Si aici din Filocalia 1 tot 

despre Sf. Botez, la Sf. Marcu Ascetul, tot foarte frumos si adevarat:

Răspuns acelora cari se îndoiesc despre Dumnezeescul Botez1
Unii socotesc Sfântul Botez desăvârșit, întemeindu-se pe Scriptură, care zice: „Scoală-te,
primește botezul și spală-te de păcatele tale",(Fapte 22, 16) sau: „Spălați-vă și fiți curați",(Isaia 1, 15) sau:
„Dar v'ați spălat, dar v'ați curățit",(I Corinteni 6, 11) precum și alte multe de felul acesta. Alții însă susțin că
păcatul cel vechiu se desființează abia prin nevoințe, aducând și ei mărturia Scripturii, care zice: „Să ne
curățim pe noi înșine de toată întinăciunea trupului și a duhului".(II Corinteni 7, 1) Ba aceștia susțin că chiar
și lucrarea însăși a păcatului se află în ei după Botez.
Ce vom zice noi la acestea, sau cui vom crede?
Răspuns
Trebue să credem propovedaniei Apostolilor și să rămânem pe lângă mărturisirile lor și să nu ispitim
puterea lui Dumnezeu prin socotințe omenești. De asemenea să nu primim iarăși de bunăvoie jugul robiei,
ci să ținem strâns la libertatea noastră prin împlinirea poruncilor. Căci pe măsura împlinirii lor aflăm tot
adevărul, precum trebue să știm limpede că pe măsura neîmplinirii lor stăm sub puterea păcatului. Numai
fiindcă am socotit deșartă propovedania, ascultând mai mult de curiozitatea noastră decât de cuvântul lui
Dumnezeu, s'a făcut deșartă și credința noastră și ne aflăm încă în păcate.
Întrebare
Noi nu spunem că propovedania este deșartă, ci căutăm să aflăm adevărul.
Răspuns
Dacă ținem propovedania de adevărată, să împlinim toate poruncile și atunci vom ști de mai suntem
stăpâniți de păcat. Căci Sfântul Botez este desăvârșit, dar nu desăvârșește pe cel ce nu împlinește
poruncile. Drept aceea să nu credem socotințelor omenești, ci mai de grabă dumnezeeștei Scripturi, care
spune: „Hristos a murit pentru păcatele noastre",(I Corinteni 15, 3) sau: „Ne-am îngropat cu El prin botez",
(Romani 6, 4) sau: „Cel ce a murit s'a îndreptat de păcat",(Romani 6, 3) sau „Păcatul nu va mai stăpâni
peste noi",(Romani 6, 14) de vom împlini poruncile; iar de nu le împlinim, suntem necredincioși și stăpâniți
de păcat. Căci credința stă nu numai în a ne fi botezat în Hristos, ci și în a împlini poruncile Lui. Că odată ce
ne-am îngropat cu El prin Botez, ne-a și ridicat pe noi și ne-a așezat împreună cu Sine în cele cerești, e
vădit din Scripturi.(Efeseni 2, 6) Dar nu e mai puțin vădit că ne-a dat și porunci, ca, împlinindu-le, să aflăm
desăvârșirea pe care ne-a dat-o nouă. Iar de nu le vom împlini, ne vom arăta stăpâniți de păcat.
Dacă zicem deci că păcatul se desființează prin fapte, atunci „Hristos a murit în deșert"(Galateni 2, 21) și
toate cele spuse sunt mincinoase. Și dacă aceștia spun că Botezul nu este desăvârșit, ci dobândesc
desăvârșirea prin nevoințe, deșartă este pentru ei și legea libertății și toată legiuirea Noului Testament e
desființată. Ba aceștia Îl fac și pe Hristos însuși nedrept, odată ce poruncește celor botezați să săvârșească
fapte de-ale libertății, câtă vreme ei sunt robiți de păcat împotriva voii. Iar harul lui Dumnezeu nu mai e în
acest caz har, ci răsplata nevoințelor noastre. Căci dacă prin fapte (scăpăm de păcat), atunci nu mai putem
spune că prin har. Iar dacă prin har, fapta nu mai e faptă, ci poruncă a Celui ce ne-a eliberat, și faptă a
libertății și a credinții. Acestea li le-a spus Sfântul Pavel mai înainte Galatenilor, potrivit cu iconomia
dumnezeească, sfătuindu-i ca pe unii ce erau la fel de necredincioși ca și aceștia de acum.
Dar noi nu avem aceeași necredință în harul lui Dumnezeu. Să nu fie! Nici nu tăgăduim credința în
propovedania apostolică. Ci, chiar dacă suntem ținuți sub păcat și după Botez, aceasta nu se întâmplă din
pricină că Botezul ar fi nedesăvârșit, ci pentrucă nesocotim porunca și ne alipim de plăceri de bună voie,
cum ne mustră dumnezeeasca Scriptură. Căci omul se întoarce cu voia sa liberă la păcatul său, „ca un
câine care vine la vărsătura sa".(II Petru 2, 20-22) Pentrucă nici Botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu
silește voia omului. Oare n'au auzit aceștia că poruncile lui Hristos, cele date după Botez, sunt o lege a
libertății? Căci zice Scriptura: „Așa să lucrați și așa să grăiți, ca unii ce veți avea să fiți judecați prin legea
libertății".(Iacob 2, 13) Și iarăși zice Sfântul Petru: „Adăugați la credința voastră virtutea".(II Petru 1, 5) Iar
după ce spune cele următoare, adaugă zicând: „Cel care nu are acestea e orb cu vederea micșorată,
uitând de curățirea păcatelor lui de demult".(II Petru 1, 9) Ați putut înțelege din cele spuse că e vorba de
curățirea întâmplată în chip tainic prin Botez, dar care e aflată efectiv (ενεργώς) prin porunci.
Dacă însă, botezându-ne, nu ne-am eliberat de păcatul strămoșesc, e vădit că nu putem săvârși nici faptele
libertății. Iar dacă putem să le săvârșim pe acestea, arătat este că tainic ne-am eliberat de robia păcatului,
precum este scris: „Legea Duhului vieții m'a slobozit pe mine de legea păcatului și a morții",(Romani 8, 2)
dar nesocotind poruncile Celui ce ne-a curățit pe noi, suntem purtați de păcat. Drept aceea, sau arată-mi tu
mie că cei botezați nu pot împlini poruncile libertății și atunci Botezul nu e desăvârșit; sau, arătând noi că
aceștia au primit o astfel de putere, să mărturisească toți că au fost eliberați prin harul lui Hristos, dar s'au
predat pe ei înșiși în robia păcatelor prin faptul că n'au împlinit toate poruncile, și de aceea iarăși s'au supus
lor. Și dovada s'o ia chiar din mărturia adusă de ei: „Să ne curățim pe noi înșine, fraților, de toată
întinăciunea trupului și a duhului".(II Cor. 7, 1) Căci cel robit păcatului cum se poate curăți însuși pe sine de
toată întinăciunea trupului și a duhului, odată ce nu are libertatea și puterea trebuincioasă, ci e ținut sub
păcat? Iar dacă ai stăpânire peste patimi, poți cunoaște că nu ești ținut sub ele prin puterea lor, ci din
pricina voinții tale. Deci toate câte ni le spune dumnezeeasca Scriptură despre curățire, ni le spune ca unor
oameni liberi și ca unor oameni liberi ne dă îndemnul să nu rămânem în asemenea gânduri, ci să iubim
libertatea, având puterea să înclinăm spre ceea ce vrem, fie bine, fie rău.
Întrebare
Dacă ne-am eliberat la Botez, de ce nu vedem aerul libertății, cum îl văd cei ce se nevoiesc?
Răspuns
Vederea noastră este întunecată de plăcerile cu voia și de nesocotirea poruncilor, pe cari aceia le-au
împlinit. Căci am spus mai înainte că omul se eliberează prin darul lui Hristos, dar voia sa stăruie pe lângă
ceea ce iubește, chiar după ce s'a botezat, din pricina libertății sale. Când Iisus zice: „Cei ce se silesc
răpesc Împărăția Cerurilor",(Matei 11, 12) vorbește despre voia noastră, vrând ca fiecare din noi să se
silească potrivit cu Botezul, ca să nu se abată spre rău, ci să stăruiască în bine. De sigur, precum omul
pătimea de silă sub robia Stăpâniilor (rele), Dumnezeu putea să ne slobozească și să ne facă
neschimbători tot cu sila. Dar n'a făcut așa, ci prin Botez ne-a scos cu sila din robie, desființând păcatul prin
cruce, și ne-a dat poruncile libertății, dar a urma sau nu poruncilor a lăsat la voia noastră liberă. Drept
aceea, împlinind poruncile ne arătăm dragostea față de Cel ce ne-a eliberat; iar nepurtând grijă de ele, sau
neîmplinindu-le, ne dovedim împătimiți de plăceri.
Dar aceștia se poticnesc chiar în gândurile lor când zic: „Vrem să împlinim poruncile, dar nu putem, fiind
ținuți cu puterea de păcat; de aceea trebue să ne nevoim mai întâi și să ștergem păcatul ca să putem
împlini poruncile libertății". Ei nu înțeleg însă ce zic, nici ceea ce vreau să dea ca lucru sigur. Căci dacă nu
ai peste tot libertate și nu poți împlini poruncile, prin cari nevoințe zici că ștergi păcatul? Pentrucă nevoințele
celor credincioși sunt porunci. Tu deci zici: „Nu pot împlini poruncile, până nu mă voiu curăți întâi prin
nevoințe". Dar arată-mi atunci nevoințele, de cari zici că sunt afară de porunci, și voiu crede părerii tale.
