă. Așa cum te supui unui ghid pe care nu l-ai chemat, dar
căruia trebuie să i te supui în virtutea unei dintre acele fatalități care
sunt admise de vis, De Quincey urmându-l pe malaiez, s-a afundat în
regiuni de o fabuloasă vechime și de o stranietate inexprimabilă, ce-i
provocau o profundă teroare. „Nu știu – scrie el în Confesiuni – dacă
alții îmi împărtășesc într-atât sentimentele –, dar eu m-am gândit
adeseori că dacă aș fi nevoit să părăsesc Anglia și să viețuiesc în China,
printre modele, manierele și decorurile vieții chineze, mi-aș pierde
mințile. Un tânăr chinez mi se pare o ființă antedeluviană. Mai ales
în China, lăsând deoparte ce are ea în comun cu restul Asiei, mă simt
terifiat de modurile de viață, de uzanțe, de o repugnanță absolută, de

o barieră de sentimente care ne desparte de ea și sunt prea profunde
ca să fie analizate. Mi s-ar părea mai comod să trăiesc cu lunaticii sau
cu brutele”.
Cu o ironie malițioasă, malaiezul care pare să înțeleagă această
repugnanță a consumatorului de opiu, are grijă să-l conducă în
mijlocul unor orașe imense, cu turnuri de porțelan, acoperișuri
curbate ca niște saboți și ornate de clopoței care clinchetesc tot timpul,
cu râuri încărcate de jonci și traversate de dragoni sculptați în chip
de poduri, cu străzi ticsite de o mulțime de pitici pociți agitându-și
capetele mici despicate de niște ochi oblici, agitându-și ca șobolanii
cozile tremurătoare, murmurându-și, în timp ce-și fac reverențe,
complimente monosilabice.
A treia și ultima parte din Confesiunile unui opioman englez poartă
un titlu de lamento ce se justifică pe deplin: Suspiria de profundis.
Într-una din aceste viziuni apar trei chipuri de neuitat, misterioase și
teribile, ca Moirele grecești sau Mumele din cel de-al doilea Faust. Ele
sunt însoțitoarele Levanei, zeița severă care îl răpește de pe pământ
pe noul-născut și îl desăvârșește cu ajutorul durerii. Așa cum există
trei Grații, trei Parce, trei Furii, așa cum au existat la început trei
Muze, există trei zeițe ale tristeții – Notre-Dame de la Tristesse. Cea
mai vârstnică dintre cele trei surori se numește Mater lacrymarum
sau Notre-Dame des Larmes, a doua Mater suspiriorum – Notre-Dame
de Soupirs, iar a treia și cea mai tânără Mater tenebrarum – Notre-
Dame des Ténèbres. Aceasta e cea mai redutabilă dintre toate, la ea nici
spiritele cele mai puternice nu se pot gândi fără o tăinuită oroare. Aceste
spectre ale durerii nu împărtășesc limbajul articulat al oamenilor: ele
plâng, suspină sau săvârșesc în întuneric gesturi fatidice. Ele exprimă
durerile necunoscute, angoasele fără nume, sugerează disperările
solitare, tot ce sufletul omenesc are mai profund ca suferință, durere
și amărăciune. Omul trebuie să primească lecția acestor inițiatoare
severe: „așa va vedea lucruri care n-ar trebui văzute, spectacolele
abominabile și secretele indicibile; așa va desluși vechile adevăruri,
tristele adevăruri, marile și teribilele adevăruri”.
Desigur că Baudelaire nu se zgârcește cu reproșuri la adresa lui De
Quincey, aceleași pe care le adresa tuturor celor care vor să cucerească

supranaturalul prin mijloace materiale, dar în privința tablourilor
zugrăvite de marele visător, îi arată acestuia o mare bunăvoință.
Cam în această perioadă, Baudelaire a părăsit Parisul pentru a-și
instala cortul la Bruxellles. Nu trebuie să căutăm în această călătorie
niciun substrat politic, ci doar dorința unei existențe mai liniștite și a
unei odihne pacificatoare, departe de excitațiile vieții pariziene. Acest
sejur nu pare să-i fi adus însă vreun câștig. La Bruxelles lucrează puțin,
iar manuscrisele sale nu conțin decât note rapide, sumare, aproape
hieroglifice, pe care doar el singur ar putea să le împărtășească.
Sănătatea lui, în loc să se îmbunătățească, se degrada, fie că era mult
mai atins de boală decât socotea el însuși, fie deoarece climatul nu i-a
fost favorabil. Primele simptome ale răului s-au manifestat printr-o
anumită lentoare a vorbirii și printr-o ezitare tot mai marcată în a-și
alege cuvintele. Dar cum Baudelaire se exprima adesea într-o manieră
solemnă și sentențioasă, accentuând asupra fiecărei teme, pentru
a-i conferi mai multă importanță, nu li s-a acordat atenție acestor
deficiențe de exprimare, prodromul teribilei maladii care avea să-l
răpună și care s-a manifestat în curând printr-un atac brusc. Zvonul
morții lui Baudelaire s-a răspândit prin Paris cu acea rapiditate
într-aripată a veștilor proaste care par să alerge mai repede decât
fluidul electric de-a lungul firului. Baudelaire era încă viu, dar vestea,
deși falsă, era anticipativ adevărată; el nu avea să se mai ridice după
lovitura care îl doborâse. Familia și prietenii l-au readus la Paris, unde
a mai trăit câteva luni, neputând să vorbească, neputând să scrie,
pentru că paralizia rupsese lanțul care leagă gândirea de vorbire. Ideea
încă mai trăia în el, o puteai zări în expresia ochilor, dar era prizonieră
și mută, lipsită de vreun mijloc de comunicare cu exteriorul, în această
închisoare de lut care avea să se deschidă doar deasupra mormântului
său. Însă la ce bun să insistăm pe detaliile acestui destin nefericit? Nu
există nicio manieră bună de a muri, dar este dureros de văzut pentru
supraviețuitori cum dispare de timpuriu o inteligență așa remarcabilă,
care ar mai fi putut rodi multă vreme și cum se pierde, pe drumurile
tot mai pustii ale vieții, încă un tovarăș din tinerețe.
Pe lângă Florile răului, traducerile din Edgar Poe, Paradisurile
artificiale, Saloane și articolele de critică, Charles Baudelaire lasă și o

carte de mici poeme în proză, inserate de-a lungul timpului în câteva
ziare și reviste, care în curând se vor sătura însă de aceste delicate
capodopere, lipsite de interes pentru cititorii de rând, și îl vor obliga
pe poet, a cărui nobilă încăpățânare nu se preta la niciun compromis,
să ducă seria următoare la o altă publicație, fie mai dispusă să riște,
fie mai literară. E pentru prima dată când aceste poeme, răspândite
puțin pretutindeni și aproape de negăsit, sunt adunate într-un
volum care nu va fi cel mai mic titlu de noblețe al poetului în fața
posterității.
Într-o scurtă prefață, adresată lui Arsène Houssaye, care precede
Micile poeme în proză, Baudelaire povestește cum i-a venit ideea să
folosească această formă hibridă, care plutește între poezie și proză:
„Trebuie să vă fac o mică mărturisire. Răsfoind pentru a douăzecea oară
cel puțin faimosul Gaspard de la Nuit al lui Aloysius Bertrand (o carte
cunoscută de dumneavoastră, de mine și de câțiva dintre prietenii mei
n-are tot dreptul să fie numită faimoasă?), mi-a venit ideea să încerc
ceva oarecum analog și să aplic la descrierea lumii moderne sau, mai
curând, a unei vieți moderne și mai abstracte, procedeul aplicat de el
la înfățișarea vieții vechi, cu pitorescul ei atât de straniu.
Care dintre noi, în zilele lui de ambiție, n-a visat la miracolul unei
proze poetice, muzicale, fără ritm și rimă, suficient de suple și suficient
de penetrante pentru a se adapta la mișcările lirice ale sufletului, la
ondulațiile reveriei, la tresăririle conștiinței?”
Nu e nevoie să precizăm că nimic nu seamănă mai puțin cu
Gaspard de la Nuit decât Micile poeme în proză. Baudelaire însuși și-a
dat seama de îndată ce s-a apucat de lucru de acest accident care pe
oricare altul l-ar fi măgulit poate, dar care nu putea decât să umilească
un spirit ce considera că cea mai mare onoare pentru un poet este
aceea de a înfăptui în mod just ceea ce își propusese să facă. Se vede
că Baudelaire avea pretenția ca voința să dirijeze mereu inspirația și
să introducă în artă un fel de matematică infailibilă. El se autoblama
pentru că a produs altceva decât hotărâse să facă, fie chiar, în cazul de
față, o operă puternică și originală.
Limba noastră poetică, trebuie să recunoaștem, nu se pretează,
în ciuda eforturilor eroice ale noii școli de a o face mai suplă și mai
maleabilă, amănuntului oarecum rar și de circumstanță, mai atunci
când este vorba despre subiecte luate din viața modernă, umilă
sau aristocratică. Fără a mai avea, ca odinioară, oroare de cuvântul
propriu și pasiunea perifrazelor, versul francez refuză, prin însăși
structura lui, exprimarea unei particularități semnificative și, dacă
se încăpățânează să o facă intrată în cadrul lui strâmt devine repede
dur, dizarmonios și penibil. Micile poeme în proză vin așadar tocmai la
moment pentru a suplini o asemenea neputință, iar în această formă
care presupune o artă subtilă, unde fiecare cuvânt trebuie aruncat,
înainte de a fi folosit, pe balanțe mai greu de echilibrat decât cele ale
Zarafilor lui Quentin Metsys22, căci e nevoie ca el să aibă proporția
de metal prețios, greutatea și sunetul potrivit. Baudelaire a pus în
evidență aici o parte prețioasă, delicată și stranie a talentului său.
Aici a putut el să îmbrățișeze mai de aproape inexprimabilul și să
redea acele nuanțe fugitive care plutesc între sunet și culoare și acele
gânduri ca niște motive de arabesc sau ca temele unor fraze muzicale.
Nu doar natura fizică, dar și mișcările cele mai tainice ale sufletului,
melancoliile capricioase, spleenurile halucinante ale nevrozelor sunt
perfect compatibile cu această formă poetică. Autorul Florlor răului a
extras din ele efecte miraculoase și ești uneori surprins că limba poate
ajunge, când prin voalurile transparente ale visului, când cu precizia
bruscă a unei raze de soare, care, în luminișurile albastre ale departelui,
decupează un turn în ruină, un buchet de arbori, o culme de munte,
să facă vizibile obiecte care par să se refuze oricărei descrieri și, care
până în prezent, fuseseră ireductibile la cuvânt. Acesta este unul din
titlurile de glorie, dacă nu cel mai mare, al lui Baudelaire: cel de a face
să pătrundă printre potențialitățile stilului serii de obiecte, senzații și
efecte care n-au primit nume de la Adam, marele denominator. Un om
de litere n-ar putea râvni la un titlu mai frumos, iar scriitorul care a
creat Micile poeme în proză îl merită fără îndoială.
E foarte dificil, cel puțin dacă nu dispui de un spațiu mai mare, iar
atunci cititorul ar putea fi trimis direct la bucăți, să formulezi o idee
Quentin Metsys (1466-1530) – pictor considerat ultimul reprezentant al
22
școlii primitive flamande.

corectă despre aceste compoziții: tablouri, medalioane, basoreliefuri,

statuete, emailuri, pasteluri, camee, care se succed, într-o oarecare
măsură, precum vertebrele din coloana dorsală a unui șarpe. Poți
extrage câteva dintre aceste inele, dar celelalte se vor înlănțui din nou,
mereu vii, având-și fiecare propriul suflet particular și răsucindu-se
spre un ideal inaccesibil.
Înainte să încheiem această notiță deja prea lungă cât mai pe scurt
posibil, căci altminteri l-am alunga din volum pe autorul și prietenul
al cărui talent ne propunem să-l explicăm, iar comentariul ar sufoca
opera, trebuie să ne mărginim la a cita titlurile unora dintre aceste mici
poeme în proză, mult superioare după noi prin intensitate, concentrare,
profunzime și grație fanteziilor minore din Gaspard de la Nuit, pe
care Baudelaire și-l propusese drept model. Printre cele cincizeci de
bucăți care compun culegerea și care sunt diverse ca ton și ca factură
remarcăm: Prăjitura, Camera dublă, Mulțimile, Văduvele, Bătrânul
saltimbanc, O emisferă într-o coafură, Invitația la călătorie, Frumoasa
Dorotheea, O moarte eroică, Tyrsul, Chipuri de metrese, Un cal de rasă,
Dorința de a picta și mai cu seamă Darurile lunii – admirabilă bucată
în care poetul exprimă printr-un magic efect de iluzie ceea ce pictorul
englez Millas a ratat cu desăvârșire în Veghea Sfintei Agnes: coborârea
astrului nocturn într-o odaie, cu lumina lui fosforic-albăstruie, cu
griurile lui irizate de sidef, cu ceața lui traversată de raze în care
palpită, ca niște falene23, atomi de argint. De la înălțimea scării sale de
nori, luna se apleacă peste leagănul unei copile adormite, scăldând-o
în lumina sa vie și în otrava-i luminiscentă. Ea îl înzestrează pe acest
drăgălaș cap palid cu darurile sale ciudate, cum ar fi o nașă zână, și îi
murmură la ureche: „Vei suferi pentru totdeauna influența sărutului
meu; îmi vei împrumuta frumusețea. Vei iubi ceea ce iubesc eu și pe cei
care mă iubesc pe mine: apele, norii, liniștea, noaptea, marea uriașă
și verde, apa informă și multiformă, locul unde n-o să fii niciodată,
amantul pe care n-o să-l cunoști, florile monstruoase, parfumurile
care tulbură voința, motanii care se lăfăiesc pe piane și gem ca femeile
cu o voce răgușită și dulce”.
Când asculți muzica lui Weber încerci mai întâi o senzație de somn
Fluture din familia geometridelor.
23
magnetic, un fel de liniște care te separă cu blândețe de viața reală, apoi

undeva departe răsună o notă stranie, care te face să ciulești urechea
neliniștit. Această notă este ca un suspin al lumii de dincolo, ca vocea
spiritelor invizibile care se cheamă unul pe celălalt. Oberon tocmai
și-a dus cornul la buze, iar pădurea magică se deschide, alungindu-și
la infinit aleile albăstrii, ce se populează cu toate făpturile fantastice
descrise de Shakespeare în Visul unei nopți de vară, iar Titania însăși
apare în rochia ei transparentă de voal argintiu.
Lectura Micilor poeme în proză ne-a produs adesea impresii de
acest fel; o frază, un cuvânt – unul singur – ales și așezat în mod ciudat,
ne evoca o lume necunoscută de chipuri uitate și totuși prietene, reînvia
amintirea existențelor anterioare și ne făcea să presimțim în jurul
nostru un cor misterios al ideilor moarte, murmurând cu jumătate de
voce, printre fantomele lucrurilor care se despart în mod necesar de
real. Alte fraze, de o tandrețe morbidă, par să șușotească, asemenea
muzicii, consolări pentru durerile nemărturisite și disperările fără
leac. Dar trebuie luat aminte: ele pot să vă molipsească de nostalgie,
precum cântecele păstorilor pe acel sărman mercenar elvețian din
balada germană, în garnizoană la Strasbourg, care a traversat Rinul
înot și a fost prins și împușcat pentru că a ciulit urechea prea mult la
cornurile din Alpi.
Théophile G autier
20 februarie 1868
63
TABEL CRONOLOGIC
1821 – La 9 aprilie se naște la Paris Charles-Pierre Baudelaire. Tatăl

său, François-Joseph Baudelaire, are 62 de ani. Hirotonisit preot
în 1784, părăsește rândurile clerului în timpul Revoluției, este
ulterior preceptorul ducelui Praslin și secretar al Senatului.
Mama, Caroline Archembaut-Defais, este în vârstă de 27 de ani.
1827 – Moare François-Joseph Baudelaire.
1828 – Mama lui Baudelaire se recăsătorește cu comandantul Jacques
Aupick, un ofițer rigid și mărginit, cu care viitorul poet nu s-a
înțeles niciodată.
1832 – Jacques Aupick este transferat la Lyon. Aici, Charles Baudelaire
urmează, ca intern, cursurile Colegiului Regal.
1836 – Avansat colonel, Aupick revine cu familia la Paris. Charles
este înscris la Colegiul Louis-le-Grand, unde se dovedește un elev
dificil. Profesorii îl caracterizează drept superficial, mincinos,
incapabil să-și corecteze greșelile, cu sclipiri de imaginație, dar
lipsit de capacitatea unor studii serioase și aprofundate.
1837 – Obține premiul al doilea la un concurs de versuri latine.
1838, iulie – Vizitează Muzeul Palatului de la Versailles și este
impresionat de tabloul lui Delacroix, Bătălia de la Taillebourg.
Începând din acest moment, Baudelaire va nutri o mare pasiune
pentru creația celebrului pictor romantic. august – Își vizitează
mama și tatăl vitreg în localitatea Barreges din Pirinei, unde
aceștia se găseau pentru o cură.
1839, februarie – Relațiile sale cu instituția școlară devin tot mai
tensionate. Este caracterizat drept un elev plin de bizarerii, care
exercită o influență nefastă asupra colegilor săi. 18 aprilie – E
exmatriculat din liceu. 12 august – Este admis, în ultimă instanță,
la Bacalaureatul pe care îl promovează la Saint-Louis cu rezultate
mediocre.
2 noiembrie – Se înscrie ca intern la Școala de Drept, dar în timpul
cursurilor preferă să-i citească pe Hugo, Lamartine sau Musset.
64 TABEL CRONOLOGIC
1840 – Îi întâlnește pe Gustave le Vavasseur și Ernest Prarond, dar și pe

Edouard Ourliac, Gérard de Nerval și Honoré de Balzac. Creează
împreună cu prietenii săi gruparea numită Școala Normandă.
1841 – Într-o scrisoare adresată lui Alphonse Baudelaire, fratele vitreg
al poetului, colonelul Aupick se declară profund nemulțumit de
comportamentul lui Charles și de relațiile „detestabile” ale acestuia.
La presiunile familiei, Charles Baudelaire acceptă să se îmbarce
la 9 iunie la Bordeaux pe un pachebot cu destinația Calcutta.
1 septembrie – După ce a fost surprins de o furtună puternică,
pachebotul ancorează la Port-Louis în Insulele Mauritius. 19
septembrie – Charles Baudelaire sosește în Insulele Bourbon.
Într-o scrisoare, căpitanul vasului îl informează pe Aupick la 16
octombrie că Baudelaire are de gând să-și întrerupă călătoria.
1842 – Revenit în Franța la 15 februarie, o cunoaște o lună mai târziu
la teatrul de la Porte Saint-Antoine pe Jeanne Duval, femeia de
culoare care i-a marcat esențial existența. Ea a inspirat câteva
dintre cele mai celebre poeme ale lui Baudelaire: Balconul, Parfum
exotic, Părul, Șarpele care joacă, Sed non satiata. Devenit major la
9 aprilie, poetul primește o moștenire de 75 000 de franci, care
îi va permite să ducă viața răsfățată a unui dandy, consumator
de opiu și de hașiș. Se mută pentru o vreme într-un apartament
luxos din Hôtel Pimodan, situat pe Quai d’Anjou. Aici se întrunește
Clubul Hașișinilor, despre care Baudelaire va vorbi în Paradisurile
artificiale. Tot aici îi va întâlni poetul pe Théophile Gautier și pe
Doamna Sabatier. Femeie de o răpitoare frumusețe, Apollonie
Sabatier (supranumită de Gautier La Présidente) i-a fascinat
pe mulți dintre artiștii timpului. A fost frecventată de pictori,
sculptori, dar și de scriitori precum Gustave Flaubert, Maxime du
Camp, Gérard de Nerval, Théophile Gautier. Baudelaire a nutrit
pentru ea o admirație mai curând spirituală, închinându-i poeme
ca Făclia vie, Zorii spirituali, Reversibilitate, Armonie de seară.
1843 – În urma legăturii cu Jeanne Duval, Charles Baudelaire se
îmbolnăvește de sifilis.
1844, martie – Apare antologia Mistere galante din teatrele Parisului,
la care colaborează și Baudelaire; iulie – Este pus sub tutelă de un
TABEL CRONOLOGIC 65
consiliu de familie, de acum înainte va primi doar o rentă lunară

de 200 de franci.
1845 – Din cauza presiunilor materiale începe să scrie cronici plastice.
aprilie – Publică Salonul din 1845, semnat Baudelaire-Dufays.
mai – Tentativă de sinucidere. 23 mai – Apare în revista L’Artiste
poezia Unei dame creole, semnată Baudelaire Dufays. 30
iunie – Nouă tentativă de sinucidere. 24 noiembrie – Publică în
Corsaire-Satan Cum îți plătești datoriile atunci când ai geniu.
1846 – 21 ianuarie – Muzeul clasic de la Bazar Bonne Nouvelle în
Corsaire-Satan. 3 martie – Sfaturi pentru tinerii literați în
L’Esprit public; Culegere de maxime consolatoare despre dragoste
în Corsaire-Satan. 16 iunie – Aderă la Societatea oamenilor de
litere. 6 septembrie – Impenitentul în L’Artiste. 13 decembrie –
Unei indiene (Unei malabareze) în L’Artiste.
1847 – Descoperă opera lui Edgar Allan Poe, în care are revelația unui
spirit afin. Ianuarie – Publică nuvela Fanfarlo în Le Bulletin de
la Societe de Gens de Lettres. 10 aprilie – O cunoaște pe actrița
Marie Daubrun, căreia îi va închina poeme ca Cer înnorat și
Otrava. Publică în Corsaire-Satan Motanii.
1848 – 27 februarie – Împreună cu Champfleury și Toubin scoate
ziarul democratic L’Esprit Libre. Ziarul își încetează apariția după al
doilea număr (martie). 10 aprilie – Baudelaire devine secretar de
redacție la Tribune Nationale, ziar de orientare socialistă moderată.
Rămâne în această funcție până la 6 mai. 13 aprilie – Generalul
Aupick este numit ministru plenipotențiar la Constantinopol.
15 iulie – Baudelaire publică prima sa traducere din povestirile
lui Poe, Revelația magnetică. Apare poezia Vinul ucigașului.
1849, 7 octombrie – Moare Edgar Allan Poe.
1850 – E înglodat în datorii. Începe să resimtă efectele sifilisului. Iunie
– apar Sufletul vinului și Pedeapsa orgoliului în Le Magazin
de la Famille. 13 iulie – Poezia Lesbos este publicată într-o
antologie alcătuită de Julien Lemer.
1851 – 20 februarie: Aupick refuză postul de ambasador la Londra.
7 martie – Publică Vinul și hașișul. 18 iunie – Aupick e numit
ambasador la Madrid.
66 TABEL CRONOLOGIC
1852 – Face o mare pasiune pentru Apollonie Sabatier căreia îi trimite

scrisori anonime ce conțin și poeme. Publică în La Semaine
théâtrale Școala păgână. 1 februarie – Apar Amurgul și Zorii.
Publică în Revue de Paris Edgar Allan Poe, viața și opera.
1853 – 1 martie; Corbul de Edgar Allan Poe (L’Artiste). 17 martie
– Filosofia mobilelor la Poe (Le Monde littéraire); 17 aprilie –
Morala jucăriilor (Le Monde littéraire).
1854 – 7 februarie – Poemele Făclia vie și Zorii spirituali; 14 martie
– poezia Ce o să-i spui deseară, tu, inimă-ofilită. 25 iulie:
publică (până la 20 aprilie 1855) în Le Pays Istorii extraordinare
de Edgar Allan Poe.
1855 – 1 iunie – publică în Revue des Deux Mondes 18 poeme sub
titlul Florile răului. august – apar primele sale poeme în proză:
Amurgul și Singurătate.
1856 Martie – prima ediție a Istoriilor extraordinare, scrise în 1840
de E.A. Poe, în traducerea lui Charles Baudelaire. septembrie –
pune capăt relației cu Jeanne Duval, trăiește cu Marie Daubrun.
decembrie – semnează cu Poulet-Malassis și de Broise un
contract de punere în vânzare a Florilor răului și a Anticăriei
estetice (ulterior Curiozități estetice), volum de critică de artă
care nu va fi însă editat niciodată în timpul vieții poetului.
1857 – 4 februarie – autorul îi înmânează editorului Auguste Poulet-
Malassis manuscrisul Florilor răului. 8 martie – Noi istorii
extraordinare de E. A. Poe în traducerea lui Charles Baudelaire.
28 aprilie – Moare Aupick, iar mama poetului se retrage la
Honfleur. 25 iunie – Apare prima ediție din Florile răului,
cuprinzând toate poemele scrise de Baudelaire începând din
1840. 5 iulie – În ziarul Le Figaro apare un articol de Gustave
Bourdin care acuză volumul lui Baudelaire de imoralitate. Poetul
considera că acest articol este cauza persecuțiilor judiciare care
vor urma. 20 august – Procesul Florilor răului. Baudelaire este
condamnat la o amendă de 300 de franci și obligat să scoată
șase poeme din sumarul volumului. 30 august – Baudelaire și
Apollonie Sabatier devin amanți.
1858 – 13 mai – o nouă traducere din E. A. Poe: Aventurile lui Arthur
TABEL CRONOLOGIC 67
Gordon Pym. 30 septembrie – Publică în La Revue contemporaine

Hașișul, prima parte a Paradisurilor artificiale. noiembrie –
Reia legătura cu Jeanne Duval.
1859, ianuarie – Se reconciliază cu mama lui pe care o vizitează la
Honfleur, unde scrie câteva poeme. februarie – Îi trimite lui
Maxime du Camp poemul Călătoria scris la Honfleur. aprilie
– Jeanne Duval paralizează și este internată la casa de sănătate
Dubois. 10 aprilie – Apar în La Revue française Sisina, Călătoria
și Albatrosul. 20 mai – Părul (La Revue française). iunie – Salonul
din 1859 (La Revue française). 15 septembrie: Cei șapte bătrâni
și Bătrânelele (La Revue contemporaine).
1860, ianuarie – În La Causerie apar Scheletul care sapă, Lebăda și
Unei Madone. Baudelaire, copleșit de datorii, semnează un nou
contract cu Poulet-Malassis privind a doua ediție a Florilor răului
și Paradisurile artificiale. Prima criză cerebrală. Un mâncător de
opiu (La Revue contemporaine) 17 februarie – Îi scrie o scrisoare
admirativă lui Richard Wagner. 15 mai – Paradisurile artificiale.
15 octombrie – Publică în L’Artiste Oroare simpatică, Orbii,
Alchimia durerii, Unei trecătoare, O fantomă, Cântec de după-
amiază, Imn frumuseții și Ceasul.
1861, 9 februarie – A doua ediție a Florilor răului, completată cu
35 de poeme noi. 1 aprilie – Publică în La Revue Contemporaine
un studiu despre Wagner. Într-o scrisoare adresată mamei
sale, Baudelaire menționează pentru prima dată proiectul unui
jurnal intitulat Inima mea așa cum e. mai – Nouă tentativă de
sinucidere. 24 mai – Poetul le cedează lui Poulet-Malassis și de
Broise dreptul exclusiv de editare a întregii sale opere, chiar și
viitoare. 1 noiembrie – Publică în La Revue fantaisiste 9 poeme
în proză. 11 decembrie – Își depune candidatura la Academia
Franceză. Cu prilejul demersurilor se împrietenește cu Alfred de
Vigny. Își va retrage candidatura la începutul anului următor, la
sfatul lui Saint-Beuve.
1862 – Ruptură definitivă cu Jeanne Duval. martie – Publică Abisul
(L’Artiste). 1 iulie – reînnoirea contractului privind dreptul exclusiv
de editare, de data aceasta doar în favoarea lui Poulet-Malassis.
68 TABEL CRONOLOGIC
12 septembrie – Poulet-Malassis este arestat pentru datorii.

Ulterior se refugiază în Belgia.
1863 – ianuarie: Neprevăzutul. 13 ianuarie – Baudelaire semnează
un nou contract de editare cu editorul Heztel. februarie –
Examenul de la miezul nopții (Le Boulevard). 1 februarie –
Editura Poulet-Malassis dă faliment. 13 august – Moare Eugène
Delacroix; Baudelaire publică un articol-necrolog în L’Opinion
Nationale. 17 septembrie – Moare Alfred de Vigny. 26 noiembrie
– Pictorul vieții moderne, studiu consacrat lui Constantin Guys
(Le Figaro). 28 decembrie – Plânsul unui Icar (Le Boulevard).
1864 – 24 aprilie – Copleșit de datorii, măcinat de droguri și boală,
Baudelaire părăsește Parisul și se stabilește la Bruxelles. Publică
pamfletul Biata Belgie! 2 iulie – Publică în La Vie parisienne 5
poeme în proză. 13 august – Proiectele – poeme în proză (La Vie
parisienne). 26 decembrie – Apar în La Revue de Paris 6 poeme
în proză cu titlul Spleenurile Parisului.
1865 – 1 ianuarie – Epigraf pe o carte blestemată. 7 februarie –
Publică 6 noi poeme în proză (Le Figaro) cu titlul Spleenurile
Parisului. martie – Istorii grotești și serioase. mai-iunie –
Susține mai multe conferințe, mai ales despre Gautier și Delacroix.
Încearcă din nou să-și vândă opera unui editor.
1866, februarie – Poulet-Malassis publică la Bruxelles Epavele.
martie – La Namur, Baudelaire își pierde cunoștința pe treptele
bisericii Saint-Loup. 20 martie – Ultima scrisoare adresată de
poet mamei sale. 25 martie – Baudelaire paralizează, iar la 30
martie devine afazic. 21 martie – Noile flori ale răului (Le Parnas
contemporain) aprilie – Este transportat într-o casă de sănătate
din Bruxelles. 2 iulie – Este adus de mama lui la Paris și internat
în casa de sănătate a doctorului Duval, unde va fi vizitat printre
alții de Saint-Beuve, Leconte de Lisle, Théodore de Banville.
1867, ianuarie – Sfârșitul zilei (La Revue du XIX-ème siècle).
31 august – La ora 11 dimineața, Charles Baudelaire moare în
brațele mamei sale.
69
Confesiunea
tr aducătorului
L-am descoperit destul de timpuriu pe

Baudelaire, pe la cincisprezece ani, după ce
trecusem prin infernurile bacoviene și citisem
că autorul Plumbului transpune în cheia
urâtului românesc algoritmii orgolioaselor
spleenuri baudelairiene.
Am făcut rost de o ediție (incompletă) din
Florile răului în traducerea exemplară lui Al.
Philippide și așa a început conviețuirea mea
cu Baudelaire. A fost o conviețuire nespus de
lungă și nespus de fertilă, pe al cărei parcurs
am învățat să privesc spre mine însumi
fără ipocrizie: textele baudelairiene sunt un
cumplit exercițiu de sinceritate, rostit cu dicția
impecabilă a maeștrilor vechi, dar și cu teribila
tensiune spre autenticitate a modernilor.
De la Baudelaire am învățat de asemenea
că adeseori trebuie să-l implori pe Dumnezeu
ca să-ți poți privi trupul și sufletul fără scârbă.
Iar lecția scârbei de sine, ca și lecția disperării
de altfel, e constructivă în cel mai înalt grad,
deoarece, anihilându-l pe cel mai odios dintre
monștrii noștri interiori (mă refer, desigur, la
vanitate), ne redă nouă înșine, conducându-ne
spre sinele nostru profund și smulgându-ne
din volbura de miraje a Mayei.
70 CONFESIUNEA TRADUCĂTORULUI
Peste ani, când am încercat să-mi scriu

(în Textele, apoi Arhivele de la Monte Negro)
propriul traseu labirintic, m-am descoperit
în ipostaza baudelairiană a regelui dintr-o
țară ploioasă, prin care – în loc de sânge –
circulă apa verde a Lethei. Și m-am înverșunat
împotriva acestui magician al plictisului,
silindu-mă să fiu totodată cuțit și rană, palmă
și obraz, roată și mădular. M-am folosit de arma
ridicolului și mi-am luat în râs neputințele,
pentru a mă elibera de sinele meu aparent,
pentru a-mi smulge toate măștile, sacrificând
uneori și bucăți de obraz, în spiritul lecției din
Heautontimoroumenos.
Și le-am spus pe nume la toți demonii
mei sufletești, într-o tentativă de exorcizare la
care n-aș fi putut să acced niciodată dacă n-aș
fi citit Florile răului. Nevoindu-mă către acea
rostire desăvârșită cu care se spune pe sine
textul baudelairian și care e semnul demnității
noastre și în infern. Iar infernul – știu tot de
la Baudelaire – te condamnă la o sinceritate
superlativă.
De asta este Baudelaire tatăl nostru, al
tuturor.
O ctavia n S ovia n y
71
În loc de prefață
Pariziene spleenuri! Lulele cu hașiș!

