EXAMEN LA ISTORIA ROMÂNIEI ÎN SECOLUL XX

REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA

PROF. DR.: MARCELA MREJERU

STUDENT: RĂDUȚOIU ARIANA-ELENA

UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRÂNCUȘI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE

PUBLICĂ

SPECIALIZARE ISTORIE

ANUL II, SEMESTRUL II

 Regimul Comunist în România

Sistemul monopartidist comunist s-a format și afirmat în procesul revoluție

și construcției socialiste. Devenind partid de guvernământ, partidele comuniste și-
au ridicat pe trepte înalte rolul de forțe politice ale clasei muncitoare și aliaților
acesteia. Ele au folosit puterea de stat împotriva forțelor politice și sociale
contrarevoluționare, pentru făurirea societății socialiste. Odată cu înlăturarea
claselor exploatatoare și a forțelor lor politice – partidul marxist-leninist a devenit
forță de conducere a întregului popor, a întregii națiuni.

În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate

de sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom,
înființate după încheierea conflagrației mondiale pentru a gestiona plata uriașei
datorii de război către URSS, stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris la suma
deloc neglijabilă de 300.000.000 dolari (la valoarea din 1938, echivalentul a cca. 5
miliarde de dolari la valoarea din 2014). SovRom-urile nu au fost ceva specific
românesc, sovieticii înființând asemenea societăți mixte în toate țările care trebuiau
să le plătească despăgubiri de război (în Finlanda, de pildă, a fost înființată o
societate mixtă pentru producerea construcțiilor de lemn numită Puutalo Oy). Un
mare număr de oameni (estimările variază de la 137 la mai multe zeci de mii ) au
fost închiși din motive politice. Există mărturii despre numeroase cazuri de
abuzuri, asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în
cazurile oponenților politici. La începutul deceniului al șaptelea (1960 -
1970), guvernul român a început să treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de
independență față de Uniunea Sovietică.
 Carl Marx și Friedrich Engels sunt ideologii acestui model de gândire.
Împreună au scris și publicat în 1848 Manifestul comunist. Marx și-a aprofundat
abordările în capodopera sa, Capital, publicat în 1867. Din abordările sale, au
apărut diferite curente ale gândirii marxiste și s-au generat diferite regimuri politice
de tip comunist, precum cele din fosta URSS, Cuba, China și Coreea de Nord,
printre altele1.

Pentru teritoriul României reprezentanţii Comisiei Aliate erau de fapt,

conform înţelegerilor încheiate între marile puteri, reprezentanţii URSS. Tot
conform înţelegerilor încheiate între marile puteri învingătoare în cel de-al Doilea
Război Mondial, România intră în sfera de influenţă a URSS. În viziunea
partidelor comuniste care se aflau la comanda Moscovei, literatura, dar şi cultura,
în general, erau instrumente de cucerire sau consolidare a puterii politice.2

Perioada 1944-1963 este cunoscută în istoria literaturii române drept

perioada proletcultismului când directivele politice practic au sufocat creaţia
literară şi în general toată viaţa culturală.21 Toată această viaţă culturală a fost
aservită unei aşa-zise ideologii a clasei muncitoare şi se vorbea de „dictatura
proletariatului”, dar în esenţă se vehiculau idei precum cultul lui Stalin, războiul
rece, lupta antiimperialistă, lupta pentru pace, colectivizarea agriculturii, lupta de
clasă, etc3.

Procesul de stalinizare a presupus apariția partidului unic, și anume Partidul

Muncitoresc Român, creat în februarie 1948. Conducătorul PMR era Gheorghe
Gheorghiu-Dej, cel care a și condus România în perioada 1948-1965. Dej a fost cel

1
 Manifestul
Partidului Comunist (Wikisource)
2
Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Raport final, ed.
Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 6.
3
Bibliografia esenţială a literaturii române. Scriitori. Reviste. Concepte, ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 2003, p. 321.
care a instaurat regimul comunist de tip stalinist în România, consolidat prin
adoptarea celor două constituții comuniste din 1948 și 1952. Prin aceste constituții,
PMR devenea forța conducătoare unică, acesta hotărând folosirea mijloacelor și
metodelor sovietice în organizarea și conducerea țării. Astfel, începând cu 1948, se
trece la naționalizarea băncilor, fabricilor, impunerea cenzurii, a controlului asupra
culturii și asupra Bisericii, iar între 1949-1962 are loc colectivizarea în agricultură.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita

Hrușciov și procesul „destalinizare” inițiat de acesta după 1956. Dej s-a opus
realizării obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care România
ar fi fost transformată prin, profilare agricolă, în „coșul de pâine” al blocului
sovietic, inițiind în schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele. Dej
a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul
Dunăre-Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut
salariile muncitorilor.

Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenței culturii ruse în

țara: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate
gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.. Toate acestea, combinate cu
resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice
românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS
Ucraineană și Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au
condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și cu
pronunțat caracter național.

Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit

mai liberal) al lui Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un
efort de întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu
toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau
recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în afacerile
interne. Această politică a dus între altele, și la strângerea legăturilor cu Republica
Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a autodeterminării naționale.

În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Prim secretar al

Comitetului Central al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în
schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae
Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a
reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare internațională, România a
devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat
subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice
(ocupația militară sovietică în România a luat sfârșit în 1958). Mai târziu, România
a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la
Varșovia pe teritoriul românesc și a limitat participarea propriilor militari la
manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.

În 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica

predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul
al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și
conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile
Luca și Teohari Georgescu în principali răspunzători ai exceselor comuniste
trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul
vieții lui Stalin4. În octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să
cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile
interne și refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un birou politic mai obedient.
Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic
în timpul unei mari revoluții populare, lipsită de succes. Sfidarea poloneză și
4
 Vlad
Georgescu, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, Ediția a III-a,
Humanitas, București, 1992, pp. 237-238.
răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să
demonstreze în universități și în orașele industriale în favoarea unei mai mari
libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice.
Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să
se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta,
iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de
vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de
controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după
intervenția în forța a armatei sovietice.

Închisoarea de la Pitești a fost centrul unuia dintre cele mai crude

„experimente” comuniste. Acesta a implicat tortura psihologică și fizică, care viza
îngenuncherea totală a individului. Țelul final al experimentului era forțarea
prizonierilor să „mărturisească” înfăptuirea unor crime imaginare și să se
autodenunțe sau să denunțe pe alții, prelungindu-și astfel pedepsele privative de
libertate. Unul din efectele acestui tratament a fost comiterea unui mare număr de
sinucideri, ceea ce a dus în cele din urmă la oprirea lui 5. Printre măsurile în gen
stalinist luate de guvernul comunist s-au numărat deportările de țărani
din Banat în Bărăgan, acțiune începută pe 18 iunie 1951. Aproximativ 45.000 de
oameni au avut la dispoziție două ore pentru a-și strânge bagajele, după care au
fost încărcați în vagoane pentru vite și, sub pază militară strictă, au fost
„colonizați” pe pământurile înțelenite din estul Bărăganului. Această tactică era
concepută să intimideze restul țăranilor în vederea desăvârșirii procesului de
colectivizare. Mulți deportați s-au reîntors la vetrele lor în următorii 5 ani, până în
1956, dar unii au rămas în satele nou înființate. Rezistența anticomunistă a avut o
formă organizată, mulți oameni opunându-se regimului comunist cu arma în mână,

5
Eugen Măgirescu, Moara Dracilor. Amintiri din Închisoarea de la Pitești, la
Procesulcomunismului.com
formând grupuri de partizani de 10 – 40 de luptători. Ei atacau posturile
de miliție sau activiștii comuniști locali sau executau sabotaje. Printre cei mai
renumiți partizani anticomuniști s-au numărat Ion Gavrilă Ogoranu, Spiru
Blănaru, Teodor Șușman, Elisabeta Rizea din Nucșoara, Toma
Arnăuțoiu și Gheorghe Arsenescu. În ciuda marelui număr de soldați ai trupelor de
securitate sau ai armatei, rezistența armată a continuat în munți până la
începutul deceniului al șaptelea, ultimii lideri ai partizanilor fiind capturați în 1974.

O altă formă a rezistenței anticomuniste, neviolentă de această dată, a

fost mișcarea studențească din București din 1956. Ecourile revoltei anticomuniste
de la Budapesta s-au resimțit în toată Europa Răsăriteană. În mai multe centre
universitare au avut loc manifestări de protest, urmate de măsuri de reprimare din
partea autorităților, arestări și exmatriculări. Cea mai bine organizată mișcare
studențească a fost cea din Timișoara, unde au fost și cele mai multe arestări. În
București și Cluj, au fost formate unele grupuri organizate care au încercat să se
alieze cu mișcarea anticomunistă maghiară și să-și coordoneze mișcările. Reacția
autorităților a fost imediată: studenții au fost arestați, suspendați de la cursuri, unii
dintre profesori au fost concediați și au fost înființate noi organizații care să
supervizeze activitățile studenților.

La 4 decembrie 1957, Nicolae Ceaușescu, având gradul de general-

locotenent de armată (fiind șeful Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct
al Ministrului Forțelor Armate), a condus unitățile militare care au înăbușit
răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării
forțate. Cu această ocazie, au fost uciși 9 țărani (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion
Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin
Mihai, Dana Radu), și alți 10 au fost răniți. 18 țărani au fost întemnițați pentru
„rebeliune” si „uneltire contra ordinei sociale”. După datele PMR-ului, între 1949-
1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care 30.000 finalizate cu
sentințe de închisoare.