Dacă îmi arăți rugăciunea, ea e poruncă; dacă îmi arăți postul, e tot poruncă ; privegherea, de asemenea e
poruncă; dărnicia, la fel e poruncă; punerea sufletului, tot poruncă este; curățirea gândurilor, e și ea
poruncă; crucea, moartea și orice altă faptă a virtuții ai mai numi, toate sunt porunci. De aceea celor ce au
primit puterea de a împlini poruncile, Hristos le poruncește ca unor credincioși să se nevoiască să nu se
întoarcă spre cele dinapoi, nu pentrucă prin porunci ar avea să șteargă păcatul, ci ca să nu se mai întoarcă
pe ei înșiși la cele dinapoi. Deci aceste porunci nu scot afară păcatul (căci aceasta s'a făcut numai prin
cruce), ci păzesc condițiile libertății noastre. Căci spune-mi mie: dacă scoți afară păcatul lui Adam prin
fapte, de ce s'a zis că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi ?"(I Corinteni 15, 3)
Dar la acestea nu au ce răspunde, ci pun doar întrebări cari se bat cap în cap, căutând să folosească orice
pentru socotințele lor și neascultând de adevărul Scripturii. Deci zic aceștia: „Dacă păcatul se șterge
prin Botez, de ce lucrează iarăși în inima noastră?" Dar noi am arătat de multe ori pricina, spunând că nu
vreo rămășiță a păcatului lucrează în noi după Botez (căci acesta dă deslegarea deplină), ci că noi înșine
ne înfășurăm cu voia liberă în legăturile cari au fost deslegate prin împlinirea poruncilor. Căci gândul, care
zăbovește în jurul vreunei plăceri sau mânii, nu e un semn al păcatului rămas, ci al unei împătimiri libere.
Pentrucă avem puterea să stingem gândurile și să surpăm „toată înălțarea care se ridică împotriva
cunoașterii lui Dumnezeu",(II Cor. 10, 5) cum zice Scriptura. Prin urmare gândul rău este, pentru aceia cari
îl sting în ei, semn al dragostei de Dumnezeu, nu al păcatului. Căci nu atacul (προσβολή) gândului este
semn al păcatului, ci convorbirea pretinoasă a minții cu el? Pentrucă dacă nu-l iubim, de ce zăbovim cu el?
Căci dacă n'am săvârșit fapte rele este cu neputință să lungim vorba cu el în inimă, odată ce îl urîm din
toată inima. Prin urmare, dacă chiar și când e urît un gând stăpânește cu putere mintea (căci nu spun că nu
se întâmplă aceasta) acest fapt nu este o rămășiță din păcatul lui Adam, ci un semn al necredinții de
după Botez. Căci dacă după Sfântul Botez, măcar că putem împlini poruncile, nu le împlinim, chiar dacă nu
vrem suntem ținuți sub păcat până ce, împlinind toate poruncile, vom ruga pe Dumnezeu prin pocăință să
șteargă păcatul necredinții noastre. Pentrucă două sunt pricinile lucrării păcatului în noi și amândouă sunt
dela noi: una lucrează pe măsura neîmplinirii poruncilor, iar cealaltă ne stăpânește cu putere datorită
faptelor noastre rele de după Botez. Și numai Dumnezeu înlătură această lucrare, dacă îl rugăm prin
milostenie, prin rugăciune și prin răbdarea năcazurilor ce vin asupra noastră. Dar și pe acestea ni le
dăruește, în chip ascuns, tot harul dat nouă prin Botez.
Întrebare
Atunci nu cumva a păcătuit și Pavel după Botez, dacă era stăpânit de păcat cu voia lui? Căci zice: „Văd altă
lege, luptându-se împotriva legii minții mele".(Rom. 7, 13)
Răspuns
Așa strică și celelalte locuri din Scriptură, cei rătăciți de înțelegerea lor păcătoasă. Dar ia capitolul acesta
de mai sus și vei afla că Sfântul Pavel nu grăește despre sine, cum era după Botez, ci despre Iudeii
necredincioși, vrând să-i convingă că fără harul lui Hristos, dat prin Botez, e cu neputință să fie biruit
păcatul. Căci zicând: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?",(Rom. 7, 24)
adauge: „Mulțumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru,(Rom. 7, 25) că legea Duhului vieții
m'a slobozit pe mine de legea păcatului și a morții".(Rom. 8, 2) De aceea zice: „Legea este duhovnicească,
iar eu sunt trupesc, vândut sub păcat".(Rom. 7, 14) De aci urmează că toate ale legii și ale templului și ale
jertfelor își află plinirea desăvârșită în noi cei cari am primit în chip tainic harul Duhului la Botez. Căci a spus
de noi că suntem templu al Duhului(I Corinteni 6, 19) și ne îndeamnă să aducem jertfe duhovnicești,(I Petru
2, 5) numindu-ne Iudei întru ascuns și nu la arătare,(Romani 2, 29) și tăiere împrejur a inimii în duh, nu în
literă. Ba a mai spus că cerescul legiuitor Hristos a scris legea duhovnicească prin Duh în cei credincioși,
nu în table de piatră, ci în table de carne ale inimii.(II Corinteni 3, 3)
Deci precum a spus despre acestea că se află întru ascuns, tot așa trebue să le înțelegi și pe toate
celelalte, pe cari le-a amintit ca chipuri. Dar fiindcă n'am crezut încă cu tărie lui Hristos și nu ne-am socotit
pe noi datori față de toate poruncile Lui, nici nu ne-am lepădat de noi înșine după cuvântul Lui, nu
cunoaștem tainele mai sus pomenite, pe cari le-am primit din clipa Botezului. Când însă ne vom mustra
pentru puținătatea credinței noastre și vom crede în El cu sinceritate prin împlinirea tuturor poruncilor Sale,
atunci, câștigând în noi înșine trăirea lucrurilor mai sus pomenite, vom mărturisi că într'adevăr
Sfântul Botez este desăvârșit și prin El ni s'a dat harul, însă stă ascuns în chip nearătat, așteptând
ascultarea noastră și împlinirea poruncilor, pentru cari am primit putere prin el.
De aceea, câți încă n'am împlinit poruncile libertății, încă n'am ajuns la Ierusalimul cel liber (căci Ierusalimul
de sus este liber și el e maica noastră,(Galateni 4, 26) 2 care ne renaște prin baia nașterii celei de-a doua),
ci suntem încă pe drumul lui Cain și rătăcim, umblând razna. Căci cel ce se ceartă întru neștiință și se
împotrivește adevărului arată că nu merge pe drumul drept, ci s'a abătut dela drum. De aceea fericitul
Pavel, văzându-ne că suntem zăbavnici în urcușul spre desăvârșire, zice: „Așa să alergați ca să o luați".(I
Corinteni 9, 24) Iar dacă n'am ajuns încă la cetate, când vom vedea templul și când vom intra în el, ca să
ne învrednicim să aducem jertfă la altar?
Dar ce vorbesc despre credință, despre templu și despre altar, când n'am lăsat în urmă nici măcar fiarăle
din trestie,(Psalm 67, 31) pe cari Proorocul roagă pe Dumnezeu să le certe, ca să nu-i răpească animalele
cele dintâi născute, cari au fost rânduite să fie aduse ca jertfă de Iudeul cel din ascuns. Căci în această
stare ne aflăm dacă, după tine, Iudeul din ascuns există, potrivit cu cuvântul lui Pavel, dar templul încă n'a
fost zidit de Fiul lui David, nici altarul n'a fost încă pregătit de El. Pentrucă aceasta o susține fățiș cel ce zice
că șterge păcatul lui Adam prin nevoințe și nu prin harul lui Dumnezeu.
Dar harul acesta se află în noi în chip ascuns dela Botez, însă nu ni se va face văzut decât atunci când,
după ce vom fi străbătut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfă Arhiereului Hristos gândurile cele
sănătoase ale firii noastre, nu pe cele mușcate de fiare. 3 Căci cele mai multe din ele sunt luate de fiare
când se abat dela calea poruncilor, adică dela răbdarea năcazurilor. Sărind din calea cea dreaptă, ele o iau
atunci razna, învinuind de aceasta mai de grabă pe alții, decât pe stăpânul lor. Abia puține din ele umblă pe
calea cea dreaptă și aceasta fiindcă sunt păzite de rugăciune, legate de nădejde și îmboldite de încercări.
Și numai acestea ajung la cetate și la templu, unde sunt aduse jertfă. 4
Cetatea este dreapta socoteală întru Hristos, care e plină de lumină. Când aceasta chivernisește cu evlavie
și după lege lucrurile, viețuește în pace și dreptate. Dar când greșește, se predă dușmanilor spre dărâmare.
Iar templul este locașul sfânt al sufletului și al trupului, care e zidit de Dumnezeu. În sfârșit altarul este masa
nădejdii așezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte și se jertfește gândul întâi născut al
fiecărei întâmplări, ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispășire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce
neîntinat.