Mari albatroși pe puntea unor barcazuri vile!
Prin codri de simboluri privindu-ne pieziș
Se macera plictisul unei ploioase zile
În timp ce în culcușul lor rece de femei

Făcând să i se-ncrunte lui Platon barba sură
Delfina cea ciudată și Hipolita ei
Visau că își sărută mormintele pe gură
Parfum culoare sunet prin câte-o seară scundă

Își îngânau risipa ecoului lor rar
Iar ochii beau cu sete priveliștea imundă
Unde cocea la soare câte un hoit murdar
Săruturile Circei cu mâini de astroloagă

Pe frunți de vechi otrepe se încrustau avan
Cum din adânci firide de umbră se dezghioacă
Sculptată în savană de-un Faust african
O moarte căpitane bătrân ce plaur șters

Va fi acea Cytheră cu lâncede platouri
Pe care barzi pletorici și istoviți de mers
Vor distila esența defunctelor amoruri?
72 ÎN LOC DE PREFAȚĂ
Ca-ntr-un vârtej de muzici ciudat și pestifer

Reverberând în ferme culori parnasiene
Parisul e eretic la gala lui Baudelaire
Mansardele sunt pline de vinete migrene
Pe când lângă-o femeie cu șolduri tuciurii

(Adio frumusețe a verilor prea scurte!)
Cu degetul la tâmplă un biet poète maudit
Ascultă bocănitul butucilor din curte
Mai înainte totuși ca zorii să inunde

Terasele de seară pe care barzii zac
Acest apatic rege al țărilor afunde
Va face să pălească rentierii lui Balzac
FLORILE RĂULUI
(1861)24
74 FLORILE RĂULUI
24
Traducerea de față are la bază ediția din 1861 („definitivă”) a Florilor
răului, ultima apărută în timpul vieții autorului. Față de ediția primă din
1857, ea conține 35 de poeme inedite. Din sumarul său lipsesc cele 6 poezii
cunoscute sub numele de „piesele osândite”, prezente în ediția din 1857, pe
care Baudelaire a fost obligat să le elimine din volum în urma procesului care
le-a fost intentat Florilor răului în august 1857, sub acuzația de imoralitate.
Cât despre ediția anterioară, acesta purta ca motto o strofă din Tragicele
lui Agrippa d’Aubigné și conținea 100 de poeme. Iată sumarul: Către cititor;
SPLEEN ȘI IDEAL: Binecuvântare, Soarele, Înălțare, Corespondențe, Mi-e drag
de-acele epoci cu nuduri și statui, Farurile, Muza bolnavă, Muza venală,
Călugărul rău, Dușmanul, Ghinionul, Viața anterioară, Țiganii la drum,
Omul și marea, Don Juan în infern, Pedeapsa orgoliului, Frumusețea, Idealul,
Giganta, Podoabele, Parfum exotic, Eu te găsesc asemenea cu bolta cea nocturnă,
Ai trage toți bărbații-n patașca ta trufașă, Sed non satiata, În haine vălurinde
și-n voaluri sidefii, Șarpele care joacă, Un hoit, De profundis clamavi, Vampirul,
Lethe, Alături într-o noapte de-o veștedă juivă, Remușcare postumă, Motanul,
Balconul, Îți dau aceste versuri cu melancolic son, Toată, Ce o să-i spui deseară,
tu, inimă-ofilită, Făclia vie, Celei prea vesele, Reversibilitate, Zorii spirituali,
Armonie de seară, Flaconul, Otrava, Cer înnorat, Motanul, Frumoasa navă,
Invitație la călătorie, Ireparabilul, Conversație, Heautontimouromenos, Laudă
Franciscăi mele, Unei dame creole, Moesta et errabunda, Motanii, Bufnițele,
Clopotul răgușit, Spleen (1), Spleen (2), Spleen (3), Spleen (4), Cețuri și ploi,
Iremediabilul, Unei cerșetoare cu păr roșu, Jocul, Amurgul, Zorii, Servantei
noastre bune, ce-o pizmuiai, ursuză, Eu n-o să uit vreodată, de-oraș nu prea
departe, Butoiul urii, Strigoiul, Mormântul, Tristețea lunii, Muzica, Pipa;
FLORILE RĂULUI: Distrugerea, Unei martire, Lesbos, Femeile damnate (1,
Delfina și Hypolita), Femeile damnate (2), Două surori, Fântâna de sânge,
Alegorie, Beatrice, O călătorie în Cythera, Metamorfozele vampirului, Amorul
și craniul; REVOLTE: Lepădarea Sfântului Petru, Abel și Cain, Litanii pentru
Satan; VINUL: Sufletul vinului, Vinul peticarilor, Vinul ucigașului, Vinul
singuraticului, Vinul amanților; MOARTEA: Moartea amanților, Moartea
sărmanilor, Moartea artiștilor.
Poetului impecabil
desăvârșitului magicia n al literelor fr a nceze
prea iubitului și preavener atului meu
prieten și maestru
Théophile Gautier
cu sentimentul
celei mai a dâ nci umilințe
îi dedic
aceste flori maladive
C. B.
77
Către cititor
Zgârcenia, eroarea, păcatul, neghiobia

Ne stăpânesc în spirit și rod în trup hain
Și noi prin prefăcute căințe le nutrim,
Așa cum cerșetorii-și nutresc bicisnicia.
Păcatul ni-e asiduu, căințele ni-s lașe,

Ne facem răsplătite spovadele din gras.
Și-apoi printre mocirle o luăm din nou la pas,
Clătindu-ne greșeala cu lacrimi nevoiașe.
Sub perna noastră șade Satan De Trei Ori Mare,

Ce spiritul întruna ni-l ia la legănat,
Iar al voinței noastre metal, cândva bogat,
Acest chimist de seamă îl bea dintr-o suflare.
E dracul ce ne mișcă trăgând de sfori sucite!

Găsim mereu atracții în tot ce e spurcat
Și ne abatem zilnic cu înc-un pas spre iad,
Umblând fără oroare prin beznele-mpuțite.
Și-ntocmai cum curvarul sărac, ce dă năvală

La o bătrână ștoarfă, s-o muște-avid de sân,
Vânăm câte-o plăcere nemernică, hapsân,
Storcând-o cum ai stoarce un rest de portocală.
78 FLORILE RĂULUI
Ne mișună în creier, ca o limbricăraie,

Un neam întreg de Demoni porniți pe chiu și joc;
Noi respirăm. Iar Moartea ne intră în bojoc,
Râu nevăzut ce mușcă tăcut de măruntaie.
Dacă violul, focul sau crima bestială

Nu și-au brodat cu artă încă plăcerea rea
Pe-a sufletelor noastră banală canava
A fost că nu ni-i firea destul de temerară.
Dar printre-atâția pardoși, șacali și târâtoare,

Maimuțe, scorpii, vulturi și șerpi cu ochi drăcesc,
Printre atâția monștri ce urlă, rag, mugesc,
În sufletele noastre ca-n circuri niște fiare,
E unul mai amarnic, mai slut, mai pus pe rele!

Deși nu face larmă, stă mut și nemișcat,
Ar înghiți pământul întreg într-un căscat
Și ar preface lumea în ruină cu plăcere.
Este Plictisul! Iată-l! – cu pleoapele-umectate,

Visând la eșafoduri, fumează detașat;
Îl știi și tu pe monstrul acesta delicat,
– Tu cititor fățarnic, – aproapele meu, – frate!
SPLEEN ȘI IDEAL
SPLEEN ȘI IDEAL 81
Binecuvântare
Când, printr-o hotărâre-a puterilor supreme,

A apărut Poetul în lumea asta rea,
Chiar mama lui, speriată și pusă pe blesteme,
Cârti amar spre Domnul, ce-n mila-i o avea:
– „Aș fi plodit mai bine o-ntreagă șerpărie

Decât s-aduc pe lume așa bicisnic plod;
Damnată fie noaptea cea grea de luxurie
Când pântecu-mi nevolnic a prins să lege rod!
Cum m-ai ales din toate femeile pe mine

Să-i fiu dezgust pe viață mâhnitului meu soț
Și cum nici nu pot arde, așa cum tot îmi vine,
Ca pe-o scrisoare veche, acest famelic boț,
De-acuma mă voi face stăpână pe destinu-i,

Lăsându-mă purtată de ura-mi fără saț
Și arborele-acesta o să ți-l strâmb și chinui
Stârpindu-i pe vecie toți mugurii ciumați!”
Și, neputând pricepe decretele eterne,

Lăsând să clocotească al silei ei belșug,
În iadul cel terific al crimelor materne
Cu propria ei mână și-a pregătit un rug.
82 FLORILE RĂULUI
Și totuși, sub tutela unei prezențe sfinte,

Se-mbată-acum de soare Copilul părăsit
Și-n tot ce bea și-n toate câte îi sunt merinde
Găsește doar ambrozii, numai nectar limpid.
Vorbește-ades cu vântul, cu bolțile nocturne,

Și urcă drumul crucii ca îmbătat, cântând,
Iar Spiritul ce-i calcă, mereu fidel, pe urme,
A plâns văzându-l vesel ca pasărea în crâng.
Dar oamenii, toți ceilalți, cu-a lor ferocitate,

Mulțimea ce adesea în jurul lui s-a strâns,
Încurajați pesemne de calma-i maiestate,
Mereu ar vrea să-i smulgă un hohot lung de plâns.
În vinul și în pâinea pe care o îmbucă

Amestecă de-a valma cenușă și scuipat,
Aruncă orice lucru de care el apucă
Și cine-i calcă pașii se simte vinovat.
Femeia lui răcnește, ieșind din ascunzișuri:

„De vreme ce m-adoră imens și nebunesc,
Mă voi purta asemeni străvechilor fetișuri
Și vreau și eu, ca ele, în aur să lucesc.
O să mă-mbăt cu-arome sorbite din potire,

Cu-nchinăciuni, cu cărnuri alese și cu vin,
Să pun în bietu-i suflet ce arde de iubire
Omagiul meu în locul serviciului divin!
SPLEEN ȘI IDEAL 83
Iar când o să mă satur de-această comedie,

O să-l apuc cu mâna-mi ușoară, ca de fum,
Iar unghiile mele, ca cele de harpie,
Spre inimă, prin carne, vor ști să-și taie drum.
Și ca pe-o păsăruică ce zbate și palpită,

Mă voi pricepe bine ca să i-o smulg din piept
Și, dându-i-o drept hrană la fiara-mi favorită,
O s-o arunc cu scârbă, jos în țărână drept!”
Spre Ceruri, unde vede o glorie splendidă,

Poetul își înalță, senin, un braț pios.
Iar fulgerele vaste din mintea lui lucidă
Îl fac să nu ia-n seamă poporul furios.
– „Mărit să fii tu, Doamne, ce faci din suferință

Un foc ce curățește-ale noastre murdării,
Esență veșnic pură și leac de pocăință
Prin care cei puternici să urce în tării.
Eu știu că și Poetul va fi chemat să vină

Din mila ta în rândul preasfintelor Legiuni,
Să stea la sărbătoarea cea plină de lumină
Alăturea de Tronuri, Virtuți, Dominațiuni,
Și știu că doar durerea-i puterea suverană

Pe care n-o mânjește nici iad și nici pământ
Și-mi împletesc, de-aceea, eterna mea coroană
Din firele durerii, din tot ce are sfânt.
84 FLORILE RĂULUI
Nici sculele pierdute-ale anticei Palmyre,

Metalele ascunse sau perlele din mări,
De mâna ta montate, nu au asemuire
Cu această diademă bogată-n scăpărări,
Căci ea e din lumina primară împletită

Ce-a izbucnit cu forță la ai Genezei zori
Și căreia i-s numai oglindă spălăcită,
Aproape fără raze, toți ochii muritori!”
SPLEEN ȘI IDEAL 85
II
Albatrosul
Mai prinde câteodată vreun om din echipaj

Mari albatroși, mari păsări ce vin din fundul zării,
Urmând, nepăsătorii tovarăși de voiaj,
Corabia ce calcă abisurile mării.
Dar jos, pe puntea strâmtă, ei, care sus sunt zei,

Odată rupți cu forța de bolțile mărețe,
Își lasă să atârne molâu pe lângă ei
Ca niște biete vâsle aripile semețe.
Stăpânul din azururi, așa frumos cândva,

Acum apare comic și plin de stângăcie;
Cutare îl lovește în cioc cu o lulea,
Un altul îi imită șchiopatu-n bășcălie.
La fel e și Poetul ca prințul din tărie

Ce bântuie-n furtună și-și râde de arcași:
Dus în exil, aproape de-a gloatei gălăgie,
Aripile-i gigante-l împiedică la pași.
86 FLORILE RĂULUI
III
Înălțare
Mai sus de văi, de lacuri, de mările-nspumate,

Mai sus de munți, de codri, de norii de pe cer,
Și dincolo de soare, mai sus și de eter,
De granița marcată de sferele-nstelate,
Tu suflete, acolo, te miști înflăcărat,

Și, ca înotătorul ce se răsfață-n unde,
Brăzdezi voios acele imensități profunde
Cu-o voluptate aspră, tăcută, de bărbat.
Lăsând departe-n urmă miasmele morbide,

Purifică-te-n baia de-azur superior
Și bea, ca pe un tare și limpede lichior,
Din focul care arde în spațiile limpide.
Sfidând plictisul, frica, oricare soi de chin,

Care ne fac adesea destinele cețoase,
Ferice cel ce poate, cu aripi viguroase,
Să se avânte-n largul luminii din senin,
Cel ale cărui gânduri se-nalță pe tăcute

Spre ceruri dimineața, cum ciocârlia-n zbor,
– Cine de sus privește și-a învățat ușor
A florilor vorbire și-a lucrurilor mute!
SPLEEN ȘI IDEAL 87
IV
Corespondențe
Natura e un templu unde pilaștri vii

Adeseori scot vorbe confuze și solemne;
Trecând zărește omul păduri-păduri de semne
Ce-ncep prietenește din ochi a-l cântări.
Ca niște lungi ecouri ce-ngemănat suspină,

Pierzându-se-n tenebra adâncii unități,
Precum ale luminii și nopții vastități
Culoarea cu parfumul și sunetul se-mbină.
Sunt unele parfumuri ce parc-ar fi copii,

Cu ton blajin de flaut și verzi ca o câmpie,
Iar altele – corupte, cu aspre gingășii,
Vorbind de-a nesfârșirii trufașă lăcomie,

Ca moscul, ambra, smirna, ce cântă-n graiul lor,
Al simțului și minții extaz mistuitor.
88 FLORILE RĂULUI
Mi-e drag de-acele epoci cu nuduri și statui

Sfințite de Apollo cu foc din slava lui,
Bărbatul și femeia pe-atunci, ca niște zei,
Nu cunoșteau minciuna și nici angoasa ce-i,
Iar cerul, mângâindu-i cu dragoste pe spate,
Trupeasca lor mașină-o umplea de sănătate.
Cybela,-n vremea-aceea cu mult mai generoasă,
Nu-și socotea copiii povară oneroasă
Și tot întinsul lumii putea la piept a-l ține,
Hrănindu-l, ca lupoaica, din negrele-i tetine.
Bărbatul, mai puternic și-n toate mai dihai,
Domnea peste frumoase, ce și-l știau drept crai,
Ca niște fructe coapte, străine de ordură,
A căror carne tare râvnea la mușcătură!
Dar astăzi, când Poetul dorește să cunoască

Bărbatul și femeia-n splendoarea lor trupească
Acolo unde nudul mai poate fi văzut,
E luat cu frig în suflet și-i par de necrezut
Vedeniile schiloade la care ia aminte,
Monstruozități diforme, ce plâng după veșminte,
O, trunchiuri caraghioase și torsuri răsucite,
Sărmane corpuri slabe, borțoase, fleșcăite,
Pe care-Utilitatea, stăpână peste ele,
Le ține de copile-n bandaje și atele.
Femeile? Ca ceara topită pe-ndelete,
Sunt roase de luxură, iar tinerele fete
Au viciile materne primite moștenire
Odată cu un pântec sluțit de zămislire!
SPLEEN ȘI IDEAL 89
Avem, e drept, cum n-aveau popoarele de soi,

Tot felul de podoabe și frumuseți mai noi,
Obraji mâncați devreme de-a inimilor boală
Și farmecul nevolnic iscat de plictiseală,
Dar tot ce-i născocire a muzelor tardive,
Nu pot să ne oprească, o, rase maladive,
S-aducem un omagiu juvenții de-altădată,
– Cu sfânta-i simplitate, cu fruntea ei curată,
Cu ochiul clar și proaspăt ca apa curgătoare,
Și care răspândește în jur cu nepăsare,
Ca florile, ca cerul, ca pasărea-n azur
Parfumurile-i, glasul, blajinele călduri!
90 FLORILE RĂULUI
VI
Farurile
Tu, Rubens, râu de-uitare, grădină lenevită

Și pernă de trup proaspăt unde nu poți iubi,
Dar unde viața-n valuri tot curge și se-agită
Ca mările în mare și aeru-n tării.
Da Vinci, o oglindă adâncă, dar și sumbră,

În care niște îngeri cu chipul zâmbitor
Și foarte enigmatic se uită calm din umbră
La brazii și ghețarii înalți din țara lor.
Și Rembrandt, mohorâtă, întunecoasă sală,

Ornată cu o cruce într-un spital ciudat
În care rugăciunea din murdării exală
Și-i numai de o rază de iarnă traversat.
Michelangel, loc vag, cu câte un Hercule

Corcindu-se cu Criștii, și unde vezi cum, drept,
Atletice fantome se-nalță-n crepuscule
Și-și sfâșie c-un deget tot giulgiul de pe piept.
Nerușinări de faun, mânii și pugilate,

Tu, care-ai scos cu dalta frumosul din apași
Bărbat cu suflet mândru, plăpând și-adus de spate,
Puget, o, melancolic mai-mare de ocnași.
Watteau, tot carnavalul de suflete ilustre

Și fluturi care zboară ca niște torțe vii,
Decoruri elegante, niște lumini de lustre
Ce-aduc în balu-acesta un chef de nebunii.
SPLEEN ȘI IDEAL 91
Și Goya, demiurgul coșmarurilor crude,

Cu fetuși puși să fiarbă la foc într-un cazan,
Cu babe la oglindă și cu copile nude
Ce-și potrivesc ciorapii, pândite de Satan.
Delacroix, o baltă de sânge, unde îngeri

Căzuți se-adună-n umbra pădurilor de pin,
Pe când, sub cerul negru, ale fanfarei plângeri
Fac muzica lui Weber să pară un suspin.
Aceste maledicții, blesteme, triste jinduri,

Te Deum-uri umile, extaze și plânsori
Sunt un ecou ce trece prin mii de labirinturi,
Sunt opiul ce-i adoarme blajin pe muritori,
Sunt strigătul teribil a mii de santinele,

Un ordin care trece prin mii și mii de guri,
Sunt farurile-aprinse pe miile de crenele,
Chemări de vânătoare pierdute-n mari păduri!
Căci nu există, Doamne, dovadă mai severă

A demnității noastre și-o sarcină mai grea
Decât suspinu-acesta, zburând din eră-n eră,
Ce vine ca să moară-n eternitatea Ta!
92 FLORILE RĂULUI
VII
Muza bolnavă
În zori, sărmană muză, te-ntreb ce ai în van.

În ochi încă-ți palpită viziunile nocturne
Și văd cum se reflectă pe chipul tău insan
Demența și oroarea, și reci, și taciturne.
Oare sucubul verde, lupinul roșcovan

Cu dragoste și spaimă te-au adăpat din urne?
Sau poate că, strivită sub pumnu-i de tiran,
Te-o fi făcut coșmarul captivă în Minturnae25?
Aș vrea ca, plin de gânduri robuste peste poate,

Să îți exale sânul miros de sănătate,
Să bată valul ritmic în sângele-ți creștin,
Cum se aude ritmul în câte-un vers elin,

Unde domnesc Apollo, cu nobila-i cântare,
Și regele recoltei, el, zeul Pan cel mare.
Localitate italiană din Latium (astăzi Minturno), unde consulul roman Caius

25
Marius a fost luat în captivitate de partizanii adversarului său în lupta pentru

putere, Sylla. Ei l-au însărcinat pe un sclav să-l execute, dar acesta, impresionat
de măreția bătrânului general, a refuzat să ducă porunca la îndeplinire.
SPLEEN ȘI IDEAL 93
VIII
Muza venală
Tu, muza mea, ce umbli cu sânul rebegit,

Deși ai fost amanta luxoaselor palate,
În serile acestea de iarnă-ndoliate
Ce vreasc o să-ți dezghețe picioru-nvinețit?
Ai vrea să-ți încălzească deci brațele brumate

Lumina ce mijește în geam, pipernicit?
Să-ți umpli punga goală, gâtlejul hămesit,
Vei sărăci de aur iar bolțile-azurate?
În fiecare seară, ca un copil de cor,

Pentru puțină pâine, scâncești îngrozitor
Te Deum-uri scârnave, așa cum ți se cere,
Sau îți arăți toți nurii, biet clovn înfometat,

Iar râsul tău lugubru e-n lacrimi umectat,
Făcând burtăverzimea să moară de plăcere.
94 FLORILE RĂULUI
IX
Călugărul rău
Străvechile claustre aveau pe zidul lor

Misterele credinței în frescă etalate,
Și-i încălzea pictura pe cei pioși ușor
Mai temperând răceala și-a lor austeritate.
Atunci, pe când sămânța lui Crist mai avea spor,

Câte-un vestit călugăr, care acum uitat e,
Retras in cimitire, tot zugrăvea de zor
Triumfurile Morții, cu har și simplitate.
− Mi-e sufletul o criptă, iar eu ca un damnat

De o vecie-ntreagă mă chinui s-o străbat.
Nimic nu-mpodobește peretele-n surpare.
O, blestemat călugăr, într-un infern închis,

Când voi putea eu face din zilele-mi amare
A mâinii mele trudă și-al ochilor mei vis?
SPLEEN ȘI IDEAL 95
Dușmanul
Fu tinerețea-mi toată așa ca o furtună

Străpunsă ici și acolo de niște sori stingheri,
Dar tunetul și ploaia făcură împreună
Un jaf și o ruină în pomii fructiferi.
În mintea mea e toamnă, la fel ca în livadă,

Și trebuie, se vede, cum tot e inundat,
Să retrezim la viață, cu-o greblă și-o lopată,
Pământu-n care apa morminte-a excavat.
Dar cine știe: oare răsadurile noi

Or să găsească-n solul spălat de-atâtea ploi
Destulă hrană pentru a dobândi noi roade?
− Ne-nghite aprig Timpul, durere, ah, durere!

Și-acest Dușman de taină, ce inima ne-o roade,
Din sângele ce-l pierdem tot capătă putere!
96 FLORILE RĂULUI
XI
Ghinionul
Numai Sisif cel de demult

Ar ridica așa greutate:
Deși pun inimă în toate,
Arta e lungă, Timpul scurt.
Sfidând orice cavou celebru,

Spre-un cimitir mai solitar
Inima mea – un toboșar
Cernit, se duce-n marș funebru.
− Atâtea scule scumpe sunt

Ascunse jos pe sub pământ,
Neștiind de sape sau de sonde;
Atâtea flori exală-ncet

Parfumul lor, ca un secret,
În tainițe și-n catacombe.
SPLEEN ȘI IDEAL 97
XII
Viața anterioară
Am viețuit sub falnic portic odinioară,

Pe care sorii mării-l scăldau în focuri vii
Și-ai cărui vaști pilaștri, în serile-arămii,
Făceau ca el o grotă bazaltică să pară.
Iar valurile-n care se oglindeau tării,

Vrăjindu-mă anume cu muzica lor rară,
Amestecau în mine crepusculul de seară
Cu ale lor solemne și mistice-armonii.
Am viețuit acolo-n huzur și-n voluptate,

Înconjurat de valuri, de muzică și cer,
De sclavii-n pielea goală, cu trupuri parfumate,
Ce-mi răcoreau obrajii cu frunze de palmier,

Și-a căror grijă mare și unică era
Să afle ce lugubru mister mă ofilea.
98 FLORILE RĂULUI
XIII
Țiganii la drum
Nomazii cei profetici, cu ochiul arzător,

S-au pus pe drum, purtându-și odraslele în spate
Și dăruind acestor mici guri înfometate
Al pieptului de mamă tezaur hrănitor.
Pe jos, pe lângă carul în care stau ai lor,

Merg apăsat bărbații cu brațele-narmate,
Tot ridicând spre ceruri priviri îngreunate
De-al duselor himere regret copleșitor.
Un greiere privindu-i cum trec, tot trec pe drum,

Încearcă să le cânte mai tare de acum,
Cybela, ce-i iubește, verdeață dă sporit,
Face să curgă stânca, să dea deșertu-n floare,

Spre-a bucura drumeții aceștia, pentru care
Regatul viitoarei tenebre-i pregătit.
SPLEEN ȘI IDEAL 99
XIV
Omul și marea
Om liber, tu și marea veți fi de-a pururi frați!

Oglinda ta e marea, iar firea-ți, nu odată,
Își află chip și seamăn în hula zbuciumată
Ce-ascunde, ca și tine, abisuri fără saț.
Imaginea-ți răsfrântă-n adâncuri te îmbie

S-o-mbrățișezi cu brațul și sufletul flămând,
Iar inima ta uită de sine ascultând
Acest suspin sălbatic, precum o vijelie.
Știți să tăceți și-n neguri să vă ascundeți știți:

Tu, omule, ai hăuri și taine nepătrunse,
Tu, mare,-ți aperi strașnic comorile ascunse,
Atât sunteți de tainici și atât vă pizmuiți!
Și totuși iată veacuri de când, cu-nverșunare,

Voi duceți, om și mare, un necurmat război,
Atât iubiți măcelul și moartea amândoi,
O, voi eterni potrivnici, o, frați fără cruțare!
100 FLORILE RĂULUI
XV
Don Juan în infern
Don Juan pleca acuma spre țări subpământene

Și pregătea bănuțul menit pentru Charon,
Un cerșetor lugubru, semeț ca Antistene,
Care trăgea de vâsle prin fluviul monoton.
Femeile cu sânii martirizați de viciu,

Simțeau și-acolo-n moarte perfidul lui alint
Și, ca o turmă dusă prin iad la sacrificiu,
Prindeau să se târască în urma lui, mugind.
Și Sganarel, rânjindu-i, își reclama simbria.

Iar Don Luis c-un deget ce tremura, mișel,
Li-l arăta la morții ce populau câmpia
Pe fiul cel obraznic, care râdea de el.
Năluca-ndoliată a palidei Elvire,

Privind la cel ce-i fuse amant și soț pe rând.
Părea să îi cerșească un zâmbet de iubire
Aprins și totuși dulce, ca primu-i jurământ.
Un mare om de piatră-n armură-ntunecată

Ținea în mână cârma, tăind prin mâl și frig,
Dar, liniștit, eroul, plecându-se pe spadă,
Privea tăcut la toate și nu vedea nimic.
SPLEEN ȘI IDEAL 101
XVI
Pedeapsa orgoliului
Pe vremea când savanții făceau teologie

Ce-avea mai multă sevă, mai multă energie,
Se zice că un doctor, spre-a-și arăta docența,
− Și ca să le stârpească la răi indiferența,
Înduioșă negreala din inimile lor.
Apoi, pornind spre glorii, pe drumul suitor,
Necunoscut lui însuși, spre sferele azure,
Pe care pot să-l urce doar Spiritele pure, −
Ca omul care suie prea sus și amețește
A început să strige atunci, satanicește:
„Isuse, ah, Isuse, ești sus, după-al meu plac,
Însă la fel de bine puteam să te atac,
Făcând să porți rușinea, nu gloria la gât,
Și-atunci ai fi un fetus rizibil și atât!”
Din clipa-aceea mintea i-a fost întunecată,

Ca soarele ce intră în norii groși deodată
Și-a devenit un haos a lui inteligență,
Iar tot ce-a fost rațiune a devenit demență
Și-n capul lui, un templu bogat în juvaere,
Pe loc s-a făcut noapte și s-a făcut tăcere,
Ca-ntr-un cavou cu cheia pierdută pe vecie.
De-acum el pare-o javră pocită și candrie
Și-atunci când umblă razna, ca orbii, pe afară,
Nu știe dacă-i iarnă și nici dacă e vară,
Murdar, lipsit de noimă, ca un obiect uzat,
Iar plozii ulițarnici îl iau la fluierat.
102 FLORILE RĂULUI
XVII
Frumusețea
Eu, omule,-s frumoasă precum un vis de cremeni,

Iar sânii mei, de care atâția s-au strivit,
O dragoste-i inspiră poetului smerit,
Și mută și eternă, materiei asemeni.
Tronez peste azururi precum un sfinx ciudat,

Ca lebăda de albă, am inimă de gheață;
Mi-e silă de mișcarea ce liniei dă viață
Și n-am plâns niciodată, și nu m-am bucurat.
Poeții, contemplându-mi posturile severe

Ce-n ochii lor drept copii de monumente par,
Își vor petrece viața în studii austere,
Căci am, spre a-i seduce pe-acești iubiți bizari,

Oglinzi ce fac frumoase chiar lucrurile terne:
Doi ochi, doi ochi în care lucesc lumini eterne!
XVIII
Idealul
Această-adunătură de frumuseți meschine,

Iscate alandala de-un secol de-o para,
Mâini care bat tambura, picioare-n brodechine,
Cu inima mea cruntă nu poate consona.
Pe Gavarni26, poetul insanelor cloroze,

Îl las cu-ale lui muze debile de spital,
Tot căutând zadarnic în sera sa de roze
O floare pe potrivă cu roșul meu ideal,
Mai potrivită poate cu inima-mi iabrașă

Ești tu, o Lady Macbeth, femeie ucigașă,
Vis crunt al lui Eschile, întruchipat prin ani.
Sau tu, atât de calmă și-a tot-triumfătoare,

Michelangescă Noapte, cu farmece bizare,
Cioplite parcă-n piatră de buze de Titani!
Paul Gavarni – acuarelist și desenator francez (1804-1866).

26
104 FLORILE RĂULUI
XIX
Giganta
Pe vremea când Natura în verva-i debordantă

Puia de-a valma monștri după-un bizar tipic,
Aș fi trăit alături de-o tânără gigantă
Cum viețuiește-n preajma reginei un pisic.
I-aș fi iubit tot corpul ce-n jocuri înflorește

Nicicând umbrit de pânza meschină-a unei rochi,
Ghicind ce flamă neagră în inimă îi crește,
Doar după ceața care îi flutură prin ochi.
Cutreierând cu pasul magnificele-i forme.

M-aș fi târât în voie pe pulpele-i enorme
Și câteodată, vara, când sorii funerari
Ar fi culcat-o-n iarbă, cu mâinile sub frunte,

Aș fi dormit în pace sub țâțele ei mari
Ca un cătun ferice la poala unui munte.
XX
Masca
statuie alegorică în gustul renașterii
Lui Ernest Cristophe

sculptor
Priviți: e un tezaur de grații florentine

În șerpuirea-acestui trup zvelt și musculos
Iar Grația și Forța, surorile divine,
În ea conviețuiesc armonios,
Angelic de subțire, divin de planturoasă,
Făcută-i să domnească într-un culcuș fălos
Și să vrăjească tihna bărbaților de rasă.
– Priviți-i și surâsul, ba fin, ba voluptuos,

În care stă, extatic, un licăr de Trufie,
Privirea ce rotește, semeață, împrejur
Și chipul sub voaleta străvezie,
Spunând parcă prin fiecare nur:
„Regină-a Voluptății, m-a-ncoronat amorul!”
Făpturii sale falnice, tronând,
Să-i facem prin urmare înconjorul,
Ca să-i cunoaștem taina mai adânc.
106 FLORILE RĂULUI
Surpriză-a artei! Blasfemie goală!

Femeia care promitea comori
Din spate e un monstru,-o bicefală!
– Vedeți? E doar o mască, un decor

Obrazul, cu grimasa lui glumeață,
Și-i vezi, contorsionându-se cumplit,
Realul chip, adevărata față,
Ascunse după chipu-i măsluit.
Sărmană frumusețe! Plânsu-ți vine
Ca să-mi rănească inima profund,
Minciuna ta mă-mbată, beau cu tine
Durerea care-ți iese din străfund!
– Să plângă? Ea, perfecta frumusețe.

Ce toate sub picioare le-a robit,
Ce rău să-i roadă coastele semețe?
– Da, varsă lacrimi fiindcă a trăit!

Și mai trăiește! Dar mai rău o doare
Și-i tremură genunchii amândoi
Că va trăi și mâine ca aoare!
Și mâine, și mereu! – La fel ca noi!
XXI
Imn frumuseții
Vii oare din înalturi sau ieși din adâncime

O, Frumusețe? Ochiul drăcesc ți-e și divin,
Tu semeni alandala cucernicii și crime
Și ai, de asta poate, tăria unui vin.
În ochi ascunzi de-a valma amurg și auroră,

Cu-o seară furtunoasă te-asemeni la miros,
Sărutul tău e-un filtru, iar gura o amforă
Ce face laș eroul, copilul – curajos.
Ieși din abisuri negre sau te cobori din astre?

Destinul te urmează sfios, ca un pisic;
Reverși la întâmplare și glorii și dezastre,
Stăpână peste toate, nu te-a supus nimic.
Pășești peste cadavre de care nici nu-ți pasă,

Se numără Oroarea-ntre sculele-ți de preț
Și-Omorul, prins cu grijă în salba ta hidoasă,
Ca un breloc se zbate pe pântecu-ți iubeț.
Efemerida,-n zoru-i spre tine, lumânare,

Troznește, se aprinde și strigă: Osana!
Amantul care-și strânge avid iubita pare
Un muribund ce cripta acum și-ar dezmierda.
108 FLORILE RĂULUI
Dacă te naști din ceruri sau iad ce mai contează

O, Frumusețe, monstru enorm, temut, candid,
Când ochiul tău, surâsul, piciorul, revelează
Un adorat de mine și tainic Infinit?
Să știu dacă ești Diavol sau Înger de lumină

Ce-mi pasă, când, o, zână cu ochii de velur,
Tu, ritm, parfum, lucire, unica mea regină! –
Faci lumea nu prea hâdă și timpul nu prea dur?
XXII
Parfum exotic
În serile de toamnă, când alipit de tine,

A sânilor tăi boare mă lasă fermecat
Văd parcă-un țărm ferice de insulă, scăldat
În focul unui soare mereu egal cu sine.
O insulă a tihnei, unde natura ține

Să zămislească arbori cu fructul aromat,
Niște bărbați puternici, deși subțiri la stat,
Femei cu ochii sinceri și cu priviri blajine.
Condus de-a ta mireasmă pe țărmul de magii,

Zăresc un port cu pânze și cu catarge mii,
Ce-s obosite încă de hulele marine,
În vreme ce parfumul de verzi tamarinari,

Ce circulă prin aer, se-amestecă în mine
Cu cântecul de ducă șoptit de marinari.
110 FLORILE RĂULUI
XXIII
Părul
O, coamă ce se varsă, undindu-se, pe spate!

O, bucle! Nonșalanță-a parfumului iubit!
Spre-a popula alcovul cu amintiri uitate,
Ce-n păru-acesta negru au fost îmbălsămate
Ca pe-o batistă-n aer sunt gata să-l agit.
Și-a Asiei langoare și Africa-nfocată,

O lume-ndepărtată, defunctă de acum,
Trăiește încă-n tine, pădure parfumată!
Cum mintea altor oameni prin muzică înoată
A mea plutește beată prin tot al tău parfum.
Mă pregătesc de ducă spre caldele climate

Cu pomi mai plini de sevă și cu bărbați mai tari;
Duceți-mă-ntr-acolo, voi, meșe adorate,
Din marea ca ebenul să sorb cu voluptate
Un vis cu flăcări, pânze, catarge, lopătari:
E-un port străin în care, pe cheiuri zgomotoase,

Pot bea parfum, culoare și sunet cu nesaț
Și-n care nave mândre, prin aur și mătase,
Alunecă agale spre ceruri glorioase,
Pe care le arată în zare cu un braț.
O să-mi azvârlu capul cel dornic de beție

În marea asta neagră ce-nchide alte mări
Ca spiritu-mi de valuri îmbrățișat să fie
Spre-a da-n sfârșit de tine, fecundă lenevie,
Nefacere eternă cu blânde legănări!
O, păr albastru, steagul tenebrei visătoare,

Care atunci când fluturi precum un pavilion
Îmi dăruiești enormul azur de peste mare
Și mă îmbeți cu-atâtea miresme-amețitoare,
De unt de cocos, iată, de mosc și de gudron.
Mult timp! Mereu! În tine, minune ebenină.

Presar de-a valma perle, safire și rubin
Să-mi lași mereu dorința la tine să revină!
Nu ești tu oare oaza de vis și plosca plină
Din care torn în mine trecutul ca pe-un vin?
112 FLORILE RĂULUI
XXIV
Eu te găsesc asemeni cu bolta cea nocturnă,

Tu, cupă a tristeții, o mare taciturnă,
Iubindu-te mai tare cu cât tu mă gonești.
O, ornament al nopții, părându-mi că voiești
Să pui niște noi leghe și leghe dinadins
Între imensitate și brațul meu întins.
Atunci pornesc atacul, dau buzna dintr-o parte,

Întocmai cum fac viermii în preajma unei moarte
Și-ador încă mai tare, o fiară nemiloasă,
Răceala ce te face drăcește de frumoasă!
XXV
Ai trage toți bărbații-n patașca ta trufașă,

Femeie! Plictiseala te face ucigașă.
Să-ți pui la treabă dinții, să ai ce ronțăi,
Îți trebuie noi inimi în fiecare zi.
Iar ochii tăi, ca lampa ce arde-n birturi, lubric,
Sau tisele aprinse într-un spectacol public
Se folosesc de-un farmec furat fără rușine,
A cărui frumusețe nu știi de unde vine.
Mașină surdă, oarbă, în josnicii fecundă!

