CAPITOLUL IV

DUMINICA, SĂRBĂTOAREA SĂPTĂMÂNALĂ

A CREŞTINILOR

1. Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămânală

Duminica este ziua săptămânală de odihnă şi de sărbătoare religioasă a
creştinilor. Temeiurile consacrării acestei zile a săptămânii ca zi de sărbătoare
sînt următoarele:
a) Duminica este mai întâi ziua săptămânală în care a avut loc Învierea
Domnului, cel mai mare eveniment din istoria sfântă şi piatra de temelie a
credinţei creştine (comp. 1 Cor. XV, 12 ş.u.);
b) În al doilea rând, duminica este prima zi a creaţiei lumii, precum
sublinia încă din veacul al doilea Sf. Justin Martirul şi Filozoful1, sau „începutul
zilelor”, cum o numeşte Sf. Vasile cel Mare2;
c) În al treilea rând, în aceeaşi zi a avut loc Pogorârea Sfântului Duh peste
Sfinţii Apostoli şi s-a întemeiat prima comunitate de credincioşi, adăugaţi la
apostoli şi ucenici, nucleul Bisericii creştine de mai târziu.
Aşadar, Duminica e ziua de bucurie, în care prăznuim comoara tuturor
harurilor date nouă de Dumnezeu, adică zidirea lumii de către Dumnezeu-Tatăl,
răscumpărarea ei prin Dumnezeu-Fiul şi sfinţirea ei prin Dumnezeu-Sfântul
Duh3. Cu un cuvânt, duminica ar putea fi numită şi o sărbătoare a Sfintei
Treimi, care recapitulează şi comemorează, în fiecare săptămână, trei din cele
mai importante momente ale istoriei sfinte, datorate celor trei persoane ale
Dumnezeirii.