Dar și acest templu are un loc în partea dinăuntru a catapeteasmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca
Înaintemergător,(Evrei 6, 20) locuind dela Botez în noi, „afară numai dacă nu suntem creștini netrebnici"(II
Corinteni 13, 5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă și mai sinceră a inimii, încăpere
care dacă nu se deschide prin Dumnezeu și prin nădejdea rațională și înțelegătoare, nu putem cunoaște în
chip sigur pe Cel ce locuește în ea și nu putem ști de-au fost primite jertfele de gânduri, sau nu. Căci
precum la început, în vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot așa se întâmplă și acum. Deschizându-se
inima credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită, Arhiereul ceresc primește gândurile întâi născute ale
mintii și le mistue în focul dumnezeesc, de care a spus: „Foc am venit să arunc în lume și cât ași vrea să fie
încă de pe acum aprins"!(Luca 12, 49)
Iar gânduri întâi născute a numit pe cele cari nu apar într'a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată dela
prima aruncare (προσβολή) și răsărire în inimă, lui Hristos. 5 Căci cele ce i se aduc din vălmășagul cugetării
le-a numit Scriptura șchioape, oarbe și pocite, și de aceea ele nu sunt primite ca zeciuieli de către Arhiereul
ceresc și Stăpânul Hristos.
Că după Botez noi suntem pricina oricărui gând rău, s'a dovedit cu mărturii din Scriptură. Dar dacă e
trebuință să se dovedească aceasta și prin înlănțuirea firească a cugetării, vom spune: O omule, care zici
că și după botez ești împins la lucru fără vină de către păcatul lui Adam și făgăduești să îl înlături pe acesta
prin nevoințe, află că te împotrivești chiar cuvintelor tale și chiar în ele te poticnești. Căci dacă zici că
gândurile rele sunt păcatul lui Adam, învață dela Pavel că, odată ce te-ai îmbrăcat în Hristos prin Botez,
(Galateni 3, 27) ai putere și arme să le surpi. „Iar armele ostășiei noastre nu sunt trupești, ci puternice
înaintea lui Dumnezeu, ca să dărîme întăriturile; noi surpăm gândurile mintii și orice înălțare care se ridică
împotriva cunoașterii lui Dumnezeu".(II Cor. 10, 4-5) Dar dacă, având putere împotriva lor, nu le alungi dela
primul lor atac (προσβολής), e vădit că iubești plăcerea din pricina necredinții și consimți cu ele, și atunci tu
ești pricina acestei lucrări a lor, nu Adam.
Întrebare
Cum poate iubi plăcerea din pricina necredinții, sau cum poate consimți cu gândurile, cel ce s'a închis în
chilie și postește în fiecare zi, cel ce petrece în înfrânare, în sărăcie, în înstrăinare de toate, în rugăciune și
în purtarea altor multe supărări (necazuri) de felul acesta ?
Raspuns
Bine ai zis că cel ce face unele ca acestea, suportă multe supărări. Căci dacă am împlini fără supărare și
cu bucurie virtuțile mai sus pomenite, nu am iubi plăcerea cu mintea. Dar fiindcă ne lăsăm pătrunși de
supărare, e cu neputință ca simțind durerea ostenelilor trupești, să nu stăm de vorbă cu gândurile cari răsar
ca niște momele (προσβολαϊ) și să nu ne mângăiem cu ele amărăciunea de pe urma ostenelilor. Dacă n'am
căuta asemenea mângâieri am dovedi că nu suntem supărați de osteneli. Iar aceasta ni se întâmplă
deoarece nu primim aceste osteneli de dorul bunurilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin în vieața de aici
asupra noastră.
Din pricina aceasta socotim în chip greșit că numai fapta rea este păcatul nostru, pe când gândul dinainte
de ea zicem că e o lucrare străină. Dar e cu neputință să alunge lucrarea gândului aceia car e socotesc că
nu e a lor, ci că e străină. Există de sigur și fără consimțământul nostru (δίχα συνδυχσμοο) câte un gând
neplăcut și urît care pătrunzând pe furiș, răpește cu sila mintea la sine. Totuși, să știi sigur că și acesta își
are pricinile în noi. Căci sau ne-am predat după Botez vreunui gând rău, ajungând până la faptă, și de
aceea ne-am făcut vinovați chiar fără să ni se pară, sau ținem în noi de bună voie niscai semințe ale
răutății, și de aceea se întărește cel rău. Și acela, stăpânindu-ne prin semințe, nu pleacă până ce nu le
aruncăm pe acestea. Iar dacă ne stăpânește prin fapta noastră rea, va fi fugărit de abia atunci când vom
aduce lui Dumnezeu osteneli vrednice de El. De aceea eu nici acest păcat nu-l numesc păcat al lui Adam,
ci mai de grabă al celui ce a făcut răul și are semințele. Chiar dacă în amândouă aceste cazuri pricina este
un gând, care a pătruns ca un hoț (căci amândurora le premerg gândurile), eu îți voiu spune că pricina
adevărată este cel ce avea putere să-l facă curat dela prima răsărire (έκ προσβολή;) și nu l-a curățit, ci a
stat de vorbă cu el până a ajuns la faptă. Iar dacă nu l-a putut răpune înainte de-a ajunge la faptă, din
pricina slăbiciunii minții, cum poate făgădui să-l izgonească după săvârșirea faptei?
Dacă totuși poți face aceasta după faptă, trebue să înțelegi că și înainte de faptă îți ajuta Dumnezeu dacă
voiai. Și când vezi că ți-a venit ajutorul prin inimă, înțelege că nu ți-a venit harul de afară printr'o mutare din
altă parte, ci că harul, dat ție prin Botez în chip ascuns, a lucrat acum așa de tare, încât ai urît gândul și l-ai
alungat De aceea Hristos, slobozindu-ne de orice silă, n'a împiedecat aruncarea (πορσβολή) gândurilor în
inimă. Aceasta, pentru ca unele din ele, fiind urîte de noi, îndată să fie șterse, altele, fiind iubite, în măsura
în care sunt iubite să și rămână; și astfel să se arate și harul lui Dumnezeu și voia omului, ce anume
iubește: ostenelile din pricina harului, sau gândurile din pricina plăcerii. Și să nu ne mirăm că nu suntem
luați în stăpânire cu sila numai de cele pe cari le iubim, deoarece este între ele o înrudire păcătoasă, cum
este și între gân- durile cari sunt aruncate în noi (προσβολαί) și între pofte, ca și între diferitele noastre
pofte între ele, astfel încât fiecare poftă predă gândul, care a aprins-o pe ea, după ce a zăbovit mai mult,
poftei apropiate, sau acel gând este atras de pofta a doua fără să vrem, împins fiind cu sila și de obișnuința
cu cea dintâi. Căci cine, plin fiind de slavă deșartă, va putea fugi de mândrie ? Sau, desfătându-se cu hrană
îmbelșugată, nu va fi luat în stăpânire de curvie ? Sau cine, dându-se pradă sgârceniei, nu va fi înăbușit de
lipsa de milă? Și cum, cei lipsiți de toate acestea, nu se vor întărâta fără voie și nu vor împroșca cu furie?
De aceea trebue să înțelegem că din pricina noastră suntem luați în stăpânire de păcat, dar după Duhul
suntem sloboziți de robia cu sila. „Căci legea Duhului vieții, zice, m'a slobozit pe mine de legea păcatului și
a morții".(Rom. 8, 2) Deci atârnă de noi, cari am auzit și am aflat poruncile Duhului, ca să umblăm sau după
trup, sau după duh. Dar e cu neputință să umble după duh cei ce iubesc lauda oamenilor sau odihna
trupului, precum e cu neputință să viețuiască după trup cei ce prețuesc cele viitoare mai mult decât cele de
acum. De aceea noi, cari am fost amăgiți așa de mult, suntem datori să urîm de aci înainte lauda oamenilor
și odihna trupului, prin cari odrăslesc gândurile rele chiar dacă nu vrem noi; și să spunem din inimă
Domnului cuvântul Prorocului: „Oare n'am urît, Doamne, pe cei ce te urăsc pe Tine, și nu m'am topit
împotriva dușmanilor Tăi? Cu ură desăvârșită i-am urît pe ei, și dușmani mi s'au făcut mie".(Ps. 138, 21-22)
Și cu adevărat dușmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele, cari împiedecă să se facă voia Lui. În vreme
ce Acela „vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului",(I Tim. 2, 4) acestea ne
amăgesc prin patimi și ne închid calea spre mântuire. Despre ele și Domnul a spus că nu vin dela Adam, ci
pornesc din inimă și de aceea spurcă pe om.(Mt. 15, 18) Pe de altă parte e sigur că nu sunt din credință, ci
din slava deșartă. „Căci cum puteți crede, când primiți slavă dela oameni și slava cea dela unul Dumnezeu
n'o căutați?"(Io. 5, 44)
Deci să urîm slava deșartă și să credem Lui în privința tuturor, împlântând în El, ca în pământ, orice gând al
inimii și al nădejdii fără imagini. Căci făcând așa, precum la începutul credinții venite prin Botez Trupul lui
Hristos s'a f ăcut mâncare credinciosului, tot așa acum mintea, devenită tare în credință și curată, prin
lepădarea gândurilor și prin nădejdea înțelegătoare, se va face mâncare a lui Iisus. Pentrucă El a zis:
„Mâncarea mea este să fac voia Tatălui meu".(Ioan 4, 34) Iar aceasta este „ca toți oamenii să se
mântuiască și să vină la cunoștința adevărului", după cuvântul lui Pavel. Mâncarea lui Iisus este deci
adevărul cuprins în credința înțelegătoare, împreunată cu nădejdea, credință care numai e din auz, ci din
lucrarea Preasfântului Duh și despre care spune Scriptura că e adeverirea lucrurilor nădăjduite ; căci este o
credință din auz (Rom. 10, 17) și credința aceasta care e adeverirea lucrurilor nădăjduite.(Evr. 11, 1) Dar
cel nebotezat sau cel iubitor de slavă deșartă nu poate veni la cunoștința adevărului. Căci întâi se
dă Botezul în Biserica universală și prin Botez se dă în chip tainic (μυστικώς) harul care, locuește astfel în
chip ascuns (κρυπχώς). Pe urmă, pe măsura împlinirii poruncilor și a nădejdii înțelegătoare, acesta se
descopere celor ce cred în Domnul, care a zis: „Cel ce crede în mine, precum a spus Scriptura, râuri de apă
vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a spus-o despre Duhul, din care vor avea să ia cei ce cred în El".
