SINGURA OSÂNDIRE ÎNGĂDUITĂ – Arhimandrit Serafim 

Alexiev

Posted by traditiaortodoxa pe iunie 27, 2007

Satana cel mai cu osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor
fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte; nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar
fi de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă unei false virtuţi a
osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca
mărginire şi obscurantism.

Sfânta Biserică, prin puterea dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Sfinţii
Apostoli, dă dreptul de a osândi numai pe o categorie de oameni – ereticii, cei ce
deformează credinţa ortodoxă. Conform convingerii de nezdruncinat a luminaţilor şi
plini de har Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, ereticii sunt cei mai rafinaţi slujitori ai
satanei. Pentru că ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc către diavol; par a se prezenta cu Biblia
în mână, dar ne aruncă în iad; zic că ne cheamă la mântuire, dar ne duc la pierzare.

Numai Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Sa Biserică, a făurit minunatul drum către mântuire al
omului, prin harica lui unire cu Dumnezeu. Dogmele şi canoanele aşezate de către Sfânta Biserică Ortodoxă
sunt semne păzitoare pe acest unic drum mântuitor, semne care ne feresc de abaterile către stânga, ca şi către
dreapta. Dogmele nu sunt scolastică înzorzonată şi stearpă. În ele se află chipul marii taine a planului
providenţei lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc, săvârşit o dată pentru totdeauna prin întruparea
Cuvântului lui Dumnezeu – cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Eresul este însă deformarea sfintelor
dogme, hulă împotriva adevărului. După cuvintele cunoscutului nevoitor de odinioară, Avva Agaton eresul
este „înstrăinare de Dumnezeu. Ereticul se rupe (se desparte) de Cel viu, adevăratul Dumnezeu, şi se alipeşte
diavolului şi îngerilor lui căzuţi. Iar cel ce se desparte de Hristos deja nu mai este cu Dumnezeu, de la Care
ar putea să ceară iertarea greşelilor sale, ci în toate privinţele e pierdut.” Stricătorii adevăratei credinţe s-au
abătut de la drumul mântuirii şi au pierdut milioane de suflete de oameni. Pentru aceasta, nu altceva, ci
dragostea către adevărul dumnezeiesc şi iubirea către aproapele sunt pricina urii eresului şi a osândirii lui în
mod categoric.

Iată de ce Domnul nostru Iisus Hristos, ocrotind pe credincioşii lui ucenici de stricătorii credinţei, i-a
avertizat: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: Eu sunt Hristos,
şi pe mulţi îi vor amăgi (Mt. 24, 4-5). Nu mergeţi după ei (Luca 21, 8). Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care
vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). El, Bunul, dar şi întru tot Dreptul, a
numit pe învăţătorii cei mincinoşi lupi răpitori, pui de viperă (Mt. 12, 34) şi a sfătuit pe ucenicii săi să se
păzească de aluatul fariseilor şi saducheilor (Mt. 16, 6), adică de învăţătura fariseilor şi saducheilor (Mt. 16,
12). Mântuitorul neîncetat a demascat pe toţi stricătorii adevărului şi, în acest fel, a ocrotit de molima
învăţăturilor lor pe mărturisitorii adevăratei credinţe întru El. În toate acestea, Mântuitorul nostru a arătat cât
de importantă este unitatea de gândire a credincioşilor, strânşi în staulul adevărului (Ioan 17, 9, 11, 20). Ca
toţi să fie una! (Ioan 17, 21) – aşa S-a rugat Iisus Hristos în rugăciunea Sa Arhierească. Ca toţi să fie una, dar
una întru Adevăr, ci nu întru greşeală! El nu a îngăduit ca în acest adevăr dumnezeiesc să se amestece
minciuna, pentru că minciuna şi credinţa greşită – aceşti copii ai diavolului – dezbină. Pe iudeii care nu
credeau întru El, El i-a numit copii ai diavolului, şi chiar pe diavol – tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Pentru

1
aceasta, cu sabia de foc a adevărului, Domnul a tăiat şi a azvârlit orice putreziciune cât mai departe de
învăţătura Sa sănătoasă şi mântuitoare. În această idee Hristos a spus cunoscutele cuvinte: „Vi se pare că am
venit să dau pace pe pământ, vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi
dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului, şi fiul împotriva
tatălui, mama împotriva fiicei, şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva
soacrei (Luca 12, 51-53)”. Şi această despărţire se impune pentru a nu se amesteca Adevărul cu minciuna,
căci adevărul este mântuitor numai când este despărţit de rătăcire.

La rândul lor, Sfinţii Apostoli au urmat exemplul Mântuitorului Iisus Hristos. În ciuda faptului că ei
cunoşteau marea valoare a dragostei, au fost foarte aspri cu călcătorii dreptăţii şi cu ereticii fanatici,
numindu-i fiii diavolului (Fapte 13,10), câini şi lucrători răi (Filip. 3, 2), oprind pe creştini să-i primească în
casele lor şi chiar să le dea bineţe (2 Ioan 1, 10-11) şi îmbrăcându-i cu toată ascultarea: „Dacă vă
propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema” (Galateni 1, 9). Noi trebuie să ne aducem
aminte că sunt învăţături şi descoperiri la care Cuvântul lui Dumnezeu opreşte să se creadă (Apoc. 2, 15).
Sunt comunităţi religioase pe care, chiar Dumnezeu, dintru început, le-a numit ca fiind adunări ale satanei
(Apoc. 2, 9).

Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca fiind duşmani ai
adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de învăţătura sănătoasă ortodoxă şi fiind
luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi
ferindu-i mai înainte de ele pe creştinii drept-slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat
osândirea aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea eresurilor.
Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se înţelege că ei se purtau cu blândeţe şi
cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni eretici care s-au înşelat fără voia lor, dar erau fără cruţare
către îndârjiţii stricători ai credinţei.

Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă în a păzi curăţenia
ortodoxiei în mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun frate că vorbea chiar puţin în
neconcordanţă cu dumnezeieştile dogme, îndată îl izgonea din mănăstire. Iar plăcuţii lui Dumnezeu: Sfântul
Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul
Axentie, Sfântul Ioan cel Tăcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi
i-au îndepărtat de la ei, după cum este povestit cu de-amănuntul în vieţile lor. Unii dintre ei, precum: Sfântul
Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al Ciprului, Sfântul Amfilohie, Sfântul Chirii
al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul Constantinopolului, Preacuviosul Teodosie cel Mare şi mulţi alţii,
cu asprime au demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea
învăţătura eretică „muşcătură de şarpe”. Sfântul Policarp, când a venit la el ereticul Marcion spunându-i:
„Mă cunoşti cine sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu eşti primul născut al diavolului.”

În viata Sfântului Petru Mitropolit al Kievului se povesteşte că el se evidenţia prin marea dragoste către
vrăjmaşii săi. Odată, de pildă, el cu mărinimie de suflet l-a iertat întru totul pe răul său vrăjmaş, episcopul
Andrei de Tver, care a dorit să-l dea jos de pe scaunul arhieresc, clevetindu-l şi născocind diferite calomnii
împotriva lui. La judecata organizată în scopul stabilirii vinei Prea Sfinţitului, a ieşit la iveală nu numai
nevinovăţia sa, dar şi răutatea şi viclenia episcopului Andrei. Sfântul Petru putea să ceară pedepsirea

2
clevetitorului, dar, în loc să se răzbune, el l-a iertat. Însă, când împotriva lui, mai târziu, s-a ridicat un eretic,
târând cu pierzătoarea sa învăţătură pe credincioşi, Sfântul Petru nu a pregetat să se ridice împotriva
vrăjmaşului dreptei credinţe şi să-l blesteme şi, astfel, ereticul a pierit.

Foarte caracteristică şi de adâncă învăţătură în fineţea ei, în despărţirea osândirii îngăduite şi neîngăduite,
este următoarea povestire:

Un pustnic a văzut pe un oarecare frate păcătuind şi a început să plângă. „Vai mie! – zicea el -, fratele meu
greşeşte astăzi, iar mâine voi greşi eu!” După aceasta, întorcându-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice
greşeală va cădea de faţă cu tine vreun frate şi cât de grea ar fi ea, să nu-l osândeşti, ci trebuie să fii
încredinţat că tu greşeşti mai mult decât el, chiar dacă el ar fi mirean. Abatere de la această pravilă poţi să
faci doar când se întâmplă să auzi pe cineva hulind pe Dumnezeu ori vorbind vreo erezie.”

Sfânta Biserică Ortodoxă a făcut, în Sfintele Sinoade a toată lumea, tocmai acest lucru – a osândit eresurile
cele hulitoare de Dumnezeu şi a păzit mai dinainte pe copiii săi de influenţa lor pierzătoare. Această osândire
a exprimat-o în pronunţarea anatemei (despărţirea de biserică) împotriva acelora care nu s-au pocăit de
eresul lor. Cu aceasta, Biserica a săvârşit un măreţ şi plăcut act – a păzit până astăzi în curăţia ei dreapta
credinţă dată nouă de către Domnul nostru Iisus Hristos şi de către Sfinţii Apostoli.

De aici este limpede că vorbele lui Hristos Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! nu înseamnă să admitem
stricarea dreptei noastre credinţe de către eretici. Aceste cuvinte ne îndeamnă să nu osândim pe aproapele
nostru pentru păcatele şi slăbiciunile lui fireşti.

VICLENIILE DIAVOLEŞTI

Toate acestea ar fi fost foarte limpezi pentru ucenicii lui Hristos dacă n-ar fi existat un perfid şi viclean ce se
ascunde sub pojghiţa evenimentelor, potrivnic adevărului dumnezeiesc – diavolul. El a reuşit să întoarcă
aproape toate lucrurile cu capul în jos în lume, făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute,
iar cea mai mare strădanie a lui este îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată. Trebuie să recunoaştem
că succesele sale în privinţa aceasta sunt foarte însemnate. Lumea aşa de mult s-a deprins cu unele păcate,
încât aproape i se par că nu sunt virtuţi, şi aşa s-a îndepărtat de unele adevăruri ale revelaţiei dumnezeieşti,
încât le priveşte ca rătăciri.

Să privim, din acest punct de vedere, obiectul cercetării noastre – osândirea aproapelui. Satana cel mai cu
osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte;
nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar fi de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă
unei false virtuţi a osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca
mărginire şi obscurantism.

Nu aţi întâlnit oameni care socoteau osândirea viciilor şi păcatelor lumeşti ca pe ceva de laudă? Ei spun că,
osândind pe alţii, arată râvnă pentru bine, se luptă împotriva viciului şi demască păcatul. Astfel, când cu
răutate critică pe alţii pentru slăbiciunile lor omeneşti, lucru pe care îl fac, de obicei, când cei osândiţi nu
sunt de faţă, ei se laudă în faţa celor ce-i ascultă cu aparenta lor „iubire de adevăr” şi „râvnă pentru bine”.
Călcând porunca limpede şi categorică a lui Hristos: nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi, ei gândesc că
împlinesc o anume datorie sfântă şi că aduc slujire lui Dumnezeu (Ioan 16, 2). În realitate, ei au fost înşelaţi

3
de către cel rău, săvârşesc întunecata lui voie şi înmulţesc, prin osândire, păcatele în lume, păgubindu-se pe
ei înşişi, smintind pe cei ce îi ascultă şi învrăjbind pe cei osândiţi de ei. Si, cu acestea, se împlinesc planurile
satanei de răspândire a răului în lume.

Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă întunecatele ţeluri ale
celui rău, de pierdere a cât mai multor suflete posibile în lume. Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi îi
slujesc în planurile lui pierzătoare. Prin crearea a tot mai multe şi mai multe eresuri şi secte, ei despart pe
creştini, semănând neghina rătăcirii printre sămânţa cea bună a adevărului, despărţind credincioşii de Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, lipsindu-i de harul mântuirii.

Satana a reuşit mult în această privinţă. Printre creştinii moderni, el sădeşte convingerea că adevărata
biserică, întemeiată de Iisus Hristos, nu mai există – gând, se înţelege de la sine, şi neadevărat, şi pierzător,
pentru că distruge credinţa în făgăduinţa Mântuitorului, Care spune că biserica întemeiată de El nu va fi
biruită nici de porţile iadului (Matei 16, 18) şi va rămâne stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15) până la
sfârşitul veacurilor. Mai apoi, puterea întunericului ne inspiră că, nemaifiind deja biserica cea adevărată,
există numai ramuri din ea, gând la fel de neadevărat, pentru că nu pot să existe ramuri fără trunchi. Si, mai
departe, cel rău inspiră că de acum încolo, prin unirea diferitelor confesiuni creştine, se va forma noua
biserică a dragostei. Dar scopul ei secret este să îngroape în această nouă biserică Adevărul şi, împreună cu
el, şi dragostea, pentru că nu poate dragostea să înflorească pe terenul neadevărului şi al rătăcirii.

Aceste rezultate triste ale necredinţei împotriva sfintei şi dreptei noastre credinţe sunt o urmare a influentelor
moderne, care susţin că nu trebuie să osândim eresurile. Încercaţi, în mijlocul unei astfel de societăţi
contemporane, să vă apăraţi ideea că Iisus Hristos a întemeiat nu mai multe biserici, ci numai una, că nu
toate confesiunile existente astăzi prin certurile ivite între ele sunt credincioase revelaţiei adevărului
dumnezeiesc, că trebuie să fie o biserică adevărată, pentru că este adevărată şi neschimbată făgăduinţa lui
Hristos de întemeiere a bisericii nebiruite. Încercaţi să arătaţi că unitatea bisericii ortodoxe răspunde
condiţiei de biserica cea adevărată a lui Hristos, pentru că a păzit nealterată credinţa transmisă nouă de Iisus
Hristos şi de Sfinţii Apostoli, pentru că a păstrat neîntrerupt continuitatea apostolică şi pentru că transmite în
deplinătate, prin Sfintele Taine, harul dumnezeiesc care este necesar mântuirii noastre. Încercaţi să spuneţi
că alte confesiuni s-au îndepărtat, mai mult sau mai puţin, de Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus
Hristos prin eliminarea unor adevăruri esenţiale ori prin adăugarea de învăţături născocite de oameni.
Încercaţi să apăraţi în acest fel, în zilele noastre, Sfânta Ortodoxie, aşa cum au apărat-o Sfinţii Părinţi şi
Sfintele Sinoade, şi vă veţi confrunta ori cu o deplină neînţelegere din partea multora, ori cu o furtună de
riposte. Veţi auzi, de exemplu, următoarele cuvinte: „Oare Tolstoi, îndepărtat de Biserica Ortodoxă, nu e un
bun creştin? Oare Dănov [1], care ne învaţă să nu omorâm animale, nu este un profesor înţelept? Oare printre
adventişti, teozofi, penticostali şi alţi sectanţi, nu sunt oameni minunaţi? Nu osândiţi eresurile! Nu avem
dreptul să osândim”…

Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe eretici se ocupă neîncetat
în viata lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor fireşti ale celor care nu le sunt prieteni,
denunţându-i şi ponegrindu-i când nu sunt de faţă. Când susţin că noi nu avem dreptul să osândim pe eretici,
ei spun că trebuie să ne conducem după legea dragostei către toţi oamenii. Dar când osândim pe aproapele
nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu ne mai conducem după principiul dragostei? Sau, tocmai pe dos,

4
anume atunci călcăm orice dragoste? Erezia, pe care Sfânta Biserică o osândeşte ca pe ceva pierzător, ei,
inspiraţi de diavol, o apără ca pe un lucru neofensator. Şi acolo unde Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii
Părinţi opresc osândirea, ei mai pe îndelete osândesc.

Prin acest mijloc, în întunecatele scopuri ale satanei se realizează două câştiguri: prin chemarea de a nu
osândi eresurile, molima lor se întinde, spre pierzarea multora, iar prin încurajarea criticării şi osândirii
neputinţelor aproapelui, când el nu este de faţă, se încolţesc bârfele, pârele, răutăţile, ura, bănuielile, jignirile,
dezbinările, duşmăniile şi multe alte asemenea rele, spre pieirea multora.

Creştinul înţelept trebuie să ştie unde poate să osândească şi unde nu trebuie să facă aceasta.

Arhimandrit Serafim Alexiev – Cea mai scurtă cale către rai; nu judeca şi nu vei fi judecat.

Notă:

[1] Iniţiator al unei mişcări pseudoreligioase în Occident şi a cărui învăţătură este o sinteză de orientalism,
teozofie, creştinism etc. De origine bulgară, a trăit în sec. al XX-lea (n. tr.).

5
6
Să respingem hotărât ecumenismul și să nu avem nicio comuniune cu adepții lui!
March 19, 2019 Redactor Editorial, Întrebări și răspunsuri la diferite probleme 3

„Trebuie să purcedem la o respingere hotărâtă a ecumenismului și nu trebuie să avem nicio comuniune cu adepții lui.
Calea noastră nu este și a lor. Trebuie să spunem acest lucru cu hotărâre și să îl arătăm prin faptele noastre. Vine spre noi
o epocă a adevăratei mărturisiri de credință, e epocă în care probabil vom rămâne singuri și prigoniți.
Datorită faptului că toate Bisericile Ortodoxe locale au intrat deja în rândurile „Consiliului Mondial al bisericilor” și prin
aceasta au trădat Ortodoxia, a venit vremea deplinei noastre îngrădiri (de ecumenism – n.trad.).
Nu putem și nu trebuie să avem nicio comuniune cu apostații adevăratei Ortodoxii și trebuie să fim pregătiți, dacă va fi
necesar, să ne retragem în „catacombe.” Postura noastră de luptători și mărturisitori ai adevărului curat și neprihănit al lui
Hristos ne conferă o mare responsabilitate, mai mult decât oricând altcândva în trecut.
Trebuie să ne amintim întotdeauna faptul că un păstor adevărat al adevăratei Biserici a lui Hristos nu poate niciodată și nu
trebuie să aibă niciun alt interes decât acela al râvnei curate pentru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea turmei lui –
numai spre aceasta trebuie să se concentreze toate gândurile lui, toate simțămintele și acțiunile sale, întotdeauna.”