Ce bei atâta sânge cu gura ta imundă,
Cum nu mori de rușine și nu zărești defel
Cum piere în oglindă tot boiul tău mișel?
Iar răul care-n tine trăiește și lucrează
Nu te-a făcut, femeie, să împietrești de groază
Când firea jucăușă, din nu știu ce capricii,
Te-a pus să fii regina celor mai hâde vicii.
– Tu, sculă de supliciu, – ca geniul să-l omori?
Sublimă murdărie! Ignobile grandori!

114 FLORILE RĂULUI
XXVI
Sed non satiata 27
Ca nopțile de brună, totem cu chip ciudat,

Amestecând parfumuri de mosc și de havană,
Cioplită de vreun Faust sălbatic din savană,
Al miezului de noapte copil întunecat,
Mai mult decât de opiu sau vin sunt desfătat

De elixirul care din gura ta emană;
Când poftele-mi spre tine le port în caravană,
Din ochii tăi bea apă plictisu-mi însetat.
Prin ochii-aceștia negri, lucarne firii tale,

O, demon fără milă! revarsă foc mai moale;
Nu-s Styxul, să-ți sting para la rând de nouă ori.
Și nu pot, vrăjitoareo cu pofte infernale,

Frângându-ți superbia, să ies biruitor
Făcând pe Proserpina-n culcușurile tale!
Niciodată satisfăcută (lat.).

27
XXVII
În haine vălurinde și-n voaluri sidefii,

Când merge, ea dansează de fapt cu somnolență,
Ca șerpii lungi pe care hindușii tuciurii
Cu ale lor bastoane îi mișcă în cadență
Și-ntocmai ca nisipul și-azurul din pustii

Ce nu au pentru oameni decât indiferență
Sau hulele din mare, când prind a vâltori,
Pășește peste toate cu multă indolență,
Iar ochii ei sunt parcă făcuți din briliant

Și în această fire simbolică, sucită,
În care parcă sfinxa c-un înger se mărită,
În care totu-i aur, oțel și diamant,

Lucește pe vecie, cu raze inutile,
Frigida majestate-a femeilor sterile.
116 FLORILE RĂULUI
XXVIII
Șarpele care joacă
Ce-mi place-a lua aminte,

O, indolenta mea,
Pe pielea-ți, ce alint e,
Cum pâlpâie-o tafta,
Iar părul ce-ți exală

Un acrișor parfum
E marea cea hoinară
Cu val albastru-brun,
Pe care, ca o arcă,
Când vântul s-a sculat,
Inima mea se-mbarcă
Spre-un cer îndepărtat.
Iar ochii tăi, în care

Nu-i dulce, nici amar,
Sunt două scule rare
Din fier și aur doar.
Când te mlădii, buimacă.

Frumoasă de-abandon,
Ești șarpe care joacă
În juru-unui baston.
Iar capul tău alene

Ca de copil vagant
Se leagănă cu-o lene
De tânăr elefant.
Te-nalți, te-apleci și iată

Ce semeni c-un barcaz
Cu prova ridicată,
Și pupa în talaz
Cum se ivesc torente

Când gheața s-a topit,
De buzele-ți ardente
Pe buze sunt stropit,
Parcă aș bea deodată

Un vin cu-aroma grea
Și-un cer ce mă îmbată,
Sorbindu-l, stea cu stea!
118 FLORILE RĂULUI
XXIX
Un hoit
O, suflete-amintește-ți vedenia murdară

Ce-atât de mult cândva ne-a tulburat:
La capăt de potecă, într-o vară,
Un hoit infam peste pietriș culcat
Cu pulpele crăcite, precum o dezmățată,

Umflat de veninoasele-i umori,
El ne sfida, impudic, cu burta-i lăbărțată
Și plină de scârbavnice putori.
Iar soarele, deasupra, isca potop de raze

Să coacă hoitu-acesta în sfârșit,
Restituindu-i astfel Naturii generoase,
Întreaga zestre, însă însutit.
Și cerul se uita cum dă în floare

Scheletul gol puțin câte puțin;
În aer se simțea așa duhoare
Încât tu erai gata să leșini.
Un roi de muște de cadavru grase

Îi zumzăiau în pântecul putrid
Din care mii de larve se prelingeau, scârboase,
Ca un vârtos și împuțit lichid.
Și totul vălurea, într-o mișcare

De jos în sus, apoi de sus în jos,
De ai fi zis că trupul, reanimat de-o boare,
Puiește, înmulțindu-se scabros.
Se auzea de-acolo o muzică ciudată,

Ca apa și ca vântul călător
Sau ca recolta care-i vânturată
Egal și ritmic de vânturător.
Întreaga-i formă se ștergea, vezi bine,

Ca un desen uitat pe șevalet
Pe care-artistul poate să-l termine
Din amintire doar, încet-încet.
De după niște pietre, pândea neliniștită,

Holbându-și ochiul hulpav, o cățea
Ce aștepta doar clipa potrivită
Să-și ia din leșul putred partea sa.
– Și totuși peste-o vreme vei prinde-a semănare

Cu-acest oribil hoit putregăit,
Tu, ochilor mei astru, naturii mele soare,
Pasiunea mea și îngeru-mi iubit!
Da, o să fii tot astfel, regină peste grații,

Când, luându-ți sfântul maslu la soroc,
O să te duci acolo sub sol, sub vegetații,
Și o să-ți afli printre oase loc.
Când viermele te-o roade-n mormânt cu virulență

Atunci, frumoaso, spune-i pe șoptit
Că am păstrat și-n formă și-n diva lor esență
Amorurile ce mi-au putrezit!
120 FLORILE RĂULUI
XXX
De profundis clamavi 28
Unica mea iubire, spre tine duhu-mi geme

Din groaznica genune în care-s surghiunit:
E-un univers de spaimă, cu cerul plumbuit,
Unde înoată-n noapte terori și anateme;
Un soare pal și rece pe cer stă șase luni.

Iar noaptea e stăpâna apoi pe alte șase
Și-s goale, ca la poluri, câmpiile friguroase:
– Nici fiare, nici pâraie, nici codri, nici pășuni.
Nimic nu-i mai terific, nimic nu poate-ntrece

Oroarea și cruzimea acestui soare rece,
Nici bezna nepătrunsă a nopții glaciale;
Și sunt pizmaș pe cele mai josnice-animale

Ce pot să se scufunde în somnul lor stupid,
Atât de lent e timpul aici și-atât de vid!
Am strigat din adâncuri (lat.) sunt cuvintele de început ale unui psalm de
28
pocăință din Biblie, Psalmul 130.

XXXI
Vampirul
Tu, ce – cuțit în pieptul gol –

Mi-ai lăsat inima ciuntită,
Tu, ce – mai tare ca un stol
De demoni, șuie și boită –
Îți faci din spiritul meu pat,

Râzând de el ca de-o păpușă;
– Infamo de care-s legat
Precum ocnașul de cătușă
Și cartoforul de atu,
Bețivul de sticloanța plină,
Iar hoitul putred de vermină,
– Fii veșnic blestemată, tu!
I-am spus la spada cea rapidă

Să-mi cucerească libertatea,
Iar la otrava cea perfidă
Să îmi ajute lașitatea.
Dar spada și otrava zic,

Făcând de mine bășcălie:
„Tu nu ești demn, om de nimic,
Ca să te scoatem din robie
Și spui doar vorbe fără șir,

Căci, de te-am pune-n libertate,
Cu sărutări nenumărate,
I-ai da iar viață la vampir!”
122 FLORILE RĂULUI
XXXII
Alături într-o noapte de-o veștedă Juivă

Precum niște cadavre ce-mpart același pat
Visam, uitând de corpul acel’ prostituat,
La frumusețea tristă ce nu mi-e pe potrivă.
Vedeam parcă aievea splendoarea ei nativă,

Semețul ochi cu forță și grație-narmat
Și părul ca o cască, lucios și parfumat,
Ce-aprinde iar în mine o poftă fugitivă,
Căci aș scălda-n săruturi tot nobilul tău corp

Și, de la glezna rece la coama-ntunecată,
Te-aș face cu fervoare și artă mângâiată,
Dacă-ai putea, c-un plânset iscat fără efort,

Întuneca anume, în recea ta pupilă,
Splendoarea ce lucește, regină fără milă.
XXXIII
Remușcare postumă
Când o să dormi pe spate, frumoasa mea cernită,

Sub marmura cea neagră, sub lespedea cea grea,
Și-n loc de-alcov și mândru conac tu vei avea
Doar un cavou lugubru și-o groapă împuțită,
Când, apăsându-ți sânul și coasta amorțită

O piatră răsturnată scălâmb deasupra ta
Va face pe vecie ca inima să-ți stea
Și-o să te țină veșnic acolo țintuită,
Mormântul, ce-i duhovnic poetului lucid,

(Căci doar mormântul singur îmi știe viața vană)
În nopțile acestea ce parcă n-au sfârșit
Va spune: „Ce-ți servește, tu, fostă curtezană,

Că n-ai știut în viață de ce plâng morții tare?”
– Și-un vierme te va roade precum o remușcare.
124 FLORILE RĂULUI
XXXIV
Motanul
Motane, hai la pieptu-mi iubitor

Cu gheara-nmănușată
Ca să m-arunc în ochii-ți lucitori
Făcuți din aur și agată,
Când degetele mele, lin și blând,

Pe cap te-alintă, când se-mbată
Furișa-mi mână de-un nebun încânt
Prin blana ta electrizată,
Îmi văd în gând femeia. Ochii ei

Ca și ai tăi, o fiară moale,
Sunt niște lănci ce intră adânc în ochii mei,
Iar de la creștet la picioare

O boare veninoasă de parfum
Plutește-n jurul trupului ei brun.
XXXV
Duellum
Doi duelgii sălbatici, luptându-se de-o viață,

Au împânzit văzduhul cu sânge și lucori,
Iar zgomotul de arme e muzica semeață
A tinereții roase feroce de amor.
Iubito, spada-i frântă ca dragostea de-aoare.

Dar unghiile tăioase și dinții ascuțiți
Vor răzbună pumnalul și lancea trădătoare.
– Ce poate face timpul din vechii-ndrăgostiți!
În groapa bântuită de pardoși și pantere.

Strângându-se feroce, din ură, nu din rut,
Eroii de-altădată au vreme să dispere.
– Acesta e infernul, cu foști amanți umplut,

În care, amazoano, cădem cu bărbăție
Făcând eternitate acum din dușmănie!
126 FLORILE RĂULUI
XXXVI
Balconul
Tu, mama amintirii, stăpână-ntre iubite,

Și unica-mi comoară de tainice plăceri!
Vei ține minte vraja din serile tihnite,
Căminul, frumusețea acelor mângâieri,
Tu, mama amintirii, stăpână-ntre iubite!
Când licăreau cărbunii, în serile domoale

Ce ascundeau balconul sub aburul lor brun,
Ce dulce-ți era sânul și inima ce moale!
Ne-am spus adesea lucruri cum rareori se spun
Când licăreau cărbunii, în serile domoale.
Cât de frumoși sunt sorii la ceasul cald de seară,

Ce-ncăpător e spațiul și sufletul ce bun!
Plecându-mă spre tine, regină statuară,
Credeam că îți voi soarbe al sângelui parfum.
Cât de frumoși sunt sorii la ceasul cald de seară.
Se îngroșase noaptea și devenea perete,

Iar ochiul meu prin beznă pupila ți-o ghicea
Și-otrăvurile tale le respiram cu sete
Și-ți adormea frățește picioru-n mâna mea.
Se îngroșase noaptea și devenea perete.
Știu să evoc cu artă acele clipe rare

Și îmi revăd trecutul de șoldul tău lipit,
Căci unde frumusețea ți-aș adora-o oare
De nu în trupu-ți dulce și-n sufletu-ți iubit?
Știu că evoc cu artă acele clipe rare!
Arome, seri, săruturi cu gust de infinit,

Veți birui voi somnul adânc care vă paște
Ca soarele ce urcă pe cer întinerit
Din marea veșnic vie, ce-l spală și-l renaște?
− Arome, seri, săruturi cu gust de infinit!
128 FLORILE RĂULUI
XXXVII
Posedatul
E soarele în doliu. Să fii și tu ca el,

O, Lună-a vieții mele! Îmbracă-te în umbră,
Fumează, dormi în voie, pe urmă te adumbră
Și-aruncă-te-n abisul imensei Plictiseli.
Mi-ești dragă-așa! Și totuși tu ai putea la fel,

Ca steaua eclipsată ce iese din penumbră,
Cu Nebunii să-ți umpli privirea asta sumbră.
Afară deci din teacă acum, pumnal rebel!
Aprinde-ți dar pupila la flama unui jar,

Aprinde dar dorința-n privire la curvar,
Îmi placi când ești vioaie, îmi placi când ești morbidă.
Fii tot ce vrei, fii noapte sau zori ce-au învăscut

Căci nu există fibră în carnea mea lividă
Să nu te-adore veșnic, femeie-Belzebuth!
XXXVIII
O fantomă
Tenebrele
Într-un cavou de jale absolută

În care-am fost de soartă relegat
Și-n care raze vesel nu răzbat,
Cu Noaptea numai – gazda mea ciufută,
Sunt ca un pictor care, în adânc,

E pus să mâzgălească pe tenebre
Sau un socaci cu poftele funebre,
Ce inima mi-o fierb și mi-o mănânc,
Ci-n bezne, la răstimpuri, se etală

Un spectru plin de grații și splendori,
Cu-alura visător-orientală
Și-atunci când crește, dobândind grandori,

O recunosc, desigur, pe frumoasă:
E Ea! E neagră, totuși luminoasă.
130 FLORILE RĂULUI
II
Parfumul
Ai respirat vreodată, cititor,

Cu-aviditate mosc pân’ la beție
Sau bobul de tămâie care știe
Să umple biserica ușor?
O, farmec scump, ce face să învie

Acum ce strălucise altădată!
La fel amantu-n carnea adorată
Cu-a amintirii floare se îmbie.
Din pleata ei cea grea și ebenină

Din care fac cădelniță-n alcov
Răzbate un miros salbatic, fov,
Iar hainele-i, velur sau muselină,

În care tinerețea-i se-mpregnase
Miros ușor a blănuri prețioase.
III
R a ma
Cum rama scumpă-adaugă la pictură

– Iscată chiar de-un pictor lăudat –
Ceva vrăjitoresc, ceva ciudat,
Și-o izolează astfel de natură,
La fel, bijuterii, metal, parură

Cu farmecu-i sunt bune de rimat;
Nimic nu-i strică boiul luminat
Și toate astea-i pot fi ei bordură.
Ai zice chiar că, spre-a fi iubită,

Ea trebuie să-și lase învelită
Întreaga goliciune voluptuoasă
În lenjuri fine și mătăsuri moi

Vădind, candidă și copilăroasă,
O grație de tânăr maimuțoi.
132 FLORILE RĂULUI
IV
Portretul
Moartea și Boala sting fără cruțare

Aceste flăcări, ce ne-au devorat,
Și ochii grei și tandri, gura-n care
Eu inima ades mi-am înecat
Din apriga, ca vinul, sărutare,

Din patima ce i-a ținut ison
Ce mai rămâne? Suflete, oroare!
O schiță spălăcită în creion,
Murind ca mine în singurătate,

Atunci când timpul, un moșneag hain,
Cu aripa lui slută o tot bate...
Tu, vieții, artei, negru asasin,

N-o s-o omori în mine niciodată
Pe cea ce întru slavă mi-a fost dată!
XXXIX
Îți dau aceste versuri cu melancolic son,

Ca numele-mi de-o trece cândva-n eternitate,
Punând pe gânduri creieri și minți întortocheate,
Corabie adusă la țărm de acvilon,
Întreaga-ți amintire, ca snoavele fanate,

Să sune-n mintea lumii precum un timpanon,
Și printr-un lanț de rime făcut după canon
Să fii pe veci legată de versurile-mi toate,
Suflet damnat, cu care, din văi de-abis profund

Și până sus în ceruri, doar eu mai corespund!
– O, tu, ce, ca o umbră cu urma efemeră,
Calci c-un picior ușure și-un ochi netulburat

Stupiditatea gloatei, sentința ei severă,
Heruv de bronz teribil, fetiș cu ochi de jad!
134 FLORILE RĂULUI
XL
Semper eadem 29
Mă-ntrebi: „De unde-aceste tristeți ce te împresur

Și suie precum marea pe țărmurul pustiu?”
– Când inima odată și-a isprăvit culesul
E-un rău viața. Taina aceasta toți o știu,
O suferință simplă, defel misterioasă,

La fel ca voioșia și nurii tăi cei dragi;
Nu întreba degeaba, metresă curioasă,
Și, chiar dacă ți-e gura odor, mai bine taci!
Taci, tu, neștiutoareo, cu buzele copile

Și zâmbetul ingenuu. Prin legături subtile
În ciuda vieții, moartea ne strânge îndelung.
Mai bine lasă, lasă ca inima-mi flămândă

Să se arunce-n ochii-ți ca-ntr-o minciună blândă
Și-n umbra genei tale să dormiteze lung!
29
Mereu aceeași (lat.).
XLI
Toată
Un Demon care mă conturbă

Ades veni-n odaia mea.
Și, vrând ca să mă prindă-n culpă,
Îmi zise: „Aș putea afla
Din toate splendidele poze

Ce-alcătuiesc al ei încânt,
Din farmecele negre, roze,
Ce-o-mpodobesc pe sub veșmânt
Mai dulce care-i?” Doamne mare,

Ce să-i răspund la Abhorat?
„Cum totu-n ea-i un balsam tare,
Nimic nu e de preferat.
Iar mintea mea mereu ignoră,

Când câte-un farmec m-a sedus
De arde ca o Auroră
Sau mângâie ca un Apus
Și armonia-n care-i scrisă

Minunea dulcelui ei corp
Desfide orice analiză
S-o ia acord după acord.
O, metamorfică mișcare
Ce-mi face simțurile unul!
Parfumul ei e o cântare
Iar vocea ei e ca parfumul!”
136 FLORILE RĂULUI
XLII
Ce o să-i spui deseară, tu, inimă-ofilită,

Ce o să-i spui deseară, biet suflet surghiunit,
La cea ce-i mult frumoasă, la cea ce-i mult iubită
Și cu a ei privire la viață v-a trezit?
– Ne-om pune acum orgoliul în cântec s-o slăvească

Nimic nu prețuiește cât sceptrul ei cel blând,
Tot trupul ei miroase a carne îngerească
Și ochiul său ne-mbracă în luminos veșmânt.
Fie-ntr-ale nopții singurătăți depline,

Fie pe stradă, ziua, pierdută în mulțime,
Ea arde ca o torță și parc-ar spune vag:
„Vedeți că sunt frumoasă, iar voia mea ordonă:

Iubindu-mă, Frumosul doar să vă fie drag;
Sunt Îngerul de pază, sunt Muză și Madonă.”
XLIII
Făclia vie
Merg înainte-mi Ochii aceștia de lumină.

Magnetizați, sunt sigur, de un heruv savant,
Pereche fiind cu mine perechea lor divină,
Și scuturând în ochii-mi scântei de diamant.
Ei mă feresc de greaua păcatului robie,

Către Frumos mă poartă cu grijă zi de zi
Mi-s servitori și totuși mă țin ca în sclavie,
Făptura-mi toată-ascultă de-aceste torțe vii.
Voi ardeți, Ochi de vrajă, cu-o mistică vâlvoare,

Ca lumânarea ziua; nici soarele, că-i soare,
Nu poate să o stingă, o înroșește doar:
Ea celebrează Moartea, voi celebrați Trezirea,

Îmi mergeți dinainte, trezindu-mi astfel firea,
Și nu vă poate stinge nici soarele măcar!
138 FLORILE RĂULUI
XLIV
Reversibilitate
Tu, înger vesel, spune, ce știi despre angoasă,

Rușine, remușcare, suspin, plictisuri gri,
Terorile cumplite din nopțile târzii
Ce inima din tine o smulg și-o șifonează,
Ca pe-o hârtie, spune, ce știi despre angoasă?
Tu, înger bun, vorbește, știi oare despre ură,

De pumnii strânși în beznă, de plânsetul amar,
Când, fiind pe firea noastră stăpân autoritar,
Începe Răzbunarea să bată din tambură,
Tu, înger bun, vorbește, știi oare despre ură?
Tu, înger san, vorbește, știi oare despre Febre

Care, ca surghiuniții, pășesc cu pas năuc
Pe un perete mare și alb de balamuc,
Mișcând avid din buze, să scape de tenebre,
Tu, înger san, vorbește, știi oare despre Febre?
Înger frumos, vorbește, ce știi de-mbătrânire,

De ridurile grele, de chinul permanent
De a vedea – oroare! – numai devotament
În ochi ce altădată îți arătau iubire?
Înger frumos, vorbește, ce știi de-mbătrânire?
Tu, înger de lumină, de-ncânt, de bucurie,

Fiind pe moarte, David pe vremuri încerca
Să prindă sănătate de la căldura ta,
Dar eu doar rugăciunea ți-o cer pentru vecie,
Tu, înger de lumină, de-ncânt, de bucurie!
XLV
Confesiune
O dată, doar o dată, unică-n nuri femeie

Te-ai sprijinit puțin
De brațul meu (și încă în mine mai scânteie
Acel moment intim);
Era târziu și-asemeni cu o monedă nouă

Al lunii disc lucea,
Solemnitatea nopții, de sus, părea că plouă
Parisul ce dormea.
Pe lângă porți, motanii aveau urechi ciulite,

Pândindu-ne acum
Ca duhurile unor ființe adormite
Ce ne-nsoțeau pe drum.
Deodată, în lumina de lună tremurândă,

A răzbătut sfios
Din tine, instrumentul sonor care nu cântă
Decât cu glas voios,
Din tine, radioasă, cum este o fanfară

Ce strălucește-n zori
O notă plângătoare ce răsuna bizară,
Pe-un ton șovăitor,
140 FLORILE RĂULUI
Ca un copil de care familia roșește,

Plăpând, sfios, cernit
Și-ntr-un cavou de lume îl pitește
Ca pe-un secret cumplit,
Cânta, sărmane înger, cu modulări rebele:

„Aici e totul van
Și peste tot descoperi, sub farduri și boiele,
Doar egoism avan;
Și ca să fii femeie frumoasă-ți trebuiește

Doar meritul banal
Al dansatoarei fără de suflet, ce zâmbește
Întruna mașinal;
Să ai credință-n inimi e o deșertăciune,

Iubirea tot așa,
Uitarea le apucă și-n coșul ei le pune
Veciei să le dea!”
Am evocat adesea de-atunci acea vrăjită

Lună cu farmec rar
Și-această confidență în inima-mi șoptită
Ca-ntr-un confesional.
XLVI
Zori spirituali
La desfrânați, când zorii roz-albi li se arată

Și-ncep să se înfrunte cu patimile lor,
Ca prin lucrarea unui mister răzbunător
Un înger se trezește în bruta-ngenuncheată.
Și Ceruri Spirituale cu limpede azur,

Ca o genune mare i se deschid în față
Ființei nou-născute, ce vede ca prin ceață.
La fel, Zeiță dragă cu Duh lucid și pur
Printre aceste resturi stupide de orgie,

Mai limpede, mai roză, mai plină de încânt,
În ochii-mi amintirea-ți tot capătă avânt.
Lumina zilei stinge a chefului făclie

Și-a ta fantasmă clară, mereu triumfătoare
Îmi pare-atunci că-i însuși nemuritorul soare!
142 FLORILE RĂULUI
XLVII
Armonie de seară
La ora de magie ce-n seară se răsfrânge

Cățuie-i orice floare și scoate-un abur rar,
Iar sunetul, parfumul îngemănate par,
Vals trist, vertij molatic ce inima-ți înfrânge!
Cățuie-i orice floare și scoate-un abur rar,

Vals trist, vertij molatic ce inima-ți înfrânge.
Acum vioara geme a suflet ce se frânge!
Albastru, trist e cerul ca un mormânt regal.
Acum vioara geme a suflet ce se frânge,

Din ură pe neantul ce crește funerar!
Albastru, trist e cerul ca un mormânt regal,
Iar soarele pe zare e ca un cheag de sânge.
Din ură pe neantul ce crește funerar

Un suflet bun relicva trecutului o strânge!
Iar soarele pe zare e ca un cheag de sânge...
În mine amintirea ta pare un altar!
XLVIII
Flaconul
Există și parfumuri ce fac parcă poroasă

Orice substanță. Sticla ușor o penetrează.
Desferecând un cufăr adus din Orient
A cărui broască scoate un scârțâit strident
Sau într-o casă goală câte-un dulap în care

Simți, neagră, prăfuită, a timpului savoare,
Se-ntâmplă să mai afli vreun vechi flacon: sicriu
Din care iese-n taină un suflet încă viu.
Iar gânduri sumedenii, funebre crisalide,

Încep în întuneric blajine să palpite,
Stropite pe aripă în zborul lor târziu
Cu picături de-albastru, de roz, de auriu.
Sunt amintiri ce-mbată dacă găsesc prilejul.

Ții ochii-nchiși și iată te-a apucat Vârtejul
Cu mâinile-amândouă, făcându-te să zbori
Printr-un abis de beznă și omenești odori;
Spre-o rână de genune, acolo unde-nvie,

Trist Lazăr de miresme ce giulgiul și-l sfâșie,
Trezit ca prin minune, cadavrul cel spectral,
Iubirea de-altădată, cu șarmu-i sepulcral.
144 FLORILE RĂULUI
Tot astfel, când uitarea va trebui s-o sufăr,

Închis și eu, cu vremea, într-un sinistru cufăr,
Când voi fi dat deoparte, ca un străvechi flacon
Abject, murdar, nevolnic și decrepit, felon,
Eu o să-ți fiu sicriul, sublimă pestilență!

Mărturisind de forța-ți și marea-ți virulență,
Otravă preparată de îngeri, drog aparte,
Tu care-mi ești viață și, deopotrivă, moarte!
XLIX
Otrava
Vinul îmbracă orice cocioabă prăpădită

În magice splendori,
Vădind portice mândre în roșii lui vapori,
În ceața-i aurită,
Apus de sori magnific pe-un cer brăzdat de nori.
Iar opiumul ne poartă spre cele nesfârșite,

Produce vastități,
Vrăjește leneș timpul și, tare-n voluptăți,
Ne dă plăceri cernite
Ce duc departe mintea de-a ei capacități.
Dar mai de preț e încă otrava picurată

Din ochii tăi cei verzi,
Mari lacuri unde duhu-mi se vede în revers...
Visările, în gloată,
Se-afundă și se-neacă în ei, tăcut și șters.
Dar mai de preț e încă teribilul prodigiu,

Saliva ta, mușcând,
Ce-n beznele uitării îmi lasă bietul gând
Și-așa ca un vertigiu
Îl poartă, îl tot poartă, să stea cu morții-n rând!
146 FLORILE RĂULUI
Cer înnorat
S-ar zice că ți-s ochii acoperiți cu-un voal

(Să fie oare verde? Sau gri? Albastru-pal?)
Privindu-mă ba tandru, ba crud, ba visător,
Ei seamănă la fire c-un cer nepăsător.
Tu-mi amintești de zile ce-n ceață se-nvelesc

Și inimile-n farmec de plâns le podidesc
Când agitați de răul secret ce i-a stârnit
Râd nervii treji de duhul ce zace adormit;
Tu semeni câteodată c-un orizont noros,

Incendiat de soare-ntr-un anotimp cețos...
Și strălucești asemeni unui peisaj umid
Care primește raze din cerul împâclit!
Femeie de primejdii, seducător climat!

O să-ți ador zăpada, ciudatul tremurat,
Și-o să știu să aflu, în asprul iernii ger,
Niște plăceri tăioase de gheață și de fier?
LI
Motanul
În mintea mea se plimbă-agale

Ca-n propriul său apartament
Un cotoșman, blajin și lent,
Ce miaună nespus de moale.
E timbru-i tandru și discret;

Dar, calmă, arțăgoasă fie,
El are-n voce bogăție.
Și are și un șarm secret.
Iar vocea lui, torcând subțire

În duhul meu cel tenebros,
Mă-ncântă ca un vers frumos
Sau ca un filtru de iubire,
Gonindu-mi relele din gând,

Și-i generoasă în extaze;
Ea poate să rostească fraze
Fără a spune un cuvânt,
Căci nu-i arcuș să tortureze

Inima mea cu-așa încânt
Și, totodată, ordonând
Din care strună să vibreze,
148 FLORILE RĂULUI
Ca vocea ta, motan ciudat,

Motan serafic, plin de taină,
În care tot ce se îngaimă
Este subtil armonizat!
II
În blana lui întunecată

E-așa aromă, că-ntr-o zi
M-am îmbătat de ea, deși
L-am mângâiat numai o dată.
Fiind spiritul acestui loc,

Inspiră, judecă regește
Și peste toate stăpânește;
E zână? Zeu cu ochi de foc?
Când, prins de grațiile-i feline,

Mă-ntorc spre-acest motan iubit,
Pe care îl privesc vrăjit,
De parcă m-aș uita la mine
Văd în pupilele-i de-onyx

Cum prind să crească focuri pale,
O lămpi aprinse, vii opale,
Ce mă contemplă-atât de fix!
LII
Frumoasa navă
Vreau să rostesc în vorbe tot farmecul tău moale,

Diverșii nuri, podoabe-ale tinereții tale,
Și să pictez portretul tău subtil
De tânără femeie și copil.
Când umbli, înfoindu-ți în aer larga jupă,

Ești ca o navă mândră cu vântul bun la pupă
Ce iese-n larg, cu pânzele în vânt,
Urmând un ritm și leneș și lent și foarte blând.
Pe gâtul tău, pe umeri ce-l poartă, dolofanii,

Ți se răsfăță capul cu grațiile lui stranii.
Placidă, treci, cu pas victorios,
Copil triumfător și majestuos,
Vreau să rostesc în vorbe tot farmecul tău moale,

Diverșii nuri, podoabe-ale tinereții tale,
Și să pictez portretul tău subtil
De tânără femeie și copil.
Ți-s sânii-mpinși în față, abia ascunși de moaruri,

Ți-s sânii parcă niște fantastice armoaruri;
Cu ușa lor, de ornament sclipind,
Ca două scuturi, fulgerul îl prind.
150 FLORILE RĂULUI
Provocatoare scuturi, cu sfârcurile june!

Armoaruri care-s pline de-atâtea lucruri bune:
Lichioruri, vinuri, un parfum de mir
Ce poate duce mintea la delir!
Când umbli, înfoindu-ți în aer larga jupă

Ești ca o navă mândră cu vântul bun la pupă
Ce iese-n larg, cu pânzele în vânt,
Urmând un ritm și leneș și lent și foarte blând.
Picioarele, ce umblă agale sub velure,

Fac să roiască-n juru-ți dorințele obscure,
Ca două vrăjitoare, răsturnând
Un filtru negru într-un vas adânc,
Iar brațele, ce-or strânge cândva precoci Hercule,

Numai cu șerpii Boa din junglă sunt emule,
Făcute să-l cuprindă, delirant,
Spre-a-l imprima-n adâncu-ți, pe amant.
Pe gâtul tău, pe umeri ce-l poartă, dolofanii,

Ți se răsfăță capul cu grațiile lui stranii.
Placidă, treci, cu pas victorios,
Copil triumfător și majestuos.
LIII
Invitație la călătorie
O, sora mea,
Dac-am pleca,
Purtați de niște doruri line!
Să ne iubim
Și să murim
În țara geamănă cu tine!
Cu soare ud
Pe-un cer tăcut,
De dup-amiază-ncețoșată
Ce-mi pare că-i
Cum ochii tăi
Atunci când ești înlăcrimată.
Acolo-i ordine în toate,

Calm, lux și farmec, voluptate.
Mobile cu nimb
Lustruit de timp
Cu fast ne-or decora căminul,
Niște odori,
Ambră și flori.
Ne-or fi desfătul și tainul;
Pereți lucinzi.
Adânci oglinzi,
Splendoarea cea orientală
Vor conversa
Cu inima
Acolo-n limba ei natală.
152 FLORILE RĂULUI
Acolo-i ordine în toate.

Lux, calm și farmec, voluptate
Pe-un canal retras.

Doarme câte-un vas,
După ce-atât vagabondase;
Doar spre-ați împlini
Dorurile vii,
Venind cu daruri prețioase.
– Soarele-apunând
Varsă peste câmp,
Varsă pe oraș și pe canale
Aur și hiacint,
Totu-i adormind,
Fermecat de o căldură moale.
Acolo-i ordine în toate.

Calm, lux și farmec, voluptate.
LIV
Ireparabilul
Ce mână să sugrume bătrâna Remușcare

Ce-ți cere zilnic inima peșcheș
Cum în stejar omida roade tare,
Cum se înfruptă viermele din leș?
Ce mână să sugrume bătrâna remușcare?
În care vin sau filtru sau tisană

Să-l înecăm pe-acest prigonitor
Hain și lacom ca o curtezană
Și, ca furnica, tare răbdător?
În care vin sau filtru sau tisană?
Hai, spune, vrăjitoareo, hai, spune-i, dacă știi

Acestui spirit plin de frici bolnave,
Ca un soldat pe moarte ce va fi
Strivit sub cei răniți și sub potcoave,
Hai, spune, vrăjitoareo, hai, spune-i, dacă știi,
Acestui muribund pândit de haite

De lupi, vegheat de corbii nesătui!
Să dezespere oare, spune-i, haide,
Că-și are de acum mormântul lui
Și crucea lui și e pândit de haite?
Mai poate fi lumină în beznele de sus,

Mai poate fi lumină în tenebre
Unde nici seri, nici dimineață nu-s,
Nici stele și nici fulgere funebre?
Mai poate fi lumină în beznele de sus?
154 FLORILE RĂULUI
Speranța ce prin Hanuri s-a aprins

S-a risipit, e moartă pe vecie!
N-au loc de găzduire dintr-adins
Acești martiri plecați în pribegie!
Iar dracu-n Han ferestrele le-a stins.
Frumoasă vrăjitoare,-i iubești pe cei damnați?

Știi de ireversibil?
Cunoști ce-i Remușcarea cu colți înveninați
Care ne roade spiritul sensibil,
Frumoasă vrăjitoarea,-i iubești pe cei damnați?
Ne mușcă-adânc de inimi, cu gura lui pocită,

Eternu-ireparabil.
Și-adeseori ne-atacă, așa ca o termită,
Al sufletului soclu vulnerabil,
Mușcându-ne de inimi cu gura lui pocită.
– Eu am văzut pe-o scenă de cabaret banal

Unde orchestra delira, sonoră,
O zână care-n cerul infernal
Făcea s-apară vasta auroră;
Eu am văzut pe-o scenă de cabaret banal
O ființă numai voaluri și lumină

Frângându-l pe teribilul Satan;
Dar inima-mi de bucurii străină
E-un cabaret unde se-așteaptă-n van
Mereu, mereu, Făptura de lumină!
LV
Conversație
Ești ca un cer de toamnă frumos, trandafiriu!