(Io. 7, 38-39) De aceea noi credem că prin Botez am primit slobozenia și curățirea în chip tainic. Căci luăm
aminte la cel ce zice: „Iar acum v'ați spălat, acum v'ați îndreptat, acum v'ați curățit".(I Cor 6, 11) Și acestea
le scrie Corintenilor, cari încă nu erau curățiți prin lepădarea gândurilor cu ajutorul nădejdii înțelegătoare și
sfințiți prin lucrarea din inimă a Duhului, ci erau încă răi, și nedrepți și răpitori, iar aceasta chiar și față de
frați. Dar li le-a scris ca să arate că cei botezați, după darul lui Hristos au primit în chip tainic curățirea, dar
după puținătatea în credință e stăpânit fiecare de pofta sa, fiind tras și vrăjit de ea. Căci s'a scris: „Pe urmă
pofta zămislind naște păcat, iar păcatul odată săvârșit aduce moarte".(Iac. 1, 14-15) Așadar păcatul cu
gândul vine din pofta proprie, iar din el rezultă fapta păcatului, pe care Scriptura a numit-o moarte.
Că harul Duhului este în noi dela Botez, învățându-ne tot adevărul, după cuvântul Domnului,(Io 16, 13) poți
să cunoști din Scriptură și chiar din efectele ce le simțim. Iată ce zice în Fapte fericitul Petru către mulțime:
„Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele Domnului nostru Iisus Hristos spre iertarea
păcatelor; și ve-ți lua darul Sfântului Duh".(Fapte 2, 38) Dar îndată ce careva nu crede e luat în stăpânire de
păcat. Iată cum îi ceartă Apostolul pe cei doisprezece bărbați din Efes, cari s'au botezat fără credință. El i-a
întrebat: „Primit-ați voi Duhul Sfânt crezând? Ei însă i-au răspuns: Nici n'am auzit măcar că este Duh Sfânt.
Zise deci Pavel către ei: Dar cu ce botez v'ați botezat? Iar ei au spus: Cu botezul lui Ioan. Atunci a grăit
Pavel: Ioan a botezat cu botezul pocăinții, spunând norodului să creadă în Cel ce o să vină după el, adecă
în Iisus. Auzind ei aceasta s'au botezat în numele Domnului Iisus. Și punându-și Pavel mânile peste ei, a
venit Duhul Sfânt asupra lor".(Fapte 19, 2-6)
Încredințatu-te-ai acum că chiar dela Botez li se dă Duhul Sfânt celor ce cred cu tărie, iar celor ce nu cred
sau cred rău și nu sunt botezați nu li se dă? Iar că noi suntem cei cari Îl întristăm și Îl stingem în noi, aflați
dela Apostolul care zice: „Duhul să nu-l stingeți, prorociile să nu le scoborîți" ;(I Tes. 5, 19-20) și iarăși: „Nu
întristați pe Duhul Sfânt, în care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării".(Efes. 4, 30)
Dar aceste mărturii nu le aducem ca să spunem că tot omul, care a fost botezat și a primit harul, rămâne
după aceea neschimbabil și nu mai are trebuință de pocăință. Ci prin ele arătăm că chiar dela Botez, după
darul lui Hristos ni s'a dăruit harul desăvârșit al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor, dar că pe
urmă tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlinește poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stăpânire
de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile , întrucât luând puterea lucrării (τήν
δύναμιιν της έργασίας) nu săvârșește lucrul. Căci neîmplinirea poruncilor vine din necredință. Iar necredința
nu este un păcat străin, ci al celui care nu crede, făcându-se pe urmă maică și începătură a oricărui păcat.
Deci fie că vrem să ne desăvârșim repede, fie încet, suntem datori să credem în chip desăvârșit lui Hristos
și să lucrăm toate poruncile lui, odată ce am luat dela El puterea unei astfel de lucrări ; dar nu împlinindu-le
una câte una și pe fiecare în parte, ci îmbrățișind deodată pe cele singulare și astfel împlinindu-le pe toate
în același timp. Căci sunt porunci mai generale, cari cuprind în ele o mare mulțime din celelalte. Prin urmare
n'avem altă datorie decât să purtăm această luptă împotriva necredinții noastre și să nu nesocotim
poruncile cuprinzătoare, prin cari ni se descopere în chip limpede harul dat nouă. De acest lucru se roagă și
Sfântul Pavel să avem parte, zicând : „Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru
Iisus Hristos, să vă dea vouă Domnul putere ca să vă întăriți prin Duhul său în omul dinlăuntru și ca să
locuiască Hristos întru toată încredințarea și simțirea în inimile voastre prin credință".(Ef. 3, 14-17)
Dar e vremea să întăresc, precum am spus, această mărturie și prin efectele ce le simțim. Căci în măsura
în care, crezând, lucrăm poruncile, lucreză și Duhul Sfânt în noi roadele Sale. Iar „roadele Duhului sunt,
cum zice Sfântul Pavel: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credința, blândețea, înfrânarea".(Gal. 5, 22-23) Cine este, așa dar, atât de străin de aceste roade
după Botez, încât să îndrăsnească a tăgădui că a primit harul Duhului la Botez ? Pe de altă parte cine stă
atât de neîntrerupt în fiecare zi sub înrâurirea acestor roade, până n'a împlinit în chip desăvârșit poruncile,
încât să poată spune: „Sunt desăvârșit și neschimbabil" ? Aceasta arată că precum harul este desăvârșit,
dar noi nu suntem desăvârșiți din pricina neîmplinirii poruncilor, tot așa Sfântul Botez este desăvârșit fată
de noi, dar noi suntem nedesăvîrșiți față de el.
Drept aceea, o omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea, pentru care ai luat puterea (δδς
την έργασίαν, εις ήν την δύναμιν ειληφας) și te pregătește ca să primești arătarea celui ce locuește întru
tine. Și astfel ti se va arăta ție Domnul, potrivit făgăduinții, în chip duhovnicesc, precum însuși știe: „Iar
Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate".(II Cor. 3, 17) Atunci vei înțelege
ceea ce s'a spus că: „Împărăția cerurilor în lăuntrul vostru este".(Lc. 17, 21)
Dar mai trebue știut și aceea că poruncile parțiale, fiind din numărul celor parțiale, se întregesc prin acelea,
cari se numesc și singulare. Și cei ce au împlinit poruncile parțial, pe măsura aceasta vor intra în Împărăție.
Dar cei ce voesc să ajungă la desăvârșire, sunt datori să împlinească toate poruncile în mod cuprinzător.
Iar cea care le cuprinde pe toate este lepădarea sufletului propriu, care e moartea. Și precum până când
cineva mai trăește în trup e în lipsă cu împlinirea acesteia, tot așa până la ieșirea din trup nu poate fi ferit de
atacul gândului (άδεκτος είναι προσβολές ού δύναται), pentru lipsa mai sus pomenită.
Prin urmare dacă vreunul dintre credincioși, fiindcă a împlinit poruncile, află în sine oarecare lucrare
duhovnicească pe măsura viețuirii sale, să creadă că a luat de mai înainte puterea pentru ea, întru cât a
primit prin Botez harul Duhului, pricina tuturor virtuților, adecă nu numai a virtuților ascunse și duhovnicești,
ci și a celor arătate; și nimenea dintre cei virtuoși să nu-și închipue că a făcut vreun bine oarecare numai
prin puterea lui. Căci omul bun, zice Cuvântul, nu dela sine, ci „din vistieria cea bună a inimii scoate cele
bune".(Lc 6, 45) Iar prin vistierie înțelege pe Duhul cel Sfânt ascuns în inima credincioșilor. „Căci asemenea
este Împărăția Cerurilor unei comori ascunse în țarină, pe care aflând-o omul a ascuns-o și ducându-se a
vândut toate și a cumpărat țarina aceea"(Mt. 13, 44). Acest cuvânt tâlcuește foarte potrivit cele spuse. Căci
cel ce a înțeles limpede că dela Botez are pe Hristos ascuns în sine, după cuvântul Apostolului, aruncă
toate lucrurile lumii și stăruește numai în inima sa, păzind-o cu toată străjuirea (Prov. 4, 23) și privind țintă la
sfârșitul vieții, cum zice proverbul. De aceea el nu trebue să-și închipue că alungă păcatul lui Adam prin
nevoințe; dar nici păcatele cari se nasc în el după Botez nu trebue să-și închipue că le scoate afară altfel,
decât prin Hristos.