Ceaușescu a continuat politica de industrializare inițiată de Gheorghiu-Dej,

succesul acesteia fiind însă mai puțin semnificativ ca pe vremea predecesorului
său.

După o vizită în Coreea de Nord (1971), Ceaușescu a inițiat o politică

megalomană de schimbare a țării (1974), prin așa-numita „sistematizare a
teritoriului”. O mare parte a Bucureștiului a fost demolată pentru a face loc unor
proiecte faraonice precum Casa Poporului, Centrul Civic, Bulevardul Victoria
Socialismului etc. Căderea regimului ceaușist după revoluția română din 1989 a
stopat procesul de demolare a satelor și a orașelor, dar a lăsat neterminate
numeroase construcții, precum Biblioteca Națională, Centrul Cultural
Român (noua cladire a Operei) și Casa Radio. În timpul campaniei de demolare de
la sfârșitul deceniului al nouălea, când au fost făcute una cu pământul numeroase
clădiri de o mare valoare istorică și artistică, capitala primise porecla „Ceaușima” –
o aluzie glumeț-amară la Hiroșima.6

În deceniul al nouălea, Ceaușescu a devenit obsedat de ideile returnării

datoriei externe contractate în Occident și de construire a unui palat (Casa
Poporului) cu dimensiuni uriașe, alături de un cartier monumental la fel de
grandios (Centrul Civic și Bulevardul Victoria Socialismului). Acestea au dus la
crize de aprovizionare cu alimente și bunuri de larg consum. După 1984, în ciuda
unor ani buni din punct de vedere agricol și a unei producții mari de alimente, a
fost introdusă raționalizarea alimentelor de bază (ca un „mijloc de reducere a
obezității”).

6
 Lonely Planet, Romania - Dracula romanticism and a country on fast-forward
 Oamenii se hrăneau în mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate
autohtone. Carnea de pui, porc, vită, oaie, laptele, brânza, untul, smântâna și ouăle,
fructele de import, cafeaua, orezul și făina lipseau în mod curent din magazine.
Printre bunurile „care făceau obiectul fascinației și dorinței intense a populației”,
erau și „cafeaua, portocalele, bananele, ciocolata, bomboanele «cubaneze», guma
de mestecat, băuturile răcoritoare Pepsi ori Coca Cola”.7

În 1981, Republica Socialistă România atingea vârful datoriei externe, de

aproape 11 miliarde de dolari, și se afla astfel la mâna FMI și a țărilor
creditoare. În urma negocierilor purtate cu cei mai mari creditori internaționali,
Nicolae Ceaușescu a luat hotărârea ca România să își plătească datoriile înainte de
termen. O mare parte din producția agricolă și industrială s-a îndreptat către export,
ceea ce a dus la raționalizarea produselor alimentare, și s-a transformat inevitabil în
interminabilele cozi la mâncare. nsă în primăvara anului 1989, președintele
Nicolae Ceaușescu a anunțat că România și-a încheiat socotelile cu creditorii
internaționali și nu mai este datoare nimănui. Ba mai mult, România chiar avea de
recuperat datorii și avea în conturi peste două miliarde de dolari. Cu toate acestea,
populația răbda de foame.

La fel ca în țările vecine, în anul 1989 majoritatea populației din România nu

era mulțumită de regimul comunist. Politica economică și de dezvoltare a
lui Ceaușescu (inclusiv proiecte de construcții grandioase și un regim de austeritate
menit să permită României să-și plătească întreaga datorie externă) era considerată
responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților
economice, poliția secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România
un stat polițienesc.

7
Raport al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România,
pag 444
 Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu nu a
sprijinit interesele Uniunii Sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie lui. În
timp ce liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, activitatea lui
Ceaușescu semăna cu megalomania și culturile personalității ale liderilor comuniști
est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Ir-sen.

În martie 1989, o serie de activiști de frunte ai P.C.R. au protestat printr-o

scrisoare împotriva politicii economice a lui Nicolae Ceaușescu („Scrisoarea celor
șase”), dar la scurtă vreme, Nicolae Ceaușescu obține o victorie politică
importantă: Republica Socialistă România reușește achitarea datoriei externe de
circa 11 miliarde de dolari, cu câteva luni înainte de termenul pe care chiar
dictatorul român îl preconizase.

În cartea În sfârșit, adevărul... Generalul Victor Atanasie Stănculescu în

dialog cu Alex Mihai Stoenescu, apărută în anul 2009 la editura RAO, generalul
Stănculescu relatează că Vasile Ionel a fost însărcinat cu organizarea procesului
Ceaușeștilor, în legătură cu care Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu și Ion
Iliescu i-au cerut să-i suprime pe Elena și Nicolae Ceaușescu.8

8
https://ro.wikipedia.org/wiki/ Procesul și execuția soților Ceaușescu.