(fragment dintr-un text al Arhiepiscopului Averchie Taușev, scris în anul 1969)

Sfântul Ioan Maximovici cu Arhiepiscopul Averchie

Sursa – https://synaksiorthodoxon.blogspot.com/2019/01/blog-post_12.html
traducere din limba greacă de
pr. Ciprian Staicu
sursa: prieteniisfantuluiefrem.ro/2019/01/13/sfantul-ierarh-ioan-maximovici-despre-ecumenism/
Notă: autorul textului este de fapt Arhiepiscopul Averchie de Jordanville

7
8
Îngrădirea de erezie: Partea Practică a aplicării canonului 15 de la Sinodul I-II
Constantinopol (861) 
November 7, 2018 Redactor Important, Întrebări și răspunsuri la diferite probleme, Vremuri de prigoană 3

ÎNTRERUPEREA POMENIRII BISERICEȘTI CA MĂSURĂ CANONICĂ ȘI PATRISTICĂ DE ÎMPOTRIVIRE

FAȚĂ DE CONVOCAREA PSEUDO-SINODULUI ECUMENIST

***

Partea Practică a aplicării canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol (861)

”Sfântul și Marele Sinod” viitor, care se va întruni la Academia ”Ortodoxă” din Creta, în Kolymbari, Hania,
de pe 16 până pe 27 iunie, dupa cum este previzibil, va putea fi un sinod mincinos, tâlhăresc, neortodox și
ecumenist, după modelele pseudo-sinodului II Vatican, pentru că, așa cum se vede și din textele publicate –
și mai ales din textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină”1 – pe care urmează să îl adopte
viitorul ”sinod”, va fi legiferată, legalizată și oficializată prin ”hotărâre sinodală panortodoxă” panerezia
sincretistă a ecumenismului intercreștin și interreligios ca linie și învățătură oficială și legală a Bisericii
Ortodoxe, recunoscând caracter bisericesc, succesiune apostolică, preoție, har și taine ereticilor papistași,
protestanți și monofiziți și adoptând teorii neortodoxe, înșelate, eretice și ecumeniste despre ”teologia
baptismală”, ”eclesiologia euharistică” și a ”Bisericii celei Una și [în același timp] divizate”, în timp ce, în
paralel, va fi validată rămânerea Bisericii Ortodoxe în dialogurile teologice contemporane, interminabile,
antipatristice și ineficace și în Consiliul panprotestat Mondial al ”Bisericilor” sau mai bine zis al ereziilor și
înșelărilor.
Deci, în fața acestei mari trădări și catastrofe iminente a credinței ortodoxe, care urmează a fi săvârșită de
ecumeniștii panortodocși ai Bisericilor Ortodoxe și de arhiereii care le urmează acestora, va trebui ca noi,
adevărații clerici, monahi și mireni ortodocși, care păstrăm credința ortodoxă autentică, nefalsificată și
neîntinată de virusul mortal al ecumenismului, să ne luăm măsuri și să punem în practică, prin harul
Sfântului Dumnezeu Treimic, calea bisericească, canonică și patristică a întreruperii pomenirii numelor
episcopilor ecumeniști.
Cu privire la subiectul foarte arzător, fierbinte și actual al întreruperii pomenirii numelor Patriarhilor,
Arhiepiscopilor, Mitropoliților și Episcopilor ecumeniști la sfintele slujbe și la Dumnezeiasca Liturghie
am dori să menționăm următoarele:
1. Întreruperea pomenirii numelor arhiereilor ecumeniști trebuie să se realizeze în conformitate cu
Tradiția Bisericii interpretată ortodox, cu practica Sfinților Părinți interpretată corect, cu al 15-lea
Canon al Sinodului I-II interpretat corect.
2. Al 15-lea Canon al Sinodului I-II al lui Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (861 d.Hr.),
stabilește cu exactitate că: ”Cele ce sunt rânduite pentru preoți, episcopi și mitropoliți, cu mult mai
vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun preot sau episcop sau mitropolit ar
îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh și nu ar pomeni numele acestuia,
precum este hotărât și rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfățișarea înaintea
sinodului și de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie
cu totul străin de toată preoția, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Și acestea s-au
hotărât și s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovății se depărtează de întâii lor
stătători și fac schismă și rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu
întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinți, firește, adică,
de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în public și cu capul descoperit îl învață în
Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune certării canonicești, desfăcându-se pe sineși
de comuniunea cu cel ce se numește episcop chiar înainte de cercetarea sinodală, ci se vor
învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-
episcopi și pe pseudo-învățători, și nu au rupt prin schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să
izbăvească Biserica de schisme și dezbinări”.
Sfântul Nicodim Aghioritul, tâlcuind Canonul de mai sus, menționează: ”Cele ce Canoanele cele de mai
sus au rânduit pentru episcopi și mitropoliți, aceleași la rânduiește și cu mult mai vârtos Canonul acesta
pentru Patriarhi zicând: Însă acestea să se facă, dacă pentru oarecare vinovății, curvii să zicem, sau
ierosilii (fur de cele sfinte) și altele ca acestea, se despart preoții de episcopii lor, episcopii de mitropoliții
lor și mitropoliții de patriarhii lor”. Printr-o notă la acest punct Sfântul Nicodim menționează: ”Cu toate că

9
al 31-lea Canon Apostolic îl judecă a fi nevinovat pe cel ce s-a despărțit, dacă se dovedește a avea
dreptate”. Iar dacă întâi-șezătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare (Printr-
o notă la acest punct Sfântul menționează: ”Din cuvântul acestui canon se vede că nu trebuie să se despartă
cineva, potrivit lui Balsamon, de episcopul lui, dacă episcopul are vreo erezie, dar o ține în ascuns și nu o
propovăduiește, căci acesta iarăși s-ar putea îndrepta după acestea.) … și supușii lor pentru aceasta se
despart de ei, și mai înainte încă de judecata sinodală pentru eresul acesta. Unii ca aceștia, despărțindu-se
de aceia nu numai că nu se osândesc, ci și de cinstea cuvenită, ca niște dreptslăvitori, sunt vrednici. Că nu
au pricinuit schismă prin osândirea aceasta, ci mai ales au slobozit de schima și eresul minciuno-
episcopilor acelora”2.
Canonul de mai sus este în conformitate cu alte canoane ale unor Sinoade Locale și Ecumenice, precum
Canonul 31 Apostolic, Canonul 6 de la Sinodul Local de la Gangra (340), Canonul 5 al Sinodului Local de la
Antiohia (341), Canoanele 10, 11 și 92 al Sinodului Local de la Cartagina (491), Canonul 19 de la Sinodul
IV Ecumenic (451), Canoanele 31 și 32 ale Sinodului VI Ecumenic (691), și Canoanele 12, 13, 14 ale
Sinodului I-II (861).
Prima parte [a Canonului 15 al Sinodului I-II] începe cu expresia ”Cele ce sunt rânduite…”și se încheie cu
expresia ”… și rup unitatea Bisericii”. Această parte reprezintă continuarea celor două canoane precedente,
13 și 14, care vorbesc despe interzicerea întreruperii pomenirii Mitropolitului de către diaconi și preoți și a
Mitropolitului de către Episcop. Canonul 15 se referă acum la interzicerea întreruperii comuniunii
Patriarhului de către Mitropoliți și Episcopi. Această interzicere este valabilă ”[când] sub pretextul
oarecăror vinovății se depărtează de întâii lor stătători” și [aceasta] ”înainte de înfățișarea înaitea
sinodului și de osândirea definitivă a acestuia”. Cu alte cuvinte, canonul interzice întreruperea pomenirii
Patriarhului pe motive de dreptate (adică pentru motive morale), înainte de osândirea lui sinodală, pentru că
aceia care întrerup pomenirea fac schismă și rup unitatea Bisericii.
A doua parte începe cu expresia ”Căci cei ce pentru oarecare eres…” și se încheie cu expresia ”… s-au
silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări”.
Sfinții Părinți de la Sinodul I-II (861), vrând să pună capăt schismelor, care au tulburat Biserica în secolele
VIII și IX, au așezat Sfintele Canoane 13, 14 și 15 prin care interziceau cu strictețe ortodocșilor să întrerupă
comuniunea eclezială cu mai-marii lor bisericești înainte de judecata lor sinodală. Ca să nu se înțeleagă însă
că, prin această interzicere, li se ia ortodocșilor dreptul de a întrerupe comuniunea înaintea judecății sinodale
cu cei care propovăduiesc vreo erezie, înțelepții Părinți au așezat la sfârșitul Canonului 15 următoarea
precizare: Nu este supus epitimiilor Sfintelor Canoane cel care se rupe înainte de judecata sinodală de
episcopul care propovăduiește vreo erezie, dimpotrivă, este chiar vrednic de laudă.
Prin urmare, întrerupere a pomenirii numelui episcopului se face doar atunci când există erezie, doar pentru
delicte dogmatice, nu pentru delicte morale (de exemplu, curvie, fur de cele sfinte etc.). Nu trebuie
confundate chestiunile care țin de dreptate (adică, chestiuni care nu sunt de natură dogmatică, ci de ordine
morală și de bună rânduială bisericească) cu chestiuni care țin de credință și, de asemenea, nu trebuie să se
susțină că va trebui să se întrerupă pomenirea numelui arhiereului și pentru aspecte care țin de dreptate, fapt
care vine în deplină contradicție atât cu al 15-lea Canon de la Sinodul I-II, cât și cu Tradiția de veacuri a
Bisericii Ortodoxe. Este interzisă întreruperea comuniunii bisericești fără motive legate de credință.
3. Întrerupere a pomenirii numelui arhiereului la sfintele slujbe și, mai ales, la Dumnezeiasca Liturghie,
care este încununarea tainelor liturgice, poate să facă doar clericul, nu și laicul, pentru că doar clericul
are, prin hirotonie, preoție sacramentală. Clericul este cel care săvârșește slujbe, sfinte taine și îl
pomenește pe episcopul locului; așadar, doar el poate să întrerupă pomenirea numelui arhiereului și să
nu îl pomenească la sfintele slujbe pe arhiereul său. Clericii sunt datori să nu slujească împreună și să
nu se roage împreună cu episcopi ecumeniști, să nu le cânte la slujbă titlul episcopal.
4. Mireanul aparține pe de o parte ”preoției împărătești”3, însă nu are preoție sacramentală, nu
săvârșește slujbe, sfinte taine, nu pomenește, prin urmare nu poate să întrerupă pomenirea numelui
arhiereului. Singurul lucru pe care poate să-l facă mireanul este întreruperea comuniunii bisericești cu
arhiereii, preoții, monahii și mirenii ecumeniști.
5. Preotul poate întrerupe pomenirea numelui nu a oricărui Arhireu, ci numai a Arhiereului locului,
pentru că numai pe acesta îl pomenește la sfintele slujbe și la Dumnezeiasca Liturghie. Cu alte cuvinte,
nu poate să întrerupă pomenirea numelui nici unui alt Arhiereu de care nu aparține bisericește, de
vreme ce, prin firea lucrurilor, nu-l pomenește pe acesta. Mitropolitul poate să întrerupă pomenirea
numelui doar a Patriarhului sau Arhiepiscopului local. Episcopul poate să întrerupă pomenirea
numelui doar a Mitropolitului local. Preotul poate să întrerupă pomenirea numelui doar a

10
 mitropolitului sau a episcopului local. Patriarhul sau Arhiepiscopul poate să întrerupă pomenirea
numelui altui Patriarh sau Arhiepiscop, nemaipomenind numele lui în diptice.
6. În cazul în care prezbiterul întrerupe pomenirea numelui episcopului local, nu va trebui ca în locul
acestuia să pomenească alt Arhiereu sau pe Sfântul Sinod sau pe Hristos sau pe oricare alții. Trebuie
să las loc liber la pomenirea numelui Arhiereului până când se va soluționa problema. La sfintele
slujbe și la Dumnezeiasca Liturghie spune cererea ”Pentru Arhiepiscopul nostru… pentru cinstita
preoțime și cea întru Hristos diaconime, și pentru tot clerul și poporul, Domnului să ne rugăm”,
lăsând loc liber la numele Arhiereului. Ecfonisul Dumnezeieștii Liturghii ”Întâi pomenește, Doamne,
pe Arhiepiscopul nostru… pe care-l dăruiește sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos,
îndelungat în zile, drept învățând cuvântul adevărului Tău” se spune în felul următor: ”Întâi
pomenește, Doamne, toată episcopia ortodocșilor, pe care dăruiește-o sfintelor Tale biserici întreagă,
cinstită, sănătoasă, îndelungată în zile și drept învățând cuvântul adevărului Tău”. În acest mod
săvârșeau sfintele slujbe și Dumnezeiasca Liturghie Părinții Aghioriți ai celor opt Sfinte Mănăstiri, ai
schiturilor și chiliilor Sfântului Munte, precum și cei trei Preasfințiți Mitropoliți ai Țărilor Noii –
Augustin Kantiotis al Florinei4, Pavlos al Paramithiei și Ambrozie al Eleftheropolei, care au întrerupt
pomenirea numelui marelui Patriarh Ecumenic ecumenist, Atenagora, pe durata a trei ani, 1970-19735.
7. Conform Canonului 15 al Sinodului I-II, prezbiterul care întrerupe pomenirea numelui episcopului
locului nu va trebui condamnat ca schismatic și vinovat de schismă în Biserică, nici ca unul care se
află în afara Bisericii. Dimpotrivă, este vrednic de laudă, pentru că a scăpat Biserica de la schismă.
8. Prezbiterul care aplică întreruperea pomenirii numelui Episcopului locului nu va trebui să primească
pedeapsa caterisirii de la Episcop sau de la Sinod, lucru care neîndoielnic este o urmare firească, ci să
continue să săvârșească Dumnezeiasca Liturghie, chiar și în vreo casă oarecare, dacă i s-a interzis
folosirea vreunei biserici, prin folosirea unui antimis simplu, pe care nu va fi înscris numele
Arhiepiscopului locului, nici nu va purta pecetea Mitropoliei locului, nici nu va fi fost sfințit, dar
neapărat va avea cusute pe el moaște de martir. Caterisirea din motivul opririi nepomenirii in acest caz
(de erezie) este lovita de nulitate dupa cum vedem din faptul ca nici un Sfant Parinte nu a acceptat
aceasta „caterisire” si „anatematizare”mincinoasa(vezi Sfantul Ioan Damaschin anatematizat de patru
Sinoade Locale.
9. În țările Ortodoxe de limba Grecă și în practică Sfântului Munte Athos Sfântul Mir se înmulțește cu
ulei de măsline la fel cum se înmulțește Aghiasma Mare (așa procedează Biserica Ciprului, Biserica
Greciei, Biserica Antiohiei și toate comunitățile grecești din diasporă care nu au mult Sf Mir) Sfantul
Mir se înmulțește și timp de zeci de ani atunci când nu există posililitatea primirii de la un Sinod
autocefal. Înafară de Sfântul Mir în practica Bisericii se trasmitea Pecetea harului Duhului Sfânt și
prin punerea mâinilor episcopului pe capul celui nou botezat, ca să primească în acest fel Harismele
Duhului Sfânt prin Succesiunea Apostolică.
10. Afirmația că nu sunt valide sfintele Taine și Dumnezeiasca Liturghie a prezbiterilor care trec la
încetarea pomenirii numelui episcopului locului nu este valabilă. Harul preotiei nu este un monopol al
episcopului, fiecare prezbiter slujeste in virtutea faptului ca a fost Hirotonit, Harul savarsirii Sfintelor
Taine nu se retrage in mod magic de la prezbiteri pentru ca nu mai pomenesc pe episcop, cu atat mai
mult cu cat prezbiterul ramane in credinta ortodoxa, ingradindu-se de episcopul ce invata eretic.
Sfantul Maxim Marturisitorul ne da aceasta marturie, si anume ca acolo unde se afla Marturisirea
Corecta a Credintei acolo se gaseste si harul Sfantului Duh si deplinatatea Bisericii Catolice (Biserica
Ortodoxa), deci si puterea de a savarsi Sfanta Liturghie si Sfintele Taine la prezbiterii ce s-au ingradit
de erezie.
11. Modelul și izvoarele istorice referitoare la întreruperea pomenirii numelor Episcopilor eretici sunt
Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinții ai noștri, precum Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul
Teodor Studitul, Părinții Aghioriți din timpul Patriarhului Ecumenic cu cuget latin, Ioannis Vekkos,
Sfântul Grigorie Palama, Cuviosul Iosif Vrienios, Sfântul Marcu Evghenicul6 și Părinții Aghioriți din
timpul Patriarhului Ecumenic ecumenist Atenagora.
Din toate aceste exemple, ne vom opri doar la două. Anume, la exemplul Sfântului Grigorie Palama și la cel
al Părinților Aghioriți din timpul Patriarhului Atenagora.
1. Sfântul Grigorie, din cauza cugetelor eretice ale Patriarhului Ioannis Kalekas, a întrerupt
pomenirea acestuia înainte de judecata lui sinodală. Aceasta a fost una din cauzele pentru care a fost
emisă împotriva Sfântului Grigorie Palama o anatemă, ”pentru că a îndrăznit ca în mod necanonic și
fără de judecată să întrerupă pomenirea mea…”. Trebuie semnalat că, atunci când Sfântul Grigorie a

11
 întrerupt pomeniea Patriarhului, Kalekas nu fusese încă condamnat de Sinod, în timp ce Sfântul nu
era încă hirotonit Episcop, ci era simplu ieromonah în Sfântul Munte. Se pare că această
hotărâre de anatematizare a Sfâtului Grigorie Palama au semnat-o și alți Episcopi, printre care și
Patriarhul Antiohiei, Ignatie,iar Sfântul Grigorie, în ce-l privește, nu a respectat această hotărâre
și a continuat să liturghisească pe cont propriu. Citim enciclica lui Kalekas: ”Palama, începătorul
și apărătorul blasfemiilor, fiind condamnat și el și cei dimpreună cu el în același mod, (căci nici nu a
cedat hotărârii, nici nu a renunțat în vreun fel sau altul la vorbăria [lui] cea fără de rațiune), este
alungat și din Biserica lui Dumnezeu, și din preoție, după cum reiese din memoriile despre el, aduse
la cunoștință de Patriarhul de atunci al împărătesei cetăților, de Patriarhul Antiohiei, cetatea lui
Dumnezeu, și de fiecare dintre Arhiereii, cei care au fost acum aici prezenți, și cei care au participat
la voturi. Pe de o parte, în felul acesta, [demersurile lor] devin impediment și [motiv de] încetare a
slujirii [preoțești], cu toate că, întru nimic considerând pedeapsa [cei în cauză], își țin cu tărie
preoția, cu îndrăzneală săvârșind jertfele de taină în ascuns”7.
2. Este cunoscută tuturor perioada 1970-1973 din istoria bisericească, când aproape jumătate (opt la
număr) dintre Sfintele Mănăstiri ale Sfântului Munte, toate schiturile și cele mai multe dintre chilii,
prin acordul și îndemnul Sfântului Paisie Aghioritul8, și trei Preasfințiți Mitropoliți ai Țărilor Noi,
Augustin Kantiotis din Florina, Pavlos de Paramythia și Ambrozie de Eleftheropoli, au îndrăznit și au
trecut la întreruperea pomenirii numelui marelui Patriarh Ecumenic ecumenist, Atenagora, care, în
1965, trecuse la ridicarea anticanonică a anatemelor, se întâlnise cu ereziarhul Papă la Ierusalim și, în
general, urma o poziție filopapistașă. Pe durata celor trei ani, cei care au întrerupt pomenirea numelui
lui Atenagora și-au continuat viața liturgică fără să pomenească numele Patriarhului.
12. Atitudinea indicată în acest moment pentru combaterea panereziei ecumenismului este informarea
clerului și poporului despre marea trădare iminentă a ”Sfântului și Marelui Sinod”, prin scrierea de
cărți, texte și articole antiecumeniste, printr-o mare rigoare, prin respingerea teoriilor înșelate, prin
congrese și conferințe teologice, dar și prin informarea despre dreptul bisericesc, canonic și patristic al
întreruperii pomenirii numelor Arhiereilor ecumeniști, măsură care trebuie folosită pentru avertizarea
și amenințarea Arhiereilor Ecumeniști și pentru prevenirea convocării ”Sfântului și Marelui Sinod”.
XIII) La punctul 22 al textului ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină”este scris:”Biserica
Ortodoxă consideră că este condamnabilă orice rupere a unității Bisericii de către indivizi sau grupuri, sub
pretextul respectării sau, chipurile, apărării Ortodoxiei autentice”. Este clar aici că Întâi-stătătorii
Bisericilor Ortodoxe încearcă să impună prigoane, caterisiri și afurisiri celor care se împotrivesc ”Sfântului
și Marelui Sinod”.
1 Proiectul de text, adoptat de a V-a Conferință Presinodală Panortodoxă (Chambesy-Geneva, 10-17
octombrie 2015), cu titlul: ”Hotărâre: Relațiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină”, publicat pe data d 21-
1-2016 pe situl:http://www.romfea.gr/diafora/6177-apofasis-sxeseis-tis-orthodojou-ekklisias-pros-ton-
xristianiko-kosmo, în conformitate cu hotărârilor Sinaxei Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe, care a avut loc
la Chambesy, în intervall 21-28 ianuarie 2016.
2 CUVIOSUL NICODIM AGHIORITUL, Pidalion, ed. Β. Ρηγόπουλος, Tesalonic2003, p. 358.
3 I Petru 2, 5, 9.
4 http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=36199, http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=36164
5 Vezi periodicul Θεοδρομία, nr. 11 (1) (ianuarie – martie 2009) 75-81.
6 Cu privire la aceasta, vezi Οἱ ἀγῶνες τῶν μοναχῶν ὑπέρ τῆς Ὀρθοδοξίας [Luptele monahilor pentru
Ortodoxie], ed. Ἱ. Μ. Ὁσίου Γρηγορίου, Ἅγιον Ὄρος 2003.
7 P.G. 150, 880D.
8 http://www.romfea.gr/diafora/2431-apantiseis-gia-to-fulladio-tou-agiou-pa%CF%8Asiou.
i Este vorba de provinciile din centrul și nordul Greciei, care au fost încorporate Statului Grec după
Războaile Balcanice, și care se află în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. [n.trad.]
Acest text este un indrumar “de buzunar” pentru uzul preotilor si episcopilor ce intra in nepomenire fata de
Sinaodele si episcopii ce adopta erezia. Studiile pe acesta tema sunt nenumarate, si toata istoria Bisericii este
presarata de exemplele Sfintilor Parinti care au slujit si au continuat in nepomenire Sfanta Liturghie in
momente de prigoana si erezie.
Cu frățească dragoste în Hristos Domnul,
Gheron Sava Lavriotul,
Membru al Gherondiei Sfintei Mănăstiri, Marea Lavră, Sfântul Munte

12
Telefon mobil: +306947011111 fix: +302377-023754
fax: +302377-023762
Gheron Gavriil,
Sfânta Chilie Aghiou Hristodulu, Sfânta Mănăstire Kutlumusiu, Sfântul Munte
Pusnicul Vlasie Vigliotul

13
Atitudinea Sfinților Părinți față de eretici și minciuno-învățători: Din toate
puterile să îi dăm pe față
September 7, 2018 Redactor Editorial, Întrebări și răspunsuri la diferite probleme 4

Pentru a înțelege că nu este deloc greșit să îi criticăm folosind cuvinte aspre pe păstorii și învățătorii vicleni
și înșelători, care conduc poporul în cursa otrăvită a ereziei, vă invităm să citiți câteva exemple relevante din
îndemnurile Sfinților Părinți, care ne arată că avem datoria de a nu tăcea, de a-i da pe față și de a-i osândi cu
toate puterile noastre pe toți cei care învață erezia, oricât de abil ar fi ea camuflată.