Căci „El este cel ce lucrează în voi și să voiți și să lucrați după bunăvoință".(Filip. 2, 13) Adăugând
Apostolul cuvintele „după bunăvoință", a arătat că a binevoi să lucrăm virtuțile atârnă de noi. Dar și
cuvintele Domnului: „Fără de Mine nu puteți tace nimic",(Io. 15, 5) sau: Nu voi m'ați ales pe Mine, ci Eu
v'am ales pe voi",(Io. 15, 16) au același înțeles. Poate așa trebue înțeles și versetul: „Toate printr'ânsul s'au
făcut și fără de El nimic nu s'a făcut din tot ce s'au făcut",(Io. 1, 3) dacă în „toate" se cuprind și faptele
noastre; la fel cuvintele: „Nimenea nu vine la Tatăl, decât prin Mine".(Io. 14, 6) De aceea și Prorocul n'a zis:
„Din Ierusalim îți vor aduce Ție împărații daruri în templul Tău" (cum se cuvenea și cum se făcea), ci: „Din
templul Tău îți vor aduce Ție împărații daruri în Ierusalim".(Ps. 67, 30) Aceasta pentrucă mintea, care e
împăratul fiecăruia, ia întâi din templul cel ascuns al inimii îndemnurile bune și frumoase dela Hristos, care
locuește acolo, și le duce până la viețuirea virtuoasă, pe care Prorocul a numit-o Ierusalim; și apoi iarăși le
aduce prin intențiunea cea bună lui Hristos, care i le-a dăruit mai înainte.
Iar acestea le-am spus nu înlăturând cele viitoare, ci mărturisind că puterea pentru împlinirea poruncilor am
primit-o și de legăturile morții am fost deslegati. Deci datoria, care ne rămâne nouă, este aceea a lucrării, și
de nu vom lucra poruncile lui Dumnezeu, harul dat nouă nu se va descoperi. Căci odată ce murisem în
păcat, cum am mai fi putut face noi binele, dacă nu ne-ar fi înviat însuși Domnul prin baia nașterii de-a doua
și nu ne-ar fi dăruit harul Duhului ? Drept aceea să cunoaștem că odată ce ni s'a dăruit harul desăvârși t al
Duhului spre împlinirea tuturor poruncilor, el ne dă ajutorul spre creșterea cea după Hristos, și el ne
întărește până la moarte pe noi lucrătorii săi, „până când toți vom fi ajuns la unirea credinței și a cunoștinței
Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos".(Ef. 4, 13) Aceasta
este învățătura părintească, de care am vorbit mai înainte.
Întrebare
Atunci pe cine primește în chip tainic cel ce s'a botezat? Pe Hristos, sau pe Duhul Sfânt? Căci odată ai
spus că locuește în el Hristos, altădată că Duhul Sfânt?
Răspuns
Pe Duhul Sfânt îl primim prin Botez. Dar fiindcă acesta e numit și Duhul lui Dumnezeu și Duhul Fiului, de
aceea prin Duhul primim și pe Tatăl și pe Fiul.
Întrebare
Atunci Duhul este Treimea?
Răspuns
Noi nu spunem prin aceasta că Treimea este o singură persoană. Dar fiindcă Duhul nu se desparte de
Tatăl și de Fiul, de aceea mărturisim că în El se află Treimea, dată fiind dumnezeirea Sa. Căci precum în
Tatăl este Fiul și Duhul Sfânt și iarăși în Fiul Tatăl și Duhul, așa și în Duhul este Tatăl și Fiul, nu prin
amestecarea celor trei ipostasuri, ci prin unitatea aceleiași voințe și dumnezeiri. Drept aceea și noi, fie că
numim pe Tatăl în parte, fie că pe Fiul, fie că pe Duhul, prin numele cel unul numim Treimea, în înțelesul în
care am spus.
Întrebare
Cum zice Scriptura că Ierusalimul este ceresc, iar tu ai zis că este în inimă?
Răspuns
Nu numai Ierusalimul, ci și celelalte bunuri câte vor avea să le primească drepții la înviere știm că sunt sus.
Dar arvunile și pârga lor lucrează duhovnicește în inimile celor cu credință tare încă de pe acum. Aceasta
pentru ca, dobândind siguranța despre cele viitoare, să disprețuim toate cele de aici și să iubim pe
Dumnezeu până la moarte. De aceea n'a zis: „Aveți să vă apropiați", ci: „V'ați apropiat de muntele Sionului
și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc".(Evr. 12, 22) Căci capabili de ele ne-am
făcut încă dela Botez. Dar numai cei tari în credință se învrednicesc să ajungă la ele, cei cari mor în fiecare
zi pentru dragostea lui Hristos, adică se ridică mai presus de toată preocuparea vieții de aici și nu mai
cugetă la nimic altceva decât la un singur lucru : să ajungă la dragostea desăvârșită a lui Hristos, care este
deschizătura cea mai dinăuntru a inimii, unde a intrat ca Înaintemergător Iisus. Aceasta a căutat-o mai
presus de toate și Sfântul Pavel. De aceea a zis: „Alerg după ea, doar voi prinde-o, întru cât prins am fost și
eu de Hristos".(Filip. 3, 12) (Adică mă străduesc să-L iubesc, întru cât și eu am fost iubit). Iar după ce a
prins această iubire, n'a mai vrut să se gândească la nimic altceva, nici la necazurile trupului acestuia, nici
la minciunile creațiunii, ci a lepădat aproape orice gând nemai răbdând nici măcar o clipă să fie lipsit de
lucrarea Duhului. Deci arătând toate câte le-a disprețuit pentru această dragoste duhovnicească, zice :
„Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos ? Oare necazul, ori strâmtorarea, ori prigoana, ori foamea,
ori golătatea, ori primejdia, ori sabia?",(Rom. 8, 35) ca să continue mai încolo: „Sunt încredințat că nici
moartea, nici vieața"(Rom. 8, 38) și nici una din cele ce urmează; și iarăși: „Nicio altă făptură nu va putea să
ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus Domnul nostru".(Rom 8, 39) Aceasta
pentrucă n'a primit să se gândească la niciuna dintre acestea, ci numai cum să stărue în aceea.
Întrebare
Dar cum ai spus cu puțin înainte că Duhul locuește în noi?
Răspuns
Vorbind de pârgă n'am înțeles vreo parte a întregului, nici vreo secțiune oarecare a Duhului (căci acesta nici
nu se taie, nici nu se schimbă), ci am indicat capacitatea noastră de primire, întru cât nu putem face loc în
noi întregei lucrări a Duhului, fără numai prin împlinirea poruncii desăvârșite, adecă a morții. (Căci și
moartea lui Hristos pentru adevăr este o poruncă a lui Dumnezeu). Deci precum soarele, fiind desăvârșit,
trimite tuturor la fel raza sa desăvârșită, simplă și egală, dar pe urmă fiecare pe măsura în care are ochiul
curățit, primește lumina, tot așa și Sfântul Duh pe cei ce cred în El i-a făcut capabili de toate lucrările și
darurile Sale încă din clipa Botezului, dar nu tuturor le-a dat să pună la fel în lucrare darurile, ci fiecăruia
după vrednicia și pe măsura împlinirii poruncilor, adică pe cât mărturisește și face arătată prin fapte bune
măsura credinții în Hristos. De aceea zice: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului în inimile noastre, care
strigă : Ava părinte !";(Gal. 4, 6) și: „Însuși Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui
Dumnezeu".(Rom 8, 16)
Iar că nimenea nu scoate singur din sine păcatul lui Adam, ci numai Hristos, după măsura credinții în El,
află dela Apostol, care zice: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi" ;(I Cor. 15, 3) și iarăși:
„Iar Dumnezeu învederează dragostea Sa către noi prin aceea că, fiind noi păcătoși, Hristos a murit pentru
noi" ;(Rom. 5, 8-9) și: „Ne-am îngropat cu El prin Botez, ca precum s'a sculat Hristos din morți, așa și noi să
umblăm întru înoirea vieții" și celelalte;(Rom. 6, 4) și iarăși: „Cine a murit este slobod de păcat";(Rom. 6, 7)
sau: „Cu harul sunteți mântuiți prin credință și nu din fapte, ca să nu se laude cineva";(Ef. 2, 8-9) și iarăși:
„Căci erați întunerec, iar acum sunteți lumină în Domnul; umblați deci ca niște fii ai luminii";(Efeseni 5, 8) și:
„Iar noi nu suntem fiii celei roabe, ci ai celei slobode. Întru libertatea, în care ne-a slobozit Iisus, stați cu
tărie" ;(Gal. 4, 31; Gal. 5, 1) și iarăși: „Ca niște oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept
acoperământ al vicleniei".(I Petru 2, 16) Vezi cum celor ce le zici tu nevoințe, prin cari afirmi că scoți afară
păcatul, Scriptura le zice fapte ale învierii, ale libertății și ale luminii? Dar și faptele acelea, de cari tu zici că
sunt păcatul lui Adam, Scriptura le numește abateri ale libertății. Căci atunci când zice: „Să nu aveți
libertatea ca acoperământ al vicleniei", sau: „Nu întristați pe Duhul Sfânt"(Efes. 4, 30) sau ne îndeamnă, „să
nu facem voia cărnii și a gândurilor",(Efes 2, 3) sau întreabă: „După ce ați început în duh, căutați acum
desăvârșirea în trup" ?(Gal. 3, 30), sau spune „Nu suntem datori trupului, să viețuim după trup"(Rom. 8, 12),
Scriptura arată că acestea și cele asemenea stau în puterea noastră să le facem sau să nu le facem, și
deci nu învinuește pe Satana sau păcatul lui Adam, ci pe noi.