Tristețea însă suie în mine ca o mare
Ce la reflux își lasă pe buze, pământiu,
Nămolurile negre, noroaiele amare.
– În van tu pui pe pieptu-mi o mână eteree.

De multă vreme locul acela-i devastat
De ghearele și colții feroce de femeie.
N-am inimă; dintr-însa jivine-au tot mâncat.
Mi-e inima un templu dezonorat de gloată;

În care se ucide, se dau scatolci, se bea!
– Din sânul tău exală o boare parfumată!...
Tu, Frumusețe, crudă ca biciul, o, de-ai vrea

Cu ochii tăi de flamă, precum o sărbătoare
Să arzi aceste resturi, rămase de la fiare!
156 FLORILE RĂULUI
LVI
Cântec de toamnă
Ne pregătim de ducă spre recile tenebre;

Adio-ai verii noastre fiori atât de scurți!
Aud deja cum cade, cu zgomote funebre,
Pocnind sinistru lemnul pe dalele din curți.
Da, iarna o să-mi vină în suflet: disperare,

Mânie, frică, ură, căznite munci, nevoi;
Ca soarele-n infernul zăpezilor polare
Mi-e inima un roșu și fără viață sloi.
Ascult cum cad butucii pocnind și mi se pare

Că i s-ar face-n grabă un eșafod cuiva;
Mi-e sufletul ca turnul asediat pe care
Îl clatină-un berbece din temelia sa
Și-aș zice, prins de ritmul izbirii cadențate,

Că undeva se bate în cuie un sicriu;
Al cui? − Se duse vara cu zările-nfocate
Și-mi sună a plecare al toamnei glas târziu!
II
Mi-e drag să sorb lumină din ochii-ți verzi, firește,

Frumoaso, însă astăzi nimic nu-mi face jind,
Nici tu, nici budoarul, nimic nu-mi prețuiește
Cât soarele când iese din mare strălucind.
Și totuși ia-mă-n brațe, fii mamă iubitoare,

Chiar pentr-un soi netrebnic, chiar pentr-un rătăcit,
Să-mi fii amantă, soră, dulceață trecătoare
De toamnă glorioasă sau soare asfințit.
Mormântul mă așteaptă cu gura lui avidă!

Și-aș vrea să gust, cu fruntea la sânu-ți maternal,
Părându-mi rău de vara cea albă și toridă,
Din ochii tăi un licăr tomnatic, galben pal!
158 FLORILE RĂULUI
LVII
Unei Madone
Ex voto după gustul spa niol
O să ridic, Madonă, stăpână suverană,

Altarul tău în bezna mea cea mai subterană,
Și-n inima-mi, în colțul ei cel mai tenebros,
Departe de-ochii lumii, o să îți sap, pios,
O nișă smălțuită cu aur și azur
Unde Statuia-ți sacră să se înalțe pur.
Din Versurile mele, țesute din metal
Și înstelate toate cu rime de cristal
O să îți fac anume Coroana lucitoare,
Din pânza Geloziei, Madonă muritoare,
O să-ți croiesc Stiharul, greoi, urât, și-n el
În loc de căptușeală voi pune bănuieli.
Apoi, pe straiu-acesta, ce strâns te va-nveli,
Voi pune numai Lacrimi în loc de Broderii.
Drept rochie purta-vei Dorința-mi arzătoare,
Ce face valuri-valuri întocmai ca o mare,
Se-nalță și coboară, e când ba sus, ba jos
Și va-mbrăca-n săruturi tot trupul tău alb-roz.
Și din Respect voi face, pentru picioru-ți fin,
Niște Conduri albaștri și mândri de satin
Ce cuprinzându-ți glezna de fildeș, somnolenta,
Ca o matriță bună îi vor păstra amprenta.
Și cum nu pot, voința-mi oricât ar fi de mare,

Să-ți pun în loc de Soclu o Lună sub picioare,
O să-l așez acolo pe Șarpele ce-mi roade
Rărunchii, tu, regină bogată-n bunătate,
Acest oribil monstru, mustind numai venine.
Călcat pe cap să fie și osândit de tine.
Pe-altarul ăsta veșted, o stea de peste mări,
Îți voi aprinde Gânduri în loc de Lumânări,
Ca, înstelând tavanul pictat ca o icoană,
Mereu să te privească cu ochii lor de flamă;
Și cum în mine toate te-adoră și te cântă
O să le fac Tămâie și Smirnă, Ambră Sfântă:
Arome destinate spre tine să tot suie
Din Duhul meu, în Aburi, precum dintr-o cățuie.
Iar în final, sfârșindu-ți statuia de Marie
Și adăugând iubirii-mi de tine barbarie,
Din toate cele șapte Păcate capitale,
Călău plin de căință, voi ascuți Pumnale
Și cu-o plăcere neagră, ca un lipsit de minte,
Luându-ți bunătatea și dragostea drept ținte,
O să le-nfig pe toate în Inima-ți durută,
În Inima ta plânsă, în Inima-ți gemută!
160 FLORILE RĂULUI
LVIII
Cântec de după-amiază
Deși sprânceana, răutăcios,

Îți împrumută-un aer care
Nu-i prea angelic, vrăjitoare
Cu ochi adânc și pofticios,
Te-ador, frumoasa mea frivolă,

Fetișul meu întunecat,
Precum un preot devotat
Atunci când idolu-și adoră.
În păru-ți aspru și rebel

Miroase-a crâng și-a solitudini
Și capu-ți are atitudini
Mereu pătrunse de mister,
Iar carnea ta-n parfum se scaldă,

Ca o cățuie fumegând,
Tu ai al serilor încânt,
O nimfă tenebroasă, caldă.
Nu-i drog, oricât de fermecat,

Cu care să te-ntreci în lene
Și știi, cu dezmierdări viclene,
Să scoli din groapă-un răposat!
Ți-s șoldurile-ndrăgostite
De sâni, de spatele-ți regesc
Și chiar și perna o vrăjesc,
Pe rând, posturile-ți slăvite.
Să-ți domolești aprinșii nuri,

Mânia ta misterioasă,
Tu faci risipă serioasă
De sărutări și mușcături.
Mă tot rănești, minune brună,

Cu hohotele-ți de dispreț,
Apoi, pe inima-mi, iubeț,
Pui ochiu-ți blând precum o lună.
Sub încălțarea-ți de satin

Și sub piciorul de mătase,
Îmi culc, cuprins de mari extaze,
Întregul geniu și destin
Și duhul lecuit de tine,

Ce-aduci lumină și culori
Și încălzești și tot dogori
Neagra Siberie din mine!
162 FLORILE RĂULUI
LIX
Sisina
Închipuie-ți: Diana plecând la vânătoare

Și galopând sălbatic pe drumu-i pădureț,
Cu sânii-n vânt, ca beată de larmă și rumoare,
Sfidând, pe calu-i falnic, oricare călăreț!
O știi pe Théroigne30, cea mult răzbunătoare,

Ce asmuțea poporul cu pumnu-i îndrăzneț,
Cu ochii-aprinși de ură și-obrajii în vâltoare,
Suind, cu spada-n mână, scări de palat măreț?
Așa e și Sisina, cu aprigu-i răsuflet,

Dar ea este și cruntă și bună e la suflet.
Curajul ei, cu tobe și pulbere nutrit,
De știi s-o rogi, se-nmoaie și dezarmat devine

Iar inima-i păstrează-n adâncul ei cumplit,
Dacă ești demn de asta, și lacrimi pentru tine.
30
Anne-Joséphe Théroigne de Méricourt (1762-1817) a fost o personalitate
a Revoluției Franceze. Înarmată cu o sabie și un pistol, s-a aflat, în 1789, în
fruntea mulțimii care s-a deplasat la Versailles pentru a-i aduce la Paris pe
Ludovic al XVI-lea și pe Maria-Antoaneta. I-a servit ca model lui Delacroix
pentru tabloul Libertatea călăuzind poporul.
LX
Lauda Franciscăi mele 31
Iarăși te cinstesc din strună,

Tu, lăstar de voie bună
Din a inimii-mi genună.
Fii pe veci încoronată,

O femeie delicată,
Cu păcatul neîmpăcată!
Ca dintr-un benefic Lethe,

Beau la sărutări cu sete,
De pe gura-ți ce magnet e.
31
În ediția din 1857, poezia (elaborată în limba latină) este subintitulată Versuri
compuse pentru o modistă erudită și credincioasă și însoțită de următoarea
notă a lui Baudelaire: „Nu i se pare oare cititorului – ca mie – că limba ultimei
decadențe latine – suspinul unei persoane robuste, deja transformate și
pregătite pentru viața spirituală – este potrivită în mod special să exprime
pasiunea, așa cum o înțelege și o simte lumea poetică modernă? Mistica este
celălalt pol al acestui magnet, Catul și banda lui, poeți brutali și pur epidermici,
nu i-au cunoscut decât polul sensibil. În această minunată limbă mi se pare că
solecismele și barbarismele îi restituie toate neglijențele unei pasiuni care își
uită și își bate joc de reguli. Cuvintele, luate într-o accepțiune nouă, revelează
stângăcia fermecătoare a barbarului din nord în fața frumuseții romane. Chiar
calamburul, atunci când traversează aceste bâlbâială pedantescă, nu are grația
sălbatică și barocă a copilăriei?”
164 FLORILE RĂULUI
Când a viciilor furtună

Pe potecă îmi cășună,
Îmi apari tu, zee bună,
Precum steaua salvatoare,

În naufragiile amare…
Inima-mi ți-o pun pe-altare!
O, fântână de virtute
Și eternă iuventute,
Voce iar dă gurii-mi mute!
Ce fu josnic tu stârpiși,
Ce fu aspru îmblânziși,
Ce fu slab tu-ntăriși.
Când mi-e foame ești tavernă,

Când e noapte îmi ești pernă,
Călăuză-mi fii, eternă.
Dă-mi mai proaspătă vigoare,

Parfumată scăldătoare
Cu arome-amețitoare!
Strânge-mi șoldul cât se poate,

Cinga mea de castitate,
Apă de spălat păcate:
Prețioasă besactea,
Pâine albă ca o nea,
Vin divin, Francisca mea!
LXI
Unei dame creole
În țările cu-arome, de soare dezmierdate.

Am cunoscut sub corturi de pomi împurpurați,
Sub palmii-n care crește a tihnei voluptate,
O tânără creolă, cu nurii ignorați,
E tenu-i cald și nobil, posedă majestate.

Ea are gâtul nobil și pașii manierați,
Vânătoriță-naltă și zveltă peste poate
Cu liniște în zâmbet, cu ochi netulburați.
Dac-ați ajunge, Doamnă, cândva din întâmplare

Pe malurile Senei sau ale verzii Loare,
Mai potrivite poate cu-al vostru farmec grav,
Ați face, pe sub bolta umbrarelor discrete,

Poeții să vă-nchine o mie de sonete,
Iar ochii dumneavoastră i-ar transforma în sclavi.
166 FLORILE RĂULUI
LXII
Moesta et errabunda 32
Zi, inima-ți purcede vreodată-n zbor, Agata,

Departe de oceanul orașului scălâmb
Spre-un alt ocean în care splendoarea explodat-a
Și-i ca virginitatea de pur și de adânc?
Zi, inima-ți purcede vreodată-n zbor, Agata?
Doar marea, vasta mare ne vindecă de chin!

Ce demon a pus marea cu voce urlătoare
La care orgi turbate de vânturi hangu-i țin
Să legene, să fie mereu consolatoare?
Doar marea, vasta mare ne vindecă de chin!
Duceți-mă, vagoane! Purtați-mă, fregate!

Din lacrimile noastre e glodu-aici făcut.
− Nu spune oare duhul mâhnitei mele-Agate:
Departe de căințe, de crime, de chin mut,
Duceți-mă vagoane, purtați-mă, fregate?
32
Tristă și hoinară (lat.).
Departe, o, departe ești, paradis vrăjit,

Unde-i iubire multă și bucurie-n toate,
Unde iubești doar lucruri ce-s demne de iubit
Și inima se-neacă-n curată voluptate!
Departe, o, departe ești, paradis vrăjit!
Dar paradisul verde-al iubirii infantile.

Cu jocuri, cu săruturi, cu minunate flori,
Cu cântecul viorii, neotrăvit de sile,
Cu vin băut în tufe din cupe uneori,
– Dar paradisul verde-al iubirii infantile,
Candidul, inocentul iubirii paradis

Nu-i mai departe oare ca India și China?
Mai poate fi vreodată scos iarăși din abis
Și readus la viață, cu-o șoaptă, argentina,
Candidul, inocentul iubirii paradis?
168 FLORILE RĂULUI
LXIII
Strigoiul
Ca îngerii cu ochiul fov

Eu o să-ți intru în alcov,
Spre tine-alunecând ușor,
La fel ca umbra nopților
Și o să-ți dau, o, tu, preabruna,

Săruturi reci precum e luna
Și mângâieri de șarpe ce
Printre morminte bântuie.
Când ziua va veni, livid,

Tu o să-mi afli locul vid
Și până seara frig va fi.
Cum o fac alții prin tandrețe,

Pe viața și-a ta junețe
Eu vreau prin frică a domni.
LXIV
Sonet de toamnă
Limpid precum creștarul, mă-ntreabă ochiul tău:

„Amant bizar, ce grații mă fac să fiu iubită?”
– Taci! Inima-mi pe care azi toate o irită
Și-n animal doar află un seamăn de al său,
Nu vrea să îți arate demonicul ei hău,

Tu, cea a cărei mână la somnuri lungi invită,
Nici neagra ei legendă, cu flăcări povestită.
Urăsc orice pasiune, iar duhu-mi face rău!
Să ne iubim! Amoru-n sinistra lui gheretă

Spre noi își încordează iar arcul infernal.
Eu știu ce arme are în vechiu-i arsenal:
Demență, crimă, spaimă! – O pală margaretă!

Nu ești și tu, ca mine, un soare autumnal,
O, tu, atât de albă și rece Margaretă?
170 FLORILE RĂULUI
LXV
Tristețea lunii
În seara asta, luna e mult mai lenevoasă,

Ca o frumoasă care, zăcând pe perne moi
Și așteptându-și somnul, cu-o mână somnoroasă,
Se mângâie alene pe sânii amândoi,
Pe moarte, răsturnată pe molcome lavine,

Ea e-ncercată parcă de-un voluptuos leșin
Și mătură cu ochii peisaje argentine
Ce, precum pomii-n floare, se-nalță spre senin.
Iar uneori când lasă, în visătoarea-i lene,

O lacrimă furișă să-i scape printre gene,
Câte-un poet ce somnul a prins a-l dușmăni,
Ascunde strălucirea acestei lacrimi pale,

În care irizează fragmente de opale,
În inima-i, departe de soare și de zi.
LXVI
Motanii
Îndrăgostiții veșnici, la fel și cărturarii,

Iubesc deopotrivă-n amurgul vieții lor,
Motanii blânzi și falnici, ai casei vrăjitori,
Ce-s friguroși ca dânșii și fac pe sedentarii,
Amici ai voluptății și științei, merg tăcuți

Să caute oroarea și liniștea-n tenebre,
Din ei și-ar face iadul ștafetele funebre,
De-ar accepta trufia lor jug și servituți.
Cuprinși de reverie, iau nobile-atitudini,

Ca sfincșii ce veghează semeț în solitudini,
De o vecie-ntreagă visând în fel și chip;
Fecunzi, ei au pe șolduri scântei misterioase

Și-o pulbere de aur, un lucitor nisip,
Le umple vag cu stele pupilele pioase.
172 FLORILE RĂULUI
LXVII
Bufnițele
În câte-o tisă rămuroasă

Stau bufnițele ca la sfat,
Divinități cu chip ciudat,
Holbându-și ochii. Meditează.
Și nemișcate tot vor sta

Până la ora tristă foarte
Când soarele-i împins deoparte
Și vine iarăși bezna grea.
Pe înțelept ele-l învață

Că tot ce e mai rău în viață
Este mișcare și tumult,
Dar omul, rob celor fugare,

Fu pedepsit încă de mult
Să fie dornic de schimbare.
LXVIII
Pipa
Sunt pipa unui autor

Și vezi privindu-mi neagra mină
De-Abisiniancă sau Cafrină,
Că domnu-i mare fumător.
Când el e trist și visător,

Eu fumeg ca o oală plină
În care fierbe pentru cină
Mâncarea unui truditor.
Îl prind și-l legăn, într-o doară,

Într-o fantastică rețea
Pe care-o naște gura mea,
De unde un balsam exală

Albastru, pur ca un văzduh,
Și leac de trudă pentru duh.
174 FLORILE RĂULUI
LXIX
Muzica
Îmi pare adesea că-n muzică-s mări!

Spre astru-mi, ce pal e.
Cu pânzele-ntinse, prin vastele zări,
Mă gătesc de plecare.
Cu pieptu-nainte, plămânii umflați

Întocmai ca pânza,
Urc creste de valuri, versanți pitulați
De noapte într-însa.
Pătimesc ca un vas în periplul său lung,

Cu rele și bune;
Vânt bun sau tempeste ce bat îndelung
Pe imensa genune
Mă leagănă. Vastă oglindă e marea,
În care-mi privesc disperarea!
LXX
Mormântul
De-n noaptea neagră și deplină

Vreun bun creștin, milostivit,
Se va-ndura, într-o ruină,
Să-ngroape corpu-ți proslăvit,
Când stelele, cu pleoape strânse,

Vor prinde-ncet a ațipi.
Păianjenii vor țese pânze
Și viperele vor pui;
Și-o să asculți, nu doar odată,

Fiindu-ți tigva blestemată.
Al lupilor lugubru bot.
Famelicele vrăjitoare,
Moșnegii puși pe desfrânare
Și al tâlharilor complot.
176 FLORILE RĂULUI
LXXI
Gravură fantastică
Acest oribil spectru, în chip de toalete,

Nu are pe-a lui frunte golașă de schelete
Decât o diademă cu iz de carnaval.
Fără de bici sau pinteni el istovește-un cal
Apocaliptic care și el e tot stafie,
Cu spume-n nări, de parc-ar avea epilepsie.
Ei traversează spațiul, tăcuți și plini de slavă.
Mârțoaga infinitul îl calcă sub potcoavă,
Iar cavaleru-ntinde o sabie de flamă
Către mulțimea care stă-n colb și îl aclamă.
Și, inspectându-și parcă domeniile feudale
Parcurge cimitirul gigantic, fără zare,
În care zac pe spate, într-o lumină ternă,
Popoarele din lumea antică și modernă.
LXXII
Moartea voioasă
În solul gras, de râme și melci cu casă plin,

Aș vrea să-mi sap eu singur cândva o groapă mare,
Unde să-mi pot întinde ciolanele din plin
Dormind acolo-n tihnă, cum dorm rechinii-n mare.
Detest tot ce-i diată, mormânt cu mare cin

Și-n loc să-i cerșesc lumii orații funerare
Implor mai bine corbii, în foamea mea de chin,
Cu pliscul lor să-mi rupă, de viu, din mădulare.
O, viermi! tovarăși negri și surzi după orând,

Un mort voios și slobod sosește sub pământ.
Voi, filosofi vivace, fătați de puritură,
Puteți zburda prin ruina-mi cum vreți, în lung și lat

Și spuneți-mi: există pe lume vreo tortură
Pe care corpu-acesta să n-o fi încercat?
178 FLORILE RĂULUI
LXXIII
Butoiul urii
E Ura ca butoiul menit la Danaide

Iar Răzbunarea vine, în sângeriu-i port,
Zadarnic să deșerte în beznele lui vide
Niște căldări cu sânge și lacrimă de mort,
Căci dracul perforează acest abis de crimă

Făcând să piară anii de chin și de efort,
Iar victimele urii atunci se reanimă
Și prind o nouă viață și prind din nou un corp.
E Ura ca bețivul ce, frate cu taverna,

Își simte-ntruna setea cum crește din licori,
Puindu-se pe sine, ca Hidra de la Lerna
– E ceea ce știu bine toți marii băutori –

Întocmai ca și Ura, cu soarta-i blestemată
De-a nu putea s-adoarmă sub mese niciodată.
LXXIV
Clopotul răgușit
Ce bine e, cu gânduri ba dulci și ba amare,

S-asculți, privind la focul ce pâlpâie ușor,
În nopțile de iarnă vechi amintiri, pe care
Le-ngână, printre pâcle, al clopotelor cor.
Bătrânul clopot pare, cu vocea-i viguroasă,

Mai tânăr decât toate, iar bronzu-i, tot avan,
Își zice-n voie bună strigarea credincioasă
Așa cum stă de veghe sub cort un veteran!
Dar sufletul meu, care e răgușit pe veci,

Când vrea să cânte iarăși, în nopți de iarnă reci,
Ai crede că îngână, cu glasul său slăbit
Suspinul ce-l sloboade din pieptu-i un rănit

Lângă un lac de sânge, pe jumătate mort,
Ce, iată, vrea să strige, dar moare de efort.
180 FLORILE RĂULUI
LXXV
Spleen
Februarie, ploiosul, pizmaș pe capitală,

Din urna lui revarsă un frig întunecos
Pe morții din cavouri, pătrunși de umezeală,
Și moarte timpurie-n foburgul neguros.
Motanul meu, cătându-și un loc de aciuială,

Își tot sucește corpul bicisnic și râios,
În vreme ce, prin streșini, e pus pe hoinăreală,
Un bard defunct cu glasul de spectru friguros.
Plâng clopotele-n ceață, butucii din cămin

Pendulei răgușite pocnind isonu-i țin
Și-ntr-un pachet lugubru de cărți de joc, odată
Rămas de la o babă hidropică plocon,

Damei de pică-i spune valetul, monoton,
Ce dragoste nebună trăiră altădată.
LXXVI
Spleen
Am mii de suveniruri, de parcă-s milenar.
O mobilă umplută, sertar după sertar.

Cu versuri, scrisorele, procese și romanțe,
Cu meșe răsucite pe niște vechi chitanțe.
N-ascunde-atâtea taine ca mintea-mi obosită,
E un cavou gigantic, o mare piramidă
Cu morți mai mulți la număr ca-n gropnița comună.
– Un cimitir noptatic și veșnic fără lună,
În care lungi cohorte de viermi încolăciți
Îi rod, ca remușcarea, pe morții mei iubiți.
Sunt un budoar din vremuri, ticsit cu flori fanate,
În care zac o mie de lucruri demodate
Și-n care pânze pale, tablouri de Boucher,
Ca niște vechi flacoane, exală-un nu-știu-ce.
Nimic nu-ntrece însă în silă și-n lungime

Acele zile sumbre, când sub ninsori meschine
Plictisul, ce de jinduri ne sărăcește firea,
Devine în proporții egal cu nemurirea.
– Tu ești de-acum încolo, sărmană plasmă vie,
Doar un colos granitic mâncat de abulie
Și-abandonat în fundul deșertului pâclos;
Un sfinx în ochii lumii desigur de prisos,
Uitat în colțul hărții, ce cântecul și-l spune
Doar la un ultim licăr, când soarele apune.
182 FLORILE RĂULUI
LXXVII
Spleen
Sunt regele apatic al unui țărm umid,

Bogat, însă nevolnic, de june-mbătrânit
Ce, dezgustat de sfetnici și viața de la curte,
Mai bine stă cu câinii și fiarele lui multe.
Nimic nu-l mai desfată, nici șoim, nici vânătoare,
Nici să privească gloata în fața lui cum moare.
Balada caraghioasă cântată de bufon
Nu poate să-l distreze pe-acest bolnav aton;
Și patul lui cel falnic e-acum o criptă rece,
Iar doamnele din preajmă, ce-l plac pe orice rege,
Nu știu să se îmbrace destul de indiscret
Spre-a-l face să zâmbească pe tânărul schelet.
Magul ce-i face aur în van de atâtea ori
A vrut din trup să-i scoată coruptele umori.
Nici băile de sânge scornite de romani,
Ce-au fost mereu remediu și leac pentru tirani.
N-au readus la viață acest cadavru, ce-a
Primit în loc de sânge a Lethei apă rea.
LXXVII
Spleen
Când cerul jos și rece ca un capac apasă

Pe inima-mi ticsită de-urâturi cenușii,
Iscând de pretutindeni, în zarea friguroasă,
O zi încă mai neagră ca nopțile târzii
Când s-a făcut pământul o temniță umidă

Și când Speranța pare un liliac, ce-n van
Încearcă să se-nalțe cu-o aripă timidă,
Căci își strivește capul, lugubru, de tavan,
Când vine-amenințarea terorilor lichide

Și cad, ca niște gratii, tomnaticele ploi.
În timp ce-un neam bicisnic și rău de arahnide
Îți țese-n voie pânza prin creierii-ne goi,
Prind clopotele toate cu furie să sară

Și s-asalteze cerul cu glasul lor cumplit
De parcă-s niște demoni hoinari și fără țară
Ce-ar prinde dintr-odată să geamă răgușit
– Și-atunci tăcute, sumbre alaiuri funerare

Încep să-mi defileze prin suflet fără zel;
Speranța e învinsă, iar Spaima-nvingătoare
În craniul meu înfige cernitul ei drapel.
184 FLORILE RĂULUI
LXXIX
Obsesie
Păduri, îmi faceți frică, imense catedrale

Care urlați ca orga; în duhu-ne proscris
Unde e-un doliu veșnic și-s gemete mortale
Răsună glasul vostru ca un De Profundis.
Ce vă urăsc, Oceane! Strigarea-vă semeață

O regăsesc în mine, iar râsul otrăvit
Al oamenilor care au fost învinși de viață
E geamăn cu-al mării sinistru hohotit.
Ce mult mi-ai place, noapte! Dar fără-aceste stele

A căror rază are ceva prea cunoscut
Eu caut golul, negrul și vidul absolut!
Căci bezna e o pânză unde trăiesc acele

Făpturi pe care-n vremuri eu mult le-am îndrăgit
Și ies acum din ochiu-mi ducându-se în vid.
LXXX
Gustul pentru neant
O, spirite, Speranța, ce-n vremile trecute

Îți ațâța din pinten instinctul luptător
S-a lepădat de tine! Adormi, nesimțitor,
Bătrâne cal, ce șchioapeți acum pe întrecute.
Dormi, inimă uscată, dormi somnul unei brute.
Spirit învins de viață, tu, duh nepăsător!

Iubirea te dezgustă, cum vechile dispute,
Adio, dar fanfare și glas de alăute!
Detest de mult plăcerea și farmecu-i frivol!
Văzduhul primăverii mi-e fad și inodor!
Iar timpul mă înghite încet, pe nevăzute,

Cum ninge pe-un cadavru în noaptea de la pol,
Acum privesc pământul de sus, nepăsător,
Nemaivisând la pacea refugiilor tăcute.
Purtați-mă,-avalanșe, în fuga voastră iute.

186 FLORILE RĂULUI
LXXXI
Alchimia durerii
Unu-ți vorbește de ardori,

Iar altul numai de Natură!
Când unul zice: Sepultură!
Altul: O, viață, o, splendori!
Cu ochii lui, ce fac pe triștii,

Privindu-mă, așa distras,
Doar Hermes m-a numit Midas,
Mai trist decât toți alchimiștii;
Prin tine fac aurul fier,

Schimb paradisul într-un iad;
Și-n giulgiul norilor din cer
Aflu-un cadavru adorat,

Iar sus, pe bolta azuree,
Zidesc imense mausolee.
LXXXII
Oroare plăcută
Din cerurile reci, livide,

Ca tulburele tău destin.
Ce gând, în sufletu-ți, ce vid e,
Coboară, mare libertin?
– Urmându-i inimii, avide

Doar de obscur și nesenin,
Eu n-o să gem ca tine-, Ovide,
După vreun colț de rai latin.
Văzduhuri vaste și bizare,

În voi orgoliu-mi oglindesc,
Iar norii visu-mi însoțesc
Precum cortegii funerare,

Zăresc în licăru-vă vag
Infernu-n care mă complac.
188 FLORILE RĂULUI
LXXXIII
Heautontimoroumenos
—
Lui J. G. F
Te voi lovi fără mânie

Sau ură, ca un măcelar,
Ca Moise-n stânca de calcar,
Storcând din pleoapa-ți vineție,
Ca să stropesc Sahara mea,

Un râu făcut din suferință,
Prin care-apoi a mea dorință
Pluti-va și va înota
Precum un vas ce prinde largul

Și-n inima-mi, stârnind beții,
Suspinele-ți s-or auzi
Ca toba care bate-atacul!
Nu-s oare eu un fals acord

Dintr-o divină simfonie,
Ros de-o vorace ironie
Pe care peste tot o port?
În vocea-mi batjocoritoare
Și-n acest sânge otrăvit,
De parcă i-aș fi fost menit
Oglindă unei vrăjitoare!
Sunt rană și cuțit mereu,

Obraz și palmă totdeodată,
Sunt mădular, dar sunt și roată
Călău și victimă tot eu,
Sunt cel ce inimii-i vampir e,

– Unul din marii-abandonați
La râsul veșnic condamnați
Dar care nu mai pot zâmbire.
190 FLORILE RĂULUI
LXXXIV
Iremediabilul
O, Formă, Ființă sau Idee

Ce din azur s-a prăbușit
În Styxul negru și clocit,
Unde nu-i rază să scânteie,
Un Înger neprevăzător
Pe care l-a sedus diformul
Și cu coșmarul său, enormul,
Luptând ca un înotător,
Dând piept, o-nfricoșări funebre,

Cu mari mulțimi de arătări
Ce, ca nebunii, zic cântări
Și tot rotesc printre tenebre;
Vreo minte luată de descânt,

În încercările-i futile
De a fugi dintre reptile,
Lumina, cheia căutând,
Un osândit ce fără lampă

Descinde râne de abis,
Ce răspândesc, ca-n iad, un iz
De coborâșuri fără rampă,
Cu monștri de veninuri grei,

Ai căror ochi, ce-n foc înoată,
Fac noaptea mai întunecată,
Fiind vizibili numai ei,
O navă prinsă-ntre banchize

Ca-ntr-o capcană de cristal,
Neștiind ce strâmtoriș fatal
Acolo-n ghețuri o închise,
– Embleme-s! Ce vorbesc tăcut

Despre-un destin fără scăpare:
Când se apucă de-o lucrare
Ce face dracu-i bun făcut!
II
Clară și sumbră întâlnire

A inimii, dar tot cu ea,
Gropi sufletești, unde abia
Mai tremură o stea subțire
Un far ironic, blestemat,

Un har drăcesc cu prisosință:
Acela de-a avea conștiință
Chiar și-ntr-o viață de păcat.
192 FLORILE RĂULUI
LXXXV
Ceasul
O, ceas! divinitate etern neînduplecată,

Al cărui deget negru ne-amenință zicând:
„Să-ți amintești! Durerea va poposi curând
În inima-ți spăimoasă ca-n țintă o săgeată.
Și ca silfida care-n culise a fugit

Se va topi Plăcerea-ntr-un fund de zare-obscură
Iar fiecare clipă va lua câte-o frântură
Din fiece deliciu ce-ți fu îngăduit
De trei mii șase sute de ori îți tot îngână,

Ca un țânțar, pe oră, secunda: Nu uita!
Eu sunt Odinioară și sug cu trompa mea
Tot sângele din tine, atâta-s de hapsână!
Remember! Aminește-ți! Prodigue! Esto memor!

(Vorbesc în orice graiuri cu limbile-mi severe.)
Minutele sunt pietre de preț aurifere
Și-i bine să te bucuri de zăcământul lor.
Când Timpu-azvârle zarul mereu o nimerește

Cu mâna-i iscusită de jucător flămând,
Iar ziua se scurtează ca după un orând,
Abisului-e sete. Clepsidra se golește.
Și o să bată ceasul când Întâmplarea rea

Virtutea cea augustă, ce-i soața-ți încă fată
Și (ultimu-ți refugiu!) Căința încruntată
Vor zice: Mori, bătrâne! E prea târziu deja!”
TABLOURI PARIZIENE
TABLOURI PARIZIENE 195
LXXXVI
Peisa j
Mai cast să-mi sune ritmul și muzica eglogii

Aș vrea să dorm aproape de cer, ca astrologii,
Cu clopotele-alături, și să ascult visând
Cum muzica lor gravă purtată e de vânt.
Cu mâna la bărbie-aș privi de la mansardă
Cum cântă-atelierul, rumoarea lui bavardă,
Clopotnițe și hornuri, catarge spre tării,
Și cerul ce-ți trezește fior de veșnicii.
Ce bine-i printre cețuri să vezi cum prind să nască

O stea-n azur și o lampă, discret, la o fereastră,
Efluvii de cărbune urcând spre firmament
Și luna arătându-și paloarea, somnolent.
Când primăvara, vara și toamna or să treacă
Și o să vină iarna, cu vremea ei posacă,
Eu o să trag oblonul și ușa voi închide
Să-mi pot zidi în noapte palatele vrăjite.
Și-o să visez, vegheate de-un orizont albastru,
Grădini, căderi de apă-n bazine de-alabastru,
Săruturi, păsări care nu se opresc din tril,
Și tot ce-are idila mai pur, mai infantil.
Răscoala, ce mi-ar bate în geam oricât de tare,
Nu m-ar putea, nici dânsa, trezi dintru visare,
Căci voi fi dus departe, cercând cu stăruință,
Să fac o Primăvară prin simpla mea voință,
Din inimă și minte să scot lumini de soare
Și să-ncălzesc odaia cu gânduri arzătoare.
196 FLORILE RĂULUI
LXXXVII
Soarele
Prin vechile foburguri, cu hardughii precare

Ce-ascund după obloane mister și desfrânare,
Când soarele lovește cu forța-i fără frâu
În câmpuri și-n orașe, în case și în grâu,
Eu merg, de unul singur, ca-ntr-o fantastă scrimă,
S-adulmec pretutindeni hazardul dintr-o rimă,
Mă împiedic de cuvinte, de pietre de pavat,
Și mă ciocnesc aiurea c-un vers de mult visat.
E soarele un tată ce, inamic clorozei,

Le dă aceeași viață și versului, și rozei
Și, risipind angoasa și grija ca pe-un abur,
Depune-aceeași miere în creier și în fagur.
Tot el întinerește moșnegii în bastoane,
Făcându-i blânzi și veseli ca niște fetișcane,
Și coace și sporește recoltele din greu
În inima ce-n floare dorește-a fi mereu!
Când trece prin orașe, ca un poet de seamă,

La cel mai josnic lucru îi pune o coroană,
Intrând, precum un rege, dar fără de valeți,
Și-ntr-un spital bicisnic și-ntr-un palat măreț.
LXXXVIII
Unei cerșetoare cu părul roșu
Ai părul roșu, fata mea,

Și zdrențuită rochia
Ce-arată vag, prin crăpături,
Bogații-ți nuri.
Iar eu, ca un poet ce sunt,

Găsesc că trupul tău plăpând
Are, deși e cu pistrui,
Dulceața lui.
Îți duci, cu pași mai eleganți

Decât regina din romanț
Coturnii de velur ai ei,
Saboții grei.
O, dacă-n loc de-un strai prea scurt

O haină scumpă de demult
Pân’ la călcâie te-ar drapa
În catifea!
De-n loc de un ciorap crăpat

Ai ține pentru desfrânat
Pumnal de aur lucitor
Lângă picior!
198 FLORILE RĂULUI
Dacă-un șiret prost înnodat

Ți-ar dezveli, pentru păcat,
Sânii așijderi de sprințari
Ca ochii-ți mari,
Și dacă pentru dezbrăcat

S-ar lăsa corpul tău rugat,
Iar mâna ce te-ar pipăi
O ai goni.
Perlele scumpe de prin mări,

Sonete de Belleau, cântări
Ți-ar oferi, ca prinși în lanț,
Ai tăi galanți
Și ai avea servitorime
De țanțoși făcători de rime
Pândind de pe sub scări, cu of,
Al tău pantof.
Seniori de vază, paji sau barzi,

Și cine știe câți Ronsarzi,
Puși pe război ar asalta
Tainița ta!
Mii de săruturi, flori de crin

În patu-ți ar veni din plin
Și încă-n slujbă ai avea
Nu un Valois!
− Și totuși, tu pândești avid

La resturile dintr-un blid
Oprindu-te la câte-un prag
De birt sărac;
Și treci trăgând cu ochi avani

La vreo podoabă de doi bani,
Pe care eu nu pot defel
Să ți-o ofer.
Te du deci, fără vreun odor,

Parfumuri, scule sau lucori,
Destulă-i goliciunea ta,
Frumoasa mea!
200 FLORILE RĂULUI
LXXXIX
Lebăda
—
lui VICTOR HUGO
Și iată, Andromaca, mi-e gându-acum la tine!