Sf. Iosif Voloţki: „Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom
stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl
vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim părtaşi pieirii lui”. [1]
Sf. Policarp al Smirnei: „Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu
dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase”. [2]
Cuviosul Ghenadie Scholarul: „Să nu facem nici măcar tovărășie cu cei care au schimbat cugetul Dreptei
Credințe.” [3]
Sf. Amfilohie al Iconiei: „Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce şi urăşte
pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”. [4]
Sf. Isidor Pelusiotul: „Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind peştii pe
neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor, ascunzându-şi gândurile rele după cuvinte frumoase,
precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie”. [5]
Sf. Meletie Mărturisitorul: „Nu este cu dreptate şi cu cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se
calcă poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un
mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărţi cineva de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să
stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se liniştească? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se
învoieşte acestor rele.(…) Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze
lor şi să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei”. [6]
Iată și ce spunea Sfântul Atanasie cel Mare în Cuvântul Întâi împotriva arienilor:
„Fiindcă prin cugetarea lor nu au fost şi nu sunt nici acum cu noi. De aceea, precum a zis Mântuitorul,
«neadunând cu noi, risipesc» (Luca, 1 1,23) cu diavolul. Şi ei se apropie de cei ce dorm, ca să semene în ei
otrava pierzaniei şi să-i ducă la moarte împreună cu ei. (…) Dar nici un creştin n-ar răbda să audă acestea
şi nimeni n-ar socoti sănătos la minte pe unul care îndrăzneşte să spună aceasta.” 

14
Iar Arhimandritul Serafim Alexiev arată că osândirea celor care cugetă ceva eretic e o datorie a tuturor
ortodocșilor:

„Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca fiind duşmani ai
adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de învăţătura sănătoasă ortodoxă şi fiind
luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi
ferindu-i mai înainte de ele pe creştinii drept-slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat
osândirea aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea
eresurilor. Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se înţelege că ei se purtau
cu blândeţe şi cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni eretici care s-au înşelat fără voia lor, dar
erau fără cruţare către îndârjiţii stricători ai credinţei.
Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă în a păzi curăţenia
ortodoxiei în mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun frate că vorbea chiar puţin în
neconcordanţă cu dumnezeieştile dogme, îndată îl izgonea din mănăstire. Iar plăcuţii lui Dumnezeu:
Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Axentie, Sfântul Ioan cel Tăcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu
ereticii şi i-au îndepărtat de la ei, după cum este povestit cu de-amănuntul în vieţile lor. Unii dintre ei,
precum: Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al Ciprului, Sfântul
Amfilohie, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul Constantinopolului, Preacuviosul
Teodosie cel Mare şi mulţi alţii, cu asprime au demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat cu mult
curaj. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică „muşcătură de şarpe”. Sfântul Policarp,
când a venit la el ereticul Marcion spunându-i: „Mă cunoşti cine sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu eşti
primul născut al diavolului.” 

Iar a tăcea când se pune problema osândirii unui învățător mincinos ce îndeamnă în mod viclean la erezie,
înseamnă a contribui la pierzania foarte multor oameni:

„Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă întunecatele ţeluri
ale celui rău, de pierdere a cât mai multor suflete posibile în lume. Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi
îi slujesc în planurile lui pierzătoare.”

Tot Arhimandritul Serafim Alexiev scoate în evidență faptul că lumea contemporană se scaldă tot mai mult
într-un relativism al iadului:

„Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe eretici se ocupă
neîncetat în viata lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor fireşti ale celor care nu le sunt
prieteni, denunţându-i şi ponegrindu-i când nu sunt de faţă. Când susţin că noi nu avem dreptul să
osândim pe eretici, ei spun că trebuie să ne conducem după legea dragostei către toţi oamenii. Dar când
osândim pe aproapele nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu ne mai conducem după principiul
dragostei? Sau, tocmai pe dos, anume atunci călcăm orice dragoste? Erezia, pe care Sfânta Biserică o
osândeşte ca pe ceva pierzător, ei, inspiraţi de diavol, o apără ca pe un lucru neofensator. Şi acolo unde
Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii Părinţi opresc osândirea, ei mai pe îndelete osândesc.” 

[1] Sf. Cuv. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul VII

[2] Viaţa Sf. Policarp al Smirnei

[3] Epistola profetică şi întristătoare a Cuviosului Ghenadie Scholarul, scrisă în luna noiembrie 1452

[4] Viaţa Sf. Amfilohie, Episcopul Iconiei

[5] Sf. Isidor Pelusiotul – Scrisori, Cartea I, Scrisoarea 102: Către citeţul Timotei

[6] Sf. Meletie Mărturisitorul – Carte în stihuri

15
Scrisoarea Stareţului Sava Capsaliotul scrisă în anul 1991 – Despre necesitatea
întreruperii pomenirii patriarhilor care propovăduiesc erezia
June 11, 2018 Redactor Editorial, Important, Întrebări și răspunsuri la diferite probleme, Panerezia ecumenistă 5

Cinstitul Stareţ, părintele Sava, a urmat politica celor nouăsprezece mânăstiri conducătoare ale Muntelui
Athos, crezând, precum mulţi alţii, că trebuie să facem anumite concesii (iconomii) şi îngăduinţe în
chestiunile Credinţei, pentru o perioadă.

De vreme ce era plin de virtuţi, cu intenţii sincere şi bune, părinţii ce au venit în ultima vreme la Muntele
Athos îl vizitau frecvent pe Stareţ. Îl dădeau drept pildă ucenicilor lor şi spuneau că dacă opoziţia şi
protestele ziloţilor ar fi fost bune, de ce nu li se alătură cucernicul părinte Sava?

Totuşi, când Patriarhul Ecumenic Dimitrie a conslujit împreună cu Papa Romei, în decembrie 1987,
Stareţul s-a ridicat; sufletul său nu mai putea suporta asemenea „ecumenisme”. Împreună cu alţi
asceţi, a protestat şi s-a separat de toţi ceilalţi părinţi ai Muntelui Athos, ce urmau celor nouăsprezece
mânăstiri. Nu se mai ducea la biserică în vreuna din cele nouăsprezece mânăstiri, sau în chiliile ori
dependinţele ce le urmau.
Toţi pomenitorii Patriarhului au început să se agite; din mânăstiri şi din chilii, mulţi au alergat să îl
convingă pe Stareţ. Dar vizitele dese, ce au devenit împovărătoare, nu au slujit la nimic.

În cele din urmă, Stareţul a fost silit să răspundă în scris unui călugăr care îl vizita frecvent, răspunzând
astfel şi tuturor celorlalţi, bine organizaţi şi hotăraţi să îl convingă pe Stareţ de greşeala sa.

Iată textul scrisorii Stareţului:

Chilia Sfântului Nicolae, Capsala, Careia, Muntele Athos, 13 august 1991

Dragă părinte Nicodim, Blagosloviţi!

În timpul vizitei la chilia noastră, de acum câteva zile, aţi repetat afirmaţii dogmatice neortodoxe, cum că ne
găsim în afara Bisericii, deoarece nu îl pomenim pe Patriarhul Dimitrie. Aţi mai făcut şi alte afirmaţii, din
care pricină ne vedem siliţi să scriem cele ce urmează, spre cunoştinţa voastră deplină, de vreme ce dovezile
şi respingerile pe care le-am oferit în timpul discuţiei noastre v-au distrus liniştea şi v-au supărat.

În Pateric se scrie că atunci când avva Agathon a fost întrebat dacă era mândru, curvar şi un eretic, a răspuns
că primeşte primele două acuzaţii, căci era de folos sufletului său să facă astfel, dar nu şi că era un eretic,
căci aceasta înseamnă despărţirea de Dumnezeu [1].
Potrivit vouă, noi suntem înşelaţi şi schismatici. Găsiţi dificil a admite că Patriarhia de Constantinopol
propovăduieşte erezia, deoarece ar trebui să acceptaţi că păstrarea comuniunii cu acei lupi şi nu
păstori este vrednică de osândă, sau va trebui să încetaţi a le urma, potrivit poruncii tuturor Sfinţilor
Părinţi şi a Sfintelor Sinoade.

16
Încercaţi să îndreptăţiţi Fanarul, dar cuvintele şi faptele lor vă vădesc a fi în greşeală. În zadar invocaţi
părerea Părintelui Paisie şi a altora ce sunt îngăduitori cu condiţiile actuale şi fac concesii, şi anume, că
[acum] tratează cu „iconomie”, dar când va veni vremea (adică atunci când se presupune că Dimitrie va intra
în comuniune cu Papa, precum aţi spus), vă veţi despărţi de tot nu este potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi
şi a Sfintelor Sinoade. Vă înşelaţi tare.

Cât despre mustrările la care vă referiţi – fie ale Stareţului Paisie [Aghioritul], sau ale vecinului vostru papa-
Isaac, sau ale oricărui altcuiva – ce susţin că Dimitrie împarte cu dreptate cuvântul adevărului, cum vă puteţi
aştepta să le primim ca fiind plăcute lui Dumnezeu, când sunt vădit împotriva predaniei Ortodoxe? De vreme
ce adevărul este trădat, nu ar trebui să fie numită nedreptate mai degrabă decât iconomie, concesie, adaptare
sau îngăduire?

Vă păstraţi poziţia deoarece Stareţul Paisie a spus: „Dimitrie este îndrumat greşit de către arhiereii din jurul
său să facă ceea ce nu doreşte” şi „Dacă încetăm a-l mai pomeni [pe Patriarh] vom fi în afara Bisericii!” şi
multe altele, cărora li se potrivesc cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Toate vorbele lor sunt nebunie, şi
istorii de copii neştiutori”. Vorbele lor sunt roada unei noi teologii, pe care Fanarul a folosit-o în
binecunoscuta Enciclică din 1920, numindu-i pe eretici „împreună-moştenitori ai harului lui Dumnezeu”.

Aduceţi înaintea noastră vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nici măcar sângele mucenicilor nu acoperă
schisma” şi ale Sfântului Ignatie Teoforul: „Nimic să nu se săvârşească fără episcop”. Concluzionaţi că
atunci când ne despărţim de episcopul nostru, suntem în afara Bisericii.

Sfinţii au făcut aceste afirmaţii adevărate, însă, într-o vreme de pace a Ortodoxiei şi a Bisericii. Astăzi, când
tăvălugul pan-ereziei ecumeniste mătură chiar şi pe cei aleşi, cuvintele aceloraşi Sfinţi au tărie: „Dacă
episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de
săvârşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea
sufletelor” (Sfântul Ignatie). Dacă Dimitrie împărţea cu dreptate cuvântul adevărului, aţi fi fost îndreptăţit
în folosirea citatelor de la cei doi Sfinţi; dar acum publicaţi scrierile Părinţilor după gustul vostru, pentru a
îndreptăţi vina de a fi împreună-mergători cu Dimitrie, Partenie al Alexandriei, Iacov al Americii, Stelian
Harkianakis al Australiei.

Nu sunt îndeajuns pentru voi multele citate din sfintele Sinoade şi din Sfinţi? Ori vă temeţi, poate, să fiţi
izgoniţi din sinagoga ereticilor? Faptul că celelalte patriarhii păstrează comuniunea cu Fanarul nu este cu
adevărat important. Ceea ce este important, e cine urmează paşii Sfinţilor şi este cu Adevărul? Partenie,
Patriarh al Alexandriei, spune că îl recunoaşte pe Mohamed drept un Apostol care a lucrat pentru Împărăţia
lui Dumnezeu, şi alte asemenea hule, pe care le cunoaşteţi. Nu e de trebuinţă a scrie iarăşi ereziile lui Iacov
Kuzukis al Americii, şi cele ale lui Stelian Harkianakis al Australiei.

Sunteţi în comuniune cu aceşti oameni ca şi cum ei ar împărţi cu dreptate cuvântul adevărului! Cine îl va
condamna pe Iacov Koukouzis? Partenie? Sau comisia Fanarioţilor de sub Bartolomeu, care „investighează”
de doi ani, acum, daca Harkianakis este eretic? [2] Nu aţi înţeles că ei nu vor să dea un verdict?

Fanarul a făgăduit delegaţiei celor trei egumeni din Muntele Athos că vor retrage şi îndrepta declaraţia
Patriarhului Dimitrie către United Press, despre primirea împărtăşaniei de la Latini, ca îl vor înlocui pe
Stelian Harkianakis de la preşedinţia comisiei pentru dialog teologic etc. S-a îndreptat ceva până în ziua de
astăzi? Sau credeţi că nu avem nici o responsabilitate, sau vreo vină, şi putem rămâne în comuniune,
deoarece Stareţul Paisie declară fără de ruşine că declaraţiile şi acţiunile lui Dimitrie nu sunt împotriva
învăţăturilor noastre şi nu încalcă adevărul?

Istoria se repetă. Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, mulţi alţi creştini ce nu au
urmat ierarhiei care la diferite vremuri propovăduia erezia, au fost cu toţi numiţi schismatici de către
acea ierarhie. Deşi Sfântul Gherasim de la Iordan era slujit de către un leu şi era făcător de minuni, se afla
în greşeală, căci nu primea cel de-al patrulea Sobor Ecumenic, trăgând împreună cu el mii de călugări ai
Palestinei, până ce a fost îndreptat de Sfântul Eftimie cel Mare şi s-a pocăit.

17
Întrebaţi: „Este cu putinţă ca Stareţul Paisie şi şaptezeci de episcopi ai Bisericii de stat a Greciei sa fie în
greşeală?”

Vreţi ca Dumnezeu să îi silească să Îl mărturisească? La Sinodul Iconoclast din 754, de sub domnia
Copronimului, citim în Minute acea ovaţie înfricoşătoare a celor 338 de episcopi prezenţi la sinod: „Trăiască
Împăratul! Icoanele sunt idoli şi trebuie ori distruse, ori spânzurate în tării ca să nu poată fi cinstite”. Găsiţi
greu de crezut că şaptezeci de episcopi pot fi înşelaţi astăzi, când, precum vedeţi, atât de mulţi au fost
înşelaţi atunci?

În zilele noastre, călugării îşi doresc să dobândească mitre, cârje de egumen, în vreme ce împlinesc doar o
mărturisire cu numele a credinţei, adică, protestând oarecum, dar neîncetând pomenirea Patriarhului, şi
îngăduind toate inovaţiile la Evanghelie introduse de către Dimitrie, Partenie, Iacov, şi cei asemenea lor.
Sfântul Teodor Studitul, totuşi, scrie că lucrarea monahului este să nu îngăduie nici cea mai mică înnoire la
Evanghelia lui Hristos.

La împreună-slujirea de la Roma, Dimitrie nu a primit pâinea blagoslovită de Papa pentru a evita

reacţiile ostile din partea „conservatorilor”. Oricum, acolo în Roma, a subscris învăţăturii că Latinii
au Tainele Bisericii, şi continuă să o facă. Nu e îndeajuns? Când au reacţionat vreodată precum voi,
care continuaţi să îl pomeniţi pe Dimitrie, Sfinţii şi creştinii oricărui veac în care erezia era
propovăduită pretutindenea? Ce precedent aţi găsit în istoria Bisericii, ca să puteţi spune că îl urmaţi?
Dacă sunteţi fii ai Sfinţilor (adică, imitatori şi următori ai Sfinţilor), „Aţi fi săvârşit faptele lui Avraam”,
precum grăieşte Evanghelia.

În vremea Patriarhului Ioan Veccos, părinţii de la Muntele Athos au încetat să îl mai pomenească, chiar dacă
nu fusese depus de un Sinod; şi deoarece au stăruit cu neclintire în aderarea lor la preceptele Părinţilor
(adică, să nu ai părtăşie cu cei ce s-au depărtat de la credinţa ortodoxă), Hristos le-a dăruit cununa cea de
mucenic. Cât pentru cei ce au slujit împreună cu cei ce îl pomeneau pe patriarhul „oficial” latino-cugetător,
Veccos, leşurile lor se găsesc până astăzi, precum bine se ştie, umflate, urât-mirositoare şi neputrezite, spre a
fi pildă tuturor.

Ne-aţi spus că dacă Dimitrie nu se mărturiseşte pentru lucrurile pe care le-a săvârşit, va fi osândit. Acum
admiteţi că urmaţi unui om care se osândeşte pentru ceea face. Pentru el, a se osândi [şi într-adevăr, din
pricini ce privesc credinţa şi păcate proprii şi individuale] înseamnă că săvârşeşte lucrarea diavolului. Prin
urmare, voi înşivă admiteţi că îl aveţi pe diavol ca împreună-mergător.

Sunteţi serios, părinte Nicodim, sau glumiţi? Dacă Athenagora s-a „pocăit” şi şi-a mărturisit păcatul cu
puţină vreme înainte de a muri, atunci s-ar fi mântuit? [3] Arătaţi-mi măcar o singură mărturie patristică care
să îndreptăţească rămânerea într-o Biserică care propovăduieşte erezia, precum face „blândul şi tăcutul
Conducător al Ortodoxiei, Dimitrie”. O asemenea ascultare faţă de o ierarhie care nu împarte cu dreptate
cuvântul adevărului ne va sfinţi? Dacă nu doriţi să admiteţi că Mânăstirea Esfigmenu şi atât de mulţi Părinţi
plini de râvnă sunt vrednici de cinstire – potrivit celui de-al cincisprezecelea canon al Sinodului Întâi şi al
Doilea – măcar fiţi tăcut şi nu huliţi spunând ca ei sunt schismatici şi în afara Bisericii. Ignoraţi existenta
Testamentului Sfântului Marcu Evghenicos al Efesului, care a cerut ca cei cu cuget Latin [papist] nici măcar
să nu vină la înmormântarea sa.

Mai întâi cercetaţi şi apoi pronunţaţi-vă. Potrivit propriului fel de gândire, atât Sfântul Marcu al Efesului, cât
şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, precum şi cei mulţi alţii care nu au păstrat părtăşie cu ereticii, sunt în afara
Bisericii!

Vedeţi încotro vă călăuzeşte „noua” voastră teologie? Cine s-ar fi gândit vreodată că părinţii Sfântului Munte
vor avea drept biblie cartea „Cele doua extreme” a părintelui Epifanie Teodoropulos? Sfătuiţi săvârşirea de
proteste asemenea celor recomandate la paginile 19 şi 22 din acea carte, „pentru Sfintele Canoane [de] care
[se zice că] nu sunt aplicabile în vremurile noastre, căci le lipseşte dragostea”. El îl mai descrie pe patriarhul
Athenagora ca „având o dragoste demonică”. Totuşi, rămâne în comuniune cu cei ce au „o dragoste
demonică”. Ce consecvenţă uimitoare!