1
Apol. I, cap. 67: „Iar în ziua soarelui noi ne adunăm laolaltă, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu,
schimbând întunericul și materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeași zi a înviat din
morți” (P.G., t. VI, col. 429 și trad. rom. de pr. dr. O. Căciulă, în vol. Apologeți de limbă greacă, trad., introd.,
note și indice de pr. prof. T. Bodogae, pr. dr. O. Căciulă și pr. prof. D. Fecioru, București, 1980 (Col. „Părinți și
scriitori bisericești, 2, p. 71);
2
Canonul 91 (C.B.O., II, 2, p. 140) și Sf. Grigore de Nazianz, Cuv. XLIV, 5, la Duminica Nouă (P.G., t. XXXVI,
col. 612 C): „Prima creație de la duminică și-a primit începutul...”;
3
Cf. Leon cel Mare, Epist. IX (către episcopul Dioscur al Alexandriei), cap. I (P.L., t. LIV, col. 626);
-1-
 2. Vechimea sărbătorii
Duminica este cea dintâi şi cea mai veche sărbătoare a creştinătăţii. Cum a
devenit ea zi de sărbătoare săptămânală a creştinilor?
Este adevărat că nicăieri în Sfânta Evanghelie nu găsim un text din care să
se vadă că Mântuitorul Însuşi ar fi rânduit Duminica drept zi de sărăbătoare a
ucenicilor Lui. Ea a devenit însă sărbătoare în chip firesc, foarte devreme, şi
anume în urma unor fapte întâmplate între Învierea şi Înălţarea Domnului la
ceruri.
E ştiut că, chiar în ziua în care a înviat şi care era o duminică (prima zi a
săptămânii), Domnul S-a arătat pentru prima oară Sfinţilor Săi Apostoli, care se
aflau adunaţi în sala (foişorul) Cinei, când lipsea numai Toma (Ioan XX, 19-25).
A doua oară, El Se arată din nou, peste opt zile, adică în aceeaşi zi a săptămânii
şi tot seara, Sfinţilor Apostoli, adunați tot acolo, de astă dată fiind de faţă şi Sf.
Toma (Ioan XX, 26-29). Prin această repetată apariţie a Mântuitorului în
mijlocul Sfinţilor Săi Ucenici, în aceeaşi zi a săptămânii şi aproape la aceeaşi
oră, în foişorul unde avusese loc Cina cea de Taină şi unde fusese instituită
Sfînta Euharistie, El a vrut, probabil, să sugereze oarecum ucenicilor Săi ideea
unei comemorări săptămânale a Învierii, în timpul căreia Biserica Sa ar putea
să-L regăsească pe El Însuşi, prin frângerea pâinii (adică în Sfântul Său Trup și
Sânge), după Înălţarea Sa cu trupul la ceruri.
La aceasta s-a adăugat şi coincidenţa Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii
Apostoli în aceeaşi zi din săptămână, adică în Duminica Cincizecimii, când ei se
găseau, de asemenea, adunaţi, după obicei, în acelaşi loc, adică în foişorul Cinei.
Acest al doilea mare eveniment, determinant pentru destinul şi rosturile Bisericii
creştine, în cursul căruia Sfinţii Apostoli au primit „plinirea Sfântului Duh”, care
de aci înainte avea să înlocuiască prezenţa lui Iisus în mijlocul lor, a grăbit,
desigur, consacrarea definitivă a zilei duminicii ca zi de adunare a Sfinţilor
Apostoli şi a primei comunităţi creştine, pentru comemorarea sau sărbătorirea
săptămânală a Învierii Domnului. De aceea, la Ierusalim se citea totdeauna
duminica, încă de la început, Evanghelia Învierii, precum ne dovedesc
-2-
însemnările de călătorie ale pelerinei Egeria (Etheria sau Eucheria) din sec. IV
(cap. 43)4 şi precum se face până azi în ritul liturgic bizantin la Utrenia de
duminică.
E ştiut că, în primele comunităţi creştine, Parusia (a doua venire a
Domnului) era socotită şi nădăjduită ca foarte apropiată. Se pare, deci, că primii
creştini, urmând pilda Sfinţilor Apostoli, se adunau în case, în fiecare
săptămână, în ziua în care înviase Domnul şi în care apoi le trimisese pe
Mângâietorul făgăduit. Ei aşteptau şi nădăjduiau ca El să vină din nou și să li Se
arate şi lor, după cum Se arătase Sfinţilor Săi Apostoli de două ori consecutiv în
aceeaşi zi, în care ei Îl aşteptau să vină pentru a doua oară pe pământ. De altfel,
ei îl şi aveau, de fapt, într-o formă sacramentală, în Sfântul Său Trup şi Sânge,
cu care se împărtășeau prin frângerea pâinii, săvârşită în această zi.
Duminica a devenit, astfel, ziua săptămânală de adunare a primilor
creştini în aşteptarea Mântuitorului şi, implicit, ziua lor de cult, adică de adunare
liturgică pentru frângerea pâinii, iar mai pe urmă şi zi de odihnă, înlocuind
Sabatul iudaic, precum scrie, de exemplu, Sf. Ignatie Teoforul, episcopul
Antiohiei (†107), unul dintre bărbaţii apostolici sau ucenicii direcţi ai Sfinţilor
Apostoli: „Aşadar cei care au trăit în rânduielile cele vechi (adică evreii) şi au
venit la nădejdea cea nouă, să nu mai ţină sâmbăta, ci duminica, în care şi viaţa
noastră a răsărit, prin El şi prin moartea Lui...”5. De aceea, după recunoaşterea
libertăţii creştinismului sub împăratul Constantin cel Mare, Duminica a fost şi ea
recunoscută şi consfinţită oficial ca zi legală de odihnă săptămânală chiar pentru
necreştini (în anul 321)6, rămânând astfel până astăzi, la toate popoarele creştine.

3. Numirile sărbătorii
Precum am spus (în urmă, la cap. despre calendar), la evrei săptămâna
gravita în jurul sabatului (al sâmbetei). De aceea, zilele săptămânii erau numite