Iar dacă vrei să asculți cu băgare de seamă, îți voi spune ție acestea în chipul cel mai rezumativ: Tu zici că
gândurile ce îmbracă diferite chipuri (μετασχηματιχοϋς) sunt păcatul lui Adam. Dar iată că Pavel ne mustră
în chip limpede și vădit pe noi ca pricini ale acestei răutăți a cugetării, zicând: „Nu vă faceți după chipul
veacului acesta, ci vă preschimbați întru înnoirea minții voastre".(Rom. 12, 2) Dacă însă acestea nu atârnă
dela voia noastră, ci vin dela stăpânirea silnică a Satanei și sunt o rămășiță a păcatului lui Adam, de ce
suntem învinuiți de Scriptură, odată ce suntem ținuți sub păcat fără voia noastră și suntem stăpâniți silnic
de Satana ? Oare vom fi trimiși la munci fără vină? Sau poate e nedrept Dumnezeu, odată ce a poruncit
cele mai presus de capacitatea firii și cere dela noi, contrar firii, cele mai presus de puterea noastră?
Aceasta nu poate fi. Să nu fie!
Dar eu te voiu întreba, iar tu să-mi dai răspuns: Suntem sau nu datori să aducem în fiecare zi lui Dumezeu
atâta evlavie, câtă poate aduce firea noastră în baza puterii ce i s'a dat ? Cu siguranță că vei răspunde: da,
pentrucă Dumnezeu a dăruit-o aceasta firii și potrivit cu puterea ne-a rânduit și poruncile. Dacă, așa dar,
binele pe care I-l aducem astăzi este datoria pentru astăzi, arată-mi mie cu ce vei plăti păcatul vechiu, fie al
tău, fie al lui Adam? Eu îți voiu spune că nu numai că nu poți arăta cu ce vei plăti pentru acela, dar nici
datoria de fiecare zi nu o poți plăti întreagă. Și de unde e vădit acest lucru? Din faptul că nu te afli
totdeauna în aceleași virtuți. Căci cu cât sporești virtutea astăzi, cu atât te-ai dovedit dator pentru ziua de
ieri, făcând arătată puterea firii. Fiindcă prin sporul de azi s'a dovedit că nu există un spor sau un
scăzământ al firii, ci al voinții, și de aceea suntem biruiți de păcat.
Întrebare
Să zicem că e așa. Dar eu știu un lucru: dacă Adam n'ar fi păcătuit, eu n'ași fi avut experiența momelii
răului (προσβολές),
Răspuns
Nici aceasta n'ai spus-o drept. Căci a nu avea experiența momelii răului, e propriu firii neschimbabile, nu
celei omenești. Dar noi suntem de-o singură fire cu Adam. Deci trebuia ca acela să fie ca noi și noi ca
acela. Drept aceea să te încredințeze însuși omul dintâi că n'a fost nici neschimbabil, nici schimbabil în chip
unilateral spre rău și deci n'a călcat porunca din necesitatea firii, ci din buna plăcere a voinții. Și precum
acela avea putința să asculte de momeala Satanei, dar avea și puterea să se împotrivească, așa și noi.
Întrebare
Acuma te mai rabd, că nu desființezi momeala (atacul) Satanei.
Răspuns
Dar eu n'am desființat-o nici în cele spuse mai înainte, niciodată. Doar știu că Iov a fost ispitit de diavolul.
Iar Scriptura zice: „Nu ne este nouă lupta împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor,
împotriva stăpânirilor, împotriva căpeteniilor întunerecului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutății,
răspândite în văzduhuri";(Efes 6, 11-12) și iarăși: „Stați împotriva diavolului și va fugi dela voi;(Iac. 4, 7) iar
în alt loc: „Dușmanul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită".(I Petru 5, 8)
Dar fiindcă voi socotiți6 că gândurile rele nu sunt ale noastre, ci vin din alte izvoare, spunând odată că sunt
păcatul lui Adam, altădată că sunt însuși Satana și iarăși altădată că sunt momeala (προσβολές) aruncată
de Satana, noi vom spune că altceva este păcatul lui Adam, altceva Satana, altceva momeala Satanei și
altceva gândurile noastre rele, chiar dacă își au punctul de plecare în momeală. Satana este însuși
ipostasul diavolului, care a încercat să-L ispitească chiar și pe Domnul. Păcatul lui Adam este călcarea
poruncii de către primul om. Momeala aruncată de Satana, este arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a
unui gând (μονολόγιστος έμφάνεια πράγματος πόνηροΟ). Ea folosește puținătatea credinței noastre ca
prilej să se apropie de mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să păzim
cu toată străjuirea inima noastră (Prov 4, 23) și să căutăm Împărăția Cerurilor, aflătoare înlăuntrul nostru,
îndată ce se depărtează mintea de inimă și de căutarea amintită, dă loc momelii diavolului și se face în
stare să primească șoapta lui cea rea. Dar nici atunci nu are diavolul puterea să stârnească gândurile
noastre cu forța, pentrucă dacă ar fi așa nu ne-ar cruța și ne-ar aduce cu sila orice gând și nu ne-ar îngădui
să cugetăm la nimic bun. El are numai puterea să ne arate în forma exclusivă a unui gând, la prima lui
răsărire înțelesuri păcătoase, spre a ispiti lăuntrul nostru, dându-i prilej să încline fie spre ceeea ce vrea el,
fie spre porunca lui Dumnezeu, întru cât acestea se împotrivesc întreolaltă. Astfel dacă-l iubim, ne mișcăm
îndată gândurile spre lucrul arătat și cugetarea noastră începe să se ocupe în chip pătimaș cu el; dacă însă
îl urîm, nu putem zăbovi, ci urîm și momeala însăși. Iar dacă momeala stărue chiar când e urîtă (căci se,
întâmplă și acest lucru), aceasta nu e din pricina unei alipiri proaspete, ci pentrucă s'a întărit printr'o veche
obișnuință. De aceea rămâne neclintită pe loc, ca gând simplu, fiind împiedecată de neplăcerea inimii să
progreseze la o cugetare desvoltată și la patimă. Căci arătarea aceasta izolată, fiind urîtă de cel ce e atent
la sine însuși, nu are puterea să târe cu sila mintea în vălmășagul pătimaș de gânduri, decât numai prin
împătimirea inimii după plăceri. Așa dar de vom lăpăda cu totul împătimirea după plăceri, nu vom mai putea
fi vătămați nici de apariția gândului simplu al vechilor obișnuințe, iar conștiința nu va mai avea îndoeli în ce
privește siguranța celor viitoare. Căci cunoscând mintea împotrivirea trândavă a acestei obișnuințe și
mărturisind lui Dumnezeu vechea pricină, îndată e înlăturată și această ispită.
Și iarăși va avea mintea putere să vegheze asupra inimii și să o păzească cu toată străjuirea, încercând să
pătrundă în cele mai dinlăuntru și mai netulburate cămări ale ei, unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele,
cari împing cu sila și sufletul și trupul în prăpăstiile voluptății și le aruncă în fântânile de smoală; 7 de
asemenea nici vreo cale largă și încăpătoare, pardosită cu cuvinte și cu chipuri de-ale înțelepciunii lumești,
care să vrăjească pe cei ce pornesc pe ea, oricât de înțelepți ar fi. Cămările acestea curate, cari sunt cele
mai de dinlăuntrul sufletului, și casa lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta, fie
că sunt raționale, fie că sunt neraționale, fără numai acestea trei, pe care le-a numit apostolul: credința,
nădejdea și dragostea.
Deci cel ce este iubitor de adevăr și primește osteneala inimii poate să nu fie atras înafară nici de
obișnuințele vechi în felul în care am arătat, ci să vegheze asupra inimii și să străbată tot mai înăuntru și să
se apropie numai de Dumnezeu, fără să se scârbească de ostenelele atenției și ale stăruinții. Căci nu poate
să nu se ostenească cu inima cel ce ia aminte la împrăștierile gândului și la plăcerile trupești, având să stea
mereu închis între anumite hotare (să se circumscrie), nu numai în cele dinafară, ci și în cele dinăuntru. Mai
ales că acele împrăștieri și plăceri adeseori abat și cugetul și fapta.
Prin urmare e drept că momeala ca gând simplu exercită o putere silnică atunci când stăruește, chiar dacă
e urîtă. Dar convorbirea gândurilor ce se adaugă atârnă de voia noastră liberă. Aceasta au arătat-o și cei ce
n'au păcătuit întru asemănarea călcării lui Adam, întru cât momeala n'au putut-o împiedeca, dar
convorbirea prietenoasă cu ea au lăpădat-o cu totul.