18
Am văzut proteste asemănătoare, atunci când reprezentantul Mânăstirii Grigoriu a cerut să se scrie în
hotărârile Sfintei Comunităţi, că dacă secretarul şef va fi trimis în Australia, să nu împreună-liturghisească
acolo. Secretarul şef nu a mers, până la urmă; dar părintele Vasilie, egumenul Stavronichitei, ignorând
hotărârea tuturor celorlalte mânăstiri, l-a trimis pe părintele Tihon să îl „ajute” pe arhiepiscopul Stelian
Harkianakis. Când părintele Tihon s-a întors, a fost trimis la sărbătorirea Chiliei Burazeri. Acolo,
reprezentantul Mânăstirii Grigoriu (părintele Atanasie) a slujit împreună cu părintele Tihon şi cu restul. Nu
mai este de trebuinţa nici un comentariu.

Părintele Epifanie Teodoropulos a fost redus la tăcere atunci când, acum vreo douăzeci de ani, i-au fost
dovedite greşelile. Dar voi, cu aceleaşi argumente ne-teologice, vreţi a îndreptăţi comuniunea cu patriarhii
care propovăduiesc erezii „cu capul descoperit”, ce au „o dragoste demonică” pentru eretici, în vreme ce
prigonesc pe autenticii ortodocşi, şi asemănându-se astfel Patriarhului Veccos, Împăratului Copronim, şi
tuturor celor asemenea lor. Când le cântaţi întru mulţi ani şi îi pomeniţi, este acelaşi lucru cu a le spune:
„Sunteţi grăitori întru credinţă, şi vi se cuvine ascultare, închinăciune şi pomenire”. Nu îi ajutaţi să priceapă
că păşesc pe o cale a răului; pe când dacă aţi fi încetat părtăşia cu ei, poate s-ar fi simţit vinovaţi şi ar fi
purces la căutarea adevărului. Vina pentru tăcerea voastră vrednică de osândă – pe care Sfântul
Grigorie Palama o numeşte un al treilea fel de ateism – sporeşte de la o zi la alta, în pofida aşa-
numitelor voastre proteste.
Când Latino-cugetătorii au venit aici, în vremea patriarhatului lui Veccos, spre a întări unirea cu
Latinii [papistaşii], Doamna noastră, Maica Fecioară, Păzitoarea Sfântului Munte al Athonului, a
grăit singură, zicând: „Vin vrăjmaşii mei şi ai Fiului meu!”
Anul trecut, când urmaşul lui Veccos – Dimitrie („Conducătorul Ortodoxiei”!) – a sosit, a găsit Sfântul
Munte înveştmântat în negru, după două săptămâni de foc neîncetat. [4] Are urechi să audă, să asculte glasul
Preasfintei Maici a lui Dumnezeu!

Fie să găsiţi calea neînţelegerii celei bune, aşa cum învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în Omilia sa asupra
celor Paisprezece Epistole ale Sfântului Pavel, zicând: „Dacă el [egumenul sau episcopul] este rău în
Credinţă, de crede învăţături ereticeşti şi hulitoare, fugi de la el, chiar de ar fi un înger din Ceruri”.

Stareţul Sava, un călugăr nemonahicesc, dar ortodox

Stareţul de veşnică pomenire a rămas neclintit în mărturisirea sa, până la adormirea lui în octombrie 1991
[5], în pofida multelor străduinţe ale altor părinţi athoniţi de a-l convinge să le împărtăşească vederile.
Ucenicul şi urmaşul său, părintele Alipie, aducându-şi aminte de dorinţa şi testamentul Sfântului Marcu al
Efesului, şi urmându-i pilda, nu îngăduie pomenitorilor patriarhului să ţină slujbe de pomenire la mormântul
Stareţului.

Sã avem binecuvântarea lui. Amin.

[1]. Păcatul şi erezia, precum ne învaţã Sfinţii Pãrinţi, diferă în mod esenţial: Păcatul este o încălcare a legii
lui Dumnezeu, dar erezia este o schimbare a legii lui Dumnezeu.

[2]. Harkianakis a fost acuzat de propovăduirea ereziei de către Mitropolitul Augustin al Florinei şi de către
credincioşii ortodocşi din Australia. -n. ed.

[3]. Mărturisirea individuală a păcatelor este îndeajuns pentru iertarea păcatelor personale şi individuale, dar
pentru păcate publice împotriva Credinţei, trebuie săvârşită şi o pocăinţã şi îndreptare publică, potrivit
cuvintelor Mântuitorului nostru: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu
pentru el înaintea Tatãlui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi
Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.”

[4]. Focul a ţinut de la 1 august pânã pe 15, adică întreg postul Născătoarei de Dumnezeu. -n. ed.

19
[5]. Într-o noapte, toată mănăstirea a fost inundată de o mireasmă nespusă. Stareţa nu ştia de unde provine,
însă după puţin timp au depistat că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele Sava. Când au deschis
uşa, totul s-a umplut de bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava adormise în Domnul; numai atunci au
înţeles că mireasma aceea ieşea din sufletul înmiresmat al Părintelui Sava.

Ecumenismul este erezie. Hotărârile sinodului din Creta sunt eretice

May 9, 2020 Redactor Editorial, Spovedania 4

Ecumenismul este erezie. Hotărârile sinodului din Creta sunt eretice

Interviu cu Părintele Hariton din Sfântul Munte Athos
2016.12.23-Interviu-părintele-Hariton-Muntele-Athos

Păr. Hariton: Mă adresez [credincioşilor ortodocşi români], datorită dragostei şi susţinerii creştinilor
ortodocşi ai Bisericii Ortodoxe Române, care au aceleaşi probleme ca şi noi creştinii ortodocşi greci, şi
pentru că avem o legătură de dragoste cu adevăraţii părinţi care sunt în România, în mănăstiri şi în lume şi cu
preoţii şi pentru că părinţii de la Schitul Prodromu al Marii Lavre ne-au rugat să dăm câteva explicaţii
teologice şi practice cu privire la această mare erezie care îi preocupă astăzi pe toţi creştinii ortodocşi –
ecumenismul.

În primul rând trebuie să spunem în câteva cuvinte despre ce înseamnă ecumenism şi dacă într-adevăr
ecumenismul este erezie. Ecumenismul a fost creat de cercuri lumeşti. Din punct de vedere istoric, putem
spune ca ecumenismul este o mişcare care a început după al doilea război mondial, în 1948. Ecumenismul a
fost creat pentru a uni diverse grupuri protestante. Nenorocirea este că încă de la început în această mişcare
s-a implicat şi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, cu rezultatul final că este considerată membru cu
drepturi egale în Consiliului Mondial al Bisericilor. Cu tot respectul pe care-l avem toţi ca greci şi ca
ortodocşi faţă de instituţia patriarhală şi faţă de patriarh, dragoste şi stimă pe care le purtăm fiecare în inimă,
pentru că suntem greci şi romei, în ceea ce priveşte ecumenismul, însă, vedem că încă de la
început Patriarhia a făcut o greşală imensă: a lăsat tradiţia patristică, linia Sfinţilor Părinţi, şi s-a
aliniat sistemelor lumeşti. Patriarhia, cu toate că este singura – noi suntem – singura Biserică, cea
ortodoxă, singura Biserică adevărată care există în lume, a acceptat să participe în Consiliul Mondial
al Bisericilor ca un membru cu drepturi egale cu fiecare grupare protestantă. Adică ce este în vigoare
în acest aşa-zis Consiliu Mondial al Bisericilor, sau al ereziilor cum este în realitate, aceleaşi drepturi
egale le are şi Patriarhia [ca şi membrii protestanţi], şi prin urmare toate celelalte Biserici Ortodoxe
care sunt implicate în acest Consiliu Mondial. Ce ne atrage atenţia încă de la început este că l-au
numit “al Bisericilor”, Consiliul Mondial al Bisericilor, ceea ce înseamnă că Patriarhia, şi prin urmare
toate celelalte Biserici Ortodoxe participante, au recunoscut protestanţii ca fiind “biserici” încă de la
început.
Din punct de vedere istoric bineînţeles, în toate aceste decenii din 1902, de când a început de fapt
ecumenismul, este prima încercare a Patriarhiei Ecumenice de a intra în contact cu lumea protestantă,
anglicană, a Vestului. În 1948 ea devine membru egal în Consiliul Mondial al Bisericilor şi, de atunci până
astăzi, s-au făcut foarte multe încercări de a instituţionaliza această legătură, având ca scop final unirea.
Această unire este deservită de aşa-zisele dialoguri teologice. În cadrul acestor dialoguri teologice, din 1960,
dacă nu greşesc, se implică şi papistaşii. Deci înţelegem că ecumenismul, încă de la început, este o
mişcare ce se îndepărtează de tradiţia Sfinţilor Părinţi. Pentru noi, prin urmare, se dovedeşte că
ecumenismul este o erezie. Şi aşa cum foarte corect şi clar a spus-o în urmă cu multe decenii Sfântul
Părinte Iustin Popovici al Serbiei, ecumenismul nu este o simplă erezie, ci este o panerezie, adică
înglobează toate ereziile.
Subiectul care ne preocupă este ce atitudine trebuie să avem faţă de ecumenism. Sfinţii Părinţi ne spun că
cel mai mare duşman al Bisericii nu sunt prigonitorii creştinismului, ci ereticii şi ereziile. Biserica nu s-
a temut de nimic mai mult decât de erezii şi de eretici. Pentru că prigonitorii, care luptau de asemenea
împotriva credinţei lui Hristos, cum erau în primele secole ale creştinismului împăraţii idololatri, aceştia au
făcut prigoană împotriva lui Hristos care a avut ca rezultat martiriul. Diavolul a văzut că prin martiriu se

20
fac sfinţi şi de asta imediat a început printr-un mod mai viclean să încerce să dărâme creştinismul şi
dreapta credinţă, creând astfel ereziile.
Ereziile au apărut de la începutul creştinismului, din nefericire. Prima erezie a fost cea numită gnosticism,
care seamănă foarte mult cu cea a ecumeniştilor de azi. Şi aceştia au făcut un sincretism. Sincretism
înseamnă o unire de multe şi diferite ideologii religioase sub o aparenţă creştină. Ceea ce se întâmplă
astăzi, ecumenismul încearcă să unească toate grupurile eretice într-o “biserică”, în aceeaşi
“biserică”. Deci înţelegem că atunci când există erezie nu putem nici să fim indiferenţi, nici cu atât mai mult
să urmăm vreo erezie. Erezia, cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, ne desparte de Hristos, care este Adevărul,
şi prin urmare ne privează şi de mântuirea veşnică a sufletului nostru.
Astăzi realitatea în care trăim este foarte dificilă, pentru că ecumenismul a ajuns la apogeu, putem spune, şi
în special după sinodul care a avut loc în iunie în Creta. Acolo, din nefericire, 10 dintre Bisericile Ortodoxe
Autocefale au semnat şi au hotărât câteva lucruri care nu sunt conforme nici cu dogmatica (învăţătura
Bisericii), nici cu eclesiologia Bisericii Ortodoxe, nici cu istoria Bisericii Ortodoxe. Pentru toţi teologii,
episcopii şi profesorii care s-au ocupat şi au studiat hotărârile Sinodului din Creta se dovedeşte că acest
sinod nu este sinod ortodox şi nu a luat hotărâri ortodoxe. De aceea şi noi suntem datori acum să luăm
atitudine faţă de acest sinod. Un creştin ortodox nu poate să aprobe, să accepte hotărârile acestui
sinod, pentru că nu sunt ortodoxe.
Unul dintre cele mai importante momente ale acestui sinod este că acceptă că Papa şi toţi ereticii sunt
“biserici”, cum suntem şi noi, adică au Taine, au Preoţie, au Botez, având scopul final ca să ne unim
toţi împreună ca o singură biserică. Acest fapt nu poate fi acceptat niciodată de vreun ortodox. Din cauza
asta se naşte în noi întrebarea: “Ce trebuie să facem, ce poziţie trebuie sa adoptăm?”. În calitate de creştini
ortodocşi, care vrem să urmăm învăţătura Sfinţilor Părinţi, suntem datori să respingem hotărârile
acestui sinod, care sunt eretice. Pentru aceasta există şi studii teologice care o dovedesc. Primul pas este să
încetăm să mai avem comuninune eclesială cu cei care acceptă hotărârile eretice ale acestui sinod. Nu putem
ca creştini ortodocşi [să rămânem în comuniune cu cei care sunt în comuniune cu ereticii]… Primul pas care
ne preocupă este pomenirea episcopilor. Deoarece în Biserica noastră, în viaţa noastră liturgică,
[pomenirea episcopului] are legătură directă cu mântuirea şi sfinţirea noastră prin Tainele Bisericii.
De asta pomenirea numelui unui episcop are o foarte mare însemnătate pentru mântuirea noastră.
Dacă episcopul este ortodox, atunci toţi dintre noi suntem sub ascultarea episcopului, pomenim
numele lui la toate tainele şi avem binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu. Când însă episcopul nu
mărturiseşte cuvântul adevărului atunci noi suntem datori să urmăm ceea ce spun sfintele
canoanele. Concret, în situaţia în care suntem astăzi, după hotărârile Sinodului din Creta, “aşa-zisul Mare şi
Sfânt”, care nu a fost nici mare, nici sfânt, nu putem să pomenim episcopi care au semnat şi au
acceptat hotărârile ale acestui sinod. Asta ne învaţă Sfinţii Părinţi. Noi nu arătăm nimic după capul
nostru, nici nu vorbim după părerea noastră, nici nu învăţam ceva de la noi, ci, pur şi simplu, suntem
datori să mărturisim şi să învăţăm şi să promovăm ceea ce învaţă Sfinţii Părinţi. În cazul pomenirii
episcopului, sfintele canoanele ale Bisericii sunt clare şi nu încape nici o îndoială. Canonul 15 al Sinodului
I-II Constantinopol hotărâşte clar că atunci când episcopul nu mărturiseşte cuvântului adevărului,
atunci noi suntem datori să încetăm pomenirea. Principalul, cel mai important înţeles al acestui canon
este că atunci când noi pomenim un episcop eretic, cu simţăminte eretice, devenim şi noi părtaşi la
erezia lui, în credinţa lui, în credinţa lui eretică pe care o exprimă prin simţămintele lui eretice. Or nu
putem [să facem aceasta]. Pomenirea episcopului nu este ceva formal, este ceva esenţial pentru
mântuirea noastră. Aceasta o învaţă şi Sfinţii Părinţii ai Sfântului Munte.
În anul 1275, atunci când patriarh al Constantinopolului era Ioan Vekkos, care era filo-latin, acesta a fost
primul dintre patriarhi care a semnat unirea cu Papa. După schisma din 1054, sau mai bine zis după tăierea
din corpul Bisericii Ortodoxe a papistaşilor, a fost prima dată când ortodocşii au mers la papa cu scopul de a
se uni. În 1275, reprezentanţi ai patriarhului Ioan Vekkos au semnat la Lyon, în Franţa, unirea cu Papa.
Atunci Părinţii Aghioriţi au trimis scrisoare împăratului Mihail al VIII-lea Paleolog şi la al doilea Sinod
Ecumenic de la Constantinopol către Ioan Vekkos. Acolo se plângeau de unirea pe care au semnat-o cu
papistaşii şi tot acolo ne arată şi ce trebuie să facem. În prima scrisoare a Părinţilor Aghioriţi, ei înşişi ne
spun concret, cercetând canonul 15 al Sf. Fotie de la Sinodul I-II Constantinopol, cum am zis: Biserica
Ortodoxă a primit de la Apostoli, de la toţi Sfinţii Părinţi şi de la Sinoadele Ecumenice tradiţia că pomenirea
numelui episcopului în Sfântul Altar în timpul Sfintei Liturghii înseamnă comuniune deplină cu episcopul,
cu credinţa episcopului. Şi de asemenea, aceiaşi Sfinţi Părinţi, interpretând Sfânta Liturghie ne spun că prin
pomenirea numelui episcopului noi arătăm supunere desăvârşită faţă de acesta pentru că ne

21
împărtăşim de aceeaşi credinţă cu el. În aceeaşi scrisoare, Sfinţii Părinţi Aghioriţi spun că în Sfânta
Liturghie preotul, pomenind numele arhiereului, arată trei lucruri: primul, supunerea lui faţă de
arhiereu, că-l recunoaşte ca superior lui, în preoţie; al doilea, că este de aceeaşi credinţă cu arhiereul,
adică aceeaşi credinţă pe care o are şi arhiereul; şi al treilea că este continuator al Sfintelor Taine prin
Preoţia care a primit-o de la el, prin hirotonirea de către acesta. Deci vedem şi din aceste două direcţii
ale Părinţilor Aghioriţi că pomenirea numelui arhiereului nu este ceva formal, tipiconal, ci arată că suntem în
legătură cu credinţa arhiereului atunci când îl pomenim.
Acum, întrebarea şi subiectul care ne preocupă este: Dacă episcopul [pe care îl pomenim] nu are simţăminte
ortodoxe şi nu mărturiseşte cuvântul adevărului, ce trebuie să facem? Ne spun clar chiar Sfinţii Părinţi că nu
putem pomeni acest nume, deoarece, prin pomenire, intrăm în legătură cu credinţa lui. Şi aici este
ceva care astăzi scapă atenţiei multora, deoarece există concepţia greşită la foarte mulţi preoţi, monahi şi
laici care spun că “noi nu suntem de acord cu episcopii care sunt eretici şi au simţăminte eretice, dar trebuie
să-i pomenim pentru că suntem obligaţi să facem asta”. Sfinţii Părinţi, după cum am văzut, nu învaţă aşa
ceva, cum că pomenirea episcopului este o chestiune de tipic, ci este ceva esenţial în cadrul
Liturghiei. Nu putem deci să pomenim un episcop eretic, pentru că suntem în comuniune cu credinţa
sa. Acesta este argumentul cel mai de bază pe care-l avem de la Sfinţii Spărinţi pentru a face
întreruperea pomenirii unui arhiereu care nu învaţa credinţa ortodoxă.

– După ce Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a acceptat Sinodul din Creta ca sinod ortodox, pot
merge la biserică creştinii ortodocşi români, unde se pomeneşte ierarhul?

– Păr. Hariton: Atât timp cât Biserica Română a acceptat hotărârile sinodului care a avut loc în Creta în vară
ca fiind ortodoxe, poporul şi clerul sunt datori să ia fiecare o poziţie responsabilă faţă de sinodul Bisericii
Ortodoxe Române. În primul rând, va trebui ca preoţii şi poporul din fiecare mitropolie să ceară de la
episcopul lor să declare public personal dacă este de acord, dacă acceptă sau nu acceptă hotărârile din
Creta; pentru că se poate ca Sinod să le fi acceptat în România, dar se poate ca un episcop să nu le fi
acceptat, deci este datoria obligatorie a fiecare episcop ca personal să declare public dacă sinodul din Creta
este eretic sau este ortodox. Dacă vreun episcop declară că acceptă ca ortodoxe hotărârile sinodului,
atunci clericii şi laicii sunt nevoiţi să întrerupă comuniunea eclezială cu el. Acest lucru este valabil şi
pentru preoţi. Unde există preoţi, într-o mitropolie, care sunt de acord cu mitropolitul lor şi acceptă
hotărârile eretice ale sinodului, ceilalţi preoţi şi monahi şi laici nu pot avea comuniune cu ei, nu pot
sluji acolo unde slujesc preoţii eretici. Acesta este duhul canonului. Nu o zic unii oameni, o zic
canoanele Bisericii.

– Spun Sfinţii Părinţi că fără o credinţă corectă toate virtuţile pe care le putem face sunt în zadar.