4
Vezi Ethérie, Journal de voyage, texte latin, introd. et trad. de H. Pétré-Nouveau tirage, Paris, 1971, (col.
„Sources chrétiennes”), p. 246;
5
Epist. către magnezieni, cap. IX, S.P.A., p. 167;
6
Codex Justinianus, III, 12, (De feriis), 3. Cf. și Eusebiu, Viața lui Constantin, IV, 18, 19, 20 și Sozomen, Ist.
bis., I, 8;
-3-
la ei după raportul lor numeric faţă de sabat: prima (a doua, a treia etc.) a
sabatului, adică prima sau a doua zi după sâmbăta, a şaptea fiind totdeauna
sâmbăta însăşi. Aşa se face că primii creştini, recrutaţi dintre iudei, au păstrat la
început denumirea evreiască a zilei săptămânale în care a avut loc Învierea
Domnului: „prima a Sabatului” (), adică prima zi după
sâmbăta sau prima zi a săptămânii, aşa cum găsim la Sfinţii Evanghelişti, care
istorisesc minunea Învierii (Matei XXVIII, 1; Luca XXIV, 1; Mareu XVI, 2 şi
Ioan XX, 1), precum şi în Faptele Sfinţilor Apostoli (XX, 7) şi în Prima Epistolă
către corinteni (XVI, 2)7.
Încă din primele comunităţi creştine, această zi a luat locul sabatului
iudaic, devenind ziua săptămânală de adunare şi de cult a creştinilor, ziua în care
Sfântul Apostol Pavel rânduia să se facă colecte pentru săraci (1 Cor. XVI, 2) şi
în care el a predicat îndelung şi a săvârşit frîngerea pâinii, în adunarea de la
Troia (Fapte XX, 7). Foarte curând, creştinii au înlocuit nu numai sabatul, ca zi
de sărbătoare săptămânală, dar au schimbat şi denumirea evreiască, întrebuinţată
de ei la început pentru ziua lor de adunare, adoptând denumirea specific
creştină, şi anume: Ziua Domnului ()8 sau duminica (Dominica
Dies), numire pe care o găsim chiar în Sfânta Scriptură (Apoc. I, 10) şi în cele
mai vechi scrieri creştine, ca de exemplu, Didahia celor 12 Apostoli9.
Această denumire de origine creştină a alternat însă multă vreme cu cea
păgână de Ziua Soarelui ( Dies Solis), pe care o întrebuinţau
credincioşii recrutaţi dintre păgâni. Astfel, pe la mijlocul secolului II, Sfântul
Justin Martirul întrebuinţează această denumire atunci când se adresează
păgânilor10, iar când vorbeşte evreilor, el foloseşte denumirea cunoscută de

7
Cf. și Sf. Teofil al Alexandriei, Canonul I: „Atât obiceiul, cât și cuviința cer de la noi să cinstim toată duminica
și să o serbăm, fiindcă întru aceasta ne-a mijlocit nouă Domnul nostrum Iisus Hristos învierea cea din morți; din
care cauză în Sfintele Scripturi s-a și numit întâia, ca una ce este începătura vieții noastre, și a opta, ca ceea ce
întrece sărbătoarea sabatului iudeilor” (C.B.O., II, 2, p.175);
8
Despre originea acestei denumiri, a se vedea mai ales A. Deismann, Licht von Osten, ed. IV, Tübingen, 1923,
p. 304 ș.u.;
9
Cap. XIV: „Când vă adunați în duminica Domnului (), frângeți pâinea și
mulțumiți…” (text grec. MELV, p. 12, și trad. rom. De pr. D. FEcioru, S.P.A., p. 31);
10
Apologia, I, cap. 67 (P.G., t. VI, vol. 429): „Iar în așa-zisa zi a soarelui (), se
face adunarea tuturor celor care trăiesc la orașe sau la sate...” – „...Iar în ziua soarelui, noi ne adunăm cu toții
-4-
aceştia, adică prima zi a săptămânii11. Puţin mai târziu, Tertulian foloseşte atât
denumirea de Ziua Soarelui, când vorbeşte păgânilor12, cât şl pe cea de Ziua
Domnului (Dies dominica), atunci când se adresează creştinilor13. Chiar în sec.
IV împăratul Constantin cel Mare întrebuinţează denumirea de Dies Solis,
pentru a fi înţeles de păgâni, care constituiau încă marea majoritate a populaţiei
Imperiului Roman de atunci. Circulaţia numelui păgân al duminicii printre
creştini era de altfel înlesnită şi de asemănarea care se făcea, încă de la început,
între Soare, ca izvor al luminii naturale, şi între Hristos, ca izvor al luminii
spirituale, potrivit cuvântului Domnului, Care se identificase El Însuşi cu
lumina: „Eu sunt lumina lumii...” (Ioan IX, 5). Atât Naşterea Domnului, cât şi
Învierea Lui erau comparate adesea cu răsăritul soarelui, care alungă întunericul
nopţii, aşa cum face, de exemplu, Sf. Ambrozie al Milanului14.
Dar la 325, Părinţii adunaţi la Sinodul I ecumenic întrebuinţează, în
Canonul 20 al acestui sinod, exclusiv numele creştin al duminicii
(), ceea ce făcuse de altfel, în Apus, încă din anul 305, Sinodul
de la Elvira, în canonul 21 („...tres dominicas...”) şi cum vor face toate
sinoadele ulterioare. Aşadar, încă din prima jumătate a secolului IV, numirea
specific creştină a duminicii s-a generalizat şi a biruit pe cea păgână, scoțând-o
din circulaţie15; aceasta din urmă supravieţuieşte până astăzi numai la popoarele
de limbi germanice, creştinate mai târziu (germ. Sonntag, emgl. Sunday, oland.
Zondag, sued. şi daneză Sondag, norv. Sunnudagr).