Întrebare
Oare n'am primit în chip necesar greșala lui Adam, care este păcatul nostru cu gândul?
Răspuns
Păcatul cu gândul nu e greșala lui Adam, ci semnul împătimirii fiecăruia după plăceri. Dar nici greșala n'am
primit-o, căci dacă ar fi așa, în temeiul moștenirii ar trebui să călcăm toți în chip necesar porunca și să nu
mai fim învinovățiți de Dumnezeu, păcătuind în chip necesar în temeiul moștenirii naturale. 8 Dar nu este
așa. Căci nu călcăm toți porunca, precum nu toți o păzim. De aci se poate spune limpede despre păcat că
nu se întâmplă în chip necesar, ci e o împătimire după plăceri. Tu întrebi de ce Domnul, venind pentru
greșală, nu a desfințat-o în Botez, ci și acum fiecare are puterea să calce porunca sau să nu o calce ? Eu îți
voi răspunde: călcarea, avându-și pricina în voia liberă, precum s'a dovedit, nu a primit-o nimeni în chip
necesar. Dar moartea, care e din pricina ei și e necesară, am moștenit-o pentrucă ea este înstreinare de
Dumnezeu. Căci murind primul om, adică înstrăinându-se de Dumnezeu, nu mai puteam viețui nici noi în
Dumnezeu. De aceea a venit Domnul, ca să ne facă iarăși vii prin baia nașterii de-a doua și să ne împace
cu Dumnezeu, ceea ce a și făcut. Așadar n'am primit greșala, pentrucă altfel ar fi stăpânit în chip necesar și
peste El acela care a împărățit și peste „cei ce n'au păcătuit întru asemănarea greșelii lui Adam".(Rom. 5,
14)
Întrebare
Să zicem că Adam a săvârșit greșala prin voință și pentru aceasta, fiind de aceeași natură cu el, și noi
cădem prin voință. Dar atunci n'a avut el și momeala tot prin voință ?
Răspuns
Ε sigur că momeala a avut-o în chip necesar. Dar momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertății
voii. De aceea s'a și îngăduit să se arunce momeala în noi, ca pe cei ce înclină spre împlinirea poruncii să-i
încununeze ca pe unii ce sunt credincioși, iar pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească ca pe unii ce
sunt necredincioși. Dar și aceasta trebue să o știm că nu suntem judecați îndată după fiecare hotărîre, ca
cercați sau netrebnici, ci după ce vom fi fost probați toată vieața noastră pământească prin momeli,
arătându-ne aci biruitori, aci biruiți, aci căzând, aci ridicându-ne, aci rătăcind, aci umblând bine. Abia atunci,
în ziua ieșirii din trup, socotindu-se toate, vom fi judecați potrivit cu ele. Prin urmare momeala nu este păcat.
Să nu fie! Căci deși ea arată în chip necesar lucrurile în forma simplă a unui gând, dar noi am primit în
Domnul puterea lucrării duhovnicești și stă în puterea noastră să le judecăm dela prima răsărire de cuget,
spre a ști dacă e vorba de ceva vătămător sau de ceva folositor, și astfel să lăpădăm sau să primim
gândurile cari vin; deci acestea nu se înmulțesc din necesitate, ci din buna plăcere. Să zicem totuși ca tine,
că și acestea odrăslesc în temeiul necesității și al moștenirii. Dar atunci de ce ne osândește dumnezeeasca
Scriptură pentru gândurile rele ? Sau cum putem opri gândurile, cari ne turbură din necesitate și în temeiul
moștenirii? Iar dacă răspunzi: „Putem prin harul, pe care l-am primit dela Botez", află că și așa noi suntem
pricina, având dela Dumnezeu putere să le înlăturăm dela cel dintâi început al răsăririi lor în cuget. Iar dacă
face cineva pe altul pricină a păcatelor sale, nu numai că nu păcătuește fără teamă, ci hulește împotriva lui
Dumnezeu, învinovățindu-L că îngădue să fie războiți oamenii fără vină.
Întrebare
De ce atunci eu, care sunt botezat și mă rog lui Dumnezeu și cerșesc harul Lui și voiesc cu toată puterea
să mă izbăvesc și să mă mântuesc de gândurile rele, totuși nu pot? Nu e vădit că fapta păcătoasă a lui
Adam ne-a lăsat această moștenire, căreia nu-i putem rezista ?
Răspuns
Ar trebui ca noi, cari suntem raționali, să știm ce auzim. Dar fiindcă sufletul, întunecat de iubirea de plăcere
și de slava deșartă, a căzut în adâncul neștiinții, nu mai aude nici porunca Scripturii și nu mai ascultă nici de
rânduiala firii, nici de povățuirea celor încercați, ci urmează numai socotințelor proprii. Căci cine crezând
dumnezeeștei Scripturi și împlinind poruncile Domnului, nu vede cum pe măsură ce sporește în acestea, se
depărtează gândurile și se încredințează că acelea nu ne stăpânesc prin puterea lor, ci prin puținătatea
credinții și neîmplinirea poruncilor ? Aceasta e cauza pentru care nu ne aflăm toti în aceași stare și nu
suntem purtați de aceleași cugetări: fiindcă pricinile gândurilor stau în voia noastră slobodă. Căci dacă ar
veni în chip silnic dela Adam, toți am fi stăpâniți de ele la fel și am fi ținuți sub puterea lor fără a fi în stare să
le rezistăm. Ba n'am mai avea trebuință nici de îndemnurile Scripturii, dacă gândurile ne-ar stăpâni firea
prin moștenire și nu prin voința iubitoare de plăcere. Dar nu este așa. Să nu fie! Pentrucă vedem că nu toți
suntem purtați de ele la fel, nici la aceleași timpuri, nici spre aceleași fapte, ci fiecare în măsura în care a
crezut Domnului în privința bunurilor viitoare, disprețuind slava omenească și împătimirea de plăceri, în
aceeași măsură a înlăturat gândurile și s'a făcut mai liniștit decât cel împătimit de dulcețurile vieții. De
aceea ne deosebim unul de altul și în cugetare și în vieață. Noi vrem să îmbrobodim adevărul, când căutăm
să stingem gândurile nu prin credința în Iisus, adică nu prin lucrarea poruncilor Lui, nici prin umilință și
smerită cugetare, împreunate cu osteneala inimii, ci rămânând la împătimirea ascunsă după plăcere, adecă
la iubirea de slavă deșartă, la dorul de-a plăcea oamenilor, la înalta părere de sine, la închipuirea biruinții, la
mândrie și la toate celelalte asemănătoare, pe cari nedobândindu-le ne înmulțim gândurile poftitoare. De ce
încercăm să înlăturăm în chip greșit efectele, păstrând pricinile din cari provin?
Iar dacă totuși susții că e mincinos cuvântul nostru și suntem stăpâniți de gânduri fără vina noastră, să ne
cercetăm cu și mai multă luare aminte, ca unii ce ne mărturisim lui Dumnezeu. Cine nu știe că ne
îngrămădim patimile mai sus pomenite în fiecare zi cu lucrul, cu cuvântul și cu cugetarea? Și cine nu știe că
pe cei ce ne ajută la aceasta îi iubim ca pe niște binefăcători, iar pe cei ce ne împiedecă îi ocolim ca pe
niște dușmani? Dar dacă iubim patimile amintite așa de mult încât le și apărăm pe față, cum vom urî
momeala lor în forma de gând simplu și prim (την μονολόγιστον αύτών προσβολήν)? Iar dacă a fost primită
prima răsărire de cuget, cum nu îi vor urma acesteia gândurile atârnătoare de ea?
Întrebare
Să zicem că acestea sunt așa. Dar atunci de ce a făgăduit Domnul în Evanghelii să facă dreptate celor ce
strigă către El ziua și noaptea?(Luca 18, 7-8)
Răspuns
Domnul nu spune parabola către cei ce zac în patimile lor cu voia, ci către cei războiți numai de obișnuințe.
De aceea celor nedreptățiți de dușmani le-a făgăduit să le facă dreptate, dar pe cei cari lapădă porunca
ajutătoare îi mustră zicând: „Ce mă chemați Doamne, Doamne, și nu faceți cele ce vă spun ?"(Luca 6,
46).Pe aceștia îi aseamănă cu bărbatul nebun ce-și clădește casa pe nisipul voilor sale.(Luca 6, 49)
Drept aceea nu te întemeia, cu o minte nestatornică și cu o judecată nesocotită, pe toate bănuelile tale, ca
și când ar fi adevărate, aci zicând: „Eu sunt botezat și rog pe Dumnezeu și chem harul Lui, voind cu toată
puterea să mă izbăvesc de gândurile rele, dar nu pot, fiind stăpânit fără vină de gânduri", aci așteptând
iarăși dreptatea Domnului, pe care a vestit în Evanghelii că o va face, înfățișându-te totdeauna pe tine
nevinovat. Aceasta este o mare hulă.
Dar te voiu întreba și eu de temeiul înaltei păreri ce ți-o faci despre tine, ca să-mi dai răspuns. Și știu că,
strâns de adevăr, sau vei grăi cuvinte de și mai mare fudulie, sau vei mărturisi vina ta. Iată întrebarea:
Întrebare
De ce Domnul, odată ce a spus că „va face dreptate în grabă",(Luca 18, 8) nu face în grabă, ci întârzie și te
lasă în gândurile rele, măcar că te rogi din toată inima și fără șovăire, precum ai spus?