Iar râul mic în care cândva s-a fost văzut
Majestuoasa jale a văduvei sublime,
O, Simoisu-acela prin plânsul tău crescut,
Mi-a fecundat deodată memoria rodindă

Pe când treceam pe gânduri prin noul Carrousel.
Acum Parisu-i altul (orașele se schimbă,
Doar inimile noastre rămân mult timp la fel);
Mai văd numai cu mintea barăcile sărace,

Butoaie, capiteluri, buruienișul sur,
Pietroaiele-nverzite de apa din băltoace,
Mormanele confuze de colb și vechituri.
Aici, în alte timpuri, a fost menajerie

Și am văzut, la ora când, sub un cer jilav,
Se scoală iarăși Munca și-n liniștea sălcie
Stârnesc măturătorii un uragan de praf,
O lebădă, pesemne din cușca ei fugită,

Care-și freca, agonic, piciorul de pavaj
Și-și târșâia penajul prin praf, neliniștită,
Tot desfăcându-și pliscul spre-un rest de pârâiaș,
Scăldându-și, agitată, aripile în pulberi,

Zicând, cu gândul numai la lacul ei natal,
„Când o să cazi, tu, ploaie? Când o să tuni, tu, fulger?”
Eu am văzut, desprinsă ca dintr-un mit fatal,
Cum înspre cerul rece, ca-n pagina ovidă,

Spre cerul crud de-albastru, ironic tot mereu,
Își întindea și gâtul, și creștetul, avidă,
Parcă-ar fi vrut să-i facă-un reproș lui Dumnezeu!
II
Parisul se tot schimbă! A mea melancolie

E tot aceeași însă. Clădiri, palate noi,
Foburguri vechi și schele, sunt toate-alegorie,
Iar amintirea-n mine-i mai grea ca un pietroi.
Trecând pe lângă Luvru și-acum mă mai oprimă:

Imaginea văzută cândva și gându-mi țiu
La lebăda aceea ridicol de sublimă,
Cu dorurile sale! Pe urmă, mai târziu,
202 FLORILE RĂULUI
La tine, Andromaca, cea dusă în robie,

Căzută, vai, în mâna unui tiran ursuz,
Veghind parcă-n extaze o gropniță pustie,
Tu, văduvă-a lui Hector și roabă-a lui Pyrrhus!
Mi-e gândul la negresa, slăbită și beteagă,

Ce calcă prin noroaie și caută ades
Cocotierii mândri din Africa ei dragă
Prin ceața care-i groasă precum un meterez;
La cei care pierdură tot ce se poate pierde.

La cei ce din Durere se-adapă cu plânsori
Ca din tetina unei lupoaice miloserde
Și la orfanii palizi ce mor ca niște flori!
Iar în pădurea în care m-am surghiunit, adâncă,

Doar cornul amintirii mai poți să îl asculți:
Gândesc la mateloții abandonați pe-o stâncă,
La cei ce-s puși în lanțuri, la-nvinși!... la alții mulți!
XC
Cei șapte bătrâni

—
lui VICTOR HUGO
Oraș ca furnicarul, aproape neaieve,

Cu spectre ce se-arată și ziua, delirant,
Mistere pretutindeni preling, ca niște seve,
Prin ale lui canale înguste de gigant!
În dimineața-aceea, ciudată și pâcloasă,

Când casele, prin ceață, cu tot înaltul lor,
Păreau că-s două maluri de apă leșioasă,
Când, întru tot asemeni c-un suflet de actor,
O ceață gălbejită dădea pe străzi năvală,

Treceam, ținându-mi nervii să stea înțepenit,
Și-n vorbă cu-al meu suflet răpus de oboseală,
Printr-un foburg, în zgomot de tomberon scrâșnit.
Deodată-un moș bicisnic, înfășurat în țoale

Ce imitau culoarea văzduhului gălbui
Și care din pomană ar fi tot strâns oboale
De n-ar fi fost răutatea lucind în ochii lui,
Îmi apăru. Pupila parcă-i era muiată

În fiere și, sporindu-mi neliniștea din gând,
Sta barba-i roșcovană întinsă ca o spadă,
Cu barba trădătoare-a lui Iuda semănând.
204 FLORILE RĂULUI
Nu-ngheboșat, ci parcă de-a dreptul rupt de spate,

Într-un unghi drept spinarea i se pleca spre craci,
În vreme ce toiagul, ținut pe aplecate,
Făcea să aibă mersul nesigur și stângaci.
Dihanie infirmă, evreu cu trei picioare,

Prin mâzgă și zăpadă umbla împleticit,
Călcând cadavre parcă sub pași cu-nverșunare,
Cu omenirea-ntreagă părând că-i învrăjbit.
Era urmat de-al doilea, ce-i semăna în toate,

La barbă, la spinare, la mers, la ochi ciufut,
Doi centenari, pe care gheenele spurcate
Trimisu-i-au să meargă spre-un țel necunoscut.
La ce complot lugubru-mi fu dat să îi cad pradă

Sau ce hazard năpraznic mă umilea așa?
De șapte ori, identic, văzut-am că se-arată
Acest moșneag sinistru, ce se multiplica!
Acela care-ar râde de spaima mea firească

Și nu-i cuprins și dânsul de un fior fratern
Să se gândească numai: sub masca bătrânească
Acești oribili monștri aveau ceva etern!
O să apară poate și-al optulea, deodată,

Inexorabil geamăn, ironic și fatal,
Ca Phoenixul, ce-și este lui însuși fiu și tată?
– Dar am fugit de-alaiul acela infernal.
Și ca bețivul care începe-a vedea dublu,

Exasperat acasă m-am dus, năuc și surd,
Cu spiritul ca-n febre, când spaimele îl umplu,
Rănit de-atâta taină și de atât absurd!
Zadarnic să ia cârma rațiunea mea încearcă,

Eforturile sale furtunile le dărm
Și sufletu-mi dansează, dansează, veche arcă,
Fără catarg, pe-o mare monstruoasă fără țărm!
206 FLORILE RĂULUI
XCI
Bătrânelele
—
Lui Victor Hugo
Prin cutele acelor bătrâne capitale,

Unde și spaima are parcă ceva vrăjit,
Pândesc, ca în virtutea unor porniri fatale,
Niște făpturi ciudate, cu farmec decrepit.
Aceste spectre fură femei odinioară,

Lais sau Eponima! Bieți monștri strâmbi, cu gheb,
Să le iubim! Au încă un suflet să tresară
Sub ruptele jupoane și pe sub reci otrepi.
Se tot târăsc, bătute de burnița ubicvă,

Speriate de-omnibuzul cu mersul lui săltat,
Strângând pe lângă ele, așa ca pe-o relicvă,
Vreun săculeț pe vremuri cu rebusuri brodat.
Ca niște marionete pășesc tropăitoare,

Se duc târâș, c-un umblet de dobitoc bătut,
Sau joacă fără voie, ca zurgălăii care
Ar fi mișcați de-un demon. Dar, chiar de s-au trecut,
Au sfredele tăioase ascunse în pupile,

Lucind ca noaptea apa băltoacelor, cu spor,
Iar ochii lor, asemeni cu-ai junelor copile,
Se bucură adesea de tot ce-i lucitor.
– Ați observat că-atâtea sicrie de bătrâne

Sunt mici, la fel ca niște coșciuge de copii,
De parcă moartea însăși, cu mâinile-i hapsâne,
I-ar da un sens simbolic acestei simetrii?
Și când zăresc cum trece-o vedenie debilă,

Agale, printr-al străzii furnicător tablou,
Îmi pare-ntotdeauna făptura ei fragilă
Că merge cu blândețe să-și afle-un leagăn nou,
Încât mă-ntreb, cu gândul la geometrii și forme,

Privind aceste membre strâmbate din belșug.
De câte ori tâmplaru-i silit să tot transforme,
Ca să le vină bine, formatul la coșciug.
– Sunt ochii-aceștia puțuri de lacrimi mii săpate

Creuzete paietate de un metal răcit,
Și îl vrăjesc cu taine și farmece ciudate
Pe cel ce infortuna la sânu-i l-a nutrit!
II
Vestala de Frascati33 cândva îndrăgostită;

A Thaliei vasală, doar de-un sufler de-aori
Știută după nume, mândrețea risipită,
Ce-n Tivoli pe vremuri hălăduia sub flori,
Comună italiană din provincia Roma, Lazio.

33
208 FLORILE RĂULUI
Mă fermecară toate. Dar sunt și din acele

Care schimbând durerea-ntr-o miere fără preț,
Au implorat Credința, cu aripile-i grele:
Ridică-mă la ceruri, o, hipogrif semeț!
Vreuna, într-o țară-a răstriștilor ajunsă,

Vreo alta, chinuită de-un soț neiubitor,
Și cealaltă, Madonă de fiul ei străpunsă,
Ce fluviu ar mai face din lacrimile lor!
III
Din multe bătrânele, mi s-a-ntâmplat și mie,

S-o urmăresc pe una, ce-n soarele-apunând,
Care umplea tot cerul de-o plagă purpurie,
Se așeza pe-o bancă din parc din când în când,
S-asculte, gânditoare, concertul de fanfară

Ce uneori soldații îl iscă prin grădini,
Și-n serile de aur, când totul naște iară,
Îi mai îmbărbătează puțin pe citadini.
Bătrâna, dreaptă încă, sorbea avid tumultul

Ce cântecul războinic prin aer îl stârnea
Și deschidea, cu fală, un ochi bătrân de vultur;
Iar fruntea-i marmoree la laur cugeta!
IV
Așa vă duceți, pradă-unui plâns fără cuvinte,

Și bateți, resemnate, orașul agitat,
Nefericite mame sau curtezane, sfinte,
Al căror nume-n vremuri era ades citat.
Ați cunoscut și grații, și zile glorioase,

Dar cine vă mai știe? Vreun bețivan poznaș
Vă face declarații de dragoste scabroase
Și vă mai dă cu tifla vreun plod murdar și laș.
Că mai trăiți pesemne vi s-a făcut rușine,

Fricoase, cocoșate, cum vă frecați de-un zid,
Nu vă salută nimeni, o, jalnice destine,
Ce pentru veșnicie deja v-ați pârguit!
Doar eu, cu o privire mereu înduioșată,

Mă uit de la distanță la trupu-vă puțin,
Veghind asupra voastră de parcă v-aș fi tată!
Și gust în fața voastră-un deliciu clandestin:
Pasiunile vi-s duse, sărmanelor vestigii,

Lumina văd și bezna din anii-vă pierduți,
Iar inima-mi se-mbată de ale voastre vicii
Și-n mine vă aprindeți comoara de virtuți!
Parcă îmi sunteți rude, congenere-n ruinare,

Și-un bun rămas de seară o să vă spun mereu!
Ce o să fiți voi mâine, vai, Eve-octogenare,
Pe care și-a pus gheara, năpraznic, Dumnezeu?
210 FLORILE RĂULUI
XCII
Orbii
O, suflete, privește-i, te pot înspăimânta!

Ca niște manechine, îți par de râs aproape,
Cum umblă ca lunatici, cu pasul prin hârtoape,
Holbându-și ochii-n beznă spre-un tainic undeva.
Dar ochii lor, din care lumina e plecată,

Cum ar privi departe, mereu sunt ridicați
Spre cer; nu-i poți surprinde vreodată aplecați,
Ei nu își lasă capu-n țărână niciodată.
Și trec în felu-acesta prin negrul nesfârșit,

Tăcerii-eterne frate. O, tu, oraș smintit,
Ce râzi în jurul nostru, cânți tare și te bucuri,
Găsind chiar și-n cruzime plăcerii un temei,

Privește! Și eu bâjbâi! Dar, mai buimac ca ei,
Mă-ntreb: Ce-or vedea orbii acolo, în Văzduhuri?
XCIII
Unei trecătoare
Asurzitoare, strada urla în juru-mi stran.

Prelungă și subțire, măreț îndoliată,
Mi se-arătă-o femeie, cu mâna-i delicată
Ținându-și fusta largă, ușure, de-un volan.
Și-avea ca o statuie picioarele cioplite.

Iar eu sorbeam cu sete din ochiul ei livid,
Cer pal prin care bate un uragan cumplit,
Durerea ce atrage și-ncântul ce ucide.
Un fulger… Și iar beznă! – O, mândru chip fugar,

Al cărui ochi la viață adusu-m-a deodată,
Mi-e dat să te mai aflu în veșnicie doar?
În alte timpuri, locuri! Pesemne niciodată!

Căci nu știi unde umblu, ignor ce cale ții,
Că te-aș dori metresă simțeam că însă știi!
212 FLORILE RĂULUI
XCIV
Scheletul care sapă
În planșele de-anatomie
Întinse pe vreun chei prăfos,
Cu cărți ce dorm, cadaveros,
Un somn de antică mumie,
Desene-n care, cu mult har,

Știința unei mâini artiste
A pus, deși subiectul trist e,
Frumosul, farmecul bizar,
Se văd, spre-a face mai complete,

Aceste tainice orori,
Lucrând în chip de săpători
Inși fără piele și Schelete.
II
Din solul aspru ce-l munciți,

Stafii spășite și funebre,
Trudind amarnic din vertebre
Sau mușchii voștri jupuiți,
Ce soiuri de recolte stranii,

Ocnași scăpați din osuar,
Sperați să puneți în hambar
Ieșind la lucru, ca țăranii?
Vreți oare să vădiți, (duium,

Prin pilda muncii voastre vane!),
Că nici acolo, în gropane,
Nu-i sigur somnul nicidecum;
Că și Neantu-i amăgire,
Că Moartea însăși ne-a mințit,
Fiind siliți necontenit,
Cum ne-a fost datul după fire,
Prin vreun ținut necercetat,

Săpând țărâna-i răscolită
S-avem de o cazma teșită
Și-n morți picioru-nsângerat?
214 FLORILE RĂULUI
XCV
Amurgul
Și, iată, vine seara, iubită de-ucigaș,

Ca un complice vine: precum un uriaș
Alcov se-nchide cerul după perdele brune.
Iar omu-acum devine, iabraș, sălbăticiune.
O, seară, blândă seară, dorită de acel

Ce poate spune fără să mintă: azi cu zel
Am ostenit din brațe! – Acum sunt mai senini
Toți cei al căror spirit e devorat de chin,
Savantul ce se simte cu capu-ngreunat
Și lucrătorul dornic să se aștearnă-n pat.
Și totuși, prin văzduhuri, mulțimi de demoni ageri
Încep ca să se scoale, ca oamenii de-afaceri.
Și bat pe la obloane, în zbor, din când în când.
Printre lumini bătute cu furie de vânt,
Pe stradă Desfrânarea lămpașul și-l aprinde,
Ca un viespar de patimi și pofte forfotinde,
Croindu-și pretutindeni poteca ei obscură,
Întocmai ca dușmanul ce-ncearcă-o lovitură,
Și-n mâzgă, prin noroaie, ca viermii se târăște,
Iar Omului i-ascunde ce hrană o nutrește.
Auzi pe ici pe acolo suflând bucătării,
Orchestre-ncep să cânte și teatre-a forfoti.
La masa verde jocul le dă acum delicii
La hoți și curviștine, care îi sunt complicii,
În vreme ce tâlharii cu inimă de cremeni
Se pregătesc de lucru, și dânșii de asemeni,
Mergând să spargă-o ușă sau un sipet, în taină,
Ibovnicii să-i ieie, pe bani prădați, o haină.
Pătrunde-te, o, suflet, de ceasu-acesta grav

Și nu pleca urechea la glasu-i de bolnav.
Betegii-și simt durerea acum crescând deodată!
Iar Noaptea, sumbra Noapte, îi ia de beregată,
Ducându-i ca să doarmă în vreun mormânt comun.
Suspinul lor ticsește spitalele acum –
Și prea puțini dintr-înșii vor mai sorbi vreodată
Un bol călduț de supă cu-o ființă adorată,
Iar cei mai mulți aproape că nici n-au viețuit

Și nu cunosc căldura unui cămin tihnit!
216 FLORILE RĂULUI
XCVI
Jocul
În jilțuri – curtezane boccii de stirpe veche,

Cu genele pictate, cu ochi calin, fatal,
Pe sclifoseală puse, din veșteda ureche
Lăsând să scape-un clinchet de piatră și metal;
Pe lângă masa verde – figuri fără de buze,

Hidoase maxilare, rămase fără dinți,
Și degete crispate ce pipăie, confuze,
Un buzunar în care e lipsă de arginți;
Pe sub tavan – lungi șiruri de lustre de aramă,

Vărsându-și, gălbejită, lumina pală-a lor
Pe fruntea-ntunecată-a poeților de seamă
Ce fac aici risipă de sângerii sudori;
Iată tabloul negru ce visele nocturne

L-au așternut odată în ochiu-mi curios;
Eu însumi stam în colțul cavernei taciturne
Cu fruntea prinsă-n palme, tăcut, invidios
Pe jucătorul crâncen, cu verva-i deșucheată,

Pe voioșia târfei, lugubră de nespus,
Când unu-și trafichează onoarea de-altădată,
Și alta face trafic cu farmecul ei dus.
Iar eu priveam cu pizmă la ființele mizere

Ce-aleargă cu fervoare spre un abis căscat,
Și, bete de-al lor sânge, continuă să prefere
Durerea-eternă morții, neantului – un iad!
XCVII
Dans macabru
—
Lui Ernest Cristophe 34
Semeață cum sunt viii și nobilă-n statură,

Cu un buchet în brațe, batistă și mănuși,
Ea are nonșalanța și grația obscură
A unei târfe slabe, cu aerul ghiduș.
Ce mijloc mai subțire la baluri unduiește?

O rochie prea largă,-n regeștile-i amplori,
Acoperă-n cascade piciorele-i, ce-n clește
Le strâng condurii parcă, frumoși ca niște flori.
Dantela înnodată scălâmb pe clavicule,

Ca un pârâu ce stânca lasciv o ar freca
Încearcă să ferească, prin trucuri ridicule,
Funebrii-i nuri, pe care ascunși pesemne-i vrea.
Sunt ochii ei, adâncii, doar vid și doar tenebre.

Iar capul, ce se-arată cu flori de preț coafat,
Se leagănă molatic pe frelele-i vertebre.
O, plin de-ncânt și farmec neant înzorzonat!
Ernest Cristophe (1827-1892) – sculptor francez, elev al lui Rodin și prieten

34
al lui Baudelaire.
218 FLORILE RĂULUI
Sunt unii ce ți-ar spune fățiș caricatură,

Cei ce nu știu, căci carnea îi ispitește doar,
Ce eleganță are umana armătură.
Dar ești, schelet, cu totul pe gustul meu bizar!
Venit-ai ca să tulburi, cu strâmba ta grimasă,

A Vieții sărbătoare? Sau vreun fior uitat,
Izbind cu foc din pinteni sărmana ta carcasă,
Te-aduce la-al Plăcerii dezlănțuit sabat?
În cântecul viorii și în lumina vie

Vrei să dizolvi coșmarul prin care rătăcești
Și vii să-i ceri anume torentului de-orgie
Să stingă iadul negru ce-n inimă-l nutrești?
Izvor de rătăcire, fântână de păcate!

Vechi alambic în care durerea condensa!
Zăresc, ca prin zăbrele, prin coastele-ți curbate,
Un șarpe ce aleargă, tot viu, din colo-ncoa.
Spre-a spune drept mi-e teamă că-a ta cochetărie

Vedea-va că-s degeaba eforturile-i mari;
Ce inimi pot să rabde atâta ironie?
Oroarea îi îmbată numai pe cei ce-s tari!
Ți-s ochii o genune de iad îngrozitoare.

Stârnind vârtejuri negre, iar mințile cuminți
Nu ți-ar putea vreodată privi fără teroare
Cei, răsfirați în rânjet, treizeci și doi de dinți.
Și totuși, cine oare n-a-mbrățisat schelete

Și nu și-a luat tainul dintr-un mormânt spurcat?
Ce mai contează haine, parfumuri, toalete,
Ce fac ca să se creadă frumos un dezgustat?
O baiaderă cârnă, apucă-te și spune

La dansatorii care se socotesc lezați:
„Sub stratul gros de pudră e-un iz de mortăciune,
Schelete ce zadarnic cu mosc vă parfumați,
Voi, veșteji Antinouși, voi fețe de cadavru,

Tu, dandy spân la față, voi, crai uscați și seci,
Mișcarea-universală a dansului macabru
Vă poartă către locuri necunoscute-n veci,
Din cheiurile Senei, cu recile-i răsfrângeri,

La Ganga însorită, fără-a vedea nicicum
Cum, găurind tavanul, trompeta unui înger
Se cască mai sinistru ca gura unui tun.
Sub orice clime Moartea mereu te adulează,

Cu poftele-ți murdare, Umanitate rea,
Și uneori, ca tine, cu mirt se parfumează.
Să-și verse ironia pe nebunia ta!”
220 FLORILE RĂULUI
XCVIII
Dragostea de minciună
Când văd cum treci agale, frumoasă indolentă,

Prin muzici ce-n înaltul tavanului se frâng
Lăsând ca suspendată statura-ți somnolentă
Și etalând plictisul în ochiul tău adânc,
Când văd la focul lămpii, ce-a prins să o colore.

Împalidata-ți frunte, c-un farmec trist și nou,
Pe care torța serii aprinde aurore,
Iar ochii ți-s magnetici, ca cei dintr-un tablou,
Îmi spun: Este frumoasă! Ciudat de-nfrăgezită!

Trecutul o-ncunună precum un foișor,
Iar, piersică zemoasă, e inima-i gătită,
Cu trupul deopotrivă, de-un doct, prelung amor.
Să fii un fruct de toamnă cu aromele bogate?

O urnă funerară ce-ar aștepta plânsori?
Parfum ce duce gândul spre oaze-ndepărtate?
O pernă mângâioasă? Un coș frumos cu flori?
Știu, ochi mai melancolici eu n-aș putea cunoaște,

Fără secrete-ascunse în irisul lor clar:
Casete fără scule, altare fără moaște.
Mai vizi, mai fără noimă ca Cerurile chiar.
Dar nu ajunge oare splendoarea-ți aparentă

Pentru un suflet singur ce fuge de-adevăr?
Ce-mi pasă că ești proastă? Că ești indiferentă?
Destul că ești frumoasă. Și ești într-adevăr.
XCIX
Eu n-am uitat vreodată, de-oraș nu prea departe,

Căsuța noastră mică, dar liniștită foarte,
Pomona ei de ipsos, Venera din boschet,
Ferindu-și goliciunea de ochiul indiscret,
Și soarele de seară, cu razele-i superbe,
Care pe geamul nostru se adunau un jerbe,
Părând că, ochi ce cască în cerul curios,
Se uită cum la masă cinăm silențios,
Și face să se-mbrace-n lumina-i de candelă
Perdelele și fața de masă austeră.
222 FLORILE RĂULUI
Servantei noastre bune, ce-o pizmuiai, ursuză,

Și care-și doarme somnul umil sub o peluză,
Ar trebui să-i ducem un buchețel de flori;
Sărmanii morți, sub iarbă, sunt multe-ndurători
Și, când Octombre-și pune, luând uscături din arbori,
Posacele lui vânturi să bată printre marmori,
Ei socotesc că viii sunt poate cam ingrați,
Căci dorm pe sub pilote, cu somnul împăcați,
În timp ce, roși de-o neagră, morbidă reverie,
Sărmanii morți sunt pururi lipsiți de companie.
Schelete degerate, merinde pentru viermi,
Ei simt cum se adună zăpezi și multe ierni
Și secolul se scurge și nu e nicio rudă
Mormântul lor în ruină să-l curețe cu trudă.
Când se aud butucii troznind alene-n foc,

Când colo în fotoliu eu iau pe gânduri loc,
În seara de decembre ce pâlpâie, albastră,
De-ar fi s-o văd deodată șezând lângă fereastră,
Solemnă și venită din patul ei etern
La cel crescut pe vremuri sub ochiul său matern,
Ce aș putea să-i bâigui la inima-i pioasă,
La bietele ei lacrimi de slugă credincioasă?
CI
Cețuri și ploi
Voi, toamne pe sfârșite, ierni, primăveri clisoase!

Eu vă iubesc și laud, sezoane somnoroase,
Ce-mi înveliți și mintea și inima pe rând
În aburoase giulgii și-n vagu-vă mormânt.
Pe câmp, unde vântoasa amarnic dănțuiește

Și-auzi cum girueta în noapte răgușește,
Mai lesne al meu suflet ca-n orice alt climat
Iți-va niște aripi de corb îndoliat.
Pentru un soi de inimi cu poftele funebre

Ce-au adăstat atâta în chiciură și ploi,
O, pale anotimpuri, stăpâne pe la noi,
Nimic nu vă întrece lividele tenebre,

– Doar poate-n nopți lipsite de lună să dea zor,
Spre-a-și căuta perechea-ntr-un pat întâmplător.
224 FLORILE RĂULUI
CII
Vis parizian
—
Lui Consta ntin Guys 35
Acea teribilă splendoare,

Cum muritor nu mai zări,
Acum în ochi îmi reapare
Deși afară este zi.
În somn se arată-atât miracol!

Printr-un capriciu singular
Am alungat dintru spectacol
Tot vegetalu-iregular
Și, mândru-apoi de arta-mi mare,

Am savurat, ca-ntr-un regal,
Monotonia-mbătătoare
De apă, marmur și metal.
Babel de scări și de arcade,

Era un infinit palat,
Plin de bazine și cascade
Căzând pe aur brun sau mat
35
Constantin Guys (1802-1892) – desenator și pictor francez, căruia Baudelaire
i-a consacrat studiul Pictorul vieții moderne.
Și cataracte sclipitoare
Precum perdele de cristal
Se suspendau strălucitoare
De metereze de metal.
Nu arbori. Numai colonade

Tăcute lacuri prejmuiau,
În care gigantești naiade
Precum femeia se priveau.
Iar pânza apelor, subțire,

Cu cheiurile-i roz sau verzi
Se întindea pe mii de mile
Umplând întregul univers.
Erau odoare tăinuite

Și valuri magice, erau
Oglinzi imense, uluite
De tot ce ele reflectau!
Nepăsătoare, taciturne,
Mari fluvii-n cerul adamant
Vărsau comoara lor din urne
Într-un abis de diamant
Și, arhitect minunii care

Era acum la voia mea,
Printr-un tunel de pietre rare
Puteam oceanul a-l mâna.
226 FLORILE RĂULUI
Chiar negrul își schimba natura

Părea limpid și irizat,
Iar apele-și aveau montura
În raza ce-a cristalizat.
Pe cer nu se zărea vestigiu

De soare, nici măcar o stea
Nu lumina acest prodigiu
Care-și avea lumina sa,
Iar pe minunile puzderii

Plana (Noutate ce iți!
Nimic urechii! Doar vederii!)
O liniște de veșnicii.
II
Când m-am trezit din somn mai bine

Văzui cocioaba-mi ca un iad
Și am simțit că intră-n mine
Cuțitul grijii blestemat;
Pendula, cu chemări funebre,

Bătea brutală de amiaz,
Iar cerul revărsa tenebre
Pe lumea plină de necaz.
CIII
Zorii
În curte la cazarmă se-aude goarna tare

Și vântul dimineții tot suflă-n felinare.
Sunt orele la care adolescenții bruni

Cu fața-ascunsă-n pernă, visează spurcăciuni,
Când, ca un ochi de sânge ce-ncepe să se zbată
În zi despică lampa o rană-mpurpurată,
Iar suflete captive în trupuri pământii
Imită lupta lămpii cu zorile de zi.
Precum un chip pe care vezi lacrimi că usucă
Văzduhul frisonează de lucruri ce-s pe ducă.
De scris e frânt bărbatul, femeia de amor,
Iar casele fumează din hornurile lor.
Femeile de stradă, cu pleopa-le lividă.
Încep, căscându-și gura, o zi de somn stupidă,
Sărmanele, târându-și mamelele lor reci,
Își suflă-acum în vreascuri și-n degetele seci.
Și-i ora când, sub cerul ce pare de leșie,
Sporește suferința femeii-n lehuzie.
Ca un suspin ce iscă talaz de sânge roș
Se-aude crud prin ceață un cântec de cocoș.
În pâcla dimineții se scaldă edificii,
În timp ce muribunzii, ajunși pe la ospicii,
În horcăieli și spasme își dau un ultim suflu
Și se întorc acasă curvarii de la lucru.
228 FLORILE RĂULUI
Acuma Aurora, în rochia ei verde,

Plutește peste-o Senă cu apele deșerte,
Pe când, bătrân, Parisul, precum un lucrător,
Apucă niște scule și dă la muncă zor.
VINUL
VINUL 231
CIV
Sufletul vinului
Al vinului viu suflet cânta în butelie:

„O, omule, doar ție o să-ți aduc prinos
Din temnița-mi de sticlă, cu ceara-i purpurie,
Și-o să-ți închin un cântec fratern și luminos!
Eu știu că e nevoie de multă-anevoință,

De sârg și de sudoare, de soare-nflăcărat.
Să dobândesc un suflet și să primesc ființă,
Și nu voi fi cu tine malefic sau ingrat,
Căci bucuros eu intru în gâtița flămândă

A omului ce vine, de muncile lui frânt,
Iar pieptul său cel molcom e ca o criptă blândă
Unde mi-e mult mai bine ca-n recele-mi mormânt.
Nu îmi auzi refrenul cel vesel de dumineci,

Speranța ce se-aude pulsând în sânu-mi san?
Cu coatele pe masă și suflecat la mâneci
Vei ști să mă glorifici și să îmi dai mulțam.
Eu o să-ți fac femeia ca raza dimineții,

În fiul tău voi pune vigoare și culori
Și-o să-i fiu acestui fragil atlet al vieții
Ca un ulei ce-i unge la mușchi pe luptători
Plonja-voi dar în tine în chip de ambrozie,

Sămânță aruncată de-un div Semănător,
Ca din iubirea noastră să nasc-o poezie
Ce suie către Domnul, ca tija unei flori!”
232 FLORILE RĂULUI
CV
Vinul peticarilor
Ades, în pâlpul roșu de felinar, ce-și zbate

În vânt și flăcăruia și sticlele-afumate,
Într-un foburg cu aer de labirint murdar,
Pe unde vezi mulțimea cum colcăie hilar,
Se-arată peticarul sărman și plin de riduri

Ce umblă ca poeții, izbindu-se de ziduri,
Și fără ca să-i pese că-i poate spionat
Se lasă de proiecte himerice purtat.
Rostește-n voie predici, dictează legi la nații,

Distruge ticăloșii, salvează condamnații
Și pe sub cerul care e ca un baldachin
De propria-i virtute se-mbată ca de-un vin.
Da, oameni din aceștia, c-un greu menaj în spate,

Împovărați de munca lor grea și de etate,
Sleiți pe sub bulendre ce zdrențuite li-s,
Vomați fără odihnă de marele Paris,
Trec parfumați de-o boare de poloboc acrie,

Urmați de soți ce parcă se-ntorc din bătălie
Purtându-și, vechi drapele, mustățile-n triumf.
Bandiere, flori și arcuri mărețe de triumf
VINUL 233
Li se ridică-n față, magnifică magie!

Și în uluitoarea și limpedea orgie
De trâmbițe și goarne, urale mari și sori
Ei dăruiesc poporul cu gloriile lor!
Într-astfel Omenirii, cu traiu-i ușuratic,

Îi varsă vinul aur, precum Pactolul antic,
Prin gât de om cântându-și străvechile bravuri
Și dominând, ca regii, umanele naturi.
Spre-a-i legăna molatic, scutindu-i de durere,

Pe-acești bătrâni nevolnici ce-expiră în tăcere.
Ros de căință, Domnul le-a dăruit somn lin,
Iar Omul la aceasta a mai adaos Vin!
234 FLORILE RĂULUI
CVI
Vinul ucigașului
Sunt slobod, nu mai am consoartă!

Și pot pe placul meu tot bea.
Când mă-ntorceam fără-o para
Mă-nnebunea cu gura-i spartă.
Ca regii sunt de fericit;

Senin e cerul la culoare…
Așa era și-n vara-n care
M-am fost de ea îndrăgostit!
Să stâmpăr setea mea vorace

Îmi trebuiește vin taman
Cât ar cuprinde un gropan,
Gropanu-n care dânsa zace.
O azvârlii cu mâna mea

Într-o fântână, ca pe-o soaie,
Și pus-am peste ea pietroaie.
– Ce-aș mai uita-o de-aș putea!
Cum n-am putut defel răpune

Tandrețea care ne lega
Și ca să mă împac cu ea,
Ca-n vremurile noastre bune,
VINUL 235
Eu într-o seară o chemai

Pe o potecă mai obscură.
Veni! – Nebună creatură!
Dar toți suntem nebuni, ce mai!
Era tot chipeșă la față,

Dar parcă-avea un nu-știu-ce!
Și-o mai iubeam! Iată de ce
I-am zis: Hai, cară-te din viață!
Sunt neînțeles. E cel puțin

Vreun singur pilangiu cu faimă
Ce s-a gândit, în nopți de spaimă,
Să-și facă giulgiu greu din vin?
Nesimțitoare le e firea,
Precum mașinile de fier;
Nici iarna, nici în primăveri
Ei n-au știut ce e iubirea,
Cu-ncântul său întunecos,

Cu-alaiu-i infernal de patimi,
Fiole cu otravă, lacrimi,
Cu zgomotu-i de lanț și os!
– Mă iată slobod, singuratic!

În seara asta-s mangă rău;
Deci, fără mari păreri de rău,
O să mă culc în drum zănatic.
236 FLORILE RĂULUI
Câinește o să dorm așa!

Și luându-mă, iabraș, sub roată,
Vreo căruță încărcată,
Vagonul iute, vor putea
Să-mi frângă țeasta păcătoasă.