laolaltă...” (trad. rom. cit., în vol. cit., la nota 1, p. 71);

11
Dialogul cu iudeul Trifon, cap. XLI, trad. rom. de pr. dr. O. Căciulă, în vol. „Apologeți de limbă greacă”,
București, 1980, p. 137;
12
Apologeticum, cap. 16 (P.L., t. I, col. 371): „De asemenea, dacă noi ne bucurăm în ziua soarelui (diem Solis),
o facem pentru cu totul alt motiv decât pentru cinstea soarelui...”;
13
De corona militis, 3: „Socotim că postul de duminică (die dominico) este o nelegiuire...” (P.L., t. II, col. 79);
14
Sermo LXI de Pentecoste: „Ziua Domnului” (Dominica Dies) pentru aceea ne este cinstită și solemnă, pentru
că într-însa Mântuitorul, ca un soare răsărind, a strălucit în lumina Învierii, împrăștiind întunericul iadului; și de
aceea această zi e numită pentru păgâni ziua Soarelui (dies Solis), pentru că o luminează Hristos, Soarele
dreptății, Cel ce a răsărit”. Cf. Fr. Dölger, Die Planetenwoche der griechisömischen Antike und der christliche
Sonntag în „Antike und Christentum”, Band VI, Heft 3, Münster in Westf., 1941, p. 202 ș.u.; Același, Das
Sonnengleichniss in einer Weihnachtspredigt des Bischofs Zeno von Verona, Christus als wahre und ewige
Sonne, în „Antike und Christentum”, VI (1950), p. 156;
15
Istoricul bizantin Nichifor Callist atribuie meritul acesta împăratului Constantin cel Mare, (Ist. bis., VII, 46,
P.G., t. CXLV, col. 1320);
-5-
 Ca numiri poetice ale duminicii, întrebuinţate mai rar, mai întâlnim în
literatura patristică următoarele:
- ziua a opta (, octavus dies)16;
- ziua pâinii (adică a frângerii pâinii sau a Sfintei Euharistii), întrebuinţată
mai ales de Sf. Ioan Gură de Aur;
- împărăteasa zilelor ()17;
- începutul zilelor (săptămânii) ()18 ş.a. Întrucât duminica,
din punct de vedere bisericesc, este în creştinism prima zi a săptămânii, unii
dintre Sfinţii Părinţi continuă de asemenea să întrebuinţeze denumirea ebraică
(prima a săptămânii), chiar după înlocuirea ei cu numirea de origine creştină19,
iar alţii întrebuinţează dubla denumire de ziua întâia şi totodată a opta20.

4. Caracterul sărbătorii şi modul sărbătoririi în vechime

Evenimentul Învierii Domnului reînsufleţise toate speranţele şi
entuziasmul misionar al ucenicilor Săi şi al primilor creştini. De aceea,
duminica, sărbătoarea săptămânală a Învierii, era zi de bucurie, de jubilare,
sărbătoarea triumfului vieţii asupra morţii, a luminii asupra întunericului, a
adevărului asupra minciunii şi a răutăţii. „...De aceea sărbătorim cu bucurie ziua
a opta, (care vine) după sâmbăta, în care şi Hristos a înviat...”, scrie, între anii
100-130, autorul epistolei atribuite Sfântului Barnaba21. Acest caracter jubiliar al
sărbătorii duminicii în primele comunităţi creştine explică de ce duminica a fost
totdeauna exceptată de la orice manifestări sau acte rituale care exprimă
întristare şi pocăinţă. Astfel, în duminici era oprit postul (sau ajunarea în timpul
postului de durată), mai ales că existau eretici ca marcioniţii şi maniheii, care