Răspuns
La această întrebare tu răspunzi: „Eu cred că pricina, pentru care întârzie să facă ceea ce a spus, nu e alta
decât răbdarea mea. Căci cu cât va răbda cineva să fie războit mai mult, cu atât se va și slăvi mai mult". Eu
socoteam că în răspunsul tău se va arăta numai înalta părere ce ți-o faci despre tine. Dar tu ai adaus și o
hulă. Căci pentrucă să te poți lăuda pe tine cu răbdarea mincinoasă, L-ai înfățișat și pe Dumnezeu mincinos
în cuvântul Său, iar gândurile rele, cari, după cuvântul Domnului, ies din inimă și spurcă pe om,(Matei 15,
19-20) nu mai sunt, după tine, prilejuri ale răutății, ale voluptății și ale oricărui păcat, cum zice Scriptura, ci
ale răbdării. Dar eu niciodată n'am aflat, nici în Vechiul, nici în Noul Testament, lăudați pe cei stăpâniți de
gânduri rele, ci mai degrabă osândiți ca vinovați. Căci Dumnezeu, precum urăște gândurile rele, așa urăște
și inima care le naște. De aceea, cei ce le avem pe ele, suntem datori să plângem ca niște iubitori ai
păcatului și nu să ne trufim, ca unii ce am fi războiți de rele străine. Cunoaște deci, o omule, că Domnul
privește la inimile tuturor și celor ce urăsc prima răsărire de gând rău (των πονηρ&ν ένδυμημάτων τήν
πρωτόνοιαν) îndată le vine în ajutor (le face dreptate), precum a făgăduit, și nu lasă roiul vălmășagului de
gânduri să năvălească și să întineze mintea și conștiința lor; iar pe cei ce nu stârpesc primele înmuguriri,
prin credință și nădejde, ci se lipesc cu dulceață de ele pe motivul că vrea să le cunoască bine și să le
probeze, îi lasă, ca pe unii ce sunt lipsiți de credință și vreau să se ajutoreze singuri, să fie izbiți și de
gândurile ce urmează, pe cari de aceea nu le surpă fiindcă vede că momeala lor este iubită de aceia și nu
este urîtă dela prima mijire.
Iar dacă după toată această limpede înfățișare se mai află cineva, care nu crede cele spuse, să purceadă a
învăța adevărul cu lucrul însuși. Și dacă nu crede nici Scripturii și nu vrea să se încredințeze pe sine nici cu
lucrul, s'a dovedit că iubește plăcerea părerii de sine. Căci ce e mai dulce ca această părere de sine, care
socotește păcatul cu gândul ca străin și face pe oameni mai de grabă să se trufească și să se înalțe, ca
niște nevinovați, în loc să-și mărturisească și să-și plângă iscodirile păcătoase ?
Întrebare
Tu ai spus că fapta de neascultare a lui Adam n'am primit-o, dar moartea lui am primit-o. Dar unde
stăpânește moartea, stăpânesc și gândurile rele.
Răspuns
O ce necredință ! De ce a venit atunci Domnul în trup, dacă nu ca să moară pentru toti, potrivit Scripturilor,
și să surpe pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul?(Evr. 2, 14) Iar dacă socotești că moartea cea
din Adam mai stăpânește până acum din altă pricină decât pentru necredința noastră, e vădit că
bagatelizezi venirea lui Hristos și ții Botezul de nedesăvârșit, odată ce și cei botezați sunt ținuți încă sub
moartea protopărintelui, fără o vină proprie. Dar atunci, o omule, cum se mai poate spune că te-ai făcut un
nou Adam cu harul lui Hristos și nu mai porți nimic din cel vechiu în chip necesar, decât ceea ce se naște
din credința ta stricată și din neascultarea ta ? Doar știm că Domnul a venit pentru noi, a murit pentru noi,
ne curățește pe noi prin Botez, ne așează în raiul Bisericii, ne îngădue să mâncăm din tot pomul din raiu,
adecă să iubim pe tot cel botezat în Biserică și să-l răbdăm în înfrângerile ce le sufere și să nu-l urmărim pe
fiecare în toate zigzagurile lui și pentru lucrurile cari ni se par bune să-l iubim, iar pentru cele cari ni se par
rele să-l urîm. Căci aceasta înseamnă a mânca din pomul cunoștinței binelui și al răului, din care, gustând
mintea, îndată se poticnește în propriile ei păcate și își descopere, prin iscodirea răutăcioasă a aproapelui,
goliciunea ei, de care mai înainte nu știa, fiind acoperită de vălul înțelegerii și al milei. De aceea li s'a
poruncit celor așezați în raiul Bisericii: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați",(Mt 7, 1) „iertați și vi se va ierta
vouă".(Lc. 6, 37) Pe scurt li s'a spus: „Câte vreți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea. Căci
aceasta este legea și prorocii".(Mt 7, 12 ; Lc. 6, 31) Precum ai făcut îți va fi ție. Dar de câte ori n'am călcat
aceste porunci! De câte ori n'am osândit pe aproapele fără milă! De câte ori nu l-am urît, sau nu l-am
nedreptățit, fără să fim nedreptățiti!
Iar dacă așa este, ce mai batjocorim pe Adam și-l mai învinuim și pentru rele streine? Căci dacă am căzut
în aceeași moarte, am călcat și porunca cu voia, ca și acela. Așa dar trei lucruri i s'au întâmplat lui Adam, și
nu cum socotești tu. Acestea sunt; atacul (momeala) pin orânduire mai înaltă, călcarea poruncii prin
necredință și moartea prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca urmare nu atât a atacului prin iconomie, cât
a călcării din necredință. Noi am moștenit numai moartea lui Adam, pentru motivul că nu puteam să ne
facem din morți vii, până nu a venit Domnul și ne-a făcut pe toți vii. Iar prima înmugurire de gând ( φ
πρωτόνοιαν) o avem prin orânduire (κατ 'οϋκονομίαν) ca și acela; tot asemenea puterea de-a asculta sau
nu de ea, după cum ne e voia. Dar păcătuirea cu gândul o avem din voia liberă. Despre aceasta ne
încredințează „cei ce n'au păcătuit întru asemănarea greșelii lui Adam", cum zice Apostolul.(Rom. 5, 14)
Căci dacă aceia, fiind din Adam, au putut să nu păcătuiască întru asemănarea greșelii lui Adam, e vădit că
și noi putem.
De ce mai aducem atunci scuze pentru păcate și spunem lucruri nedrepte împotriva lui Dumnezeu, că adică
ar îngădui să fim războiți de rele streine? Suntem datori să știm exact că toată vina ce izvorăște din Adam
fiind desființată de Domnul, oricine mai pătimește de vreun păcat, i se întâmplă aceasta pentrucă a
disprețuit prin necredința sa, sau prin iubirea de plăcere, desăvârșirea pe care a primit-o în chip tainic
la Botez. Căci chiar dacă omul încă n'a cunoscut ce-a primit, fiind nedesăvârșit în credință și cu lipsuri în
lucrarea poruncilor, dar Dumnezeu i-a dăruit desăvârșirea. Fiindcă zice: „Tot darul desăvârșit de sus este,
pogorându-se dela Părintele luminilor".(Iac. 1, 17) Iar acest dar desăvârșit nu-l află cineva oricum, chiar
dacă ar folosi toată istețimea lumească, ci numai din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, în analogie cu ceea
ce împlinește din ele. Căci după cum e deosebită împlinirea lor, așa e deosebită și descoperirea darului.
Deci nimenea să nu se bizue în cuvinte și în forme, dacă nu are înțelegerea aceasta. Căci zice: „Nu cel ce
se laudă pe sine este cercat, ci cel pe care îl laudă Domnul".(II Cor 10, 18) Dar chiar și acela, care primește
laude dela Domnul, e dator să se folosească de cuget drept și să știe exact că oricât ar fi luptat cineva
împotriva necredinții sale și oricât ar fi înaintat în credință și orice bun ar fi dobândit, nu numai prin
cunoștința simplă, ci prin lucrare, n'a aflat sau nu va putea afla nimic mai mult, decât cea ce primise în chip
tainic prin Botez. Iar aceasta este Hristos. Pentrucă zice: „Câți în Hristos v'ați botezat, în Hristos v'ati și
îmbrăcat".(Gal. 3, 27) Dar Hristos, fiind Dumnezeu desăvârșit, a dăruit celor ce s'au botezat harul
desăvârșit al Duhului, care nu primește nici un adaus dela noi, ci ni se descopere și ni se arată potrivit cu
lucrarea poruncilor, sporindu-ne credința „până când toți vom fi ajuns la unirea credinței, la bărbatul
desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos".(Ef 4, 13) Așa dar orice i-am aduce Lui după ce-am fost
născuți din nou, a fost ascuns de mai înainte de El în noi, potrivit cu ceea ce s'a scris: „Cine a cunoscut
gândul lui Hristos, sau cine I-a dat Lui ceva mai înainte, ca să i se întoarcă după aceea ca răsplată?
Pentrucă dela El și pentru El și întru El sunt toate. Lui i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin".(Rom. 11, 34-
36) 
Afișează textul citat