– Păr. Hariton: Astăzi, din nefericire, de multe decenii nu se mai face învăţarea credinţei ortodoxe, adică
poporul, şi în Grecia, şi în general, nu se catehizează ortodox. Şi nu suntem conştienţi ce mare importanţă
au credinţa ortodoxă, dogmele ortodoxe, canoanele sfinte ale Bisericii. Această stare are drept rezultat astăzi
înţelegerea greşită şi interpretarea greşită a multor lucruri în viaţa noastră duhovnicească. De exemplu, mulţi
cred că dacă se luptă doar pentru virtuţile duhovniceşti, adică să fie atenţi, să privegheze, să postească, să
meargă la biserică, să se spovedească, să se împărtăşească, să facă priveghere, să meargă la biserică, asta este
de ajuns ca să se mântuiască. Bineînţeles, sunt de ajuns ca să se mântuiască şi trebuie, este sarcina noastră să
facem toate acestea, dar toate acestea, toată această luptă spirituală, viaţa în Hristos, cum spunem, pe care
trebuie să o trăim, pe ce se sprijină? Care este temelia pe care trebuie să se sprijine? Temelia este credinţa
ortodoxă. Este, cum putem spune simplu, ca şi cum am construi o casă pe o temelie care nu există, şi aşa
cum, ne-a spus şi Hristos, temelia credinţei, stânca pe care este construită Biserica, este credinţa, credinţa

22
adevărată, teandrică, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. De asta şi lui Petru i-a zis: „Tu eşti Petru şi
pe această piatră voi zidi Biserica Mea” adică pe piatra mărturisirii credinţei se construieşte Biserica
Ortodoxă. Astăzi nu suntem conştienţi de asta, cât de importantă este, din această cauză considerăm greşit
dogmele ortodoxe şi canoanele Bisericii şi ne concentrăm mai mult pe o viaţă duhovnicească care credem că
ajunge, că nu mai avem nevoie de altceva. Asta este o greşeală, niciodată Sfinţii Părinţi nu au învăţat şi nu au
trăit aşa lucrurile. Prima este credinţa, şi pe credinţa ortodoxă şi mărturisire construim toată construcţia
virtuţilor. Deci fără mărturisirea credinţei nu putem să spunem că păşim pe drumul Sfinţilor Părinţi.
Toţi Sfinţii Părinţi în primul rând s-au luptat pentru a păstra credinţa ortodoxă.
Doar câteva exemple dacă amintesc sunt de ajuns pentru a înţelege aceasta. La Primul Sinod Ecumenic avem
trei situaţii diferite: îl avem pe Atanasie cel Mare, care atunci era diacon, simplu diacon, nu era nici măcar
preot şi el a fost sufletul sinodului. Adică, prin Atanasie cel Mare, care era diacon atunci, a vorbit Duhul
Sfânt şi s-a construit teologia ortodoxă a Bisericii cu privire la erezia ariană, a lui Arie. Avem şi alte două
exemple: pe Sfântul Spiridon şi Sfântul Nicolae. Sfântul Spiridon care în viaţa lui lumească a fost cioban a
cerut şi el să vorbeasca cu Arie. Ceilalţi părinţi care ştiau că este un om simplu şi că nu este învăţat l-au
împiedicat. A insistat că vrea să vorbească personal cu Arie, a coborât acolo jos unde era Arie în sinod şi
acolo, având Sfântul teologia empirică înăuntrul său prin minunea care s-a înfăptuit în faţa ochilor lui Arie
cu cărămida a demonstrat taina Sfintei Treimi. Arie, cu toate acestea în loc să creadă unei asemenea mari
minuni a început din nou cu filosofiile sale. Atunci ce s-a întâmplat? Sfântul Nicolae, care este întruchiparea
blândeţei s-a supărat atât de tare încât a coborât şi i-a dat o palmă lui Arie. Atunci toţi Sfinţii Părinţi au
rămas şocaţi, nu se aştepta nimeni să se întâmple un asemenea lucru, şi deoarece exista lege împărătească,
cine loveşte un om în faţa împăratului merge direct la închisoare şi i se taie mâna cu care a lovit. Atunci
Sfântul Împărat Constantin a trebuit să aplice legea statului şi a poruncit să-l închidă pe Sfântul Nicolae în
închisoare. Şi Sfântul Nicolae a fost închis într-adevăr în închisoare. În ziua următoare când s-au dus să-l
scoată din închisoare, să-l judece, l-au văzut ţinând în mână o sfânta evanghelie de aur şi că poartă omofor,
cu toate că a intrat fără să poarte nimic, nici evanghelie, nici omofor. Atunci toţi l-au întrebat
surprinşi: „Unde ai găsit astea?” şi a zis: „Noaptea a venit Hristos în închisoare şi m-a întrebat: Nicolae,
de ce eşti în închisoare? Pentru dragostea ta, Doamne! zic. la, zice, omoforul, eşti un adevărat păstor. Şi
apoi a venit Maica Domnului şi a zis: Nicolae de ce eşti în închisoare? şi am zis: pentru dragostea fiului
tău. Ia Evanghelia, tu înveţi cu adevărat Evanghelia”. Şi când au văzut acestea ce i le-au dat Hristos şi
Maica Domnului imediat au înţeles măreţia Sfântului Nicolae care a fost atât de zelos în apărarea dogmei
ortodoxe în sinod, în primul Sinod Ecumenic. Acesta este pentru noi un exemplu pentru vremurile de astăzi
când episcopii nu mărturisesc şi nu învaţă dogmele ortodoxe în popor, având drept consecinţă faptul
că poporul este neiniţiat în dogmele ortodoxe. Se limitează doar la o viaţă duhovnicească, să vorbească
despre aceleaşi lucruri, lucruri despre rugăciune, toate acestea frumoase, sfinte şi bune sunt, dar pe lângă
astea este nevoie şi de învăţătura creştină, tebuie să o aibă şi păstorii şi poporul. Să se cultive, să se
intereseze şi să cunoască toate aceste subiecte.

– Părinte, în zilele noastre, mulţi zic că este mai bine să rămânem în Biserică cu câteva greşeli decât să
fim în afara Bisericii cu adevărul. Cum înţelegeţi aceste cuvinte?

– Păr. Hariton: Este prima dată când se aude aşa ceva. Adică, şi eu mai auzit şi este incredibil… dacă este
posibil vreodată… şi o zic arhierei, este incredibil că poate să spună un arhiereu un asemenea lucru. Asta
înseamnă că nu au înţeles ce este Biserica. Este posibil ca Biserica să fie în afara adevărului sau adevărul
să fie în afara Bisericii? Acestea două sunt identice, Biserica şi Adevărul. Şi avem cuvintele Domnului.
Ce spune Domnul? Spune: “dacă rămâneţi cu Mine atunci trebuie să ştiţi adevărul, şi adevărul vă va
elibera”. “Eu sunt adevărul”, a spus Hristos, Hristos se identifică cu adevărul, nu a spus “eu sunt
Biserica”, undeva în Evanghelie. A spus “eu sunt Adevărul”. Şi acum există episcopi care spun că este de
preferat să fii în Biserică şi nu în Adevăr? Ce înseamnă asta? Este de neînţeles.

23
– În această situaţie, în Biserică avem greşeli sau erezie? Pentru că sunt două lucruri diferite.

– Păr. Hariton: Aici, din nefericire, se vede una dintre cele mai mari pagube făcute de ecumenism.
Adică, astăzi episcopii ecumenişti şi foarte mulţi teologi, şi, din nefericire, trece şi în rândurile
poporului, ei cred în aşa-numita teorie episcopocentrică. Ce înseamnă asta? Pentru aceştia Biserica
înseamnă episcopul. Aceasta este însă clar o teorie papistaşă, teorie eretică a papismului. Papa
spune “eu sunt Biserica”. Această idee a trecut şi la episcopii ortodocşi. Fiecare episcop crede că „eu
sunt biserica”, la fel ca Papa, şi din nefericire aceasta trece apoi şi la preoţi, fiecare preot „eu sunt
biserica, ce spun eu asta este”. Bineînţeles dacă este în concordanţă cu Evanghelia, cu Sfânta Scriptură,
cu învăţătura Sfinţilor Părinţi o vom urma, dacă însă nu este în concordanţă cine poate îndrăzni să
spună că eu sunt, ce spun eu asta este. Cu ce drept? Problema este că se identifică persoana fiecărui
episcop cu Biserica. Asta este blasfemie. Hristos este Biserica. Capul Bisericii este doar Hristos. Noi
suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Capul este numai Unul, nimeni nu-L poate înlocui pe capul
Bisericii care este doar Hristos. Deci ceea ce spun unii că preferăm să fim în Biserică şi să luptăm din
interiorul Bisericii şi nu să fim în afara Bisericii, chiar dacă avem adevărul, nu a spus-o nici un sfânt
al Bisericii noastre, pentru că Biserica se identifică cu adevărul, cu Hristos. Şi acestea sunt tot roade ale
ecumenismului, ale acestei erezii a ecumenismului. Trebuie foarte multă atenţie şi trebuie să fim foarte atenţi
să rămânem statornici în adevărul lui Hristos. Şi pentru asta să studiem izvoarele teologice, scrierile Sfinţilor
Părinţi, să rămânem statornici în credinţa noastră, pentru că fără credinţă nu ne mântuim. Ceea ce
trăim astăzi însă nu trebuie să ne surprindă, pentru că Sfinţii Apostoli ne-au spus-o de la începutul
Evangheliei. Sfinţii Apostoli ne-au învăţat să ne ferim de înşelare şi minciună. Sfântul Ioan Evanghelistul,
Evanghelistul iubirii, apostolul iubirii, să vedem cum se exprimă în epistolele sale şi să comparăm cu
agapologia ecumeniştilor de astăzi. În capitolul 4, epistola 1 ne atenţionează să nu credem ce auzim atât de
uşor, oricine ar fi celălalt, să cercetăm duhurile, dacă sunt ale lui Dumnezeu, pentru că nu toate duhurile sunt
ale lui Dumnezeu, pentru că mulţi pseudoprofeţi au venit în lume, mereu a existat şi mereu va exista aşa
ceva. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu există doar când cineva mărturiseste pe Iisus Hristos, că
este Dumnezeu şi om desăvârşit, doar cel ce mărturieşte pe Iisus Hristos ca Dumnezeu desăvârşit şi
om desăvârşit, aceasta este de la Dumnezeu, şi orice altă învăţătură diferită nu este de la Dumnezeu, ci
este de la viclean, de la Antihrist. Învăţătura Bisericii noastre este, cu puţine cuvinte, ca să nu ne întindem
prea mult, că trebuie să fim foarte atenţi la erezie, pentru că erezia ne desparte de Trupul Bisericii şi de
mântuirea noastră. Şi în special astăzi ecumenismul are această mare capcană că se ascunde, se
ascunde chiar în spatele cuvintelor scripturii, în spatele cuvintelor Sfinţilor Părinţi, pe care le
deformează şi la urmă le schimbă şi ne scoate în afara duhului Sfinţilor Părinţi.       Este o perioadă de
încercare şi s-o luăm cu multă smerenie şi cu conştiinţa faptului că suntem oameni neputincioşi şi păcătoşi,
dar tocmai pentru că suntem păcătosi şi că nu ne bazăm pe virtuţile şi puterile noastre, dar conştienţi fiind de
neputinţa noastră şi de păcatele noastre, să aducem ca jertfă lui Dumnezeu mărturisirea credinţei noastre. Şi
ÎL rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea să ridicăm această cruce mare a mărturisirii şi a credinţei, neştiind
ce ne-a rezervat Dumnezeu fiecăruia în parte. Nu avem ce să-i oferim lui Dumnezeu, măcar să-i oferim
mărturisirea noastră şi credinţa noastră în Hristos. De aceea şi spune Hristos în Evanghelie: Când va veni
Fiul Omului pe pământ va mai găsi oare credinţă? Este foarte important, cum spun toţi Sfinţii Părinţi, că în
vremurile acestea de pe urmă ceea ce ne va cere Hristos mai mult decât toate este credinţa noastră, să
rămânem statornici în credinţa noastră. Şi asta să cerem zi de zi în rugăciunile noastre: să ne lumineze
Hristos pe toţi si pe păstori, şi pe preoţi, şi pe arhierei, şi toţi să rămânem statornici în credinţa noastră, şi să
ne sprijim unii pe alţii, să avem unire şi dragoste între noi, toţi ortodocşii, în tot locul să fim uniţi, şi să avem
credinţa că Dumnezeu nu ne va părăsi. Când Dumnezeu este cu noi nimeni nu ne poate învinge. Biruinţa
este a lui Hristos şi a Bisericii. Credinciosul este mereu învingător. Noi să rămanem statornici în ceea
ce au zis părinţii Bisericii noastre. Şi cum zice în Sinodiconul ce se citeşte în perioada Triodului, în prima
Duminică Postului Mare, Duminica Ortodoxiei „Aşa cum au văzut Proorocii, cum au învăţat Apostolii, cum
a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită, cum luminează
Harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să proclamăm,
cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, ÎL slăvim pe Hristos ca pe adevăratul
Dumnezeu, şi pe Sfinţii Săi, în cuvinte, în scrieri, în gânduri, în jertfe, în Biserici, în icoane, slujind şi
preaînălţându-L pe Unul Adevăratul Dumnezeu şi Domn, şi cinstindu-i pe Sfinţi din cauza Domnului lor ca

24
pe cei ce sunt aproape de El şi Îi slujesc, şi le dăm cinstirea cuvenită. Aceasta este credinţa Apostolilor,
aceasta este credinţa părinţilor, aceasta este credinţa ortodocşilor, aceasta este credinţa care a întărit lumea”.
Să păstrăm exact acestea ce ni le-au dat Sfinţii Părinţi şi să nu avem nici o nelinişte şi teamă în suflete.
Dumnezeu şi Maica Domnului le va aranja pentru mântuirea noastră pe care ne-o dorim. Toată lumea să vină
în sfânta Biserică a lui Hristos Dumnezeu, care este doar Biserica Sfântă Ortodoxă şi toţi să-şi găsească
mântuirea în persoana lui Hristos.

– Le doresc la toţi putere, bucurie şi pace în suflete şi încredere în Duhul Sfânt care mereu ne conduce şi nu
lasă niciodată Biserica Lui. Biserica este Hristos şi Sfinţii şi noi urmăm cu smerenie drumul Sfinţilor Părinţi.
Asta dorim cu tot sufletul nostru şi toţi să rămânem statornici.

În încheiere trebuie să spun cu multă iubire către cei ce ascultă aceste cuvinte umile ale noastre, că nu
sunt ale noastre, pentru că nu vrem să exprimăm nimic al nostru, ci doar ce spun Sfinţii Părinţi ai
Bisericii. Trebuie să avem multă credinţă şi multă încredere în Dumnezeu pentru că zilele pe care le trăim
sunt foarte grele. Asta nu trebuie să ne deznădăjduiască, ci dimpotrivă să ne dea bucurie, pace, optimism şi
speranţă pentru că prin aceste dificultăţi, şi mai ales în problemele de credinţă, ne dă Dumnezeu ocazia să ne
arătăm dragostea pentru Hristos şi pentru credinţa ortodoxă. În fiecare epocă au existat erezii şi eretici şi au
existat pericole care au ameninţat Biserica. Biserica niciodată nu este în pericol, Biserica este în luptă dar nu
este învinsă, „Biserica se clatină dar nu se scufundă”, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Biserica este
însuşi Hristos, este stânca de care se lovesc toate valurile ereziilor şi a prigonitorilor, dar rămâne
mereu nemişcată. Această încredere să o avem mereu în noi şi să îi mulţumim lui Dumnezeu că în
zilele noastre ni se dă această şansă să mărturisim credinţa noastră, să ne aratăm dragostea noastră
faţă de Hristos şi credinţa ortodoxă, în mijlocul acestei panerezii a ecumenismului care ne ameninţă
pe toţi.

25
Modul mărturisirii și puterea ei. Sfântul Simeon Noul Teolog despre spovedania
duhovnicească la un monah care nu are preoție
August 24, 2019 Redactor Spovedania 2

[Sfântul] Simeon Noul Teolog

Imne,Epistole și Capitole Scrieri III, edit. DEISIS- Sibiu 2001

Pag.305
Cuvânt scris către cineva care era un fiu al său duhovnicesc despre mărturisire și despre cine sunt cei ce
au primit puterea de a dezlega și lega păcatele
Ai poruncit, părinte și frate, smereniei noastre printr-o întrebare să-ți spunem „dacă e îngăduit oare
[credincioșilor] să-și vestească păcatele lor unor monahi care nu au preoție?” adăugând și aceasta:
„fiindcă auzim că puterea [autoritatea, exousia] de a dezlega și lega s-a dat numai preotilor”
Pag.306
Fiindcă n-am fost creați de îngeri, nici n-am fost învățați de oameni, ci am fost învățați și suntem învățați în
fiecare ceas mereu în chip tainic de înțelepciunea cea de sus care vine prin harul Duhului, înțelepciunea pe
care chemând-o și acum, vom spune aici mai întâi care este modul mărturisirii și puterea ei.
Mărturisirea deci nu este nimic altceva decât recunoașterea îndatorată a greșelilor și a nebuniei proprii, sau
denunțarea sărăciei noastre; precum a zis Domnul printr-o parabolă în Evanghelii: „Erau doi datornici la un
cămatar: unul datora cincizeci de dinari, altul cinci sute: neavând însă ei să-i dea înapoi, i-a iertat pe
amândoi” [Lc 7, 41-42]. Prin urmare orice credincios e un datornic al Stăpânului și Dumnezeului său, și
ceea ce a luat de la El aceea i se va și cere la înfricoșătorul și cutremurătorul Lui tribunal, când goi și cu
capul plecați vom sta înaintea lui toți, împărați și săraci împreună…cele date nouă de El…a fi primit
sălașluindu-Se în noi pe Duhul Sfânt, Care e pecetea împărătească cu care Domnul pecetluiește oile
Sale, precum și — ce alte multe să spun?…se dau celor botezați numaidecât de către dumnezeiescul
Botez.
Iar poruncile Domnului au fost date ca niște străji ale acestor daruri și haruri negrăite înconjurându-l pe
credincios de jur-împrejur din toate părțile ca un zid, păzind nejefuită comoara așezată în sufletul lui și
făcând-o inaccesibilă mâinilor tuturor vrăjmașilor și hoților. Căci noi credem că poruncile Iubitorului de
oameni Dumnezeu sunt pazite de către noi și ne silim spre aceasta neștiind că mai degrabă noi suntem
păziți de acelea; căci cel ce pazește poruncile dummezeiești nu le pazește pe acelea, ci se păzește pe sine
însuși de vrăjmașii văzuți și nevăzuți…Așadar, cine pazește poruncile e de fapt păzit de ele și nu pierde
bogăția încredințată lui de Dumnezeu; dar cel ce le disprețuiește se afla gol, cade ușor în mâinile vrăjmașilor
și, pierzând toată bogăția, ajunge, cum spuneam, datornic Împăratului și Stăpânului a toate pentru toate
acelea…

Pag. 308

…numește păcatul „ac al morții” fiindcă cei răniți de el mor; deci orice păcat e spre moarte…Deci cine
moare ce altceva dorește decât să învie, iar datornicul care n-are cu ce să dea înapoi datoria ce altceva
dorește decât să primească iertarea datoriei…cel ce s-a facut prin păcat rob diavolui…

Pag. 309

Negreșit va căuta un mijlocitor și un prieten al lui Dumnezeu care poate să-l restaureze ca mai înainte și să-
l împace cu Dumnezeu și Tatăl. Căci dacă cel ce prin har s-a alipit de Hristos s-a făcut mădular al Lui și a
fost înfiat de El, lăsându-L pe Acesta, se va întoarce ca un câine la vărsătura lui [2 Ptr 2, 22] și se va
încurca sau cu o femeie desfrânată sau se va uni cu alt trup, acela va fi osândit împreună cu
necredincioșii ca unul care a necinstit și ocărât pe Hristos, fiindcă potrivit dumnezeiescului Apostol, „suntem
trup al lui Hristos și mădulare ale Lui” [1 Co 12, 27]. Deci cel ce se încurcă cu o desfrânată face din
mădularele lui Hristos mădularele unei desfrânate [1 Co 6, 15]. Iar cel ce a făcut unele ca acestea și a înfuriat
astfel pe Stăpânul și Dumnezeul lui, nu poate să se împace cu Dumnezeu altfel decât prin mijlocirea unui
bărbat sfânt, prieten și rob al lui Hristos, și prin fuga de rău…să alergăm la doctorul duhovnicesc și să