16
Epist. lui Barnaba, XV, 9,: „De aceea sărbătorim cu bucurie ziua a opta, după sâmbătă, în care și Hristos a
înviat” (trad. rom. din S.P.A., p. 133); Sf. Ioan Casian, De coenobiorum institutis, III, 9 (P.L., t. XLIX, col. 146
A); Ilarie de Pictaviu, Psalmorum prologrus in librum Psalmorum, 12-13 (P.L., t. IX, col. 239-240); Sf. Vasile
cel Mare, Despre Sf. Duh, cap. 27 (P.G., t. XXXII, col. 192 A); Can. I al Sf. Teofil al Alexandriei (C.B.O., II, p.
175);
17
Sf. Grigore de Nazianz, Cuv. XLIV (olim. XLIII), 10, la Duminica Nouă, P.G., t. XXXVI, col. 617 C;
18
Sf. Vasile cel Mare, op. cit., cap. 27, (P.G., t. XXXII, col. 192 A);
19
Ibidem;
20
Sf. Justin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, cap. 41, trad. rom. cit. la nota 11, p. 137;
21
Cap. XV, 9 (trad. rom. cit. la nota 16);
-6-
posteau duminica. Era oprită de asemenea îngenuncherea (metaniile mari): „Noi
socotim o fărădelege să postească cineva sau să îngenuncheze duminica”, spune
Tertulian22. De aceea, sunt numeroase canoanele sinoadelor şi ale Sfinţilor
Părinţi, care interzic, în chip expres, atât postul23, cât şi îngenuncherea în zi de
duminică24.
Spre a-şi manifesta în afară sentimentele lăuntrice, creştinii îmbrăcau
duminica haine curate şi de culoare albă, ca simbol al bucuriei şi al dispoziţiei
sărbătoreşti pe care o trăiau.
În ceea ce priveşte modul sărbătoririi, primul lucru pe care-1 făceau
creştinii era participarea lor la slujba Sfintei Liturghii25, de la care nu-i puteau
împiedica, în epoca prigoanelor, nici cruzimea persecutorilor, nici teama de
moarte. Canoanele pedepseau pe clerici cu caterisirea, iar pe laici cu
excomunicarea, dacă absentau de la biserică trei duminici de-a rândul26. Celor
bolnavi sau reţinuţi în închisori li se ducea Sfânta Euharistie de către diaconi.
Săvârşirea Sfintei Euharistii era împreunată la început cu agapele (mesele
frăţeşti de dragoste), urmate de colecte şi ajutorarea săracilor.
La început, duminica era sărbătoarea săptămânală a creştinilor numai ca zi
de cult (de adunare şi rugăciune pentru comemorarea Învierii), fără întreruperea
ocupaţiilor zilnice. Cu timpul însă, ea devine treptat şi ziua săptămânală de
odihnă a creştinilor, înlocuind şi din acest punct de vedere sabatul iudaic, iar
împăratul Constantin cel Mare o consfinţeşte şi prin lege de stat ca zi de repaus
săptămânal pentru întreg imperiul, la 3 martie 32127.