Și rupă oasele la greu:
Eu râd, precum de Dumnezeu,
De Diavol și de Sfânta Masă!
VINUL 237
CVII
Vinul singuraticului
Ocheada ce ne-o face anume o galantă

Ca raza albă-a lunii, cu farmecu-i buimac,
Atunci când se oglindește alene într-un lac
Și-și scaldă-n valuri line mândrețea nonșalantă,
Sau scuzii cei din urmă ce-i are un jucător,

Ori gura libertină a zveltei Adeline,
O muzică de noapte cu sunete caline,
Ce, dând ecou durerii, ne umple de fior,
Nu prețuiesc atâta, butelie profundă,

Cât tarile balsamuri ce burta ta fecundă
Pentru poet le ține în tainițele ei;
Tu-i dăruiești speranță și viață, și junie,

– Și-orgoliul, o comoară ce chiar și-n sărăcie
Ne facem să ne credem egali cu niște Zei!
238 FLORILE RĂULUI
CVIII
Vinul amanților
Ce clar e spațiul, draga mea!

Fără căpăstru sau zăba,
Ne îndreptăm călări pe vin
Spre-un țărm feeric și divin
Precum doi îngeri torturați

De un neobosit nesaț,
Prin diminețile-azurate
Urmăm miragii-ndepărtate,
Cuprinși în legănări lejere

De un vârtej, precum un gând,
Și în deliruri paralele,
Alături, soră, înotând,

Vom merge, cu aripi deschise,
În paradisul meu din vise!
FLORILE RĂULUI
FLORILE RĂULUI 241
CIX
Distrugerea
În jurul meu plutește un Demon zi de zi,

Precum o siluetă de aer impalpabil,
Eu îl respir, simțindu-l cum arde, spre-a-mi stârni
Un jind pe cât de veșnic, pe atâta de culpabil,
Știind că-mi este duhul de Artă iubitor,

El poate să ia forma unei frumoase dame
Și, inventând pretexte, precum un scamator,
Vrea să-mi deprindă buza cu filtrele-i infame.
Și mă conduce astfel, uitat de Dumnezeu

Răpus de oboseală și răsuflând cu greu,
Spre iadul din Plictisuri, ca o pustietate,
Pornind să îmi arate, pe când eu tremur tot,

Veșminte terfelite, răni mari, nevindecate,
Și-alaiul plin de sânge-al Distrugerii-de-Tot!
242 FLORILE RĂULUI
CX
O martiră
—
Desen de un maestru necunoscut
Printre flacoane, stofe cu fir de preț brodate

Și voluptuoase mobile de lac,
Tablouri, statuete și rochii parfumate
Ce-n cute somptuoase se desfac,
Într-o odaie caldă în care, ca în sere,

E aerul primejdios, fatal,
Și-n raclele de sticlă buchete efemere,
Agonizând, scot un suspin final,
Un nud fără de cap, pe perne albe

Revarsă, ca-pe un purpuriu izvor
Un sânge viu și roșu, pe care pânza-l soarbe
Setos, precum l-ar soarbe un ogor,
Ca-n palele vedenii care se nasc din umbră

Și ochii noștri-i pot înlănțui
Capul tăiat, cu părul precum o coamă sumbră,
Plin de magnifice bijuterii,
E pus pe noptieră – o floare veninoasă –

Golit definitiv de orice gând,
Ca un crepuscul, palid, privire nebuloasă
Din ochiu-i mort și tulbure iscând.
FLORILE RĂULUI 243
Întins pe perne, trupul impudic își etală

Într-o postură de-abandon total.
Tot farmecul și toată mândrețea lui fatală
De firea generoasă dată-n dar.
Ciorapul roz cu aur, precum o amintire,

Îi ține încă strâns piciorul fin,
Jartiera parcă arde și parcă-i o privire
De ochi vrăjit, cu foc diamantin.
Ciudata-nfățișare-a acestei solitudini

Și un portret cu ochi provocatori
Și tot provocatoare, bizare atitudini,
Mărturisesc de-un tenebros amor,
De-o culpeșă plăcere și de serbări bizare,

De infernale nopți pentru sărut
Ce bucurau cohorta de îngeri răi, cea care
După perdele înota tăcut
Și totuși, de-i contempli zveltețea timpurie

Și umărul puternic conturat
Și șoldurile crude, și talia-i mlădie
Ca o reptilă ce s-a iritat.
Ce tânără e încă! – Făptura-i doritoare,

Și simțurile-i roase de plictis
La haitele de pofte pierdute, pierzătoare,
S-au fost, exasperat, întredeschis?
244 FLORILE RĂULUI
Răzbunător, bărbatul ce-n patima-i ardentă

Nu a putut să fie îmblânzit
Și-a revărsat pe carnea-ți de acuma complezentă
Al poftei lui teribil infinit?
Răspunde, o, cadavru! De coama ta bogată

C-un braț nervos săltându-te în sus
Pe dinții tăi de gheață, ah, țeastă-blestemată,
Supremul său adio și l-a pus?
– Departe de mulțime, de forfota-i impură,

Departe și de-al juzilor cuvânt,
O, dormi, o, dormi în pace, bizară creatură,
În veșnic tăinuitul tău mormânt
Ți-e soțul dus în lume, iar forma-ți spirituală

Când doarme stă de veghe lângă el,
Ce-ți va păstra credință și fără îndoială
Până la moarte îți va fi fidel.
FLORILE RĂULUI 245
CXI
Femeile damnate
Întocmai ca o turmă pe țărmure culcată

Ele-și întoarnă ochii spre orizontul clar,
Iar mâinile-s unite, picioarele se cată
Cu o langoare dulce și cu frison amar.
Sunt unele ce nu-și fac de confidențe silă

Și-n susur blând de apă, la umbră de boschet,
Se duc să își evoce iubirea infantilă
Crestând o scoarță verde și crudă de puiet.
Și altele, ce umblă cu chipurile grave

Prin stâncării golașe și pline de viziuni,
Pe unde Sân-Antoniu văzu, ca niște lave,
Cu sânii goi, în cale-i cum ies tentațiuni,
Sunt și din cele care, la flama de rășină

Ce arde într-o grotă, cu glas tânguitor
Plângându-și, pocăite, a lor cumplită vină
Încep pe zeul Bacchus să-l cheme-n ajutor –
Și altele, cu pieptul ascuns în scapulare,

Ce țin un bici în taină sub largul lor veșmânt
Și-ncep, în toiul nopții, prin crânguri solitare
Să caute-n durere un tulbure încânt.
246 FLORILE RĂULUI
Fecioare, demoni, monștri, pioaselor martire

Ce contestați realul prozaic și meschin,
O, voi, căutătoare de infinit, satire
Ce gemeți de plăcere și suspinați de chin
Voi, cărora eu însumi v-am colindat infernul,

Surori nefericite ce v-am iubit și plâns,
Pentru durerea voastră, nesațiu-vă, eternul,
Și zgurile iubirii ce-n inimă le-ați strâns!
FLORILE RĂULUI 247
CXII
Două surori
Curvia și cu Moartea sunt fete iubitoare,

Bogate-n sănătate, culante-n sărutat,
Al căror pântec vergur, sub hanțele-i murdare,
Nicicând nu leagă roade, oricât e de arat.
Poetului sinistru, ibovnic fără stare,

Cu ură pe familii, cu trecere în iad,
Mormântul și bordelu-i arată, fiecare,
Străin de remușcare, un căpătâi de pat.
Sicriul și alcovul, în blasfemii fecunde,

Ne dăruiesc cu rândul, ca bunele surori,
Plăceri îngrozitoare și blestemați fiori.
Când mă îngropi, Curvie, în brațele-ți imunde?

Spre a-ți sfida rivala, o, Moarte, ce aștepți
Să-ți pui cipreșii negri pe mirții ei infecți?
248 FLORILE RĂULUI
CXIII
Fântâna de sânge
Îmi pare că-al meu sânge se scurge-n valuri, ca

Fântâna care ritmic s-a pus a suspina.
Eu îl aud cum curge și îi ascult murmura,
Dar în zadar mă pipăi să aflu crestătura.
Când prin oraș se scurge, în șiroirea-i grea,

El face câte-un ostrov din fiece pavea
Fiindu-i leac de sete la toată creatura
Și colorând sălbatic în roșu-aprins natura.
Eu m-am rugat adesea de vinu-nșelător

Să potolească groaza cea rea ce mă submină,
Căci vinul face ochiul limpid, urechea fină!
Și i-am cerut iubirii un somn liniștitor,

Iubirea însă este saltea de cuie dură,
Făcută ca să aibă femeia băutură!
FLORILE RĂULUI 249
CXIV
Alegorie
E o femeie mândră, puternică-n grumeje,

Ce-și lasă-n vin s-atârne bogatele ei meșe.
Ale iubirii gheare, al jocului venin
Pe pielea-i ca granitul s-au imprimat deplin.
Ea-i râde-n față Morții și ia-n răspăr Curvia,
Doi monștri-a căror mână, muindu-și strășnicia,
În jocurile sale purtatu-le-a respect
La trupul ei puternic și falnicul său piept.
Ea are mers de zee și tihnă de sultană,
Iar în desfrâu se poartă precum o musulmană,
Ținându-ți sânii-n mână, boboci de trandafiri,
Întreaga omenire o-mbie din priviri.
Și știe mult prea bine, nerodnică fecioară
Și-n mersul lumii totuși atât de necesară,
Că sunt un dar de seamă-ale trupului mândrii
Ce fac a fi iertate oricare infamii,
Iar când veni-va Noaptea, cu ceasul ei de doliu,
Mereu nepăsătoare de Iad și Purgatoriu
Se va uita la Moarte, la chipul ei cel slut,
Fără căinți sau ură, precum un nou-născut.
250 FLORILE RĂULUI
CXV
Beatrice
Prin locuri fără iarbă, pe-un șes întins de zgură,

Când îmi spuneam odată durerea la natură,
Iar gândurile mele, ce-aiurea rătăceau,
De inimă pumnalul tăios și-l ascuțeau,
Văzui că-n plină ziuă începe să se pună
Deasupră-mi un nor negru, funebru, de furtună,
Ce aducea o ceată de demoni vicioși,
Părând pitici din snoave, ciudați și sângeroși.
Să mă privească rece au început deodată
Și, cum grăiește lumea despre-un nebun pe stradă,
I-am auzit vorbindu-și în șoaptă între ei
Pe când schimbau ocheade și semne câte vrei:
– „Să-l contemplăm în voie: e o caricatură

Ce vrea să fie Hamlet la chip și la postură.
Cu ochii-i șovăielnici și părul lui zburlit.
Nu este oare comic acest nefericit,
Bufon de trei parale, ridicol gură-spartă
Care își joacă rolul cu suficientă artă
Și-și vrea compătimită pretinsele-i mâhniri
De vulturi și de greieri, de râu și trandafiri,
Ba chiar de noi, autorii acestei mascarade,
Spărgându-ne urechea cu sute de tirade?”
FLORILE RĂULUI 251
Aș fi putut (orgoliu-mi era până la nori

Și îmi punea mulțimea de demoni sub picior)
Să le azvârlu-n față sfidarea mea supremă,
Dacă n-aș fi văzut-o în ceata lor obscenă
– Cum nu păliră-n ceruri atunci toți sorii vechi? –
Pe zâna vieții mele, cu ochii-i neperechi,
Care râdea cu dânșii în cor de-a mea durere
Și-i dăruia cu câte-o murdară mângâiere.
252 FLORILE RĂULUI
CXVI
O călătorie în Cythera
Ca pasărea de slobod, întraripatu-mi duh

Dădea ocol, în zboru-i, catargelor făloase;
Plutea alene nava sub ceruri radioase
Întocmai cum plutește un înger prin văzduh.
Ce insulă-i aceasta? – Cythera ni se-mbie!

Țărmi altădată-n farmec și vrajă neîntrecuți,
Banalul Eldorado-al flăcăilor trecuți.
Priviți și luați aminte: acum e-o stâncărie.
– Ostrov cu dulci secrete și mândre sărbători,

A anticei Venere mirifică fantomă
Deasupra mării tale planează-n chip de-aromă
Și răspândește-n suflet iubire și langori.
O, blând ostrov, prin care pluteau petale roze,

Și-l adorară-n veacuri popor după popor,
Iar boarea-nmiresmată a laudelor lor
Plana precum tămâia peste grădini de roze
Sau al privighetorii suspin îndurerat!

– Cythera e o țară acum cu șesuri vide
Și veșnic tulburată de țipete-ascuțite.
Întrevedeam acolo și un obiect ciudat!
FLORILE RĂULUI 253
O, nu era un templu cu umbră-ocrotitoare

A cărui preoteasă, cu gândul dus la flori,
Mergea să-și răcorească-ale trupului dogori
Descopciindu-și haina spre briza trecătoare;
Când nava fu aproape de țărmurele teș,

Speriind tot păsăretul cu pânzele-i sprințare,
Văzurăm că e vorba de o spânzurătoare
Cu silueta-i neagră, așa ca un cipreș.
Iar pasări mari de pradă, de foame asmuțite,

Se cățărau de-a valma pe-un spânzurat putrid
Rupând de pretutindeni, cu ciocul ascuțit
Din putregaiu-acela cu coaste ciuruite;
Îi erau ochii găuri, din pântecu-i scobit

Se prelingeau pe pulpe hâd mațele afară,
Casapii lui feroce cu pliscuri și cu gheară
Mușcând cu sârg din dânsul lăsatu-l-au scopit.
Pizmașe patrupede roiau pe la picioare

Cu boturi ridicate urlând și adulmecând.
Și-o fiară mai voinică se agita bolând
La mijloc, ca un gâde-asistat de ajutoare.
Localnic al Cytherei, născut de cerul sfânt,

Tu rabzi cu resemnare insultele murdare,
Plătind în felu-acesta păgânele rituale,
Păcatele, ce-ți luară și dreptul la mormânt.
254 FLORILE RĂULUI
O, spânzurat ridicol, îți înțeleg durerea!

Și, cu infama-ți soartă fraternizând deplin,
Îmi strepezește dinții, născut din vechiu-mi chin,
Ca o vomitătură, un râu amar ca fierea;
În fața ta, biet diavol, care îmi ești emul,

Simții din nou în mine iscându-se acele
Pliscuri de corbi și boturi hulpave de pantere
Ce altădată carnea mi-o sfâșiară dur.
– Era în pace cerul și marea albăstrie

Dar mie-mi părea totul cernit și sângeros,
Iar inima-mi de atuncea, ca într-un giulgiu gros,
E-nmormântată toată-n această-alegorie.
În insula ta, Venus, eu am putut găsi

Doar chipul meu simbolic într-o spânzurătoare;
– O, Doamne, dă-mi puterea și îndrăzneala mare
Fără dezgust la suflet și trup de-a mă privi!
FLORILE RĂULUI 255
CXVIII
Amorul și craniul
—
vechi câ ntecel deocheat
Pe țeasta Omenirii e așezat Amorul

Ca pe un tron regesc
Și-mprăștie întruna, sfidătorul
Cu râset nebunesc,
Niște bășici ușoare și subtile

Ce suie către cer
De parcă și-ar fi dat o întâlnire
Cu lumile-n eter.
Și fiecare bulă suitoare

Își ia avânt la zbor,
Crapă și-și scuipă sufletul, ce pare
Un vis strălucitor.
În timp ce țeasta murmură cu groază

Și prinde-a se jeli:
– „Această joacă rea și sângeroasă
Când oare va sfârși?
Căci tot ce gura ta avidă

Împrăștie așa
E mintea mea nesăbuită,
E toată carnea mea!”
256
REVOLTE
REVOLTE 259
CXVIII
Lepădarea Sfântului Petru
Ce face oare Domnul cu valul de-anateme

Ce se înalță zilnic spre scumpii-i serafimi?
Tiran ce se îmbuibă cu cărnuri și cu vin,
Adoarme la-ale noastre amarnice blesteme.
Suspinele atâtor martiri supliciați

Îi sunt o simfonie ce-mbată peste poate,
Căci, oricât de mult de sânge ar bea, cu voluptate,
Tot nesătul e cerul și nu cunoaște saț!
– Isuse,-n Ghetsimani, îți mai aduci aminte

Cum te rugai amarnic, în simplitatea ta,
La cel care în ceruri nepăsător râdea,
Când împlântau călăii în carnea-ți vie ținte?
Când pe divinitatea-ți scuipa mârșav și laș

Toată scursoarea gărzii și a servitorimii
Și ai simțit cum intră fără cruțare spinii
În fruntea-ți ce-omenirii îi oferea sălaș,
A cărnii tale frânte oribilă greutate

Când te-alungea de brațe pe crucea ta și când
Zdrobit de suferință, cu fruntea sângerând,
Stăteai precum o țintă, în fața-ntregii gloate,
260 FLORILE RĂULUI
Visai oare la ziua scăldată-n străluciri

Când, ca să se-mplinească făgăduiala sfântă,
Ai fost purces, călare pe o asină blândă,
Pe drumuri presărate cu ramuri și cu flori,
Când, plin de volnicie și de speranțe faste.

Zarafii de la templu cu biciul i-ai gonit,
Când erai Domn, în fine? Căința n-ai simțit
Întocmai ca o lance, cum îți pătrunde-n coaste?
– Cât despre mine,-s gata să ies satisfăcut

Din lumea-n care visul nu-și are sora-n faptă;
Pot trage lesne spada și pot pieri de spadă.
S-a lepădat și Petru de Crist… Bine-a făcut!
REVOLTE 261
CXIX
Abel și Cain
Neam al lui Abel, te nutrește,

Domnul de toate ți-a menit.
Neam al lui Cain, te târăște

Prin glod și mori nenorocit.
Neam al lui Abel, sacrificiu-ți

Încântă-al îngerilor nas!
Neam al lui Cain, oare chinu-ți

Când va cunoaște un răgaz?
Neam al lui Abel, bogătane,

Întruna turmele-ți sporesc.
Neam al lui Cain, crăpi de foame

Și-ți urlă mațele câinesc.
Neam al lui Abel, te răsfață

Lângă un foc patriarhal.
Neam al lui Cain, dormi pe gheață

Zbierând de frig ca un șacal!
Neam al lui Abel, tu iubește

Și dă-ți comoara la puit!
262 FLORILE RĂULUI
Neam al lui Cain, potolește

Al tău teribil apetit.
Neam al lui Abel, în duiumuri!

Ca ploșnița în lemn să crești,
Neam al lui Cain, tu pe drumuri

Familia să-ți pribegești.
II
Neam al lui Abel, mortăciunea

Ta va-ngrășa pământu-odat’!
Neam al lui Cain, misiunea

Ta încă nu s-a încheiat.
Neam al lui Abel fără slavă,

Măciuca-nvinse fierul greu!
Neam al lui Cain, suie-n slavă

Și-azvârle-l jos pe Dumnezeu!
REVOLTE 263
CXX
Litanii pentru Satan
Cel mai savant din îngeri, mai strălucit, mai mare,

Tu, zeu trădat de soartă și fără de altare,
Îndură-te, Satane, de lunga-mi suferință!
Prinț în surghiun, la sile și nedreptăți supus.

Ce,-nvins, după cădere te-nalți încă mai sus,
Tu, ce cunoști atâtea mistere subterane

Și ești vindecătorul angoaselor umane,
Tu, ce insufli până și-n ultimul proscris,

Iubirea fiindu-ți mijloc, un dor de Paradis,
O, tu care cu Moartea, prietena ta bună,

Ai zămislit Speranța – o strașnică nebună!
Tu, care osândiții îi faci semeți de tot,

Ca să damneze gloata-mprejur la eșafod,
264 FLORILE RĂULUI
Tu, ce cunoști prea bine pământurile-n care

Pizmaș ascunse Domnul comori de pietre rare,
Tu, care știi-n ce tainiți profunde de-arsenal

Dorm îngropate soiuri și soiuri de metal,
Tu, care,-atunci când umblă pe case cu pași grei,

Le-ascunzi la cei lunatici abisul de sub ei,
Tu, care în chip magic îi dai vindecătură

Bețivului noptatic strivit de o trăsură,
Tu, ce ne-nveți, durerea când vine și ne mușcă,

Din sulf și din salpetru să facem praf de pușcă,
Tu, care-ți pui sigiliul, complice firoscos,

Pe craniul lui Cresus cel vil și nemilos,

REVOLTE 265
Tu, ce le dai imboldul la tinerele fete

Să pună preț pe rană și preț pe toalete,
Lămpaș ce luminează savant inventatorii,

Tu, singurul duhovnic ce-l au conspiratorii,
Tu, tată vitreg celor goniți din rai odată,

În neagra lui mânie de Dumnezeul-Tată,
Rugăciune
Satan, mărire ție, atât în înălțimi

De cer, unde domnit-ai, precum și-n adâncimi
De iad, unde-n tăcere visezi acum mereu!
Fă ca-ntr-o zi, sub Pomul Științei, duhul meu
Să șadă lângă tine, când peste fruntea ta
Ca un nou Templu ramuri din Pom se vor pleca!
266
MOARTEA
MOARTEA 269
CXXI
Moartea amanților
Vom avea largi paturi cu miresme-ușoare

Și niște sofale-adânci ca un mormânt,
Iar pe etajere vor fi flori bizare
Pe sub mai frumoase ceruri învăscând.
Folosindu-și spornic ultima dogoare,

Inimile noastre or să ardă blând.
Reflectându-și focu-n spiritele care,
Două-oglinzi, cu totul gemene își sunt.
Într-o seară albastră și trandafie

Vom schimba un fulger unic, ce-o să fie
Ca o suspinare grea de bun rămas.
Până ce un Înger, ușa dând deoparte,

Va veni să-nvie, cu ferice-obraz,
Palidele-oglinde, flăcările moarte.
270 FLORILE RĂULUI
CXXII
Moartea săracilor
Doar Moartea mai e-n stare în viață să ne ție

Și ea ni-i scopul vieții, speranța ce de-acum
Ca un balsam puternic ne-mbată, dă tărie,
Făcând ca până seara să-ntârziem pe drum;
Prin frig și prin zăpadă și-a vântului mânie

Ea-i singura lumină din zarea-ne de scrum,
E hanul ce primește mereu în ospeție,
Unde te-așezi și-n față bucate ți se pun;
E-un Înger care ține-ntre degetele sale

Întregul somn și visul ca pe un dar extatic
Ce culcușește-ntruna cu oameni pauperi;
E-o glorie zeiască, îmbelșugat hambar e,

Pentru sărac e punga și leagănul lui antic,
Portic ce se deschide de-a dreptul către Cer!
MOARTEA 271
CXXIII
Moartea artiștilor
De câte ori să scutur din clopoței, râzând,

Și să-ți sărut obrazul ursuz, caricatură?
Spre-a-mi săgeta idealul, cu mistica-i natură,
Din tolba-mi câte suliți voi mai avea de frânt?
Da, spiritele noastre vor complota oricând

Și vom dărma cu sigur nu doar o armătură
Până-a nu da cu ochii de marea Creatură.
Cu pofta-i infernală, suspin în noi iscând!
Unii nu știu ce Idol îi poartă și cășună,

Dar sculptorii aceștia damnați, stigmatizați,
Ce merg izbindu-și pieptul și fruntea cu nesaț,
Mai speră, tenebroasă și stranie Fortună,

Ca Moartea, preschimbată-ntr-un soare arzător
Să risipească floarea din creierele lor!
272 FLORILE RĂULUI
CXXIV
Sfârșitul zilei
Într-o lumină spălăcită

Aleargă, cântă, joacă tont
Viața asta zăpăcită
Dar iată că la orizont
Voluptuoasa noapte vine

Ce poate foamea potoli
Și șterge tot, chiar și rușine.
Poetul spune: „Vremea mi-i,
Trudit la duh ca și la oase,

Să gust acum o tihnă grea:
Cuprins de visuri tenebroase
Eu vreau pe spate-a mă culca,

Înfășurat ca-ntr-o perdea
În voi, o, bezne răcoroase!”
MOARTEA 273
CXXV
Visul unui curios

—
Lui F. n.
Cunoști, la fel ca mine, dureri încântătoare

Și-ți spui adesea: Omul, ah, cât e de bizar!
– Mă pregăteam de moarte. Simțeam că-n mine-apare,
Și jind, dar și oroare, un rău particular,
Speranță și angoasă și,-n fine, acceptare.

Pe cât scurgea nisipul clepsidrelor, fatal,
Pe-atât mi-era tortura prilej de jubilare.
Mă despărțeam de vechiul meu loc familiar,
Eram precum copilul avid de un spectacol,

Urând nespus cortina, așa ca pe-un obstacol...
Și, brusc, realitatea m-a năpădit, avan:
Pe neștiut murisem și-n jurul meu lumina

Avea ceva teribil. – Ce? Asta-i tot? Cortina
Se ridicase, însă eu tot mai așteptam.
274 FLORILE RĂULUI
CXXVI
Călătoria
—
Lui Ma xime Du Ca mp 36
—
Copilul ce se uită la hărți sau la vreo stampă

Găsește că-i pământul cât jindul lui profund;
Ce mare e pământul privit de lângă-o lampă,
Ci-n amintirea noastră pământul e mărunt!
Pornim în zori, cu mintea aprinsă de ispite,

Cu inima pătrunsă de-un crâncen apetit,
Și ducem, în balansul mareei liniștite,
Tot infinitul nostru pe-al mărilor finit:
Unii, dorind să scape de-o patrie infamă,

Iar alții să-și mai uite de leagănul străbun,
Se duc să se scufunde-ntr-un ochi de magiciană.
Acea tirană Circe cu veninos parfum.
De teamă să nu fie schimbați în animale,

Din cer și din lumină bețivănesc zălud,
Iar gheața care-i mușcă și ziua ce-i dogoare
Șterg urmele lăsate pe față de sărut.
36
Maxime du Camp (1822-1894) – scriitor și fotograf, membru al Academiei
Franceze. Deși du Camp a fost unul dintre apropiații lui Baudelaire, dedicația
este oarecum ironică, deoarece „pozitivismul progresist” al scriitorului (afișat
în Cânturi moderne) este luat în răspăr pe tot parcursul poemului.
MOARTEA 275
Dar călători în sine sunt cei pe care-i bate

Un dor etern de ducă, nebunii-aceia doar,
Urmându-și fără preget a lor fatalitate,
Ce spun: „La drum!” întruna, dar n-au de ce habar.
Cei ale căror jinduri se-aseamănă cu norii

Și-ntocmai cum visează asaltul un pifan
Visează neștiute și mari fantasmagorii,
Cu nume ignorate de spiritul uman!
II
Oroare! Ni-i destinul la fel ca o sfârlează

Cu salturile sale și valsu-i rotitor;
Și-n somn curiozitatea ne îmboldește trează
Ca un teribil înger ce dă cu biciu-n sori.
Ce stranie fortună-i să umbli fără țintă

Și orice scop să-ți pară că e destul de bun,
Așa cum face omul, ce veșnic se perindă
Și să-și găsească tihna aleargă ca nebun!
Ni-i sufletul o navă spre Utopii plecată;

Pe punte strigă-o voce: „Cu ochiul treaz să fii!”
Pe punte se aude o voce-nverșunată:
„Amor… Plăcere… Glorii!” Doar iad, doar stânci pustii!
O insulă ce cartul o strigă cu tărie

Ne pare-un Eldorado promis la călători;
Închipuirea care e gata de orgie
Doar un recif găsește-n luminile din zori.
276 FLORILE RĂULUI
Vrăjit de niște patrii cu țărmurii himerici!

De ce să-l pui în fiare sau să-l azvârli-n val
Pe-acest bețiv ce singur și-a născocit Americi
Al căror vis îi face abisul mai amar?
Așa și vagabondul pe ulița clisoasă

Visează pretutindeni cerești împărății
Iar ochiul său găsește o Capuă făloasă
Oriunde o cocioabă se poate-ntrezări.
III
O, călători fantastici! Ce nobile istorii

Citim în ochii voștri cu-adâncul lor mister;
Veniți și vă desfaceți bogatele memorii
Făcute din lumină de aștri și eter.
Vrem să pornim aiurea pe mările albastre;

Spre-a ne scăpa de-al ocnei otrăvitor plictis
Pictați-vă-amintirea pe spiritele noastre
Întocmai ca pe-o pânză cu ramele de vis.
Ei, ce-ați văzut?
IV
„Văzurăm mulțimile de stele

Și valuri; și nisipuri pe plaje am zărit;
Și-n ciuda multor sile și nevoințe rele,
Ca și aici, acolo ades ne-am plictisit.
MOARTEA 277
Iar gloria solemnă a soarelui pe mare,

Orașele-n amurguri, cu gloriile lor,
Ne aprindeau în suflet dorința răpitoare
De a ne pierde-n cerul cu magice lucori,
Cetățile bogate, amurgurile, zorii

N-aveau nicicând acele fantastice magii
Pe care întâmplarea le săvârșea cu norii
Și față cu dorința am fost mai grijulii!
– Din voluptăți, dorința mereu câștigă vlagă

Dorință, arbor falnic, plăcerea-i hrana ta
Și-n timp ce scoarța-ți prinde mai groasă să se facă,
Vor crengile-ți la soare de-aproape-a se uita!
Mereu vei crește încă, tu, arbor mai vivace

Decât cipreșul? – Totuși cu grijă-am adunat
Câteva schițe pentru albumu-vă vorace,
O, frați, ce numiți mândru tot ce-i îndepărtat!
Am salutat ciudate divinități cu trompă,

Mari tronuri încrustate cu mii de scânteieri,
Palate de poveste și vis, a căror pompă
I-ar fi adus la ruină pe marii-vă bancheri,
Bogate în podoabă și falnice veșminte,

Femei pe dinți și unghii deprinse-a se boi
Și magi ce-nvață șerpii din junglă să-i alinte.”
278 FLORILE RĂULUI
Așa. Și mai departe?
VI
„O, minți ca de copii!
Spre-a nu lăsa uitării o parte însemnată.

Văzut-am pretutindeni, chiar fără-a-l fi cătat,
La mari și mici, în toată a oamenilor gloată,
Mereu același veșnic și plicticos păcat:
Femeia, sclavă proastă și numai josnicie,

Pe sine, doar pe sine slăvindu-se neghiob.
Bărbatul, despot lacom, pornit pe luxurie,
Gunoi într-o mocirlă și roabei sale rob,
Călăul ce triumfă, martirul ce suspină,

Serbările-ațâțate de-al sângelui miros,
Puterea ce tiranii cumplit îi învenină,
Mulțimea-ndrăgostită de biciul nemilos.
Puzderii de religii cu-a noastră-ngemănate

Ce năzuiesc la ceruri. Sfințenia, aflând,
Precum în puf aceia cu gusturi delicate,
În flagelări și-n cuie prilejuri de încânt,
Flecara omenire, cu geniu-i îmbătată,

Nebună azi cum fuse și-n celelalte vremi,
Lui Dumnezeu strigându-i, din zbaterea-i turbată:
„Pe tine, domn și seamăn cu mine te blestem!”
MOARTEA 279
Și cei puțini, amanții-ndrăzneți ai Nebuniei,

Care fugind de gloata mânată de Destin
Își caută în opiu alin melancoliei!
– Așa arată veșnic al lumii buletin.”
VII
Călătoria științe amare ne învață,

Iar lumea monotonă și mică, azi ca ieri,
Ca mâine și ca veșnic, ne seamănă la față:
O oază de oroare-n deșert de plictiseli!
Să pleci? Să stai acasă? Rămâi dacă se poate.

Sau pleacă, de-i nevoie. Sunt unii ce se duc
Și alții ce-n pitișuri încearcă a combate
Dușmanul veșnic, timpul. Și sunt acei ce fug
Mereu fără oprire, ca Ahasver aoară,

Și nu li-i pe potrivă nici tren și nici vapor
Să-nșele retiarul cu plasa lui fatală,
Iar alții îl omoară în camerele lor.
Când în sfârșit ne-o prinde sub talpa lui, haina,

Dorința și nădejdea ne-or lua un nou avânt
Și-așa cum altădată ne îmbarcam spre China,
Cu ochii duși în larguri și părul dus de vânt.
Vom merge să străbatem o mare de tenebre

Cu inimă voioasă de tânăr pasager,
Nu auziți cum glasuri vrăjite și funebre
Îngână; „Haideți, cei ce râvniserăți mai ieri
280 FLORILE RĂULUI
La parfumatul Lotus! Aici vă dau binețe

Grădini miraculoase cu fructe aurii.
Veniți să vă îmbete cu strania-i blândețe
Această după-amiază ce nu se va sfârși.”
Ghicisem, după glasuri, că-s umbre funerare,

Pilazii noștri-n preajmă-ntind brațele spre noi.
„Înoată spre Electra-ți!” – ne spune cea la care
Îi sărutam pe vremuri genunchii amândoi.
VIII
O, Moarte, căpitane bătrân, vom da năvală,

Pe nava ta! Ne poartă departe de plictis!
Și mările, și cerul aici sunt de cerneală,
Dar inimile încă de raze pline ni-s!
Ne toarnă din otrava-ți care îmbărbătează,

Făcându-te dorinței ce o nutrim ecou,
Și-afundă-ne-n abisuri, Cer, Iad, ce mai contează?
Acolo-n neștiuturi să dăm cumva de nou!
EPAVELE
37
(1866)
282
Avertismentul
editorului
Această culegere este alcătuită din

bucăți poetice în cea mai mare parte
condamnate sau inedite, pe care domnul
Charles Baudelaire a crezut că nu trebuie
să le includă în ediția definitivă a Florilor
răului.
Iată explicația titlului.
Domnul Charles Baudelaire i-a dăruit,
fără rezerve, aceste poeme unui prieten care
a găsit de cuviință să le publice, deoarece e
mândru că poate să le deguste și deoarece
este la vârsta când încă îți face plăcere să-ți
împărtășești sentimentele cu niște prieteni
cărora îți împrumuți virtuțile.
Autorul va fi înștiințat de această ediție,
ca și cei aproximativ două sute șaizeci de
cititori, care reprezintă – cel puțin pentru
editorul său benevol – publicul literar din
Franța de când dobitoacele au uzurpat
cuvintele oamenilor.
Sub acest titlu apărea la Bruxelles, în februarie 1866, un volum editat

37
de Auguste Poulet-Malassis care cuprinde Apus de soare romantic, cele 6

piese osândite, 16 poeme (mai mult sau mai puțin ocazionale) neincluse de
Baudelaire în Florile răului, precum și Lauda Franciscăi mele.
283
Apus de soare romantic
Cât de frumos și proaspăt e Soarele-răsare,

Când explodează falnic lansându-ne-un salut!
– Dar fericit e-acela ce poate, pe tăcut,
Să celebreze vraja apusului de soare!
Vedeam cum se alintă izvoare, brazde, flori

Sub ochiul lui, ce geamăn e inimii zvâcninde...
– Să alergăm mai iute spre zare dar, spre-a prinde
Măcar un licăr ultim, pieziș, scăpărător!
Ci-l urmăream zadarnic pe zeul ce plecase,

Împărăția nopții deja se instalase,
Cernită și jilavă, cu tremur friguros.
Tenebrele, în preajmă, duhneau a criptă parcă

Și îmi simțeam piciorul prin mlaștină cum calcă
Vreo broască puturoasă sau vreun limax scârbos38.
Cuvintele Genus irritabile votum sunt cu multe secole anterioare gâlcevilor

38
dintre clasici, romantici, realiști, eufuiști etc. Este evident că prin împărăția
nopții, domnul Charles Baudelaire a vrut să caracterizeze starea actuală
a literaturii franceze, iar broaștele puturoase și limacșii scârboși sunt acei
scriitori care nu fac parte din școala lui. Acest sonet a fost compus în 1862
pentru a-i servi de epilog unei cărți a domnului Charles Asselineau. Amalgam
extras dintr-o mică bibliotecă romantică, ce n-a mai apărut, trebuia să aibă ca
prolog un sonet al domnului Théodore de Banville: Răsărit de soare romantic.
(Nota editorului)
284
PIESELE OSÂNDITE
Extr ase din Florile răului
PIESELE OSÂNDITE 287
II
Lesbos 39
Tu, mama-atâtor jocuri și voluptăți eline,

O, Lesbos, unde-n toiul freneticelor nopți,
Săruturile-s calde ca zilele senine,
Și totuși răcoroase, ca pepenii cei copți,
Tu, mama-atâtor jocuri și voluptăți eline!
O, Lesbos, cu săruturi precum niște cascade

Ce merg să se arunce-n prăpăstii fără fund
Și curg scoțând întruna suspine sacadate
Secrete, furtunoase, furnicăind profund,
O, Lesbos, cu săruturi precum niște cascade!
O, Lesbos, unde-atâtea Phrynee se iubiră

Și orice suspinare ecoul și-l găsi.
Întocmai ca pe Patmos toți aștrii te-admiră,
Iar Venus poate lesne pe Sapho-a pizmui!
O, Lesbos, unde-atâtea Phrynee se iubiră.
39
Această piesă, ca și următoarele cinci, au fost condamnate în 1857 de
tribunalul corecțional și nu au putut fi reproduse în volumul Florile răului.
(Nota editorului)
288 EPAVELE
O, Lesbos, țară caldă, cu nopțile-ți vrăjite.