26
vomităm veninul pacatului prin mărturisire scuipând otrava lui, și să primim cu sârguință epitimiile date
de el ca pe un antidot al pocăinței…Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieștile
Scripturi să primească cineva păcatele altuia și să dea seama pentru el fără ca acela care a păcătuit să
fi arătat mai întâi roade vrednice de pocăință proporțional cu felul păcatului și să fi pus la baza
ei ostenelile lui; căci zice glasul Înainte-mergătorului Cuvântului: „Faceți roade vrednice de pocăință și nu
socotiți să spuneți în voi înșivă: Avem părinte pe Avraam!” [Mt 3, 8–9], fiindcă Însuși Domnul nostru a spus
despre cei cu o astfel de dispoziție lipsită de minte, așa: „Amin zic vouă, chiar daca Moise și Daniel se vor
ridica în picioare ca să fie aleși fiii și ficele lor, nu vor fi aleși” [Ir 14, 14–16]. Deci ce vom face sau ce
mod de iertare a datoriei și rechemare din cădere vom inventa noi care vrem să ne pocăim? …Să nu te lupți,
așadar, să-ți afli un sfătuitor și un aliat lingușitor și rob al pântecelui, ca nu cumva să te învețe, potrivindu-se
cu voința ta, nu cele pe care le iubește Dumnezeu, ci cele pe care le primești tu, și așa să rămâi iarăși cu
adevărat vrăjmaș neîmpăcat cu El;nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui tăiere și prin
tăieturile și arderile nelavremea lor să te arunce în adâncul disperării, sau prin compătimirea lui peste măsură
să te lase bolnav părându-ți-se că ești sănătos — lucrul cel mai cumplit — și așa să te predea osândei veșnice
cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară împreună sufletul. Dar un mijlocitor între
Dumnezeu și om nu cred că e așa de simplu de găsit, „căci nu toți cei ce coboară din Israel sunt și israeliți”
[Rm 9, 6], ci cei ce știu limpede sensul acestui nume[Israel] și au o „minte care vede pe Dumnezeu”{*
Etimologie patristică a lui „Israel” = nous oron Theon = „minte ce vede pe Dumnezeu”.} [cf. Fc 32], și nici
toți cei chemați cu numele lui Hristos nu sunt cu adevărat creștini, „căci nu tot cel ce-Mi spune:
Doamne! Doamne!”— zice Hristos—„va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu” [Mt 7,
21]; precum și iarăși: Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, în numele Tău am scos demoni! și Eu le
voi zice: Amin, zic vouă, nu vă cunosc pe voi. Duce-ți-vă de la Mine voi, lucrătorii fărădelegii!” [Mt 7, 22–
23; 25, 13].
Pag.311
De aceea, deci, noi toți, atât cei ce mijlocesc, cât și cei ce au păcătuit și vor să se împace cu
Dumnezeu,trebuie să luăm aminte, fraților, ca nici cei ce mijlocesc să nu-și atragă mânie în loc de răsplată,
nici cei ce am jignit și sârguim să ne împăcăm să nu întâlnim un sfătuitor vrăjmaș, ucigaș și rău în loc de un
mijlocitor; căci unii ca aceștia vor auzi cu amenințare înfricoșătoare: „Cine v-a pus pe voi stăpânitori și
judecători ai poporului Meu?” [cf. Iș 2, 14] și iarăși: „ Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și
atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” [Mt 7, 5]; iar „bârnă” e aici o patimă sau o poftă care
întunecă ochiul sufletului; și iarăși: „Doctore, vindecă-te pe tine însuși!” [Lc 4, 23]; și iarăși:
„Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce istorisești tu dreptățile Mele și iei legământul Meu în gura
Ta? Căci tu ai urât povățuirea și ai aruncat cuvintele Mele înapoia Ta” [Ps 49, 16–17]; și Pavel zice:
„Cine ești tu care judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul ei stă sau cade ea; dar Dumnezeu are putere să o
facă să stea” [Rm 14, 4] prin robul Său credincios…frați și părinți…să nu fiți cu dispreț față de aceste taine
dumnezeiești și înfricoșătoare pentru toți, să nu vă jucați cu cele care nu sunt de joacă…căci din pricina
faptului că sunteți numiți „rabi” și „părinți” se întâmplă să primiți gânduri străine. Să nu răpim — rogu-vă!
— fără rușine așa, pur și simplu, demnitatea Apostolilor, lăsându-ne povățuiți de acest exemplu din lume:
căci dacă ar cuteza cineva cu îndrăzneală să se asemene reprezentantului împăratului pământesc și ar fi prins
că ține și face în ascuns cele încredințate aceluia, ori va vesti și va face acestea în public, acesta și părtașii și
supușii lui vor fi supuși unor pedepse extreme spre spre înfricoșarea altora și vor fi de râs la toți ca unii
lipsiți de minte și simțire, ce vor păți atunci în viitor cei ce răpesc cu nevrednicie vrednicia[demnitatea]
Apostolilor? Căci nu trebuie să vă faceți mijlocitori ai celorlalți înainte de a vă fi umplut voi înșivă de
Duhul Sfânt și înainte de a fi cunoscut în simțirea sufletului că sunteți iubiți ca niște prieteni de Împăratul a
toate, căci nu toți cei ce cunosc pe împăratul pământesc pot să mijlocească la el pentru alții;foarte puțini pot
face aceasta: numai cei care au câștigat îndrăznire către el prin virtute, sudorile și slujirile lor și n-au nevoie
de un mijlocitor, ci grăiesc cu împăratul gură către gură. Dar la Dumnezeu, părinților și fraților, nu vom păzi
oare această rânduială? nu vom cinsti pe Împăratul ceresc măcar la fel cu cel pământesc? ci ne vom dărui
nouă înșine tronurile de-a dreapta și de-a stânga răpindu-le înainte de a le cere și a le primi? O, ce
îndrăzneală! Ce rușine ne va cuprinde! Căci dacă nu vom fi învinuiți pentru altceva , atunci chiar și numai
pentru aceasta vom fi lipsiți cu necinste de șederea pe tronurile din față și vom fi azvârliți în focul cel nestins
ca niște disprețuitori…Că e îngăduit unui monah care nu are preoția să ne mărturisească, acest lucru îl vei
afla făcându-se de toți de când a fost dată de Dumnezeu moștenirii Lui haina și ținuta pocăinței și s-au numit
monahi precum stă scris în de-Dumnezeu- insuflatele scrieri ale Părinților, peste care aplecându-te vei găsi
drept adevărate cele zise. Înaintea acestora însă numai arhiereii au primit puterea [autoritatea] de a

27
dezlega și lega prin succesiune de la dumnezeieștii Apostoli; o dată cu trecerea timpului arhiereii devenind
netrebnici, această înfricoșătoare întreprindere a trecut la preoți care aveau o viață neprihănită și s-au
învrednicit de harul dumnezeiesc; după care și aceștia ajungând amestecați, și atât arhiereii, cât și preoții
asemănându-se restului poporului și celor mulți care cad, ca și acum, în duhul rătăcirii și al grăirii deșerte
și pier, ea a trecut, precum s-a zis, la poporul ales al lui Dumnezeu, adică la monahi, nu fiindcă ar fi
fost luată de la preoți sau arhierei, ci fiindcă aceștia s-au înstrăinat pe ei înșiși de ea; „căci orice preot e
pus mijlocitor între Dumnezeu și oameni către Dumnezeu” — cum zice Pavel — „și trebuie să aducă jertfă
pentru popor ca și pentru el însuși” [Evr 5, 1—3].
Pag.313
Dar să începem cuvântul de mai sus și să vedem de unde, cum și cui i-a fost dată dintru început această
putere [autoritate] de a sluji cele sfinte și de a dezlega și lega, și în această ordine, așa cum ai întrebat, așa
și dezlegarea [problemei] se va face limpede nu numai pentru tine, ci și pentru toți oamenii. Când Domnul și
Dummezeul și Mântuitorul nostru a spus omului care avea mâna uscată: „Iertate îți sunt păcatele”, evreii
care au auzit aceasta au spus: „Acesta hulește, căci cine poate ierta păcatele decât Unul Dumnezeu?” [Mt
9, 3]. Căci iertarea păcatelor nu fusese dată încă nici deprofeți, nici de preoți, nici de vreunul din
patriarhii din vremea de atunci; drept pentru care cărturarii au avut dificultăți întrucât li se vestea o
învățătură nouă și un lucru uimitor [paradoxal]. Din această pricină, Domnul nu le-a făcut reproșuri, ci mai
degrabă i-a învățat dăruindu-le iertarea pacatelor ceea ce nu știau, arătându-Se pe Sine Însuși ca
Dumnezeu și nu ca om; căci acestora le zice: „Dar ca să știți că Fiul Omului are putere [autoritate] să ierte
pacatele” [Mt 9, 6] iar celui cu mâna uscată îi spune: Întinde mâna ta” și el a întins-o și „ea s-a făcut din nou
sănatoasă ca și cealaltă” [Mt 12, 13], încredințând prin minunea văzută lucrul mai mare și nevăzut
[ Dumnezeirea Lui]. Tot așa i-a făcut și lui Zaheu [Lc 19, 1], tot așa și desfrânatei [Lc 7, 36], tot așa și lui
Matei vameșul [Mt 9, 9], lui Petru care L-a tăgăduit de trei ori [In 18, 17], ologului [In 5, 5], căruia
vindecându-l i-a zis: „Iată, te-ai facut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie și mai rău” [In 5,
14]. Spunând aceasta, a arătat că acela a căzut în boală prin păcat și, izbăvit fiind de aceasta, a luat și
iertarea păcatelor sale nu pentru că s-a rugat multă vreme, nu din pricina postului sau a culcării pe jos,
ci numai din pricina întoarceii lui, a credinței lui neșovăielnice, a retezării răului, a pocăinței
adevărate și a multelor lacrimi, ca desfrânata [ Lc 7, 38. 44] și ca Petru care a plâns cu amar[Mt 26, 75].
De aici s-a făcut începutul acestui mare dar cuvenit lui Dumnezeu Singur, Care l-a și avut El Singur.
Vrând apoi să urce la cer, a lasat ucenicilor în locul Lui această harismă. Dar cum le-a dat această
demnitate și autoritate? Să aflăm și cui, și câtor și când? Cei unsprezece ucenici mai de seamă fiind adunați
împreună și ușile fiind încuiate, El a intrat și stând în mijlocul lor, a suflat asupralor și le-a zis: „Luați Duh
Sfânt, căroara le iertați păcatele, iertate să fie, iar cărora le țineți, ținute să fie” [In 20, 22—23], și nu le
poruncește nimic despre epitimii pentru că aveau să fie învățați de Duhul Sfânt. Deci precum s-a zis,
Sfintii Apostoli au transmis prin succesiune această autoritate celor ce dețineau scaunele lor, dat fiind că
nimeni dintre ceilalți nu îndrăznesc nici măcar să se gândească la așa ceva. Astfel ucenicii Domnului au pazit
cu exactitate această autoritate. Dar, cum am spus, o dată cu trecerea timpului, cei vrednici s-au amestecat
cu cei nevrednici și au fost acoperiți de mulțime, unul ambiționând să aibă înaintea altuia prezidarea
[adunărilor bisericești] fățărnicind ipocrit virtutea. Căci de când cei ce dețineau scaunele Apostolilor s-au
arătat trupești și iubitori de plăcere și de slavă și au înclinat spre erezii, harul dumnezeiesc i-a părăsit
și această autoritate a fost luată de la ei. De aceea, lăsând ei și toate celelalte pe care trebuie să le aibă cei
ce slujesc celor sfinte, li s-a cerut numai să fie ortodocși. Dar eu cred că nu erau nici măcar aceasta; căci
ortodox e nu numai cel ce nu introduce dogme noi în Biserica lui Dumnezeu,ci și cei ce și-au agonisit o viață
în acord cu cuvântul drept [al învățăturii]. Pe unul ca acesta patriarhii și mitropoliții din diverse timpuri fie l-
au căutat dar nu l-au găsit, fie gasindu-l l-au preferat în locul lui pe cel nevrednic, cerându-i numai să expună
în scris simbolul credinței și acceptând numai acest lucru: ca el să nu fie nici un zelos pentru bine, nici să
se lupte cu cineva din pricina răului, pretinzând că așa se menține pacea în Biserică — lucru care însă e
mai rău decât orice dușmănie și pricină de mare neașezare. Din această pricină deci, preoții s-au făcut
netrebnici și au ajuns ca poporul, căci nefiind sare [a pământului], cum a zis Domnul [Mt 5, 13], ca
să strângă și să rețină prin mustrări viața destrămată a altora, ci, mai mult, cunoscându-și și acoperindu-
și unii altora patimile, au ajuns mai răi decât poporul, iar poporul mai rău decât ei. Dar unii din popor s-
au arătat mai buni chiar decât mulți preoți, luminând în acea beznă lipsită de lumină ca niște cărbuni; căci
dacă aceia ar fi luminat, potrivit cuvântului Domnului [Mt 5, 16] prin viața lor ca soarele, atunci acești
cărbuni nu s-ar fi arătat scânteind, ci ar fi fost arătați negri de lumina mai limpede. Dar, fiindcă între
oameni a mai rămas numai ținuta și haina preoției, darul Duhului a trecut la monahi ca la unii care au

28
venit prin fapte la viața Apostolilor, și s-a făcut cunoscut prin semne. Dar și aici diavolul a lucrat cele ale
sale, căci văzând că aceștia s-au arătat ca niște noi ucenici ai lui Hristos în lume și că străluceau prin viața și
minunile lor, introducând între ei pe frații mincinoși, vasele lui, i-a amestecat cu aceștia și după puțin
timp aceștia înmulțindu-de, așa cum vezi, și monahii au ajuns netrebnici și s-au facut cu totul nemonahi.
Așadar,nici monahilor numai cu haina , nici celor hirotoniți și înscriși în tereapta preoției, nici celor
cinstiți cu demnitatea arhieriei, adică a patriarhilor, mitropoliților și episcopilor nu li s-a dat de la
Dummezeu pur și simplu așa și numai din pricina hirotoniei și a demnității ei și puterea de a ierta
păcatele — să nu fie! —, ci li s-a îngăduit numai să slujească cele sfinte, și socot că multora din
aceștia nici măcar aceasta — ca nu cumva, iarbă fiind, să fie arși! —, ci numai acelora care între preoți,
arhierei și monahi se numără prin curăție împreună cu corurile ucenicilor lui Hristos. Deci de unde vor
înțelege aceștia că sunt înscriși împreună cu cei de care s-a vorbit și de unde îi vor recunoaște cu exactitate
pe aceștia cei care-i caută? După ceea ce a învățat Domnul zicând astfel: „Iar celor ce cred le vor urma
aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi” — ceea ce este învățătura de
Dumnezeu insuflată și folositoare a Cuvântului —, „șerpi vor lua, și chiar băutură de moarte de vor bea, nu-i
va vătăma” [Mc 16, 17—18]; și iarăși: „Oile Mele ascultă glasul Meu” [In 10, 27]; și iarăși: „După roadele
lor îi veți cunoaște” [Mt 7, 16]. După care roade? După cele a căror mulțime o enumeră Pavel zicând: „Iar
roada Duhului e iubirea, pacea, mărinimia, bunătatea, credința, blândețea, înfrânarea” [Ga 5, 22], și
împreună cu ele: milostivirea, iubirea de frați, milostenia și cele ce urmează acestora; la care se adaugă:
„Cuvântul înțelepciunii, cuvântul cunoașterii, darurile minunilor și celelate multe pe care le lucrează unul
și același Duh împărțind fiecăruia dupa cum vrea El” [1 Co 12, 8—11]. Deci cei ce au ajuns la
împărtășirea acestor harisme — fie a tuturor, fie în parte după cum le era de folos — s-au înscris în corul
apostolilor, iar cei ce ajung așa și acum sunt înscriși tot acolo…Dar unii ca aceștia se recunosc nu numai
după acestea, ci și din purtarea vieții lor. Caci exact așa îi vor recunoaște cei care-i caută și se vor
recunoaște fiecare din ei pe sine însuși, dacă, după asemănarea Domnului Iisus Hristos…dacă au arătat ca și
Acela, ascultare nefătarnică față de parinții și călauzitorii săi, încă și față de cei ce le poruncesc
duhovnicește; dacă au iubit necinstirea, ocările, bârfelile și defăimarile și i-au primit pe cei care li le-au
adus ca pe unii care le-au facut cel mai mare bine și s-au rugat din suflet cu lacrimi pentru ei; dacă au
scuipat pe toată slava din lume și au socotit ca niște gunoaie desfătările din ea…Dacă fiecare din cei ziși
se găsește pe sine însuși realizând toată virtutea pe care o auzim citindu-se în Sfintele Scripturi și a străbătut
de asemenea toată făptuirea celor bune, a cunoscut în fiecare din acestea progresul, schimbarea, treapta
și a fost luat spre înălțimea slavei dumnezeiești, atunci poate cineva să se cunoască pe sine însuși ca ajuns
și părtaș al lui Dumnezeu și al harismelor Lui și va fi cunoscut așa și de cei ce văd bine, ba chiar și de
cei cu vedere slabă…în această lumină au văzut Lumina cea neapropiată, pe Dumnezeu Însuși…
Pag.317
Sufletul fiecăruia e o drahmă pe care a pierdut-o nu Dumnezeu, ci fiecare din noi [Lc 15, 8] cufundându-
se în întunericul păcatului. Hristos însă, Lumina cea adevărată, venind și întâlnindu-i pe cei ce-L caută
cum știe numai El Însuși, le-a dăruit harul de a-L vedea pe El Însuși. Aceasta înseamnă a-ți găsi sufletul:
a vedea pe Dumnezeu, a ajunge în Lumina Lui mai înalt decât toată creatura văzută, și a-L avea Păstor și
Învățător pe Dumnezeu, de la care va cunoaște, dacă vrei, și puterea [autoritatea] de a dezlega și lega și,
cunoscând-o exact, se va închina Celui ce i-a dat-o și o va comunica celor ce au nevoie de ea. Unora ca
acestora știu, copile, că li se dă puterea [autoritatea] de a dezlega și lega de către Dumnezeu Tatăl și
Domnul nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfânt: celor ce sunt fii ai Lui prin înfiere, sfinți și robi ai Lui. Unui
părinte ca acesta [lui Simeon Evlaviosul] i-am fost ucenic și eu; el n-avea hirotonia de la oameni, dar m-a
înscris în ucenicie cu mâna sau cu Duhul lui Dumnezeu și mi-a poruncit mie, celui pus de mult în mișcare
spre aceasta cu dorința tare de Duhul Sfânt, să primesc frumos hirotonia de la oameni după modelul urmat
de obicei…Să căutăm deci mai bine cu osteneală astfel de bărbați, care sunt ucenici ai lui Hristos, și cu
chinul inimii și lacrimi multe să-L rugăm zile întregi ca să dea jos vălul de pe ochii inimilor noastre ca să-i
recunoască, în cazul în care se va găsi unul ca acesta în această generație rea și vicleană, pentru ca, găsindu-
l, să primim prin el iertarea păcatelor noastre, supunându-se poruncilor și rânduielilor lui din tot sufletul,
așa cum și acela ascultând cuvintele lui Hristos s-a făcut părtaș al harului și darurilor Lui și a primit de la El
puterea [autoritatea] de a dezlega și lega păcatele aprins fiind de Duhul Sfânt, Căruia I se cuvine toată
slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Fiul Său Unul-Născut în veci. Amin.

——————–

29
[Sfântul] Simeon Noul Teolog Viața și epoca Scrieri IV, edit. DEISIS-Sibiu 2006

Pag. 181

După acestea, așadar, stăpâne, mi-ai dat prin mijlocirile sfântului Tău nu numai iertarea multelor mele

păcate, ci și toate cele bune zise mai înainte, sau, mai degrabă, mi Te-ai făcut Tu Însuți toate acestea [ 1
Co 15, 28]

30
Doar trăind în virtute Sfinții Părinți ajungeau să fie uniți în mărturisirea dreptei
credințe
March 2, 2021 Redactor Important, Spovedania 0

“Trăind în virtute, suntem ai lui Dumnezeu” – Sfântul Antonie cel Mare. 

Sfântul Maxim Mărturisitorul:

“Urcuşul duhovnicesc are următoarele şapte trepte: 
credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea şi îndelunga răbdare, nădejdea, nepătimirea şi
iubirea.”