22
Tertulian, De corona militis, 3 (P.L., t. II, col. 79). Cf. Idem, De oratione..., 23 (P.L., t. I, col. I, 298-1299);
23
Vezi, de ex., can. 66 apost., 18 Gangara, 91 Sf. Vasile cel Mare, 20 Sin. I Ec., 55-56 Trulan, ș.a.; Cf. Const.
Apost., V, 20 și VII, 23; Sf. Ioan Casian, op. cit., III, 11, P.L., t. XLIX, col. 149-150 (oprește chiar pe asceți și
monahi să ajuneze duminica);
24
Vezi, de ex., Sf. Irineu, Fragmente, P.G., t. VII, col. 1233 A; can. 20 Sin. I Ec., 91 al Sf. Vasile cel Mare (op.
cit., cap. 27, P.G., t. XXXII, col. 192); can. 15 al Sf. Petru al Alexandriei; can. 90 Trulan, ș.a. Dispoziția de a nu
îngenunchea duminica se menține până astăzi în regulile din Tipicul cel mare și din cărțile de slujbă, fiind
valabilă mai mult pentru monahi. Întrucât această dispoziție cu timpul n-a mai fost respectată, canoniștii de mai
târziu au interpretat-o în sensul că duminica puteau pleca genunchii numai pentru sărutarea icoanelor, dar nu
pentru a face obișnuitele metanii (a se vedea, de ex., can. 10 al Sf. Nichifor Mărturisitorul). Comp. și Pravila
(cea mică), Govora, 1640, cap. 15;
25
Vezi, de ex., Didahia celor 12 apostoli, cap. 14 și Const. Apost., II, 59;
26
Vezi, de ex., can. 21 Elvira (305), can. II Sardica și 80 Trulan;
27
Codex Justinianus, III, 12, 3; Eusebiu, op.cit., IV, 18-20; Sozomen, op. cit., I, 8;
-7-
 Deşi nu aprobă habotnicia (străşnicia) cu care era ţinut sabatul iudaic,
Sfinţii Părinţi recomandă totuşi întreruperea lucrului şi a obişnuitelor
îndeletniciri zilnice, ceea ce, pe de o parte, era necesar pentru săvârşirea cultului,
iar pe de alta, era privit ca închipuire a abţinerii de la păcat şi a odihnei veşnice
de după moarte. Era oprită chiar călătoria în zi de duminică, afară de cazuri de
mare nevoie28. Repausul absolut era garantat şi impus nu numai prin dispoziţii
bisericeşti, ci şi prin legile civile, emanate de la conducerea statului. Se
suspendau exerciţiile militare, activitatea tribunalelor şi a oricăror instanţe de
judecată29, precum și lucrul neguţătorilor şi al meseriaşilor, muncile agricole etc.
În al treilea rând, vechii creştini se fereau de petrecerile, jocurile și luptele
din circuri şi arene, de spectacolele profane din teatre, obişnuite lumii păgâne,
pe care le combat cu atâta înverşunare unii dintre Sfinţii Părinţi şi pe care de
altfel le-a interzis nu numai Biserica, prin dispoziţii canonice, ci chiar şi unii
dintre împăraţii creştini, prin legi speciale, ca, de exemplu, Teodosie I şi
Teodosie II30. În schimb, duminica, creştinii se îndeletniceau cu acte de pietate şi
milostenie şi cu tot ce putea contribui la înălţarea sufletului şi a conştiinţei
creştine, aşa precum recomandă şi astăzi Mărturisirea Ortodoxă31.

5. Şirul duminicilor din cursul anului bisericesc

Anul bisericesc are 52 (mai rar 53) duminici. În calendare şi în cărţile de
slujbă, ordinea şi numerotarea lor este identică cu aceea a săptămânilor din
cursul anului liturgic (vezi în urmă, la Anul bisericesc), datele lor din fiecare
lună (mineale) variind de la an la an, în funcţie de data Paştilor (de aceea, toate
duminicile pot fi socotite de fapt între sărbătorile cu dată variabilă sau
schimbătoare).
Duminicile din cursul unui an bisericesc pot fi împărţite în trei grupe,
după cele trei mari perioade ale anului, începând cu cea a Penticostarului.

28
Can. 39 al Sf. Nichifor Mărturisitorul (C.B.O., II, 2, 241);
29
Codex Theodosianus, lib. II, tit. 8: De feriis, (ed. Gustave Haenel, Bonn, 1942, col. 207 ș.u.);
30
Ibidem, lib. XV, tit. 5: De spectaculis, lex. 5;
31
Partea I, întrebarea 87 și partea a III-a, întrebarea 60;
-8-
 Prima grupă o alcătuiesc adică duminicile din perioada Penticostarului.
Şirul acestora începe de la Duminica Învierii (a Sfintelor Paşti). De aici pînă la
Rusalii (Pogorârea Sfântului Duh) inclusiv, avem opt duminici, care se indică
după numărul lor de ordine faţă de Duminica Învierii (socotită ca prima din
această serie), sau după Evanghelia care se citeşte la Liturghie şi care aminteşte
de evenimente din viaţa Mântuitorului, petrecute în această perioadă: duminica a
doua după Paşti sau a lui Toma, duminica a treia după Paşti sau a Mironosiţelor,
duminica a şasea după Paşti sau a Orbului ş.a.m.d. A şaptea duminică din
această primă grupă este închinată amintirii Sfinţilor Părinţi adunaţi la Sinodul I
ecumenic (Niceea 325), iar a opta şi ultima este a Rusaliilor (a Pogorârii
Sfântului Duh).
De aici înainte începe a doua şi cea mai mare grupă a duminicilor din
cursul anului bisericesc: duminicile din perioada Octoihului sau duminicile de
după Rusalii. Şirul acestora începe cu Duminica Tuturor Sfinţilor (prima după
Rusalii) şi ţine până la începutul Triodului din anul următor, numărul lor variind,
după data Paştilor din fiecare an, de la 28 până la 38. În Evangheliar, în Apostol
şi în calendarele bisericeşti de perete, numărul duminicilor de după Rusalii e
socotit de regulă la 32, a 33-a fiind totdeauna a Vameşului şi a Fariseului, cu
care începe Triodul. În ordinea (şirul regulat al) duminicilor de după Rusalii se
fac, de la 14 septembrie înainte, unele schimbări (inversiuni) de numerotare, pe
care ni le arată în fiecare an calendarele bisericeşti de perete sau cele 35 tabele
ale Evanghelistarului, de la sfârşitul Sfintei Evanghelii. Din numărul total al
duminicilor de după Rusalii se scad şase duminici, care precedă şi urmează cele
trei mari praznice împărăteşti din perioada Octoihului: Înălţarea Sfintei Cruci
(14 septembrie), Naşterea Domnului (25 decembrie) şl Botezul Domnului (6
ianuarie). Acestea poartă denumirile speciale de duminica dinainte (sau de după)
Înălţarea Sfintei Cruci, duminica dinainte (sau de după) Naşterea Domnului
ş.a.m.d.32.

