Cu ajutorul informațiilor și explicațiilor pe care le vei găsi în acest eseu vei putea demonstra

apartenența operei „Hanu Ancuței” de Mihail Sadoveanu la specia povestire.

Povestirea este o specie a genului epic, în proză, cu dimensiuni relativ reduse care are la bază un
singur fir narativ, accentul căzând pe acțiune. Personajele povestirii sunt puține, urmărindu-se un
episod din viața unuia dintre acestea. O astfel de specie literară este și „Fântâna dintre plopi”,
scriere care face parte din volumul „Hanu Ancuței”, publicat de Mihail Sadoveanu în perioada
interbelică. Această operă este construită prin tehnica povestirii în ramă, fiind un ansamblu
narativ format din nouă narațiuni incluse într-o narațiune-cadru.
Ca orice povestire, „Fântâna dintre plopi” se caracterizează, în primul rând, prin autenticitate,
naratorul fiind subiectiv. Această trăsătură este susținută de relatarea întâmplărilor la persoana I,
atât de către naratorul anonim, cât şi de către naratorii celorlalte povestiri. „Fântâna dintre plopi”
– alături de celelalte opt povestiri – este inserată într-o narațiune-cadru, procedeu specific
povestirii în ramă. Naratorul poveștii care constituie rama celorlalte povestiri, deci, al narațiunii-
cadru, evocă o seară la Hanu Ancuței pe care o petrecuse în compania unor tovarăși de-ai săi.
Aceste personaje prezente la han, devin naratori ai unor povești la care au participat fie direct, fie
ca martori. În plus, fiecare dintre povestitori este personaj al naraţiunii-cadru, spuse de naratorul
anonim, și, în același timp, narator-personaj sau narator-martor al propriei narațiuni. Prin urmare,
naratorul anonim relatează sosirea la han a lui Neculai Isac, căpitanul de mazili. Neculai devine
naratorul unei povestiri al cărei protagonist e chiar el, iar ceilalți tovarăși de la han îndeplinesc
rolul de ascultători, instanță narativă specifică povestirii în ramă.
Mai mult, un alt argument care justifică apartenența narațiunii „Fântâna dintre plopi” la specia
menționată este reprezentat de faptul că, principala caracteristică a textului sadovenian este
evocarea, tema comună acestor povestiri fiind învierea unei lumi apuse. Viziunea idilică asupra
vremurilor apuse este evidentă în acest volum de povestiri, naratorul anonim evocând, prin
poveștile reunite în cadrul narațiunii sale, aspecte care țin de o lume arhaică, plină de
neprevăzut. 
Astfel, timpul are două coordonate: trecutul povestirii, acesta aparținând narațiunii-cadru – „într-
o toamnă aurie” – și trecutul povestit, specific fiecărei narațiuni spuse de drumeții de la han. În
„Fântâna dintre plopi”, întâmplările povestite de Neculai Isac au avut loc cu peste douăzeci și
cinci de ani în urmă, în tinerețea protagonistului care, în momentul povestirii, era „om ajuns la
cărunțeală”. Spațiul descris în narațiunea amplă este cel al hanului, loc de odihnă pentru
trecătorii veniți din toate colțurile ținutului. Povestea spusă de Neculai Isac se petrece „pe aceste
meleaguri”, prin urmare, tot în zona hanului, destinul drumețului fiind legat de acest spațiu
misterios. Nu întâmplător autorul alege ca titlu pentru volumul său numele de „Hanu Ancuței”,
locul fiind propice ritualului povestirii, ba mai mult, îndeplinind adesea un rol important în
cadrul povestirilor rostite.
De asemenea, ca în orice povestire, și în „Fântâna dintre plopi” accentul se pune pe acțiune, nu
pe caracterizarea personajelor, prezentându-se, astfel, un episod din viața unui personaj. În
drumul său spre Suceava, tânărul Neculai Isac se oprește, la fel ca toți drumeții, la Hanu Ancuței.
În timpul unei plimbări prin zona hanului, el întâlnește o țigancă pe nume Marga și rămâne
fermecat de frumusețea acesteia. Fata este alungată imediat de Hasanache, un țigan care se afla și
el în preajmă. Neculai le dă acestora câte un ban de argint, iar a doua zi, Marga sosește la han
pentru a-i arăta drumețului ce și-a cumpărat cu banul primit. Cei doi se îndrăgostesc și petrec o
noapte împreună la fântâna dintre plopi. Mai mult, și-au dat întâlnire în același loc la întoarcerea
lui Neculai, după ce acesta își va fi vândut marfa. 
De fapt, totul era un complot pus la punct de țigani, aceștia plănuind să-i fure banii pe marfă lui
Neculai. Așadar, Marga contribuise la atingerea acestui țel macabru. Cu toate acestea, întrucât se
îndrăgostise cu adevărat de Neculai, la întoarcerea tânărului, fata îi mărturisește adevărul.
Neculai fuge din calea țiganilor, însă o prăjină aruncată de ei îi scoate ochiul. Reușește să scape
și revine la fântâna dintre plopi cu ajutoare, însă prea târziu: Marga fusese omorâtă și aruncată în
fântână ca pedeapsă pentru deconspirarea planului.
Fiind o povestire, în „Fântâna dintre plopi” se acordă o deosebită atenţie actului narării, dar și
relației dintre narator și ascultători. Astfel, putem observa faptul că povestea lui Neculai
debutează cu o formulă care poate fi considerată marcă a oralității: „domnilor și fraților, ascultați
ce mi s-a întâmplat…”. În această manieră, personajul-narator atrage atenția tuturor ascultătorilor
săi, aceștia devenind curioși să afle întâmplarea soldată cu pierderea unui ochi. De asemenea,
este utilizat un limbaj presărat cu regionalisme – „imaș”, „roșă” – fapt care conferă autenticitate
narațiunii. Nu lipsesc nici arhaismele („mazili”), acestea creând o atmosferă specifică evocării
unei povești ascunse în trecutul îndepărtat. Evocarea întâmplării este însoțită și de o serie de
comentarii ale naratorului, acesta din urmă regretând faptul că nu a realizat la timp pericolul, ba
mai mult, a fugit, lăsând-o pe Marga să înfrunte singură consecințele: „Eram un om buiac și
ticălos.”. Prin aceste observații, naratorul îi ajută pe ascultători să înțeleagă mai bine povestea,
facilitându-le accesul la propriile trăiri și regrete. După terminarea poveștii, ascultătorii cad pe
gânduri, naratorul anonim notând reacțiile acestora. Vizibil afectat de cele povestite, căpitanul de
mazili conștientizează faptul că sentimentul de vinovăție nu va putea fi șters niciodată.
Consider că tema evocării unor povești impresionante, care altfel ar fi rămas ascunse în negura
uitării, stă la baza volumului de povestiri, tonul dominant fiind unul nostalgic, trist. Vremurile
„celeilalte Ancuțe”, corespunzătoare trecutului povestit, sunt pline de farmec și mister, ele
contribuind la crearea unei atmosfere prielnice actului narării. 
Concluzionând, prin toate argumentele prezentate, putem spune că narațiunea „Fântâna dintre
plopi” este o povestire. Personajele credibile, vii, conferă textului autenticitate și îi asigură
rezistența în timp.