31
 

Sfântul Iustin Popovici:

“Nu există virtute mai mare decât mărturisirea şi apărarea adevăratei credinţe ortodoxe. Pentru că nu mai
există, spun ei, o altă virtute, care să te facă atât de plăcut lui Dumnezeu şi atât de binecuvântat pentru
Biserică. De fapt, Adevărul este Dumnezeu însuşi şi, pentru noi, oamenii, iubirea şi mărturisirea acestui
Adevăr dumnezeiesc – întru care, rezidă adevărata credinţă a Bisericii – înseamnă eliberare, mântuire şi
luminare. Iată sfânta învăţătură pe care, înainte de toate, au propovăduit-o Fericiţii Părinţi, a căror viaţă a
însemnat lupta pentru păstrarea intactă a credinţei adevărate în Hristos, singura care duce la mântuire şi
fără de care, nu există pentru oameni, părtăşie cu viaţa veşnică. Această sfântă tradiţie a Sfinţilor noştri
Părinţi, a căror întreagă viaţă a fost ca o afirmare şi o mărturisire a ei, este lecţia cea mai admirabilă care
a fost dată generaţiei noastre pentru a fi urmată, dar, lipsind râvna pentru „iubirea adevărului” (II Tes.
2,10), această generaţie a crescut rece şi învârtoşată, în indiferenţa sa faţă de adevărata credinţă.”

1. Fragment din scrierile Sfântului Iustin Popovici. Despre lupta pentru credință și unitate în Adevăr
a Sfântului Fotie cel Mare

Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns că acest război împotriva ereziei iconoclaste a produs multe în paguba
lor, el a dat laicilor şi chiar monahilor şi preoţilor, prilejul de a provoca tulburări, din care au avut
impudoarea de a trage foloase de pe urma lor, şi prin care, semănau în viaţa ecleziastică, dezordine şi
confuzie. Pretextând că luptă împotriva ereziei, aceşti indivizi continuau să neliniştească Biserica, după ce
tulburarea trecuse, şi în timp ce adevărata credinţă începuse din nou să domnească, împreună cu ordinea, şi
în timp ce erau din nou în cinste ascultarea şi buna înţelegere frăţească. Căci austeritatea prea mare a unora şi
prea multul laxism al altora erau doar izvor de neînţelegeri între fracţiuni, din păcate. Rezolvarea acestor
probleme era sarcina care a căzut pe umerii Sfântului Fotie, care de puţin timp ocupa scaunul patriarhal,
după cum vom vedea imediat.
Biruinţa desăvârşită a Ortodoxiei asupra iconoclasmului fusese obţinută în timpul Patriarhului Metodie, care
a ocupat acest scaun între 843-847. Acest Sfânt Patriarh a condus Biserica lui Dumnezeu cu har şi
înţelepciune. Dacă existau iconoclaşti care se pocăiau, Biserica îi primea cu dragostea şi îi socotea
printre copiii săi. Au existat totuşi unii mărturisitori, mai riguroşi [în privinţa credinţei], care îi
reproşau Sfântului Metodie îndurarea sa, încât vroiau să rupă orice comuniune cu el. După ce a
adormit Sfântul Metodie, i-a urmat Patriarhul Ignatie. Acesta devenise monah după căderea tatălui său,
împăratul Mihail I (811-813). Sfântul Metodie, deşi virtuos şi deşi a rezolvat nenumărate neînţelegeri, în
care monahii se arătau intransigenţi, n-a ştiut totuşi cum să reconcilieze cele două fracţiuni care se
sfâşiau între ele, sfâşiind în acelaşi timp Biserica. După cum scrie Sfântul Fotie însuşi:
„Existau certuri şi motive de discordie care îi făceau să se împotrivească unii altora şi era oricând cineva care
vroia să rupă comuniunea cu fratele său… şi într-o astfel de stare, se căuta un păstor care să poată uni
mădularele divizate ale Bisericii, astfel încât furtuna să înceapă să se liniştească.”

Citiți mai departe :

2. Când a fost condamnată învățătura eretică papistă Filioque 

“În vara anului 867, toţi delegaţii sosiseră la Constantinopol, iar această adunare număra nu mai puţin de o
mie de episcopi, preoţi şi călugări. Sfântul Patriarh Fotie prezida şi Împăratul Mihail însuşi era prezent.

32
Sfântul Sinod a discutat, în primul rând, îndeletnicirile criminale şi învăţăturile eretice ale misionarilor
franci, pe care papa îi trimisese în Bulgaria. A fost condamnată, în mod oficial, erezia latinilor, pe care o
răspândeau cu privire la Duhul Sfânt (adică pe Filioque),”

Canonul 15 I-II Constantinopol arată că trebuie să întrerupem comuniunea cu

episcopii care propovăduiesc erezia cu capul descoperit. Cei hirotoniți de astfel
de episcopi sunt primiți când se pocăiesc și se îngrădesc de erezie și le este
primită și preoția
May 16, 2021 Redactor Cum să înfruntăm erezia ecumenistă, Editorial 0

Textul Canonului 15, I-II Constantinopol al lui Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (861 d.Hr.),
stabilește cu exactitate că: 
”Cele ce sunt rânduite pentru preoți, episcopi și mitropoliți, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru
patriarhi. Drept aceea, dacă vreun preot sau episcop sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de
comuniunea cu propriul său patriarh și nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât și rânduit în
dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfățișarea înaintea sinodului și de osândirea definitivă a
acestuia, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoția, dacă numai
se va vădi că a făcut această nelegiuire. Și acestea s-au hotărât și s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul
oarecăror vinovății se depărtează de întâii lor stătători și fac schismă și rup unitatea Bisericii. Căci cei ce
se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele

33
sinoade sau de Părinți, firește, adică, de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în public și cu
capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune certării canonicești,
desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu cel ce se numește episcop chiar înainte de cercetarea sinodală,
ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-
episcopi și pe pseudo-învățători, și nu au rupt prin schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească
Biserica de schisme și dezbinări”.

Citiți și :

Actele Sfintelor Sinoade Ecumenice stabilesc să fie primiți cei hirotoniți de eretici dacă se pocăiesc. 
“Preafericitul patriarh Tarasie a zis: ce spuneți despre Anatolie? Nu a fost el oare președinte al Sfântului
Sinod al IV-lea Ecumenic? Și iată, el a fost hirotonit de hulitorul Dioscor, prezent fiind la hirotonie și
Eutihie. Și noi se cuvine să îi primim pe cei hirotoniți de eretici, așa cum Anatolie a fost primit. Și aceasta, o
spun iarăși, este vocea lui Dumnezeu, că nu mor copiii pentru părinți, ci fiecare moare pentru păcatele
proprii și că de la Dumnezeu a fost hirotonia acestuia.”
(Spiridon Millas, Actele complete ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, Editura Chiliei Sfântului Ioan
Botezătorul, Sfântul Schit al Sfintei Ana, Sfântul Munte Athos, volumul al III-lea, p. 739, Mansi XII, p.
1042 text preluat din cartea Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie și validatea
Sfintelor Taine de Ieromonahul Evghenie, traducere din limba greacă de pr. dr. Ciprian Staicu, Sf. Gheorghe
2020, pp. 96-97)
“Așa cum Sinodul al IV-lea Ecumenic pe cel hirotonit de Dioscor l-a considerat ca având preoție, la fel
și Sinodul al VII-lea Ecumenic pe cei 11 episcopi hirotoniți de iconomahi și care s-au pocăit de erezia
iconomahă, i-a considerat ca având preoție (…)
(…) așa cum Sinodul al IV-lea Ecumenic l-a lipsit de preoție pe Dioscor prin caterisire, pentru că a
rămas nepocăit, în erezia lui, tot așa Sinodul al VII-lea Ecumenic i-ar fi lipsit de preoție (arhierie) pe
cei 12, dacă existau motive canonice spre a face aceasta sau dacă aceștia rămâneau
nepocăiți.” (Ieromonahul Evghenie, Învățătura Sinoadelor Ecumenice despre întinarea prin erezie și
validatea Sfintelor Taine, traducere din limba greacă de pr. dr. Ciprian Staicu, Sf. Gheorghe 2020, pp. 97-98)

34
Scrisoarea 40 a Sfântului Teodor Studitul arată că nu sunt vinovați de schismă cei
ce întrerup comuniunea cu episcopii care fățăresc ortodoxia. Acești episcopi nu
mărturisesc dreapta credință și cu faptele lor
November 23, 2018 Redactor Compromis cu erezia, Important 3

„Preotului şi egumenului le-ai răspuns bine: să fie opriţi de la liturghisire cei hirotoniţi acum de către
arhiereul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul şi că
„pierim”. Fiindcă pentru ce, mărturisind [dreapta credinţă], nu fuge de pierzanie, despărţindu-se de
erezie, ca să rămână episcop înaintea lui Dumnezeu? Iar acum sunt primite [valabile] hirotoniile lui! Dar
de ce, fiind limpede erezia [lui] egumenul a mai adus la o hirotonie eretică pe fraţi?”
„Iar dacă duhul râvnei lui Dumnezeu s-a aprins în egumen şi se sârguieşte să şi agonisească cununa
mărturisirii, nici să liturghisească în biserica în care se află scaunul lui [antimis sfinţit] [al episcopului
care pomeneşte pe eretic], nici să-l pomenească la pe el la liturghie ca episcop.”
SCRISOAREA 40 – Fiului Naucratie

Iarăşi altă temniţă pentru tine, fiule iubit, însă pentru ereticii cei cu nume rău, altă columnă [care va da
mărturie împotriva lor], pe când pentru tine, adăugire şi de lupte, şi de laude cereşti. De aceea, pentru ei îmi
vine să lăcrimez şi să suspin, iar pentru tine, să mă bucur şi să mulţumesc. Oare nu mai cercat te faci pe tine
prin schimbarea temniţei, precum aurul trecut prin foc, prin topire? Deci, să te afli, o sfinţite fiule, şi să te
arăţi Stăpânului Hristos întru toate curat şi nevinovat, vas cu adevărat de bună trebuinţă, pentru tot lucrul bun
(cf. II Tim. 2, 21; 3, 17). Suferă, dar, cu mărime de suflet condiţiile neobişnuite din cea de-a doua temniţă a
ta (căci eu socotesc că nu ţine de atribuţiile egumenului, nici de ale preotului, fiindcă nici un slujitor al lui
Dumnezeu şi al cetei monahiceşti nu ar trebui să slujească treburilor ostăşeşti, dar nici să nu aibă părtăşie cu
cel ce slujeşte în acest chip), însă arată-mi cum te afli [în temniţă]! Căci îmi pare că este mai deosebită decât

35
prima. Însă fie că e aşa, fie altfel, tu, fiul meu, stai cu tărie, purtând cu uşurinţă întristările, prin bucuria
nădejdilor, şi agonisindu-ţi depărtarea de ele, prin aflarea nepătimirii – [care se dobândeşte] căutând şi fiind
legat de Dumnezeu, singurul Care te priveşte -, dispreţuind ca pe o necurăţie şi spulberând ca pe pleavă de
fiecare dată gândurile care sunt vârâte [în inima ta] de către semănătorul de neghine. […]

Despre celelalte întrebări ale tale:

La prima, despre preotul ortodox, dar care pomeneşte din frica de prigoană, pe episcopul eretic, ţi s-a
răspuns mai înainte, dar [îţi răspund] iarăşi: dacă nu va liturghisi împreună cu un eretic şi nu se va împărtăşi
cu unii ca aceştia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mâncat împreună şi de psalmodiere şi de
binecuvântarea bucatelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dumnezeiasca împărtăşanie. Şi, cât
timp ţine erezia, trebuie să se cerceteze neapărat; iar că pentru cei primiţi ar ajunge mărturisirea, nu ştiu
decât că aceasta este în chip limpede un vicleşug. Căci tu [trebuie] să ştii că [numai] în vremea în care nu
este erezia dezlănţuită şi [numai] în legătură cu cei care nu sunt osândiţi în chip limpede suntem învăţaţi de
Părinţi să nu cercetăm. Dar un asemenea preot care să nu fie amestecat şi care să nu aibă părtăşie cu ereticii
rar se găseşte acum.
A doua, despre iubitorul de Hristos care cheamă [un preot ortodox] în casa lui de rugăciune ca să facă prive-
ghere şi dacă trebuie [preotul] să liturghisească în ea împreună cu cine trebuie. E limpede că poate să dea
ascultare şi să meargă, şi să cânte împreună cu ei, dacă ortodocşi sunt cei ce-l cheamă şi psalţii, şi dacă
amândoi [gazda şi psalţii] se păzesc de părtăşia cu ereticii. Şi trebuie să liturghisească în casa de
rugăciune, dacă mărturiseşte cel ce o are că nu mai liturghiseşte vreun eretic în ea. Căci s-a spus mai
înainte că este necesar să se întrebe întru toate din pricina dezlănţuirii ereziei.
A treia: dacă un [preot] ortodox primeşte de la cineva o biserică şi este obiceiul ca în fiecare an, o dată sau
de două ori, să se strângă poporul în ea şi să se pomenească la liturghie vreun eretic, [ce să facă]? A
psalmodia acolo, dacă e neapărată trebuinţă, ar putea fi iertat, dar a liturghisi nu. Dar dacă se întrerupe
obiceiul se poate şi liturghisi.
A patra: dacă este o biserică în care cel ce liturghiseşte îl pomeneşte pe vreun eretic, iar un [preot] ortodox
are altar sfinţit pe pânză de in sau pe vreo placă de lemn, se cuvine ca acesta [antimisul] să fie pus în aceeaşi
biserică, nefiind de faţă preotul care îl pomeneşte [pe eretic], şi [preotul] ortodox să liturghisească pe el [pe
antimis]? Nu se cuvine, ci mai degrabă, dacă e neapărată trebuinţă, [să se liturghisească] într-o casă de obşte,
într-un oarecare loc mai curat, anume ales.
A cincea: dacă pe drum se întâmplă ca un ortodox să fie poftit la masă de unul sfinţit sau de un mirean şi ar
fi vremea psalmodiei, cum trebuie să procedeze? Am spus, şi iarăşi spun: cât timp tine erezia şi nu este
depusă printr-un sinod ortodox, trebuie neapărat să cercetăm şi în ceea ce priveşte dumnezeiasca
împărtăşanie, şi în ceea ce priveşte simpla masă în comun, şi nici o vreme nu este nepotrivită şi nepri-
elnică pentru aceasta. Dar dacă primeşti pur şi simplu pâine de la cineva şi eşti invitat de el la masă şi
primeşti găzduire, nu trebuie cercetat dacă nu este ştiut de mai înainte că se află în erezie sau răutate. Dar în
celelalte cazuri trebuie neapărat întrebat.
A şasea: dacă un ortodox, în călătorie, află o biserică aproape de oraş sau sat, trebuie ca el să se roage acolo
sau să şi rămână [încercând] să evite să fie oaspete mirenilor? Poate să se şi roage, să şi rămână dacă este
mânăstire. Dar şi în casa unui mirean sau a unui sfinţit, precum s-a spus, la fel poate rămâne şi găzdui, dacă
vreun ceas de nevoie îl obligă, şi poate, fără să cerceteze, să ia cele spre trebuinţă, în afară de cazul, precum
am spus, când cel ce-l primeşte este cunoscut mai înainte de cel primit că este necredincios sau nelegiuit. Dar
este necesar [să zic] că nu e bine să primească oricum cele spuse mai înainte, ci să cerceteze şi să găzduiască
la un ortodox şi, dacă e nevoie, de la el să-şi ia merindele de drum. Căci aşa porunceşte Domnul prin sfinţii
Lui.
Preotului şi egumenului le-ai răspuns bine: să fie opriţi de la liturghisire cei hirotoniţi acum de către
arhiereul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul şi că
„pierim”. Fiindcă pentru ce, mărturisind [dreapta credinţă], nu fuge de pierzanie, despărţindu-se de
erezie, ca să rămână episcop înaintea lui Dumnezeu? Iar acum sunt primite [valabile] hirotoniile lui!
Dar de ce, fiind limpede erezia [lui] egumenul a mai adus la o hirotonie eretică pe fraţi? Aşadar, dacă
cel ce i-a hirotonit s-ar fi îndreptat, puteau deîndată să lucreze cele sfinte, dar cât timp este în erezie,
prin faptul că pomeneşte un eretic la liturghie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a
hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dumnezeu. Iar dacă duhul râvnei lui Dumnezeu s-a
aprins în egumen şi se sârguieşte să şi agonisească cununa mărturisirii, nici să liturghisească în

36
biserica în care se află scaunul lui [antimis sfinţit] [al episcopului care pomeneşte pe eretic], nici să-l
pomenească la pe el la liturghie ca episcop. Şi fericit este acesta, făcându-se pildă de mântuire şi multora.
Dar fiind pus jertfelnic [antimis] în aceeaşi biserică, nu e nici o piedică să se să se liturghisească acolo. Şi
ceea ce am uitat să însemnez mai sus, voi pomeni aici. şi fiindcă Sfântul Vasile zice despre cei care sunt în
adunări lăturalnice că adesea şi cei din treapta [clericală] care s-au abătut împreună cu cei nesupuşi, dacă se
căiesc, sunt primiţi în aceeaşi rânduială [treaptă] [de mai înainte], să nu creadă evlavia ta că cuvântul se
împotriveşte canonului apostolic, care zice: „dacă un cleric se va ruga cu un cleric caterisit, să fie caterisit şi
el”, ci să ţină seama că, precum a fost deosebit de către Părinţi că altceva ar fi ereziile faţă de schisme, aşa a
fost deosebit – desigur după o cugetare analoagă – că altul este canonul care depune în chip neocolit pe cel
ce s-a rugat cu cel caterisit [preotul eretic], faţă de canonul referitor la cel aflat în adunările lăturalnice.
Fiindcă unul ştie că în chip mărturisit [pe deplin conştient şi pe faţă] s-a rugat cu cel caterisit, şi în mod
firesc este îndată caterisit, ca unul care nu a luat aminte la canon şi s-a purtat faţă de el indiferent, pe când
celălalt nu a crezut că este caterisit când s-a depărtat împreună cu mulţimea [de Biserică] şi de aceea, dacă se
căieşte, este primit în aceeaşi rânduială. Iar faptul că s-a adăugat acest „adesea” în cuvântul Sfântului, arată
că este cu putinţă ca cel care s-a căit să nu fie primit în aceeaşi rânduială [treaptă]. Deci şi acest cuvânt [al
Sfântului Vasile] trebuie primit şi canonul apostolic trebuie ţinut neapărat şi fără discuţie.

Iar că Hristofor cel cu nume mincinos s-a întors iarăşi la vomitătura sa, nu m-am minunat defel, ştiind nesta-
tornicia lui. Iar că Clidonie a răbdat pentru adevăr închisoare şi bătăi de la necredincioşi numai o singură zi,
m-am uimit foarte. Aşa că dacă până acum rămâne statornic, prin puterea lui Dumnezeu, să nu-ţi fie greu
nici ţie, nici altor fraţi să-i întindeţi mâna, orice ar fi. […].

Fratele Grigorie te salută cu căldură.

„ CLERICII ÎL VOR PRIMI ȘI ÎL VOR ACCEPTA PE ANTIHRIST! MAI ÎNTÂI
NE VOR INUNDA CU HÂRTII, ADICĂ CU MULTE ACTE, ÎNAINTE DE
PECETE.” – PR. NICOLAE RAGOZIN
Posted by Cristian | oct. 23, 2022 | antihrist, ATITUDINE, Bibliotecă, Ortodoxie, PROFEŢII | 0  |     

„Clericii îl vor primi și îl vor accepta pe Antihrist! Mai întâi ne vor inunda cu hârtii, adică cu multe acte,
înainte de pecete. Nu vor pezenta pecetea de la bun început pentru că nimeni nu o va accepta.
.
Aceste acte noi parcă îl lipsesc pe om de minte. Abia apoi, omul lipsit de minte va primi pecetea. Vor fi
multe numere ca omul să nu înţeleagă că este semnul 666. Persoanele cu mintea deschisă, vor calcula şi vor
afla, ceilalţi nu vor înţelege nimic pentru că foarte mulți dintre ei vor fi ignoranți…
.
Oamenii vor face o maşină care se va numi “Fiara” (în vremea lui nu existau calculatoare peste tot). Această
maşină va cunoaşte absolut totul despre om şi va răspunde la orice solicitare. Toţi oamenii vor fi introduşi în
această maşină şi va fi foarte rău.
.
Aceasta va fi ca un fel de televizor. În timpul persecuţiilor, mulţi se vor lepăda de frica chinurilor. În faţa
acestei “Fiare”, vor fi aduşi creștinii şi ea va zice: “Nu credeţi acestui om pentru că el n-a renunţat, ci se
roagă în sinea lui la Dumnezeu!”
.
Ei vor voi să-L smulgă cu totul pe Dumnezeu din sufletul omului. În privinţa buletinelor, va fi o mare
dezbinare în popor pentru că oamenii nu vor mai şti pe cine să creadă…
.
Clericii se vor dezbina în această problemă, iar poporul nu va şti pe cine să creadă. Aceasta va fi o mare
nenorocire! În urma primirii buletinelor speciale, cei care le-au primit vor accepta şi schimbarea credinţei.
.

