TRAGEDIAN FĂRĂ VOIE

(VIAŢĂ DE VILEGIATURIST)

farsă într-un act

Personajele:

IVAN IVANOVICI TOLKACIOV – tată de familie

ALEKSEI ALEKSEEVICI MURAŞKIN – prietenul lui

Acţiunea se petrece la Petersburg, în casa lui Muraşkin.

Biroul lui Muraşkin: scaune şi fotolii tapisate. Muraşkin stă la biroul lui. Intră Tolkaciov, care ţine într-o

mână un glob de lampă, de sticlă, în cealaltă mână o bicicletă de jucărie, trei cutii de pălării, un balot

mare cu haine, un coş cu sticle de bere şi multe alte pacheţele… Îşi roteşte privirea prin cameră, năucit

şi, frânt de atâta povară, cade pe divan.

MURAŞKIN: Bună ziua, Ivan Ivanâci! Ce bine-mi pare că te văd! De unde vii?

TOLKACIOV (cu răsuflarea tăiată): Dragul meu! Scumpul meu… Trebuie să te rog ceva… Te

implor…dă-mi un revolver până mâine… Fii un adevărat prieten!

MURAŞKIN: Ce să faci cu revolverul?

TOLKACIOV: Am nevoie… Oh Dumnezeule!... Dă-mi, te rog, puţină apǎ!... Repede… apă… Am

nevoie… La noapte va trebui să trec printr-o pădure întunecoasă. Cine ştie ce mi se poate întâmpla!... Fii

bun şi dă-mi un revolver!

MURAŞKIN: Minţi, Ivan Ivanâci! Ce pădure? Nu cumva ţi-ai pus în gând cine ştie ce? Ţi se citeşte pe

faţă că plănuieşti ceva. Ce-i cu tine? Ţi-e rău?

1
TOLKACIOV: Stai, lasă-mă să-mi vin in fire… Ah măiculiţă! Sunt obosit ca un câine. Uite, parcă din

creştet şi până-n tălpi m-ar tăia cineva în bucăţele. Nu mai pot îndura! În numele prieteniei noastre, nu mă

mai întreba nimic, nu-mi cere amănunte…dă-mi revolverul! Te implor!

MURAŞKIN: Ei, hai, lasă, Ivan Ivanâci, ce înseamnă slăbiciunea asta? Un tată de familie, un consilier de

stat! Mai mare ruşinea!

TOLKACIOV: Eu, tată de familie? Sunt un martir, o vită de povară, un negru, un sclav, un netrebnic,

care nu ştiu ce asteaptă de nu-şi pune capăt zilelor! Sunt o cârpă, un imbecil, un idiot! Pentru ce trăiesc?

Pentru ce? (Sare în picioare) Spune şi tu! Pentru ce trăiesc? La ce foloseşte şirul ăsta neîntrerupt de

suferinţe fizice si morale? Înţeleg să fiu martirul unei idei, da! Dar sǎ fiu martirul a dracu’ ştie ce, al

fustelor şi al globurilor de lampă, asta nu! Mulţumesc! Nu, nu, nu! Sunt sătul! Sătul până peste cap!

MURAŞKIN: Nu ţipa! Te aud vecinii!

TOLKACIOV: N-au decât să mă audă! Puţin îmi pasă! Nu-mi dai revolverul? Bine. O să-mi dea

altcineva! Dar pe lumea asta nu mai am ce căuta! M-am hotărât!

MURAŞKIN: Stai binişor… Mi-ai rupt un nasture. Fii calm. Totuşi nu reuşesc să înţeleg de ce eşti atât de

nemulţumit de viaţă?