32
În edițiile românești ale Evangheliei tipărite la Blaj pentru greco-catolicii ardeleni, duminicile și săptămânile
de la Înălțarea Sfintei Cruci înainte (când încep Evangheliile de la Luca) sunt numerotate în raport cu sărbătoarea
-9-
 A treia şi ultima grupă o formează cele zece duminici dinaintea Sfintelor
Paşti, adică duminicile din perioada Triodului. Primele patru din aceste
duminici (cele care precedă începutul Postului Mare) sunt denumite de obicei
după pericopele evanghelice citite la Liturghie, astfel:
a) Duminica Vameşului şi a Fariseului (a 33-a după Rusalii);
b) Duminica Fiului risipitor (a 34-a după Rusalii);
c) Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a 35-a după Rusalii, sau a lăsatului
sec de carne);
d) Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (sau a lăsatului sec de brânză).
Următoarele șase duminici (ale Postului) sunt indicate prin numărul de
ordine din cursul Postului, fiecare dintre ele fiind totodată închinată amintirii sau
cinstirii unor sfinţi sau unor evenimente din istoria sfântă, astfel:
a) Duminica I-a a Postului sau a Ortodoxiei, închinată amintirii reabilitării
definitive a cultului sfintelor icoane, prin Sinodul din Constantinopol, de la anul
842-843;
b) Duminica a II-a a Postului, închinată Sfântului Grigorie Palama
(†1359);
c) Duminica a III-a a Postului, închinată cinstirii deosebite a Sfintei Cruci;
d) Duminica a IV-a a Postului, închinată Sfântului Ioan Scărarul (†600);
e) Duminica a V-a a Postului, închinată Cuvioasei Maria Egipteanca;
f) Duminica a VI-a a Postului, sau a Floriilor, închinată amintirii intrării
triumfale a Domnului în Ierusalim, înainte de Patima Sa.
Cu aceasta din urmă (ultima dinainte de Paşti) se încheie ciclul complet al
duminicilor din cursul unui an bisericesc. Cea mai mare dintre ele este aceea a
Sfintelor Paşti (Duminica Învierii), urmată în importanţă de cea a Rusaliilor
(numită în popor şi Duminica Mare), apoi cea a Floriilor. Din punct de vedere
calendaristic, au, de asemenea, o oarecare importanţă duminicile dinainte şi de
după cele trei praznice amintite mai înainte: Înălţarea Sfintei Cruci, Naşterea

Înălțării Sfintei Cruci etc., fiind în total 16 duminici până la începutul Triodului; cea de-a 16-a coincide cu a
Vameșului și a Fariseului (vezi, de ex., Evanghelia, Blaj, 1900, p. 101 ș.u.);
- 10 -
Domnului (Crăciunul) și Botezul Domnului (Boboteaza), precum şi acelea în
care se face pomenirea specială a unor grupe de sfinţi din Vechiul ori din Noul
Testament (a se vedea la cap. despre Sărbătorile Sfinţilor).

- 11 -