37
Se vor schimba slujbele, iar clericii vor sluji pentru soţii şi pentru copii. Clericii îl vor primi, îl vor accepta
pe Antihrist. Clericii vor da binecuvântare pentru buletinele speciale, dar voi să nu le primiţi!
.
Toate eforturile demonului sunt îndreptate către păstori Bisericii, să-i facă să meargă greşit, iar poporul să se
ia după ei. Păstorii vor fi trădători…
.
La început era un Iuda, iar ceilalţi, credincioşi Mântuitorului. La sfârşit, va fi invers, foarte puţini credincioşi
şi majoritatea trădători. Vor fi foarte puţini păstori!
.
Steaua cu cinci colţuri era steaua lui Lenin. Înainte de sfârşit, o vor înlocui cu cea cu şase colţuri, care va fi
steaua lui Antihrist. Când îl vor îngropa pe Lenin, atunci va veni Antihrist. Clericii vor fi orbi, muţi şi surzi!
.
Tuturor le este frică să nu-şi piardă locul dacă vor spune ceva. Nu le este frică de Dumnezeu, ci le este frică
să nu-şi piardă locul…”
.
.
Părintele Nicolae Ragozin
(12 Decembrie 1898 – 16 Decembrie 1981)

38
FIII CELUI VICLEAN SE NUMESC ERETICII, ADICĂ AI DIAVOLULUI, PRECUM A ZIS
DESPRE EI DOMNUL, CĂ EI SUNT DE LA TATĂL LOR

„Trebuie să-i vădesc din Sfintele Scripturi pe aceştia (pe eretici – n.n.) ca pe nişte vrăjmaşi ai lui Hristos,
care au fost numiţi astfel şi de către prooroci, sau lupi, desigur de Domnul Iisus Hristos şi de Sfinţii
Apostoli. Fiii celui viclean se numesc ERETICII, adică ai diavolului, precum a zis despre ei Domnul, că ei
sunt de la tatăl lor Şi nu numai lupi s-au numit, ci şi stricători, şi păgâni, şi potrivnici, şi vrajmaşi, şi vicleni,
şi hulitori şi făţarnici, şi furi, şi tâlhari, şi urâţi, şi prooroci mincinoşi, şi dascăli mincinoşi, şi povăţuitori
orbi, şi înşelători, şi vicleni, şi antihrişti, şi învrăjbitori, şi fiii celui viclean, şi nebuni, şi fără de Dumnezeu,
şi luptători de duh, care au hulit Duhul darului, cărora nu li se va ierta nici în veacul cel de acum, nici în cel
viitor, pentru hula lor împotriva adevărului. Încă şi fiii celui viclean se mai cheamă, adică ai diavolului,
precum a zis despre ei Domnul, că ei sunt de la tatăl lor, diavolul, iar Ioan Evanghelistul zice adesea că sunt
copiii diavolului.“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, în vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 173-174)
„… el? (Pavel – n.n.), numeşte «câini» pe cei ce amăgeau pe credincioşi, zicând: «Păziţi-vă de câini» (Filip.
3, 2), iar altă dată îi numeşte «îngerii Satanei», şi «cu conştiința înfierată».“ (Sfântul Ioan Gură de Aur,
Comentariile sau tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia a XXVII-a, p. 283).

39
40
 ARGUMENTE (CITATE) DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ,
SFINTELE CANOANE (VEȘNIC VALABILE) ȘI SFINȚII
PĂRINȚI PRIVIND ATITUDINEA FAȚĂ DE ERETICI,
FAȚĂ DE PREOȚII, MONAHII ȘI MIRENII CARE PRIN
TĂCERE, NEPĂSARE, PROPOVĂDUIESC EREZIA

41
 HRISTOS A ÎNVIAT !
ARGUMENTE SCRIPTURISTICE:

42
43
44
45
.

46
 ARGUMENTE PATRISTICE:
 

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL (1815 – †13 AUG 1894 LA 79

ANI):
„Fie se pronunţă, fie nu se pronunţă asupra învăţăturii şi numelui tău anatema, tu deja eşti căzut sub ea atunci când
cugeţi cele potrivnice Bisericii şi stărui în această cugetare.”

47
 

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL (†13 AUG 662):

”Biserica Sobornicească nu este o anume Biserică sau adunarea Bisericilor locale, care s-au îndepărtat de Adevăr, ci este cea
care păstrează ”mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței în Hristos.”

„Dacă, de dragul iconomiei, împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de
pretinsă iconomie este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire”.

„Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de
oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de
această rătăcire.”

48
49
50
.

51
 SFÂNTUL VASILE CEL MARE (330 – †1 IAN 379 – LA 49 ANI):
„De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare
nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti.”
”Trebuie să evităm orice părtășie cu ei (cu ereticii) și să le respingem cuvintele ca unele ce sunt otravă pentru suflete.”

52
 SFÂNTUL TEODOR STUDITUL (759 – †11 NOI 826 – LA 67 ANI):
“Cine se împărtășește unde sunt pomeniți pseudo-episcopii, este vrăjmaș al lui Dumnezeu, chiar dacă e vorba despre
jertfa propriu-zisă a lui Hristos, săvârșită de ereticii necondamnați.”
 

“Hrisostom (Sf. Ioan Gură de Aur) îi expune cu glas tare nu numai pe eretici, ci si pe cei care sunt în comuniune cu ei
ca vrăjmași ai lui Dumnezeu.”
„Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş.”
“Avem poruncă de la însuși Apostolul Pavel că, atunci când cineva învață ori ne silește să facem orice alt lucru decât
am primit și decât este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice și locale, acela urmează a fi osândit, ca nefăcând
parte din clerul sfințit. Nici un sfânt nu a încălcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, dacă ar fi
călcat-o.”
„În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici
a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci ‹‹Vai!›› se rosteşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie şi doar la
mâncare sau băutură sau simplă relaţie.”
„Unii au suferit un naufragiu desăvârşit în materie de credinţă, iar alţii, dacă totuşi nu s-au înecat prin gânduri
rătăcite, totuşi mor din cauza comuniunii cu erezia.”
“Așadar, dacă monahi sunt unii în vremurile de acum, să arate prin fapte. Iar fapta monahului este ca nici din
întâmplare să nu sufere înnoirea Evangheliei, ca nu cumva, punând înaintea mirenilor pilda sa, să le dea motiv
pentru erezie și pentru împărtășirea cu ereticii, spre a lor pierzanie.“
”Niciun sinod al ierarhilor ortodocși nu este canonic, dacă nu păzește cu totul, Sfintele Canoane instituite.”

53
”Cei care nu acceptă toate rânduielile canonice ale Sfintelor Sinoade, nu sunt pe deplin ortodocși, chiar dacă cred
drept în toate dogmele ortodoxe.”

SFÂNTUL APOSTOL IACOV (†44):

54
”Cel ce se arată că este prieten al lor (al ereticilor), vrăjmaș al lui Dumnezeu este” (Iacov IV, 4).

SFÂNTUL EFREM SIRUL (306 – †9 IUN 373 – LA 67 ANI):

„Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Vai de
cei care murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii!”
 

55
                   .
SFÂNTUL MARCU AL EFESULUI (1392 – †23 IUN 1444 – LA 52
ANI):
„Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă
diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”
„Se învinovăţeşte acela care îl pomeneşte ca arhiereu ortodox pe acest papa şi pe cei ce-l vor urma în eres, şi latino-
cugetătorul trebuie privit ca un trădător al credinţei. Prin urmare, fugiţi de aceşti lupi, fraţilor, ca şi de împărtăşirea
cu ei, pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni”.
”Fugiţi, fraţilor! Fugiţi de părtăşia cu cele de neîmpărtăşit, şi de pomenirea celor de nepomenit! Iată eu, Marcu
păcătosul, vă spun că oricine pomeneşte pe papa ca pe un ierarh ortodox este vinovat. Iar cel ce cugetă dogmele
latinilor (papistaşilor), cu latinii se va judeca şi se va socoti vânzător al Credinţei.”

56
57
.

58
 SFÂNTUL GRIGORIE DE NISSA (335 – †394 – LA 59 ANI):
”Când credincioșii și preoții pomenesc un episcop eretic, ei nu se adresează Tatălui ceresc, ci lui satan însuși.”

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR (354 – †14 SEP 407 – LA 53 ANI):

„De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune
cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se
învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească”.
„Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe”
”Dacă cineva contraface o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel și în credința
cea adevărată, acel care va schimba chiar cât de puțin în ea, o vatămă pe toată. Căci dacă pe de o parte, dogma este
răstălmăcită, și înger de-ar fi, să nu-l credeți. Nimic nu folosește viață virtuoasă, dacă credința nu este sănătoasă.”
”Și eu, iarăși, vă voi spune cele asemănătoare: Vedeți să nu vă înșele careva, nici din cei dinăuntru (bisericii), nici din
cei dinafară, nici episcopi, nici preot, nici diacon, nici citeț, sau oricare ar grăi cele strâmbe. Ei vor veni la voi în haine
de oi, dar pe dinlăuntru vor fi lupi răpitori. Au înfățișarea dreptei credințe, dar tăgăduiesc puterea ei.”

59
60
61
62
63
 

SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA (1296 – † 1359) – 63 ANI:

64
.

,
SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE (†2 MAI 373):
„Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează.”
 

SFÂNTUL IPATIE DE RUFINIAN:

„Cum am aflat că [Patriarhul Nestorie] spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai
pomenesc numele; pentru că nu este episcop.”
 

SFÂNTUL APOSTOL PAVEL (†64):

65
“De omul eretic, după prima şi a doua mustrare depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat,
fiind singur de sine osândit”
 

SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI (†14 SEP 258):

“Dacă episcopul care este pomenit în Biserică este eretic, dar oamenii nu-l consideră astfel, atunci o astfel de
rugăciune Îl insultă pe Hristos Domnul, care nu poate fi parte din minciună. Oricine se împărtășește într-o biserică
unde este pomenit un episcop eretic, chiar dacă preotul acelei biserici învață ortodox, o astfel de împărtășire nu
rămâne fără urmări. Acel om va avea parte la Judecata de Apoi cu episcopul eretic, în fundul iadului.”
 

66
 

SFÂNTUL IGNATIE TEOFORUL – EPISCOP AL ANTIOHIEI (†6

IULIE 108):

„Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne,
sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor.”
”De aceștia (de eretici) trebuie să fugiți ca de fiare (…). Trebuie să vă feriți de ei, fiindcă mușcăturile lor sunt greu de
vindecat.”
”Tot cel ce se pronunță împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă
ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ți fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor.”
”Un episcop care a devenit eretic nu mai este episcop, dar dacă credincioșii continuă să-l considere pe el episcop
ortodox, dacă continuă să vină la slujbele din bisericile ce îl pomenesc pe el, să primească “darurile” sau
„binecuvântările” lui, atunci vor cădea cu toții în afara Bisericii.”
_________________

67
 SFÂNTUL NICHIFOR MĂRTURISITORUL:
”Vă sfătuim, că în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o simplă casă și să se cânte numai din
nevoie, așezându-se cruce la mijloc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvârșească
rugăciune, nici să se aprindă candele și lumânare.”
_________________

CUVIOSUL GHENADIE SCHOLARUL:

”Să nu facem nici măcar tovărășie cu cei care au schimbat cugetul Dreptei Credințe.”
„Voi fi negreşit întotdeauna fără părtăşie cu papa şi cu cei care au legătură cu acesta!”
_________________

SFÂNTUL CHIRIL, PATRIARHUL IERUSALIMULUI (313 – †18

MARTIE 386 LA 73 ANI):
”Fugi, dar, de necucernicie și nici măcar să nu-l saluți pe unul ca acesta ca să nu fi părtaș la faptele cele neroditoare
ale întunericului (Efeseni V, 11); și nici să nu te amesteci (cu ereticii), nici să nu voiești să intri în discuție cu ei.”
”Mai înainte ereticii își mărturiseau rătăcirea lor pe față; acum însă este plină Biserica de eretici ascunși. Oamenii s-
au lepădat de Adevăr, și neadevărul le încântă urechile. Se grăiește ceva care desfată urechile? Toți oamenii ascultă
cu plăcere. Se grăiește ceva folositor sufletului? Toți se îndepărtează. Cei mai mulți oameni s-au lepădat de
învățăturile cele drepte; este ales răul mai mult decât binele. Aceasta este deci “lepădarea de credință”
_________________

SFÂNTUL GHERMAN CEL NOU AL CONSTANTINOPOLULUI

(634 – †733 LA 99 ANI):
“Fugiți cu grăbire, depărtându-vă de preoții care s-au plecat stăpânirii latine. Să nu vă adunați cu ei în biserică, nici
să nu primiți din mâinile lor vreo binecuvântare. Fiindcă este mai bine să vă rugați lui Dumnezeu, singuri în casele
voastre, decât să vă adunați în biserică, dimpreună cu slugarnicii latino-cugetatori.”
_________________

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL (1749 – †14 IULIE 1809 LA 60

ANI):
”Se cuvine să ne îngrădim pe noi înșine și să ne separăm de episcopii care în chip vădit, stăruie în greșeală, privitor la
cele ce țin de Credință și de Adevăr, așadar se vădesc a fi eretici sau nedrepți.”
_________________

68
 SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI (378 – †27 IUNIE 444 LA 66
ANI):

”Dacă cineva schimbă ceva în sfintele și dumnezeieștile dogme patristice, acest lucru nu trebuie sa-l luăm drep
clarviziune, ci drept crimă și abatere de la dogmă și păcătuire împotriva lui Dumnezeu.”
_________________

SF. IOSIF VOLOŢKI:

„Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici
învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe
faţă, ca să nu devenim părtaşi pieirii lui”.
Sf. Cuv. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul VII

________________

SF. POLICARP AL SMIRNEI:

„Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele
adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase”.
Viaţa Sf. Policarp al Smirnei

__________
SF. ISIDOR PELUSIOTUL:
„Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind peştii pe neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor,
ascunzându-şi gândurile rele după cuvinte frumoase, precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie”.
Sf. Isidor Pelusiotul – Scrisori, Cartea I, Scrisoarea 102: Către citeţul Timotei

________________

SF. MELETIE MĂRTURISITORUL: 

„Nu este cu dreptate şi cu cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta
îşi întăresc înşelăciunea ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărţi cineva
de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se liniştească? Pentru că tăcerea sa îl
vădeşte cum că şi el se învoieşte acestor rele.(…) Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să
urmeze lor şi să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei”.
Sf. Meletie Mărturisitorul – Carte în stihuri

69
 ________________

SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE

în Cuvântul Întâi împotriva arienilor:
„Fiindcă prin cugetarea lor nu au fost şi nu sunt nici acum cu noi. De aceea, precum a zis Mântuitorul, «neadunând cu
noi, risipesc» (Luca, 1 1,23) cu diavolul. Şi ei se apropie de cei ce dorm, ca să semene în ei otrava pierzaniei şi să-i ducă la
moarte împreună cu ei. (…) Dar nici un creştin n-ar răbda să audă acestea şi nimeni n-ar socoti sănătos la minte pe unul
care îndrăzneşte să spună aceasta.” 
________________

ARHIMANDRITUL SERAFIM ALEXIEV

arată că osândirea celor care cugetă ceva eretic e o datorie a tuturor ortodocșilor:

„Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca fiind duşmani ai adevărului şi
stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de învăţătura sănătoasă ortodoxă şi fiind luminaţi de către darul lui
Dumnezeu, ei au vădit eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi ferindu-i mai înainte de ele pe creştinii
drept-slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat osândirea aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-
au dat înapoi şi au încurajat osândirea eresurilor. Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se
înţelege că ei se purtau cu blândeţe şi cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni eretici care s-au înşelat fără voia
lor, dar erau fără cruţare către îndârjiţii stricători ai credinţei.
Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă în a păzi curăţenia ortodoxiei în
mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun frate că vorbea chiar puţin în neconcordanţă cu dumnezeieştile
dogme, îndată îl izgonea din mănăstire. Iar plăcuţii lui Dumnezeu: Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de Lyon,
Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Axentie, Sfântul Ioan cel Tăcut, Sfântul Maxim
Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi i-au îndepărtat de la ei, după cum este povestit cu de-
amănuntul în vieţile lor. Unii dintre ei, precum: Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al
Ciprului, Sfântul Amfilohie, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul Constantinopolului, Preacuviosul
Teodosie cel Mare şi mulţi alţii, cu asprime au demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat cu mult curaj. Sfântul
Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică „muşcătură de şarpe”. Sfântul Policarp, când a venit la el ereticul
Marcion spunându-i: „Mă cunoşti cine sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu eşti primul născut al diavolului.” 
Iar a tăcea când se pune problema osândirii unui învățător mincinos ce îndeamnă în mod viclean la erezie, înseamnă a
contribui la pierzania foarte multor oameni:

„Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă întunecatele ţeluri ale celui rău,
de pierdere a cât mai multor suflete posibile în lume. Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi îi slujesc în planurile lui
pierzătoare.”

70
Tot Arhimandritul Serafim Alexiev scoate în evidență faptul că lumea contemporană se scaldă tot mai mult într-un
relativism al iadului:
„Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe eretici se ocupă neîncetat în viata
lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor fireşti ale celor care nu le sunt prieteni, denunţându-i şi ponegrindu-i
când nu sunt de faţă. Când susţin că noi nu avem dreptul să osândim pe eretici, ei spun că trebuie să ne conducem după
legea dragostei către toţi oamenii. Dar când osândim pe aproapele nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu ne mai
conducem după principiul dragostei? Sau, tocmai pe dos, anume atunci călcăm orice dragoste? Erezia, pe care Sfânta
Biserică o osândeşte ca pe ceva pierzător, ei, inspiraţi de diavol, o apără ca pe un lucru neofensator. Şi acolo unde
Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii Părinţi opresc osândirea, ei mai pe îndelete osândesc.”
_________________

SFÂNTUL IOAN IACOB HOZEVITUL (23 IULIE 1913 – †5

AUGUST 1960 LA 47 ANI):
 

ARGUMENTE CANONICE:
IATĂ AICI DOAR UNA DIN MULTELE MII DE DOVEZI CĂ
IERARHII ROMÂNI S-AU RUGAT ÎMPREUNĂ CU ERETICII,
CONTRAR SFINTELOR CANOANE
VEȘNIC VALABILE, CLARE, CATEGORICE ȘI OBLIGATORII PENTRU
TOȚI CREDINCIOȘII:
.
Puteți descărca Sfintele Canoane Apostolice în format electronic pdf de aici –
CANOANELE-APOSTOLICE
 MULT mai multe argumente puternice, solide, din patristică (din Sfinții Părinți), practic, cele mai
avizate din câte există, veți putea găsi în EXCEPȚIONALA carte intitulată:

STRĂJERII ORTODOXIEI – LUPTELE MONAHILOR PENTRU APĂRAREA

ORTODOXIEI – SFÂNTUL TEODOR STUDITUL
Cartea ÎNCĂ mai poate fi găsită / comandată la situri precum:
https://www.egumenita.ro/produse/detalii/1378-str%C3%84%C6%92jerii-ortodoxiei-luptele-monahilor-
pentru-ap%C3%84%C6%92rarea-ortodoxiei
.
O ALTĂ CARTE CU TOTUL EXCEPȚIONALĂ, CHIAR MAI VALOROASĂ DECÂT CEA
INDICATĂ MAI SUS, ESTE:
ÎNVĂȚĂTURA SINOADELOR ECUMENICE DESPRE ÎNTINAREA PRIN EREZIE ȘI
VALIDITATEA SFINTELOR TAINE
textele cuprinse în ea fiind selectate de către Ieromonahul Evghenie Athonitul.
.
Să ne fie de mult folos duhovnicesc!

71
 Doamne ajută!
_________________________________
PS:
Iată doar câteva dintre cuvintele marilor noștri duhovnici despre apostazia ierarhilor căzuți în erezia
ereziilor – ecumenismul sincretist:

72