TOLKACIOV: De ce? Mă întrebi de ce? Ei bine, am să-ţi spun îndată! Ascultă-mă! Poate că dacă am să-

ţi spun ţie, am să mă simt mai uşurat sufleteşte. Să ne aşezăm… Ei, ascultă!... Of, măiculiţă!... Of,

măiculiţă mă înăbuş!... Să luăm, de pildă, chiar ziua de azi! După cum ştii, de la zece până la patru, trebuie

să mă spetesc la birou. Căldură, zăpuşeală, muşte, frate dragă, şi-un haos de neîndurat! Secretarul e-n

concediu, Hrapov a plecat să se-nsoare, ceilalţi funcţionăraşi au căpiat cu plecările în vilegiatură, cu

amorurile, cu spectacolele de amatori. Toţi sunt adormiţi, morţi de oboseală, sleiţi de chefuri, aşa că nu-i

chip să te înţelegi cu ei… Funcţia de secretar o îndeplineşte un individ surd de urechea stângă şi

îndrăgostit…. Publicul e năucit, toţi sunt zoriţi, aleargă, se înfurie, ameninţă – e o harababură şi-un haos,

2
de-ţi vine să-ţi smulgi părul din cap! E o zăpăceală şi o aiureală de nedescris… Iar munca e un chin! Tot

aia şi tot aia… Informaţii şi relaţii! Relaţii şi informaţii! E monoton, ca o ploaie de toamnă! Înţelegi? Simţi

că-ţi ies ochii!... Dă-mi puţină apă... Ieşi din instituţie frânt, sleit de puteri, ai vrea să te duci să mănânci, să

te culci!... Dar nu! Nu uita că eşti vilegiaturist, adică un rob, un nimic, o cârpă, o jucărie, şi că trebuie să

alergi, ca un hamal, să faci comisioane. La noi s-a împământenit un obicei: dacă un vilegiaturist pleacă la

oraş, orice netot – fără să mai vorbim de propria lui nevastă – se crede îndrituit să-i dea o seamă de

comisioane. Uite, mie, de pildă: nevasta îmi cere să trec pe la croitoreasă, s-o dojenesc pentru că rochia e

prea largă la corsaj şi strâmtă în umeri!... Sonicika vrea să-i schimb pantofii…cumnată-mea, să-i cumpăr

de 20 copeici mătase purpurie, la fel cu mostra, şi trei metri de şiret… Ehei! Stai să-ţi citesc îndată lista…

(Scoate din buzunar o listă şi citeşte) Un glob de lampă; 1 funt de salam afumat; de 5 copeici cuişoare şi

scorţişoară; ulei de ricin pentru Mişa; 10 funturi de zahăr tos; să iau de acasă ligheanul de aramă pentru

fiert dulceaţă şi o piuliţă pentru pisat zahărul; acid fenic şi praf insecticid; de 10 copeici pudră; 20 sticle cu

bere; esenţă de oţet şi…un corset nr. 82 pentru m-lle Chanseau. Uf!... Să iau de acasă pardesiul şi galoşii

lui Mişa!... Toate astea au fost comisioane pentru nevastă şi rude. Şi acum, ascultă comisioanele din partea

simpaticilor vecini şi cunoscuţi, dracu’ să-i ia! Mâine, Vlasinii serbează onomastica lui Volodia. Trebuie,

aşadar, să-i cumpăr o bicicletă; doamna locotenent-colonel Vihrina e însărcinată şi cu ocazia asta trebuie

să trec zilnic pe la moaşă şi s-o poftesc să vină etc. etc. Am în buzunar cinci liste cu comisioane şi toată

batista e numai noduri. În felul ăsta, dragul meu, în intervalul de timp când ies de la birou şi până la

plecarea trenului, trebuie s-alerg ca un câine, cu limba scoasă, prin tot oraşu’… Lua-o-ar dracu’ de viaţă!

Alerg de la prăvălie la farmacie, de la farmacie la croitoreasă; de la croitoreasă la mezelărie şi iar la

farmacie… Aici te poticneşti, colo îţi pierzi nişte bani, într-alt loc uiţi să plăteşti şi patronu’ aleargă după

tine şi-ţi face scandal... într-alt loc, calci pe trena unei doamne…ptiu! După gimnastica asta, abia mai

răsufli şi, obosit, toată noaptea îţi troznesc oasele şi nu visezi altceva decât crocodili. Când ai terminat

3
comisioanele şi ai făcut cumpărăturile, te întrebi unde să pui atâta calabalâc?... De pildă: cum ai să

împachetezi la un loc piuliţa grea de aramă cu pisălogul şi globul de lampă? Acidul fenic şi ceaiul? Ce faci

cu sticlele de bere şi cu bicicleta? O muncă de ocnaş, o problemă, un adevărat rebus! Oricât ţi-ai bate

capu’, oricum ai întoarce-o, întotdeauna termini prin a sparge sau a vărsa ceva… Când ai ajuns la gară şi

te urci în tren, trebuie să stai cu picioarele depărtate, cu braţele desfăcute, sprijinind cu bărbia un pachet,