Când, la oglindă, prinse de un steril fior,
Fecioarele, de propriul lor trup îndrăgostite,
Își mângâie, copt, fructul nubilității lor.
O, Lesbos, țară caldă, cu nopțile vrăjite.
Severul Platon poate să-ncrunte din sprâncene,

Tu-ți dobândești iertarea plătind săruturi mii,
Regină a plăcerii, cu voluptăți supreme
Și-amorurile tale bogate-n dibăcii.
Severul Platon poate să-ncrunte din sprâncene.
Tu-ți dobândești iertarea cu marile-ți martire,

Cu trupuri ce-s pătrunse de doruri pe vecii,
Atrag de noi departe frumoasa ta zâmbire
Și-o fac să strălucească sub alte noi tării!
Tu-ți dobândești iertarea cu marile-ți martire!
Ce Zeu să îndrăznească a-ți fi judecătorul,

Să-ți osândească fruntea cu chinuri de nespus.
Dacă-n cântar de aur n-a cântărit zăporul
De lacrimi ce spre mare, pe râuri, l-ai tot dus,
Ce zeu să îndrăznească a-ți fi judecătorul?
Ce mai contează legea de-i justă sau injustă,

Fecioare mari în inimi, iubindu-vă etern,
Urmându-vă în voie religia augustă,
Și fără să vă pese de Cer și de Infern!
Ce mai contează legea de-i justă sau injustă?
Sunt unic între oameni prin a lui Lesbos vrere

Și fetele-i în floare sortit sunt să le cânt.
De mic copil luai parte la negrele-i mistere.
Cu râs nebun și plânset sfâșietor pe rând.
Sunt unic între oameni prin a lui Lesbos vrere,
De-atunci eu stau de veghe în vârful lui Leucate,

Precum o santinelă cu ochi pătrunzător,
Pândind în zare bricuri, tartane și fregate
Ce-abia-și vădesc conturu-n azurul arzător.
De-atunci eu stau de veghe în vârful lui Leucate
Spre-a ști dacă e bună și indulgentă marea

Și-n noaptea cu suspine ce țărmurele-l bat
Va readuce-n Lesbos, care și-a dat iertarea,
Cadavrul plin de vrajă-al lui Sapho ce-a plecat
Spre-a ști dacă e bună și indulgentă marea,
Al bărbătoasei Sapho, amantă și poetă,

Mai mândră decât Venus, cu palizii ei nuri!
– Iar ochiu-acela negru, cu jalea lui secretă,
Învins-a-n frumusețe toți ochii de azur,
Al bărbătoasei Sapho, amantă și poetă!
– Mai mândră decât Venus, stăpână peste nații,

Vărsând serenitatea-i cum nicio alta nu-i
Și toată avuția, a blondelor ei grații,
Pe-Oceanul, tare mândru pe-atunci de fiica lui,
Mai mândră decât Venus stăpână peste nații!
290 EPAVELE
– O, Sapho, ce pierit-a în noaptea de blesteme.

Când renegându-și ritul și cultul consacrat,
S-a dăruit pe sine, ca-n jertfele supreme.
Și s-a lăsat atinsă de-o mână de bărbat
O, Sapho, ce pierit-a în noaptea de blesteme.
Și de atuncea Lesbos întruna se lamentă

Și chiar de universul a prins a o slăvi
Își pune în suspine durerea violentă
Ce-o-nalță către ceruri toți țărmii ei pustii!
Și de atuncea Lesbos întruna se lamentă!
III
Femeile damnate
Delfina și Hypolita
La focul pal al lămpii, cuprins parcă de jinduri

Sta Hypolita-n perne adânci și tot visa
Acele fără seamăn, puternice alinturi
Ce-au tras a naivității ei pudice perdea
Și căuta cu-o lungă privire tulburată

Al inocenței sale azur îndepărtat,
Întocmai ca drumețul, când se mai uită-o dată
Spre orizontu-albastru ce-n urmă l-a lăsat.
Iar ochii ei, prin care se moleșeau alarme,

Plăcerea mohorâtă, tot chipul ei vâlvoi,
Și brațele-i ca niște zădărnicite arme,
Pentru plăpându-i farmec erau podoabe noi.
Culcată la picioare, de voluptate beată,

O pârjolea Delfina cu ochii ei fierbinți,
Precum veghează fiara robustă la o pradă
Ce poartă deja semnul tăioșilor săi dinți,
Putere-ngenucheată, cu slăbiciunea față,

Își savura izbânda, potiru-i triumfal
Și se-ntindea spre dânsa, cu grația-i semeață,
Ca pentru a culege o mulțumire-n dar.
292 EPAVELE
Ea căuta în ochii căzuți întru ispită

Tot imnul ce plăcerea-l îngână pe tăcut
Și-acea recunoștință sublimă, infinită.
Ce scapă de sub pleoape, ca un prelung gemut.
– „O, Hypolita, suflet prea delicat ce-ți este?

Pricepi acum că nu-ți poți bobocii oferi,
Sub chipul unei jertfe de mii de ori funeste,
La vânturile aspre ce doar i-ar ofili?
Săruturile mele-s ca niște efemere,

Când se ating, ușure, de fața unui lac,
Pe când amantul lasă pe trupu-ți urme grele,
Ce parcă-s niște brazde și numai rău îți fac.
Vor trece peste tine în goană cu copita.

Ca niște cai sau bivoli, în fuga lor cea grea.
Întoarce-te cu fața spre mine, Hypolita,
Tu, tot ce am pe lume și jumătatea mea!
Privește-mă cu ochii-ți cei plini de-azur și stele!

În schimb, pe o privire ca un balsam vrăjit,
O să-i ridic plăcerii tot noi și noi perdele
Și o să-ți dărui visuri ce-s fără de sfârșit.”
Răspunse Hipolita cu vocea ei sfioasă:

– „Tu știi că nu-s ingrată, nici rea de felul meu
Delfina mea, dar sufăr, neliniștea m-apasă
Ca după un teribil și tenebros supeu
Și simt cum mă încearcă o groaznică teroare,

Că mă-nconjoară spectre și revenanți mișei,
De parc-aș fi purtată pe drumuri mișcătoare
Ce-o zare ca de sânge le-nchide-n cercul ei.
Am săvârșit noi oare vreo faptă condamnată?

Spune-mi de poți ce spaime anume mă cuprind:
Atunci când spui că-s înger, eu mă cutremur toată,
Dar buzele-mi spre tine cu sete se întind.
Nu mă privi într-astfel, o, sora mea iubită!

Te voi iubi, știi bine, mereu, neabătut,
Chiar dacă-ai fi capcana ce-mi este pregătită
Și-al damnațiunii mele lugubru început!”
Delfina, scuturându-și patetica ei coamă,

Pe-un trepied de-aramă prinzând a fremăta,
Cu ochi fatal răspunse și voce de tirană
– „Cine-ndrăznește iadul iubirii-a-l destina?
Damnat pe veci să fie, cu mintea-i imbecilă,

Sofistul cel nevolnic ce, dintru început,
Punându-și o problemă de-a pururea sterilă,
Iubirea s-o împace cu cinstea ar fi vrut!
Ce-a vrut ca să îmbine-ntr-o formă nefirească

Dogori cu bezne, zorii cu-al nopții ceas târziu;
Scheletu-i paralitic nicicând să se-ncălzească
La soarele iubirii ce arde purpuriu!
294 EPAVELE
Te du, de vrei să-ți cauți logodnicul în gloată,

Dă-i inima-ți s-o frângă cu hulpav sărutat
Și plină de căință și groază, tulburată,
O să-mi arăți cum sânii tăi cruzi i-a profanat...
La doi stăpâni în lume nu poți purta credință!”

Copila însă strigă, cuprinsă de amar,
„– Simt un abis cum crește-n întreaga mea ființă
Și-acest abis feroce e inima mea chiar!
Arzând precum vulcanii, adânc precum e golul,

Nicicând nu-și află sațul dușmanul monstruos.
Cel care niciodată nu-și satură pârjolul,
Ca torța Eumenidei arzând până la os,
Să tragem dar perdeaua și la-adăpost de lume!

Să căutăm limanul unui repaus blând!
Iar pieptul tău să-mi fie locaș de-ngropăciune
Și-n sânii tăi să aflu răcoare de mormânt!”
– Descindeți, dar descindeți, puzderii de victime

Spre veșnicele iaduri mânate de destin!
Zvârliți-vă-n abisul în care mii de crime
Le flagelează vânturi ce nu din ceruri vin.
Clocotitor amestec, cu zgomot de furtună,

Fugiți, hoinare umbre, spre-al vostru unic țel.
Pe veci nu stâmpăra-veți turbarea-vă nebună,
Și-osânda voastră-i prețul plătit pentru plăceri.
Nicicând nu e lumină în recile caverne.

Prin murii sparți dând iama, miasmele-n dogori
Filează și prind pară, precum niște lanterne,
Și vă înfig în trupuri sălbatice odori.
Iar bucuria voastră, mereu nerodnicească

Mai rău v-ațâță setea, al ei cumplit flagel
Și vântul desfrânării vă face să pocnească
Pe oase toată carnea, precum un vechi drapel.
Departe dar de oameni, ființe blestemate,

Și-ntocmai ca o haită de lupi sau de strigoi
Urmați-vă destinul, sărmane condamnate,
Fugind de infinitul ce îl purtați în voi!
296 EPAVELE
IV
Lethe
Mă ia la pieptu-ți, ființă bestială,

O, monstru leneș, tigru adorat;
Vreau să-mi preumblu mâna-n tremurat
Prin coama ta sălbatică de fiară,
În fusta plină de parfumu-ți crud.

Vreau să-mi azvârlu fruntea-ndurerată
Și să respir, ca dintr-o floare-uscată,
Boarea iubirii care s-a trecut.
Să dorm aș vrea! Să dorm de bună seamă

Un somn adânc, cu moartea înfrățit,
Și să-ți sărut întruna, necăit,
Tot trupul, cu-al său luciu de aramă.
Ca să-mi înghită suspinarea grea

Cât patul tău nimic nu-mi prețuiește,
În gura ta uitarea locuiește
Și Lethea curge de pe buza ta.
De soarta mea, ce-mi deveni deliciu,

O să ascult ca un predestinat;
Martir docil, la chinuri condamnat,
Care se duce singur la supliciu,
O să-mi înving ranchiuna tot sugând

Licori de buruiene otrăvite
Din sânii tăi cu vârfuri ascuțite
Ce n-au ascuns o inimă nicicând.
Celei prea vesele
Ți-s capul, aerul sprințar

Niște mirifice peisagii,
Iar râsu-ți bântuie obrajii
Ca adierea cerul clar.
Chiar și tristețea ce te-abate

O schimbă iute în senin,
Zbucnind din umerii tăi plini
Și braț, robusta-ți sănătate.
Răsunătoarele culori
Ce ți le semeni peste rochii
Poeților le-mbată ochii
Și li se par balet de flori.
Aceste rochii-s pe măsură

Cu gândurile-ți ștrengărești:
Nebună ce mă-nnebunești,
Eu te iubesc cu multă ură!
Într-o grădină stând cândva

Cu-a mea funestă atonie
Mi s-a părut o ironie
Că soarele mă încălzea
Și primăvara, iarba crudă

Aveau ceva înjositor
Și-atunci asupra unei flori
Mi-am revărsat întreaga ciudă.
298 EPAVELE
La fel, în ceasul pătimaș

Când voluptatea-n noapte vine,
Aș vrea să mă târăsc spre tine
Fără de zgomot, ca un laș
Să-ți chinui carnea râzătoare,

Să-ți bântui sânii cu torturi,
Apoi, asemeni unei guri,
Să-ți fac în coastă-o rană mare.
Și, prins de-o desfătare rea,

În gura asta sângerie,
Ce mult mai tare mă îmbie.
Să-mi vărs veninul, sora mea40!
40
Judecătorii au crezut că descoperă în ultimele două strofe un înțeles în
același timp sanguinar și obscen. Gravitatea volumului exclude însă asemenea
glume. Venin înseamnă aici spleen sau melancolie, idee mult prea simplă pentru
criminaliști. Fie ca interpretarea lor sifilitică să le rămână pe conștiință. (Nota
editorului)
VI
Bijuteriile
Iubita era goală și, ca pe plac a-mi fi,

Avea pe dânsa numai sonorele-i podoabe
Care-o făceau de nurii ei toți a se trufi
Ca-n zilele lor bune-ale maurilor roabe.
Când ea, dansând, stârnește un clinchetit sprințar,

O lume sclipitoare: metal și piatră fină
Mă-ncântă, fiindu-mi scumpe acele lucruri doar
Unde lumina-n voie cu sunetul se-mbină.
Acum era culcată, cerându-mi dezmierdări,

Și-i surâdea alene, în dulcea-i semeție
Iubirii mele care, asemeni unei mări
Tălăzuia spre trupu-i ca spre-o faleză vie.
Mă țintuia cu ochii, ca tigrul îmblânzit,

Pe când tot lua, molatic, mereu o altă poză
Și aerul său lubric, candorii adăugit,
Sporea cu noi încânturi a ei metamorfoză.
Și brațele și coapsa și șoldul ei calin

Ca lebăda când trece pe-o apă-ntunecată
Se răsfrângeau alene în ochiul meu senin,
Și pântecul și sânii, a viei mele roadă.
Și, mai seducătoare decât un Demon chiar,

Îmi ispitea iar duhul, ce-n tihnă îmi fusese,
Și-l tulbura acolo, pe stânca de cleștar
Unde-n singurătate acesta se pusese.
300 EPAVELE
Mi se părea că-ntr-însa se reunesc deplin

Ale-Antiopei șolduri c-un bust de june-n floare,
Iar talia arată ce largă-i la bazin.
Superb rima și fardul cu-a tenului culoare!
– Și lampa, resemnată să moară, s-a fost stins,

Doar focul da lumina-i ca gata de-a se frânge
Și când lăsa să-i scape un suspinat aprins
Tot corpul ei de ambră îl inunda cu sânge!
VII
Metamorfozele vampirului
Femeia cu-a ei gură precum un fruct sălbatic

Se răsucea spre mine ca șerpii pe jăratic
Tot împungând corsetul cu sânii ei trufași
Și, aromind ca moscul, grăit-a pătimaș:
– „Am buzele umide și totodată știința
De-a face să se piardă în patu-mi conștiința.
Pot șterge orice lacrimi, iar sânii mei zglobii
Moșnegii-i fac să râdă precum niște copii,
Iar celui ce mă vede cu farmecele goale
Îi sunt și stea și lună și cer senin și soare.
Eu sunt, o tu, prin știința plăcerilor trecut,
Când iau bărbatu-n brațe și-l strâng și îl asmut,
Sau când îi dărui sânii pe care-i ia și-i gustă.
Timidă și lascivă, fragilă și robustă,
Încât în patu-acesta, cu cruntele-i plăceri,
S-ar pierde pentru mine chiar îngerii din cer!”
302 EPAVELE
Iar după ce-mi supsese și măduvele toate

Și m-am întors spre dânsa, sleit de voluptate,
Să-i dau o sărutare, am mai putut vedea
Doar un burduf din care puroiul podidea.
Atunci am închis ochii, cuprins de-o groază mare,
Și când i-am deschis iară, în ziua orbitoare,
În loc de manechinul puternic și fudul
Care avea provizii de sânge îndestul,
Văzui doar o grămadă, ce tremura, de oase
Scoțând, ca girueta, suspine fioroase
Sau ca o firmă prinsă de un triunghi de fier
Pe care-o bate vântul în nopțile cu ger.
GALANTERII
GALANTERII 305
VIII
Havuzul
Ți-s ochii osteniți. Îi lasă

Închiși, o vreme, dinadins,
Rămâi in poza voluptuoasă
Unde plăcerea te-a surprins.
Havuzul șopotește-afară
Fără oprire noapte, zi,
Sporind extazul ce-astă-seară
Iubirea-n mine îl stârni.
Se tot răsfoaie
În mii de flori
Jerba vioaie
Și ia culori
Parcă-i o ploaie
De dulci plânsori.
Așa și sufletu-ți, ce-l arde

Plăcerea dintr-un fulgerat.
Zbucnește-n cerul de departe
Cu îndrăzneală, avântat,
Și-apoi atins de o langoare
Devine un talaz tăcut
Care începe să-mi coboare
În inimă, pe nevăzut.
306 EPAVELE
Se tot răsfoaie
În mii de flori
Jerba vioaie
Și ia culori
Parcă-i o ploaie
De dulci plânsori.
Te face noaptea mai frumoasă

Și când spre sânii tăi mă-nclin
Ce dulce apa somnoroasă
Îmi clipocește în bazin.
Fântână, lună, noapte sfântă,
Și arbori care mă vegheați
A mea melancolie blândă
În chip de-oglinzi o reflectați.
Se tot răsfoaie
În mii de flori
Jerba vioaie
Și ia culori
Parcă-i o ploaie
De dulci plânsori.
GALANTERII 307
IX
Ochii Berthei
Voi umiliți toți ochii cu faima mult mai mare,

Ochi ai copilei mele, care filtrați din plin
Nu știu ce soi de bine, ca Noaptea de blajin!
Vă revărsați spre mine deci bezna-ncântătoare!
Ochi ai copilei mele, arcane de-adorat,

Voi semănați întocmai cu grotele profunde
În care printre umbre letargice se-ascunde
Și licăre în taină-un tezaur ignorat!
Ochii copilei mele, a Nopții vastitate,

Sunt îmbeznați ca tine, ca tine au lucori,
Iubirea și Credința punând în ei vâlvori
Ce cheamă la plăcere, dar și la castitate.
308 EPAVELE
Imn
Celei mult-scumpe, mult frumoase,

Ce de lumină m-a umplut,
O, idoliței luminoase,
Întru vecie-acest salut!
Ea-n ființa mea se risipește

Ca boarea mării spre tării
Și sufletul mi-l bântuiește
Cu gustul unor veșnicii.
Un săculeț cu-arome rare

Ce parfumează-un loc discret,
Cădelniță aromitoare
Care-aburește în secret,
Cum oare, chip incoruptibil,

Să-ți pot imaginea picta,
O, bob de mosc, ce, invizibil,
Zaci în eternitatea mea?
Celei mult scumpe, mult frumoase,

Ce de putere m-a umplut,
O, idoliței luminoase,
Întru vecie-acest salut!
GALANTERII 309
XI
Făgăduiala
O, frumusețe pală, sprâncenele-ți iubesc

Din care parcă izvorăsc tenebre;
Și ochi-ți, deși negri, în inimă-mi stârnesc
Simțiri deloc funebre,
Da, ochii tăi, cerniții, ce-s pe potrivă cu

Întregu-ți păr elastic
Mă-mbie pe șoptite: „Dacă ți-e voia, tu,
Amant a tot ce-i plastic,
Să dai imbold speranței ce-n tine am stârnit

Și gusturilor tale
Ne poți cerca mândria acum amănunțit
De la buric la șale.
Și vei în găsi în vârful acestor sâni grei, duri

Două medalii rare,
Apoi, în jos de pântec, un pântec de velur.
Ca bonzii la culoare.
O, lână groasă, care e soră-ntr-adevăr

Cu pletele rebele.
Și are, în desimea-i, cu tine-ngemănări,
O, Noapte fără stele!”
310 EPAVELE
XII
Monstrul
sau
Însoțitorul unei muze macabre
Nu ești, tu, cea mult dragă mie,

O prospătură jună-n ani,
Dar jocul, dragostea zbanghie.
În tine fierb, o, vechi cazan!
Te-ai veștejit, cea dragă mie,
Infantă ofilită! Însă

Tot traiul tău pe deșănțate
Ți-a dat acea lucoare stânsă
A lucrurilor mai uzate,
Seducătoare încă însă.
Verdeața nu ți-e monotonă

La anii tăi cei patruzeci;
În Toamnă-a fructelor aromă
Întrece Primăvara-n veci!
Nu, nu ești încă monotonă!
GALANTERII 311
Tu încă știi să faci amor

Cu-o grație particulară
Și are-un iz înțepător
Gropița de la subțioară.
Tu încă știi să faci amor!
În ciuda-amanților ridiculi
Ce nu-s cu tine-n unison,
Prefer fragilele-ți claviculi.
Nu Cheile lui Solomon41
Și-i plâng pe-acești bărbați ridiculi!
Asemeni căștii albăstrii

De amazoană, păru-ți cade,
Pe-o frunte neștiind roși
Apoi se varsă peste spate
Asemeni căștii albăstrii,
Iar ochii tăi, precum o baltă

Ce oglindește un felinar
Aprinși de irul ce te fardă
Lansează-un fulger infernal!
Ți-s ochii negri ca o baltă!
Prin luxurie și dispreț

Buza-ți amară ne stârnește.
Ți-e buza Rai fără de preț
Care atrage și lovește.
Ce luxurie! Cât dispreț!
Iată un calambur spiritual! Fie! (Nota editorului)

41
312 EPAVELE
Robuste, mândrele-ți picioare

Pășesc sub fusta cu volan
Și chiar când ești la strâmtorare
Încing adesea un cancan42,
Robuste, mândrele-ți picioare.
Îți arde pielea foc neblând

Ca a soldaților pur-sânge
Și nu a transpirat nicicând,
Așa cum ochiul tău nu plânge.
(Dar are totuși ceva blând!)
II.
Mergi, poamă bună, drept la dracu.

Te-aș însoți și eu voios,
Dar fuga-ți de mai mare dragul.
Îmi dă un tremurat spăimos.
Te du deci singură la dracu.
Rărunchiul, rânza, glezna mea

Nu îmi permit să-i dau cinstire.
Acestui Domn cum s-ar cădea.
„Păcat! Păcat!” – spun în neștire
Rărunchiul, rânza, glezna mea.
42
Fără îndoială, o aluzie la vreo particularitate a caravanelor acestei dame.
Domnul Prevost-Paradol ar fi spus că dansează cancanul pe un vulcan. (Nota
editorului)
GALANTERII 313
Cu siguranță, mă-ntristează
Că nu iau parte la sabat
Să văd, când bese El pucioasă
Cum îi iei scula la pupat43,
Cu siguranță mă-ntristează
Ce necăjit mai pot să fiu

Că nu îți pot sluji drept sfeșnic,
O, torță-a iadului candriu,
Că mă despart de tine veșnic
Ce necăjit mai pot să fiu.
Căci te-ndrăgesc cu violentă

Și-i foarte logic. Negreșit.
Cătând a Răului esență.
Doar monștrii-s buni pentru iubit,
O, monstrul meu, cu violență!44
La Liturghia Neagră. Ce superstițioși sunt acești poeți! (Nota editorului)

43
Auguste Poulet-Malassis încheie ciclul Galanteriilor reproducând după

44
prima ediție Lauda Franciscăi mele.

314
EPIGRAFE
EPIGRAFE 317
XIII
Versuri pentru un portret
al domnului Hunore Daumier 45
Cel ce-l pictăm aici, cel care,

Cu haruri ce subtile îs,
Ne-nvață să ne luăm în râs,
E înțelept nevoie mare.
E un satiric, un glumeț,
Dar energia ce vădește
Atunci când Răul zugrăvește
Arată inima-i de preț.
Iar râsul care-l dă pe față

Nu e grimasa lui Mefisto
Sub torța-aprinsă-a lui Alecto
Ce-i arde, care ne îngheață,
Vai, râsul lor, crescând sâlhui,

E calp, lipsit de rădăcină,
Al său e franc și dă lumină,
Dovadă-a bunătății lui!
45
Aceste versuri sunt dedicate unui portret al domnului Daumier, gravat după
remarcabila medalie a domnului Pascal, reprodusă în volumul al doilea din
Istoria caricaturii de domnul Champfleury, în care acest scriitor i-a făcut
dreptate caricaturii, cu acea înțelepciune plină de pasionalitate care îi este
obișnuită. (Nota editorului)
318 EPAVELE
XIV
Lola de Valence 46
Între atâtea mândre femei, cu boi frumos,

Am înțeles, prieteni, dorința în balans e.
Dar farmecul străluce în Lola de Valence
Ca o bijuterie, ce-i neagră, dar și roz.
46
Aceste versuri au fost compuse ca să servească drept inscripție pentru un
minunat portret al domnișoarei Lola, o dansatoare spaniolă, pictat de domnul
Edouard Manet, care, ca toate tablourile acestui pictor, a provocat scandal.
Muza domnului Charles Baudeleire este atât de dubioasă pentru toată lumea
încât s-au găsit critici de cafenea care să descopere în bijuterie ce-i neagră dar
și roz un înțeles obscen. Noi credem că poetul a vrut pur și simplu să spună că
o frumusețe care are un caracter tenebros și nebunatic în același timp ne face
să visăm la asociația dintre roz și negru. (Nota editorului)
EPIGRAFE 319
XV
Tasso la închisoare
de Eugène Delacroix
Poetul în celulă, rufos și maladiv,

Călcându-și manuscrisu-n picioare, convulsiv,
Măsoară cu-o privire aprinsă de teroare
Abisu-n care duhu-i fu dat ca să coboare.
Iar râsetele care în juru-i s-au iscat

Către absurd și straniu rațiunea i-o abat.
E ros de Îndoială și-o Spaimă caraghioasă,
Hidoasă, multiformă, deasupra lui planează.
Și iată, acest geniu, ce zace sub zăvor,

Cu urlete, grimase, al spectrelor ciopor,
Ca un vârtej, ce-n preajma-i a început să zboare,
Această-nspăimântată făptură visătoare,

Emblema ta-i întocmai, o, suflete răzleț,
Pe care îl sufocă realu-ntre pereți!
320
POEME DIVERSE
POEME DIVERSE 323
XVI
Vocea
Sta leagănu-mi aproape de-o bibliotecă plină,

Un Babel unde știință, romane, fabliau,
Toată cenușa greacă și pulberea latină
Se-amestecau. Eram cât un in folio.
Și două voci în taină-mi grăiau. Întâia, tare,
Zicea: „O prăjitură e Lumea, de-nghițit.
Eu pot (și-atunci plăcerea-ți va fi fără hotare)
Să mi te fac cu lumea egal în apetit.”
Cealaltă: „Vino, vino, să navigăm prin vise,
Dincolo de posibil, de tot ce-i cunoscut!”
Și îmi cânta molatic, asemenea unei brize,
Fantomă-ndurerată, ieșind din neștiut,
Ce mângâie auzul și-l sperie totodată.
Eu i-am răspuns: „Da, voce duioasă, voi veni!”
Și port de-atunci o rană mereu nevindecată
Și văd sub ale vieții cernite draperii,
Cum lumi necunoscute într-un abis se-animă,
Atât de singulare, cu farmecele lor,
Și clar-viziunii mele extatică victimă.
Trag după mine șerpi ce mă mușcă de picior.
Și de atunci sunt veșnic îndrăgostit de mare
Iubesc, precum profeții, peisajele pustii,
Râd la prilej de doliu și plâng de sărbătoare
În vinurile-amare dulceață pot găsi.
Cu ochii sus, la ceruri, calc lesne-n gropi deschise.
Iar faptele adesea îmi par niște minciuni
Dar Vocea mă consolă: „Rămâi tot pus pe vise,
Cuminții nu visează frumos ca cei nebuni!”
324 EPAVELE
XVII
Neprevăzutul 47
În timp ce-și veghea tatăl, pe moarte, Harpagon

Își zise, cu privirea la buzele pălite:
„Îmi pare că avem prin pod, într-un cotlon,
Câteva scânduri potrivite.”
Își spuse Celimena: „Eu am un suflet bun

Și Dumnezeu – cum altfel? – făcutu-m-a frumoasă.”
– Sufletul ei? E parcă-un jambon ce sta la fum,
La foc și la pucioasă!
Un gazetar cu fumuri, ce-o torță se credea

Îi zise la sărmanul ce-n beznă se-afundase
„Ei, unde-i Creatorul, Divinitatea ta
La care-i cânți irmoase?”
Mai bine decât alții, știu unii voluptuoși

Ce cască toată ziua, tristețea îi devoră
„Pot deveni prea lesne – îngaimă ei făloși –
Virtuos doar într-oră!”
Iar ceasul șușotește: „În van l-am prevenit,

Damnatu-i copt de chinuri, cu carnea lui infectă.
Ce orb și surd e omul, fragil precum un zid
Mâncat de o insectă!”
Aici autorul Florilor răului se întoarce cu față spre viața veșnică. Trebuia să
47
sfârșească așa. Și ca toți noii convertiți se arată foarte riguros și foarte fanatic.
(Nota editorului)
POEME DIVERSE 325
Și-apoi apare Unul, fălos și sumețit.

Ce spune în bătaie de joc, sarcastici: „Parcă
Și voi de prin potiru-mi v-ați tot împărtășit
La Liturghia Neagră,
În inimă cu toții un templu mi-ați durat

Și fiecare-n parte-mi puparăți spurcăciunea48!
Uitați-l pe Satana cu râsu-i blestemat,
Enorm și slut ca lumea!
Crezurăți oare poate, fățarnici nătăfleți,

Că-ți poți trișa stăpânul și lua în bășcălie
Și că-i firesc în viață să iei un dublu preț:
Și rai, și bogăție?
Vânatul să-l plătească cinstit pe vânător,

Care îi stă pe urme de-o vecie-ntreagă.
O să vă duc, tovarăși ce asistați de zor
Plăcerea mea posacă,
O să vă duc, prin straturi de soluri și granit

Și prin cenușa voastră, la locul de osândă,
Într-un palat ca mine de mare, dăltuit
Doar dintr-un bloc de stâncă,
Vezi apropos de „liturghie” și „spurcăciune” Vrăjitoarea de Jules Michelet,

48
Monografia Diavolului de Charles Louarde și Ritualul Liturghiei Negre

de Eliphas Levi și în general toți autorii care au tratat despre vrăjitorie,
demonologie și diabolice. (Nota editorului)
326 EPAVELE
Fiind clădit cu totul și totul din Păcat

Și conținând orgoliul și gloria-mi făloasă!”
– În vremea asta,-n piscuri de univers urcat,
Un Înger trâmbițează
Victoria acelor ce spun: „Prealăudat

Să-ți fie, Doamne, biciul, durerea – preaslăvită!
În mâinile-ți mi-e duhul o jucărea, eu cat
La mila-ți nesfârșită.”
Iar sunetul trompetei, de plin de farmec ce-i,

În serile solemne, când rodu-n ceruri crește,
Întocmai ca extazul, pătrunde-n toți acei
Pe care-i preamărește.
POEME DIVERSE 327
XVIII
Răscumpărarea
Ca să-și plătească prețu-n cer,

Posedă omul două-ogoare
Pe unde trebuie să are
Cu al rațiunii sale fier;
Să-nfloare rozele mai iute,

Să dea în pârg un spic sâlhui,
Cu lacrimile frunții lui
El e silit ca să le ude.
Ele sunt Arta și Iubirea.

– Să facem juzii-ndurăreți
Când ziua mare de județ
O să își trâmbițe venirea,
Va trebui s-avem hambare

Pline de grâne și de flori
Care, prin forme și culori,
Să aibă-n Cer favoare mare.
328 EPAVELE
XIX
Unei malabareze
Picioarele și mâna îți sunt la fel de fine,

Iar șoldul tău le-ar face pe albe de rușine;
Artistu-ți prețuiește tot corpul, nur cu nur,
Mai negri decât carnea ți-s ochii de velur
În țara ta, cu ceruri fierbinți și strălucinde,
Stăpânului luleaua tu ai a i-o aprinde,
Ulciorul lui de apă îl ai de-mprospătat,
De alungat țânțarii departe de-al său pat.
Și-a dimineți ce cântă prin arbori, diafane,
Tu ananașii din piață îi cumperi și banane.
Pe unde vrei piciorul desculț ți-l tot ații
Și cânți în șoaptă arii ce numai tu le știi,
Iar, când coboară seara în haină purpurină,
Îți culci molatic trupul gingaș pe-o rogojină
Și visurile tale-s cu păsări colibri,
Ca tine de bogate în flori și-n gingășii.
De ce, copil ferice, ai vrea a mi te cere
În Franța noastră rece și plină de durere
Și, dându-te pe mâna unor matrozi brutali,
Să-ți ies un lung adio de la tamarinari?
Tu, îmbrăcată numai în muselini ușoare,
Ai tremura acolo sub moină și ninsoare
Și-n gând cu dulcea-ți tihnă ai izbucni în plâns
În vreme ce corsetul ți-ar ține coasta strâns.
Ai răscoli noroiul ca să câștigi o cină
Și la mezat ți-ai scoate mândrețea ta străină
Prin pâclele murdare privind c-un ochi stingher
Cum s-au făcut nălucă ai tăi cocotieri!
BUFONERII
BUFONERII 331
XX
Despre debutul Aminei Boschetti
la Théâtre de la Monnaie din Bruxelles
Amina sare, joacă și ne surâde-un pic

Dar velșul49 bălmăjește: „Nu înțeleg nimic.
Și-o știu, din câte nimfe se-ascund în crâng stinghere,
Pe-aceea din Montagne-aux-Herbes-Potagère.”
Din ochiul ei ce râde și din picioru-i mic

Amina ne revarsă deliru-i frenetic,
Dar velșul bălmăjește: „Nu simt nicio plăcere!
Nevastă-mea nu are posturi așa lejere.”
Tu nici nu știi, silfidă cu pasul delirant

Ce-ai vrea să-l înveți valsul taman pe elefant
Pe buhă – veselia și râsetul pe barză,
Că velșul îi răspunde la grație cu „huo!”