încărcat cu boccele, cutiuţe şi tot felu’ de porcării… Iar când se pune trenu’ în mişcare, călătorii încep să-

ţi arunce bagajele în toate părţile, fiindcă ai ocupat cu nimicurile tale locurile altora. Ţipă, cheamă

conductorul, ameninţă să mă dea jos la prima staţie; şi ce pot să fac? Stau locului ţeapăn şi clipesc din

ochi, ca un măgar ciomăgit! Stai, că nu s-a terminat!... Uite-mă şi-acasă, la vilă… S-ar cădea, după toată

oboseala zilei, să mănânc, să beau şi să trag un pui de somn – nu-i aşa? Dar nu! Prima care mă pândeşte şi

mă ia în primire e nevastă-mea! De-abia apuc să sorb două linguri de supă, că nevasta mă şi înhaţă – nu

vreau, oare, să merg cu ea la un spectacol dat de amatori sau la dans? Nici vorbă că nu te poţi împotrivi.

Eşti soţ şi cuvântul “soţ”, în înţelesul pe care-l dau vilegiaturiştii, înseamnă animal care nu cuvântă, pe

care poţi să-l înhami şi să-l încarci când şi cât îţi pofteşte inima, fără să te temi de intervenţia societăţii

pentru protecţia animalelor. Te supui, mergi şi holbezi ochii la vreun “Scandal într-o familie aleasă” sau la

vreo “Motia”. Aplauzi la ordinul nevestei şi te perpeleşti, te perpeleşti, te perpeleşti, aşteptând, dintr-o

clipă în alta, să te lovească damblaua. La dans, trebuie să admiri perechile care ţopăie şi să cauţi cavaleri

pentru nevastă-ta…şi, dacă nu-s cavaleri, trebuie, vrei nu vrei, să dansezi tu cadrilul! Când te întorci acasă,

după miezul nopţii, nu mai eşti om, ci mai degrabă o mortăciune! Dar…iată că-n cele din urmă îţi atingi

ţinta, ajungi să te dezbraci şi să te întinzi în pat. Foarte bine. Doar să închizi ochii şi să dormi… Te simţi

atât de bine, e-atâta poezie, atâta linişte, înţelegi? În odaia de-alături, copiii nu ţipă…nevastă-ta nu-i lângă

tine, conştiinţa ţi-e împăcată, mai bine de-aşa nici că se poate! Eşti gata s-adormi…când, deodată, auzi:

bzz!.. Ţânţarii! (Sare în picioare) Ţânţarii! Plăgile Egiptului, inchiziţia! Bâzâie tânguitor, trist, de parcă ţi-

4
ar cere iertare…dar când te pişcă, nemernicule, te scarpini pe urmă un ceas! Începi să fumezi, să-i omori,

te vâri cu capu’ sub plapumă… În zadar! În cele din urmă, te resemnezi şi te laşi pradă lor…devoraţi-mă,

blestemaţilor! N-apuci bine să te obişnuieşti cu ţânţarii, că un alt supliciu se abate asupra ta: în salon,

nevastă-ta începe să exerseze romanţe cu tenorii ei… Ziua dorm, iar noaptea fac repetiţii pentru concertele

de amatori. Dumnezeule! Tenorii ăştia sunt o pacoste de o mie de ori mai grozavă decât ţânţarii… (Cântă)

“Nu-mi spune că tinereţea te-a pierdut…”, “Fermecat stau iar în faţa ta…” Ah! Ticăloşii! Sufletul mi l-au

scos! Ca să nu-i aud, recurg la o şmecherie: încep să mă bat cu un deget pe tâmplă, lângă ureche! Şi aşa

continui să mă lovesc până la patru dimineaţa, când nevastă-mea şi tenorii se hotărăsc să termine. Oh! Te

rog, mai dă-mi puţină apă, prietene!... Nu mai pot… Şi-aşa, nedormit, te scoli la şase dimineaţa şi alergi la

gară să prinzi trenu’… Te grăbeşti, o iei la fugă, ţi-e frică să nu întârzii… şi alergi prin noroi, prin ceaţă şi

frig! Brrr! Şi când ajungi la slujbă, reîncepi aceeaşi muzică… Chiar aşa, măi frate. O viaţă ticǎloasă ca

asta, dragul meu, n-o doresc nici duşmanilor mei! Pricepi? M-am îmbolnăvit! Sufăr de năduf, am arsuri,

mereu mi-e frică de ceva, stomacul nu mai mistuie, văd ca prin ceaţă…Mă crezi? Am ajuns neurastenic…