Și-atunci când zeul Bacchus un vin de soi îi varsă
Cârtește: „Pe toți dracii, mai bun e un faro!”50
49
În original welche – nume de ocară dat de germani străinilor, în special
francezilor și italienilor. În textul baudelerian, el e întruchipare a spiritului
filistin și burghez.
50
Sortiment de bere belgiană.
332 EPAVELE
XXI
Domnului Eugène Fromentin
În legătură cu un băgăreț
care i se pretindea prieten
Îmi zice că-i un om cu stare,

Dar de holeră înfricat
– Că el cu banii cam avar e
Dar opera l-a fermecat;
– Că e nebun după natură

Fiind cu domn’ Corot amic;
– Că încă nu are trăsură,
Dar o să aibă peste-un pic;
– Că-i este drag de cărămidă

Și stâlpii-n aur îmbrăcați;
– Că are-n fabrica-i vestită
Trei contramaiștri decorați;
– Că-ar poseda, la o adică,

Dooj’ mii de acțiuni, toate la Nord;
– Că a găsit, pe mai-nimică,
Ancadramente Oppenord;
BUFONERII 333
– Că s-ar băga (chiar și-n Luzarche51!)

Până la gât în vechituri;
– Că în Marché des Patriarches
A dat mai multe lovituri;
– Că nu-și iubește peste poate

Nevasta, nu știe de ce,
Dar crede-n imortalitate
Și l-a citit de Niboyet52!
– Că-amorul fizic stă la bază

Și, că la Roma într-o zi,
O damă (de-altfel, ofticoasă)
De el cumplit se-ndrăgosti,
Timp de trei ceasuri jumătate

Ăst ins de prin Tournai53, limbut,
Mi-a trăncănit pe săturate
Și mintea varză mi-a făcut.
De-aș scrie toată aventura,

Ar fi să nu mă mai opresc;
Îmi tot ziceam, ținându-mi ura:
„Măcar de-ar fi să ațipesc!”
51
Comună situată în Ile de France.
52
Nu știm dacă domnul Niboyet dă aici bine. Dar domnul Baudelaire nefiind
un sclav al rimei, trebuie să presupunem că băgărețul a avut îndrăzneala să se
laude că a citit toate operele d-lui Niboyet. (Nota editorului)
53
Oraș în Belgia.
334 EPAVELE
Și, neputând s-o iau cu fuga

Chiar de-aș crăpa acuș-acuș
Eu îmi frecam de scaun buca,
Visând să-l trag într-un țepuș,
Îi spune monstrului Besogne

Și tare voi a-l biciui;
Eu o să fug hăt în Gascoigne
Și-acolo-n apă m-oi zvârli,
Dacă-n Parisul ce-l detestă,

Unde se-ntorc cu toții, de!
Mai întâlnesc la vreo fiestă
Pe vita asta din Tournai.
BUFONERII 335
XXII
Un cabaret nebunatic
Pe drumul de la Bruxelles la Uccle
Tu, cel nebun după schelete

Și alte firme de-acest fel,
Spre a avea mai mult piper
Plăcerea (chiar când guști omlete!)
Bătrân buiac, o, Monselet54!

Această firmă insolită
Pe toți drumeții îi invită
În Cimitir ca-n Cabaret!
54
Charles Monselet (1825-1888) – scriitor epicureu francez, jurnalist,
romancier, poet și autor dramatic.
Malițiozitatea este cusută cu ață albă; toată lumea știe că dl Monselet susține
că iubește la nebunie rozul și cenușiul. Într-o zi dl Monselet îi reproșa d-lui
Baudelaire că a scris aceste versuri abominabile despre un spânzurat căruia
păsările îi sfâșiaseră burta. Intestinele grele îi atârnau peste coapse. „Dar –
ripostă poetul nervos – nu puteam să fac altfel, o pretindea subiectul. Ce i-ați
prefera acestei imagini?” „Un trandafir” – răspunse dl Monselet. Totuși, nu
trebuie să se creadă că indispensabila melancolie nu apare din când în când
sub această poleială anacreontică. I-am citit recent o scurtă compoziție în care
reproșându-și că a refuzat o cerșetoare, poetul se apucă s-o caute și se culcă
trist, pentru că nu a putut s-o găsească. Această compoziție îi aparține unui
om cu adevărat sensibil, chiar și pe stomacul gol. Regretăm că dl Monselet
nu-i cedează mai des temperamentului său liric, pe care îl ține în frâu o veselie
oarecem artificioasă. (Nota editorului)
336
NOILE FLORI
ALE RĂULUI
55
(1866)
338 NOILE FLORI ALE RĂULUI
Grupaj de poeme publicat sub acest titlu de Charles Baudelaire în Le Parnas

55
contemporain la 21 martie 1866.

NOILE FLORI ALE RĂULUI 339
Epigraf pe o carte
blestemată
O, cititorul meu bucolic,

Naivule cu suflet san,
Aruncă-ăst op saturnian
Ce-i orgiac și melancolic,
De-n arta de a fi retoric

Nu te-a școlit cândva Satan,
Aruncă-l! să-l citești e-n van
Și mă vei crede paranoic.
Dar dacă, fără-a tresări,

Vrei să cutreieri prin abise,
Citește-l și mă vei iubi.
O, suflet torturat de vise,

Ce paradisul ți-l tot chemi
Mă plânge!... Altfel, te blestem!
II
Ex amenul de la miezul nopții
Cum miezul nopții se vesti,

Pendula dă îndemn, severă,
Să ne-amintim în ce manieră
Ne-am petrecut această zi.
– Azi, zi ce fu cu rele multe,
Vineri și treisprezece, am,
În ciuda-a toate ce știam,
Făcut ereticelor curte;
Îl ocărârăm pe Isus,
Un Dumnezeu incontestabil!
Ca parazitul mizerabil,
Hrănit de-un monstruos Cresus,
Să facem bruta fericită.
Vasala dracului, cum știm,
Am insultat tot ce iubim
Și-am măgulit ce ne irită;
Pe cei mai slabi i-am întristat

Și i-am tratat cu silnicia.
Am tot omagiat Prostia
Cu cap de bou încornorat
I-am dat materiei stupide
Sărutu-ntregii devoțiuni
Și-am lăudat putreziciuni
Cu ale lor lumini livide;
În fine, pentru a-neca

Vertigiul nostru în delire,
Noi, preoțimea unei lire,
Deprinsă numai a isca
Beția faptelor funebre,
Fără de foame am mâncat
Și fără sete-am adăpat!...
– Să stingem lampa! Spre tenebre!
III
Madrigal trist
De ești cuminte, ce îmi pasă?

Frumoasă fii! Și tristă doar!
Căci plânsul te înfrumusețează
Cum fluviul valea o ornează,
Furtuna flori animă iar.
Eu te iubesc doar când dispare

Încântul de pe fruntea ta,
Când ai în inimă oroare
Și vine să te înfășoare,
Trecutul, toată bezna-i grea,
Eu te iubesc când, ca de sânge,

Ies stropi din ochiul tău afund,
Și, mâna mea deși te strânge,
Întreaga-ți spaimă se răsfrânge
Într-un oftat de muribund.
Respir, cu voluptăți divine!

Imn grav, ce suie dintr-un hău!
Încântătoarele-ți suspine
Și cred că-n inima-ți lumine
Dau perlele din ochiul tău!
II
Știu, inima-ți, ce țin s-o-mpartă

Iubiri ce-au dezrădăcinat.
Încă mai arde, ca o vatră
Și-ascunzi, sub sânii tăi de piatră,
Puțin orgoliu de damnat.
Cât însă visele-ți ciudate

N-arată-al Iadului mister,
Într-un coșmar, mai hâd ca toate,
Plin de otrăvuri și de spade.
De praf de pușcă și de fier,
Nedeschizând încuietoarea
Și tot zbătându-te cumplit,
Atunci când ceasu-și dă strigarea,
Tu încă n-ai simțit strânsoarea
Unui dezgust nemărginit
Și n-o să poți, regină-sclavă,

Ce m-ai iubit fricos mereu
În noaptea neagră și puhavă,
Să-mi spui, mustindă de otravă,
„Egala ta-s, o, Rege-al meu!”
IV
Prevenitorul
Oricare om, prin soarta sa,

Un șarpe-n inima lui poartă,
Ce stă pe tron cu mare artă
Și când spui: „Vreau!” el spune: „Ba!”
Dacă privești un ochi ce fix e

De Satirese sau de Nixe.
El zice: „Prima-i datoria!”
De faci copii sau de pui arbori,

De scrii sau de cioplești la marmori,
El zice: „Mai apuci chindia?”
Mai lâncezind, mai puși pe goană,

Noi nu trăim niciun moment
Fără-a primi avertisment
De la această Lighioană.
Rebelul
Un Înger, dând năvală din ceruri, ca un vultur,

Îl ia de chica-i lungă vârtos pe un ateu
Și zice: „Află legea, ți-o spun fără înconjur,
Sunt îngeru-ți de pază și asta voiesc eu!
Iubește de acuma mereu, cu stăruință.

Sărmanii, păcătoșii, pe cei cu soarta grea,
Și lui Isus așterne-i covor de biruință,
Când trece pe la tine, din caritatea ta.
Așa este Iubirea! Tu inima-ți aprinde

Și-ndreaptă-te spre Domnul într-un extaz fierbinte,
Aceasta-i voluptatea cu har dumnezeiesc!”
Și Îngerul, ce-i bate pe cei ce îi iubește,

Pe păcătos cu pumnii-i gigantici îl lovește,
Acesta însă strigă și-n chinuri: „Nu voiesc!”
VI
Departe
Acesta-i un locaș sfințit

Cu-o fată ce s-a-mpodobit
Și-acum așteaptă liniștit.
Ea sânii vânturându-și lin.

Ascultă c-un surâs senin
Cum plânge apa din bazin.
E-al Doroteei mic palat.

– Briza și apa cântă-n cor
Niște cântări de legănat,
Copilu-acesta răsfățat.
De sus în jos, cu mare spor,

E uns tot corpu-i delicat
Cu un ulei aromitor
– Și veștejesc prin colțuri flori.
VII
Reculegere
Durere, fii-nțeleaptă, te-aține liniștită,

Vroiai să fie Seară; a coborât; sosi:
Orașul se-nvelește-ntr-o negură cernită
Ce unora dă pace, iar altora urgii.
În vreme ce mulțimea se lasă biciuită

De Voluptate, gâde cu pofte sângerii.
Și pentru remușcare e gata pregătită
Durere,-ntinde-mi mâna-ți fraternă; hai pe-aci,
De ei departe iată cum Anii ce trecură

În haine demodate din ceruri ne murmură;
Cum iese de prin ape Regretul surâzând;
Cum Soarele adoarme sub fundul unei arce

Și, ca un lung lințoliu, de zare atârnând,
Cum vine blânda Noapte, ce-i gata să ne-mbarce.
VIII
Abisul
Pascal și-avea abisul, cu el mereu mișcând;

– Totu-i abis – acțiunea, dorința ce viază,
Vis, vorbă! Peste perii înțepeniți de groază
De multe ori simțit-am cum trece-al Spaimei vânt.
În sus, în jos, oriunde, adâncul ca o piază,

Tăcerea, spațiul care ne-a ferecat pe rând…
În noaptea-mi cruntă, Domnul, cu degetul său sfânt,
Coșmaruri multiforme și veșnice pictează.
Mă tem când vine somnul care îmi pare o

Gropană ce conduce habar n-am încotro
Și numai infinitul la geam mi se arată,
Iar duhu-mi, dus aiurea de un vârtej iabraș,

E-acum pe nepăsarea neantului pizmaș.
– Ah, să nu ieși din Ființă și Număr niciodată!
IX
Plânsul unui Icar
Cei ce iubesc femei ușoare

Ferice duc un trai corupt,
Eu însă brațele mi-am rupt
Vrând norii a-i îmbrățișare.
Cum aștrii-atotluminători
Lucesc în cerul ce se-aprinde,
Cu ochii arși, eu văd în minte
Doar amintirea unor sori.
În van am vrut să aflu-n spațiu

Sfârșit anume și mijloc,
Căci nu mai știu ce ochi de foc
Mi-a ars și aripi și nesațiu.
De setea frumuseții frânt,

Nu voi avea nici cinstea-anume
Să moștenească al meu nume
Abisul ce-mi va fi mormânt.
350
ALTE POEME
56
352 ALTE POEME
56
Adăugate la ediția postumă a Florilor răului din 1868. Această ediție are
următorul sumar: Către cititor; SPLEEN ȘI IDEAL: Binecuvântare, Albatrosul,
Înălțare, Corespondențe, Mi-e drag de-acele epoci cu nuduri și statui, Farurile,
Muza bolnavă, Muza venală, Călugărul rău, Dușmanul, Ghinionul, Viața
anterioară, Țiganii la drum, Omul și marea, Don Juan în infern, Lui Théodore
de Banville, Pedeapsa orgoliului, Frumusețea, Idealul, Giganta, Masca, Imn
frumuseții, Parfum exotic, Părul, Eu te găsesc asemenea cu bolta cea nocturnă,
Ai trage toți bărbații-n patașca ta trufașă, Sed non satiata, În haine vălurinde
și-n voaluri sidefii, Șarpele care joacă, Un hoit, De profundis clamavi,
Vampirul, Alături într-o noapte de-o veștedă juivă, Remușcare postumă,
Motanul, Duellum, Posedatul, O fantomă, Balconul, Îți dau aceste versuri
cu melancolic son, Toată, Ce o să-i spui deseară, tu, inimă-ofilită, Făclia
vie, Reversibilitate, Zorii spirituali, Armonie de seară, Flaconul, Otrava,
Cer înnorat, Motanul, Frumoasa navă, Invitație la călătorie, Ireparabilul,
Conversație, Cântec de toamnă, Unei Madone, Cântec de după amiază, Sisin,
Versuri pentru un portret de Honoré Daumier, Laudă Franciscăi mele, Unei
dame creole, Moesta et errabunda, Strigoiul, Sonet de toamnă, Tristețea
lunii, Motanii, Bufnițele, Pipa, Muzica, Mormântul unui poet blestemat,
Gravură fantastică, Moartea voioasă, Butoiul urii, Clopotul răgușit, Spleen(1),
Spleen(2), Spleen(3), Spleen(4), Obsesie, Gustul neantului, Alchimia durerii,
Oroare simpatică, Pipa păcii, Rugăciunea unui păgân, Capacul, Neprevăzutul,
Examenul de la miezul nopții, Madrigal trist, Prevenitorul, Unei malabareze,
Vocea, Imn, Rebelul, Ochii Berthei, Fântâna, Răscumpărarea, Departe, Apus
de soare romantic, Tasso la închisoare, Abisul, Plânsul unui Icar, Reculegere,
Heautontimouremenos, Iremediabilul, Ceasul; TABLOURI PARIZIENE: Peisaj,
Soarele, Lola de Valence, Luna ofensată, Unei cerșetoare cu păr roșu, Lebăda,
Cei șapte bătrâni, Bătrânelele, Orbi, Unei trecătoare, Scheletul care sapă,
Amurgul, Jocul, Dans macabru, Dragostea de minciună, Eu n-o să uit vreodată,
Departe, prea departe, Servantei noastre bune, ce-o pizmuiai, ursuză, Cețuri
și ploi, Vis parizian, Zorii; VINUL: Sufletul vinului, Vinul peticarilor, Vinul
ucigașului, Vinul singuraticului, Vinul amanților; FLORILE RĂULUI: Epigraf
pe o carte blestemată, Distrugerea, Unei martire, Femeile damnate, Două
surori, Fântâna de sânge, Alegorie, Beatrice, O călătorie în Cythera, Amorul
și craniul; REVOLTE: Lepădarea Sfântului Petru, Abel și Cain, Litanii pentru
Satan; MOARTEA: Moartea amanților, Moartea amanților, Moartea artiștilor,
Sfârșitul zilei, Visul unui curios, Călătoria.
ALTE POEME 353
Lui Théodore de Banville
– 1842 –
Ai prins de păr Zeița atât de bărbătește,

Încât aveai un aer de tânăr luptător
Ce plin de nonșalanță și-n chip biruitor
În apriga-i strânsoare metresa-și nimicește
C-un ochi în care focul precocității-ardea,

Stăpân pe-arhitectură, ai conceput proiecte
Pe cât de îndrăznețe pe-atâta de corecte,
Făcând să se vădească maturitatea ta.
Poete, din toți porii noi sângerăm în taină

Și oare a lui Nessus otrăvitoare haină
Ce ale noastre vene le-a ros și le-a mâncat
Nu fu-ntreit muiată în balele subtile

Ale acelor hâde și crâncene reptile
Ce-n leagănu-i copilul Hercul le-a sugrumat?
354 ALTE POEME
II
Pipa păcii
—
după Longfellow
Manitu, domnul vieții, descinse din tărie,

El, cel atotputernic, pe verdea preerie,
Preeria unde munții se-nalță majestuos,
Și-acolo, sus pe-o stâncă, pe Roșia Colină,
Ce domina tot spațiul, scăldată în lumină,
Rămase în picioare, așa ca un colos.
Iar la a lui chemare veniră-n fugă triburi

Mai spornice în număr ca ierburi și nisipuri.
Atunci cumplita-i mână a frânt o stâncă grea
Din care-a prins o pipă a-și meșteri, superbă;
Din trestiile care creșteau la râu în jerbă
Alese cea mai lungă, drept țeavă la lulea.
Luă, ca să-și umple pipa a sălciilor coajă,

El creatorul forței, cu vlaga-i uriașă.
Și-acolo, în picioare, ca pe-un fanar, solemn
Aprinse Pipa Păcii. Pe Roșia Colină
Fumă, cu superbie, scăldat întru lumină,
Popoarele-n aceasta văzură-un mare semn.
ALTE POEME 355
Iar fumul, cu aroma-i se înălța, ușure,

Șerpuitor, molatic, prin zorile azure,
Întâi o brazdă neagră păru-n văzduhul pur,
Se albăstri pe urmă și dobândi desime.
Apoi albi și încă mai gros, spre înălțime
Suia, să se sfărâme voind de cerul dur
Din munții ce departe se deslușeau în zare,

Din nordicele lacuri cu valuri vuitoare,
Din Tawasentha, vale pereche neavând,
La Tooscalosa, codrul ce-și exala parfumul,
Mulțimile de neamuri văzură toate fumul
Ca un semnal, prin zorii cei rumeni tot urcând.
Au zis atunci profeții: Vedeți cum suie-n soare

Un abur ca o mână atotporuncitoare,
Ce șerpuiește-n slavă și cerul l-a-nnegrit?
E marele Manitu, ce vine din tărie
Și strigă-n patru colțuri de vastă prerie;
„Războinici din tot locul, veniți la sfătuit!”
Atunci pe căi de apă, pe căi de prin pământuri,

Din patru părți de zare, din cele patru vânturi
Războinicii din triburi cu toții au plecat
Și-nțelegând semnalul de fum ce suie-n zare
Colina Purpurie veniră să-nconjoare
De marele Manitu chemați să țină sfat.
356 ALTE POEME
Războinicii veniră prin verdea prerie,

Cu armele la dânșii, gătiți de bătălie.
Roșiți cum se-nroșește frunzișul autumnal
Și ura cea străveche, primită moștenire.
Și ura ce strămoșii-o purtaseră-n privire
Le-ardea-n pupile încă precum un foc fatal.
Și-aveau în ochi cu toții o strămoșească ură

Or, marele Manitu, știind a lor natură.
Se arată cu dânșii mult-compătimitor
Precum, potrivnic urii, ar căuta un tată
Cum puii lui se mușcă și prind ca să se bată
Așa privea slăvitul Manitu la popor.
Și înspre ei întinse imensa-i mână dreaptă

Să le-nrobească duhul și firea neînțeleaptă,
Cu umbra mâinii sale răcindu-i de vâlvori.
Și le grăi pe urmă cu-o voce majestuoasă
Ce semăna cu-o voce de apă tumultuoasă
Care-n cădere scoate un sunet tunător:
II
„O, fiii mei, voi, neamuri trăind sălbăticește!

La glasu-nțelepciunii luați seama așadar:
E Marele Manitu acel ce vă vorbește,
Stăpânitorul vieții și cel ce, părintește,
V-a dat bizonul, renul și castorul în dar.
ALTE POEME 357
V-am dat noroc la pește, noroc la vânătoare;

De ce dar vânătorul să fie asasin?
Am semănat prin mlaștini belșug de zburătoare,
N-aveți destulă pradă, puzderii de popoare?
De ce dar să-l vâneze vecinul pe vecin?
M-am săturat de-atâta amar de bătălie,

Chiar ruga voastră are ceva nelegiuit!
Vă paște un pericol venit din vrăjmășie.
Vi-i în unire forța. Trăiți întru frăție,
Deprindeți-vă, neamuri, să viețuiți unit.
Azi, un profet de seamă vă dăruiesc anume,

Să vină să vă-nvețe-n ce lege să trăiți,
Va fi o sărbătoare cuvântul ce-l va spune,
Dar, de veți da în lături a lui înțelepciune,
O să pieriți cu toții, copii nelegiuiți!
Spălați-vă în valuri vopseaua sângerie.

E un belșug de trestii și pietre sunt din saț.
Scobiți-vă dar pipe. Nu-i loc de dușmănie,
Destul cu-atâta sânge. Trăiți întru frăție
Și toți din Pipa Păcii deolaltă să fumați!”
358 ALTE POEME
III
Atunci s-a zvârlit arcul, săgeta a fost ruptă,

Războinicii-și spălară culorile de luptă
Ce le ardeau pe frunte, iabrașe, purpurii.
Și-au scos din apă fire de trestie în pripă,
Pe urmă fiecare și-a meșterit o pipă
Iar Spiritul surâse spre bieții lui copii!
Și-n liniște, și-n vrajă a fost rămas poporul,

În timp ce Domnul Vieții, Atotstăpânitorul,
Se-ntorcea cu slavă în cerul luminos
– Prin cetele de nouri străluminați de raze
Suia Manitu, mândru de ceea ce lucrase:
Enorm, plin de aromă, sublim și radios!
ALTE POEME 359
III
Rugăciunea unui păgân
Cu flăcările tale toate

Nu pregeta a mă-ncălzi,
Tortura mea, o, voluptate,
Diva! supplicem exaudi!
Zeiță cu priviri senine

Și torță care-mi dai avânt!
Milostivește-te de mine
Ce-n stih ca bronzul te tot cânt
Să-mi fii regină multă vreme!

Ia măștile unei sirene
De carne și de catifea
Sau varsă-mi o torpoare grea

În vinul care dă ardoare,
O, voluptate schimbătoare!
360 ALTE POEME
IV
Capacul
Oriunde-ar pune pasul, de e pământ sau mare,

Climat torid de flăcări sau țărm cu palizi sori,
Serv al lui Crist, amantul Cytherei iubitoare.
Un Cresus ce străluce sau doar un cerșetor,
De-i din oraș, din sate, hoinar sau sedentar e,

Are un creier ager sau mai încetișor,
Mereu trăiește omul în taină și-n teroare
Și-n sus privește numai c-un ochi tremurător.
Sus! Cerul! Zid de criptă menit să te sufoce.

Tavanul unui teatru de operă atroce.
Unde pășesc prin sânge paiațele zbanghii,
La desfrânat teroare, nădejde la ermit e.

Ah, cer! Capacul negru al groaznicei marmite
În care Omenirea e pusă-a clocoti.
361
Cuprins
5 Charles Baudelaire, notiță introductivă

de Théophile Gautier
63 Tabel cronologic
69 Confesiunea traducătorului
de Octavian Soviany
71 În loc de prefață
FLORILE RĂULUI (1861)

77 Către cititor
SPLEEN ȘI IDEAL
81 I. — Binecuvântare
85 II. — Albatrosul
86 III. — Înălțare
87 IV. — Corespondențe
88 V. — [Mi-e drag de-acele epoci cu nuduri și statui]
90 VI. — Farurile
92 VII. — Muza bolnavă
93 VIII. — Muza venală
94 IX. — Călugărul rău
95 X. — Dușmanul
362 CUPRINS
96 XI. — Ghinionul
97 XII. — Viața anterioară
98 XIII. — Țiganii la drum
99 XIV. — Omul și marea
100 XV. — Don Juan în infern
101 XVI. — Pedeapsa orgoliului
102 XVII. — Frumusețea
103 XVIII. — Idealul
104 XIX. — Giganta
105 XX. — Masca
107 XXI. — Imn frumuseții
109 XXII. — Parfum exotic
110 XXIII. — Părul
112 XXIV. — [Eu te găsesc asemeni
cu bolta cea nocturnă]
113 XXV. — [Ai trage toți bărbații-n patașca ta trufașă]
114 XXVI. — Sed non satiata
115 XXVII. — [În haine vălurinde și-n voaluri sidefii]
116 XXVIII. — Șarpele care joacă
118 XXIX. — Un hoit
120 XXX. — De profundis clamavi
121 XXXI. — Vampirul
122 XXXII. — [Alături într-o noapte de-o veștedă Juivă]
123 XXXIII. — Remușcare postumă
124 XXXIV. — Motanul
125 XXXV. — Duellum
126 XXXVI. — Balconul
128 XXXVII. — Posedatul
129 XXXVIII. — O fantomă
133 XXXIX. — [Îți dau aceste versuri cu melancolic son]
134 XL. — Semper eadem
135 XLI. — Toată
136 XLII. — [Ce o să-i spui deseară, tu, inimă-ofilită]
CUPRINS 363
137 XLIII. — Făclia vie

138 XLIV. — Reversibilitate
139 XLV. — Confesiune
141 XLVI. — Zori spirituali
142 XLVII. — Armonie de seară
143 XLVIII. — Flaconul
145 XLIX. — Otrava
146 L. — Cer înnorat
147 LI. — Motanul
149 LII. — Frumoasa navă
151 LIII. — Invitație la călătorie
153 LIV. — Ireparabilul
155 LV. — Conversație
156 LVI. — Cântec de toamnă
158 LVII. — Unei Madone
160 LVIII. — Cântec de după-amiază
162 LIX. — Sisina
163 LX. — Lauda Franciscăi mele
165 LXI. — Unei dame creole
166 LXII. — Moesta et errabunda
168 LXIII. — Strigoiul
169 LXIV. — Sonet de toamnă
170 LXV. — Tristețea lunii
171 LXVI. — Motanii
172 LXVII. — Bufnițele
173 LXVIII. — Pipa
174 LXIX. — Muzica
175 LXX. — Mormântul
176 LXXI. — Gravură fantastică
177 LXXII. — Moartea voioasă
178 LXXIII. — Butoiul urii
179 LXXIV. — Clopotul răgușit
180 LXXV. — Spleen
364 CUPRINS
181 LXXVI. — Spleen

182 LXXVII. — Spleen
183 LXXVIII. — Spleen
184 LXXIX. — Obsesie
185 LXXX. — Gustul pentru neant
186 LXXXI. — Alchimia durerii
187 LXXXII. — Oroare plăcută
188 LXXXIII. — Heautontimoroumenos
190 LXXXIV. — Iremediabilul
192 LXXXV. — Ceasul
TABLOURI PARIZIENE
195 LXXXVI. — Peisaj
196 LXXXVII. — Soarele
197 LXXXVIII. — Unei cerșetoare cu părul roșu
200 LXXXIX. — Lebăda
203 XC. — Cei șapte bătrâni
206 XCI. — Bătrânelele
210 XCII. — Orbii
211 XCIII. — Unei trecătoare
212 XCIV. — Scheletul care sapă
214 XCV. — Amurgul
216 XCVI. — Jocul
217 XCVII. — Dans macabru
220 XCVIII. — Dragostea de minciună
221 XCIX. — [Eu n-am uitat vreodată, de-oraș
nu prea departe]
222 C. — [Servantei noastre bune, ce-o pizmuiai, ursuză]
223 CI. — Cețuri și ploi
224 CII. — Vis parizian
227 CIII. — Zorii
CUPRINS 365
VINUL
231 CIV. — Sufletul vinului
232 CV. — Vinul peticarilor
234 CVI. — Vinul ucigașului
237 CVII. — Vinul singuraticului
238 CVIII. — Vinul amanților
FLORILE RĂULUI
241 CIX. — Distrugerea
242 CX. — O martiră
245 CXI. — Femeile damnate
247 CXII. — Două surori
248 CXIII. — Fântâna de sânge
249 CXIV. — Alegorie
250 CXV. — Beatrice
252 CXVI. — O călătorie în Cythera
255 CXVII. — Amorul și craniul
REVOLTE
259 CXVIII. — Lepădarea Sfântului Petru
261 CXIX. — Abel și Cain
263 CXX. — Litanii pentru Satan
MOARTEA
269 CXXI. — Moartea amanților
270 CXXII. — Moartea săracilor
271 CXXIII. — Moartea artiștilor
272 CXXIV. — Sfârșitul zilei
273 CXXV. — Visul unui curios
274 CXXVI. — Călătoria
366 CUPRINS
EPAVELE (1866)
282 Avertismentul editorului
283 I. — Apus de soare romantic
PIESELE OSÂNDITE
Extrase din Florile răului
287 II. — Lesbos
291 III. — Femeile damnate – Delfina și Hypolita
296 IV. — Lethe
297 V. — Celei prea vesele
299 VI. — Bijuteriile
301 VII. — Metamorfozele vampirului
GALANTERII
305 VIII. — Havuzul
307 IX. — Ochii Berthei
308 X. — Imn
309 XI. — Făgăduiala
310 XII. — Monstrul
EPIGRAFE
317 XIV. — Versuri pentru un portret
al domnului Honoré Daumier
318 XIV. — Lola de Valence
319 XV. — Tasso la închisoare,
de Eugène Delacroix
CUPRINS 367
POEME DIVERSE
323 XVI. — Vocea
324 XVII. — Neprevăzutul
327 XVIII. — Răscumpărarea
328 XIX. — Unei malabareze
BUFONERII
331 XX. — Despre debutul Aminei Boschetti
332 XXI. — În legătură cu un băgăreț
335 XXII. — Un cabaret nebunatic
NOILE FLORI ALE RĂULUI (1866)

339 I. — Epigraf pe o carte blestemată
340 II. — Examenul de la miezul nopții
342 III. — Madrigal trist
344 IV. — Prevenitorul
345 V. — Rebelul
346 VI. — Departe
347 VII. — Reculegere
348 VIII. — Abisul
349 IX. — Plânsul unui Icar
ALTE POEME
353 I. — Lui Théodore de Banville
354 II. — Pipa păcii
359 III. — Rugăciunea unui păgân
360 IV. — Capacul
Casa de Editură Max Blecher
Bistrița, str. Mihai Eminescu, nr. 3, sc. A, ap. 9
tel. 0720 593 388 / 0765 257 097
e-mail: casadeeditura@maxblecher.ro
http://maxblecher.ro/

Baudelaire - Florile Răului

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Baudelaire - Florile Răului

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Florile răului, Epavele, Noile flori ale răului și Alte poeme

Editor: Claudiu Komartin

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

I. Gautier, Théophile (pref.)

Traducere, tabel cronologic și note

Prima dată l-am întâlnit pe Baudelaire pe la mijlocul lui 1849

mobile, ironice și pline de voluptate, întocmai ca buzele personajelor

exotică și ceva ca un parfum îndepărtat al ținuturilor mai îndrăgite de

ceasornic un elefant aurit, harnașat ca elefanții lui Porus la luptă de

inventivitatea cuvintelor și a frazelor și tot felul de expresii, plăcut

Aproape de fereastră, femeia cu șarpele (nu se cuvine să-i dezvălui

Dacă insist asupra acestor detalii nu este pentru a-mi sublinia –

Charles Baudelaire s-a născut pe 21 aprilie 1821, pe strada

XVIII-lea pe care moravurile prețios de necivilizate ale erei republicane

Idee, atunci când o ții, derutată și palpitând, pe genunchiul învingător,

Insula Mauritius, Insula Bourbon, Madagascarul, poate Ceylonul,

Mai multe piese care figurează în Florile răului fuseseră compuse

a luat locul vieții firești și le-a creat oamenilor necesități necunoscute.

calamburul, atunci când traversează această bâlbâială pedantescă, nu

dezgust decât el față de turpitudinile sufletului și hidoșeniile corpului.

Cu asemenea idei, este evident că Baudelaire se pronunța pentru

E vorba de Victor Hugo.

scop decât pe ea însăși; nu poate avea niciun altul și niciun poem nu va

lacrimi nu sunt dovada unui exces de bucurie, ci sunt mai degrabă

Deși puțini poeți au avut o originalitate și o inspirație izbucnind

femeia de starea sa naturală i se părea o invenție fericită. Asemenea

momentul când își compunea comediile, își încuia preceptele cu șase

tânără fată, Poetul nu este asemenea soarelui, care pătrunde de unul

otrăvuri. Am citit adesea poeziile lui Baudelaire și n-am căzut mort,

un miros acru de sare englezească și de oțet, un puternic antidot al

Paolo Veronese, formând ceva ca un fel de semnătură. Trebuie să mai

Femeie frumoasă, orgolioasă, perversă și libertină.

sufletului viciile corpului. Ele sunt sfidătoare, glaciale, pline de

obicei de mici dimensiuni, sunt elaborate cu o deosebită minuțiozitate.

și religios în trecerea lui pe pământ? Ar fi romanesc să o presupunem,

desăvârșită, despre flacăra întunecată a cavernelor infernale.

tăceri ca de eternitate se înalță, luminate de propriul lor foc, palate,

disputată penibil cu Muntele de Pietate și gata să părăsească degetul

Chestiunea metricii, disprețuită de toți cei care nu posedă

că poezia nu se reduce la meșteșug, dar nu cred câtuși de puțin că,

despre conversația pe care am purtat-o. E de ținut minte că venise să-mi

stânjenitoare, să nu scrii sonete deloc. Italienii și poeții Pleiadei sunt

consideră, ca Stendhal, că versul constituie o formă copilărească, bună

de luxurie și visează în singurătate, abandonată până și de viermi,

ideile americane despre progres, perfectibilitate, instituții democratice

influențat cu siguranță pe Baudelaire, traducătorul său, mai cu seamă

Istoriile extraordinare, Aventurile lui Arthur Gordon Pym,

cufărul plin de diamante, bijuterii, ceasuri, lănțișoare de aur, uncii,

să-l încânte pe Baudelaire, tocmai prin maladia talentului său, atât

care nu trebuie atașat sub niciun pretext.

Guyz exprima, făcându-se aprobat de un Brummel, formele înalte

reproșa lipsa demnității clasice”.

mi-ar fi făcut vreun rău fizic, ci pentru că scriitorul adevărat nu are

particulară a individului, ducând-o până la gradul cel mai înalt. Ceea

și corporală, să nu ai în ziua acea nici griji și nici datorii, nici ore

rezista efectelor nocive ale drogului perfid, el trebuie să se gândească

uzura mormântului. Tu, numai tu singur îi dăruiești omului aceste

marilor ape, o voce misterioasă strigă aceste cuvinte care dominau

terifiat de modurile de viață, de uzanțe, de o repugnanță absolută, de

Quincey, aceleași pe care le adresa tuturor celor care vor să cucerească

artificiale, Saloane și articolele de critică, Charles Baudelaire lasă și o

școlii primitive flamande.

corectă despre aceste compoziții: tablouri, medalioane, basoreliefuri,