(Se uită în jur) Da’ asta să rămână între noi… Vreau să mă consulte Ceciott sau Merjeevski 1. Simt în mine

ceva diabolic. Uite, în clipele de disperare, când mă pişcă ţânţarii sau când cântă tenorii, deodată vederea

mi se tulbură, sar din pat, alerg ca un nebun prin toată casa şi strig: “Vreau sânge, sânge!” Şi într-adevăr,

în clipa aia, am o poftă nebună să spintec pe cineva cu un cuţit sau să-l pocnesc cu un scaun în cap! Uite

unde te poate aduce viaţa de vilegiaturist! Şi nimănui nu-i e milă, nimeni nu mă compătimeşte, ca şi cum

ar fi firesc să mă zbat în halul asta! Ba mai şi râd de mine! Dar sunt şi eu o vietate, înţelege-mă, vreau să

trăiesc! Ăsta nu-i un vodevil, ci o tragedie! Ascultă-mă! Dacă nu vrei să-mi dai revolverul, cel puţin

înţelege-mă!

MURAŞKIN: Te înţeleg!

1
Celebri psihiatri ruşi

5
TOLKACIOV: Văd eu cum mă înţelegi… Adio!.. Acu’ mă duc să cumpăr sardele şi salam…apoi praf de

dinţi…şi la gară.

MURAŞKIN: În ce loc îţi faci vilegiatura?

TOLKACIOV: La “Pârâiaşul mort”.

MURAŞKIN (vesel): Nu mai spune! Ascultă! N-o cunoşti cumva pe Olga Pavlovna Finberg?

TOLKACIOV: Cum să nu! Suntem în vizită!

MURAŞKIN: Aşa? Uite ce întâmplare fericită! Ce bine-mi pare, ce drăguţ din partea ta…

TOLKACIOV: Ce anume?

MURAŞKIN: Dragul meu, scumpul meu, nu poţi să-mi faci un mic serviciu? Dovedeşte-mi că mi-eşti

bun prieten! Ei hai, dă-mi cuvântul tău că-mi faci acest serviciu!

TOLKACIOV: Ce anume?

MURAŞKIN: Un serviciu prietenesc. Te rog, dragul meu! În primul rând, salut-o din partea mea pe Olga

Pavlovna Finberg şi spune-i că sunt bine sănătos şi ca-i sărut mâna. În al doilea rând, te rog, du-i un

flecuşteţ!.. M-a rugat să-i cumpăr o maşinuţă de cusut, din acelea de mână! Da’ n-am cu cine să i-o

trimit… Du-i-o, dragule! Şi, pentru că tot te duci acolo, ia şi colivia asta cu canari… Numai să fii atent, să

nu i se rupă uşiţa… De ce te uiti aşa la mine?

TOLKACIOV: Maşina de cusut… Colivia cu canari…cintezoi…

MURAŞKIN: Ce-i cu tine, Ivan Ivanâci? Ce te-ai înroşit aşa la faţă?

TOLKACIOV (izbind cu piciorul în duşumea): Dă-mi încoace maşina! Unde-i colivia? Aşează-te şi tu

călare! Devoraţi-mă! Rupeţi-mă în bucăţi! Terminaţi-mă!... (Strângând pumnii) Vreau sânge! Sânge!

Sânge!

MURAŞKIN: Ai înebunit!

TOLKACIOV (apropiindu-se de el): Vreau sânge! Sânge!

6
MURAŞKIN (speriat): A înebunit! (Strigă) Petruşka! Maria! Unde sunteţi? Ajutor! Lume, ajutor! Ajutor!

TOLKACIOV (urmărindu-l prin cameră): Vreau sânge! Sânge!

Cortina

(A.P. Cehov)