HORA – CERCUL MAGIC AL UNIRII

Universul rural a conservat de-a lungul timpului valori, care s-au constituit în paradigme ale culturii
tradiționale și au devenit norme ce funcționează ca un dat. Mentalitatea tradițională a impus
orientarea spre valori, de aceea întreg universul țăranului român era analizat prin grila de valori
transmise din generație în generație și care se constituiau într-un set organizat de reguli.
Universul țăranului român s-a constituit, conform filosofiei sale de viață, din reprezentări profane și
sacre. Reprezentările populare sunt cu o dublă semnificație: temporală și spațială. Prin aceste
reprezentări, Lumea de aici se leagă de Lumea de Dincolo, iar imaginile-simbol sunt folosite drept
cadru de manifestare și mediator între cele două Lumi. Gândirea mitologică consemna marcarea
sacră a spațiului și trasa coordonatele temporale ale derulării actelor rituale. Ideea centrală a fost și a
rămas cea a unității grupului familial, a comunității tradiționale. Imaginea simbolică este hora, un
înțeles tradițional fiind rotundul care unește, viața în derularea alternativă a bucuriilor și
reflexivităților. Unul dintre jocurile fundamentale ale folclorului românesc, hora are o ritmică
specifică putând antrena tineri (hora cu măsura specifică binară) sau pe cei vârstnici, hora lentă sau
bătrânească. Hora poate fi dreaptă, cu o singură mișcare, pași simpli înainte și înapoi, combinați cu o
mișcare laterală în cerc sau pași simpli și bătuți care marchează contrapunctul sau sincopa din
melodie. Denumirile horei amintesc de riturile de integrare și de trecere (hora miresii, hora de
pomană) sau de participarea întregului grup comunitar (hora mare).
Hora – cercul magic al unirii se supunea simbolisticii cu funcție apotropaică. La o analiză a contextelor
rituale, ceremoniale sau festive în care se exprimă sistemul culturii tradiționale, simbolismul horei ca
imagine, semnificație și cod de norme comportamentale este reprezentativ pentru ideea de unitate și
unire.
Universul rural devine astfel un sistem de simboluri ce poate fi interpretat din perspectiva a trei
sisteme de simboluri (Talcott Parsons, Edward Shils, Values, Motivers and Systems of Action,
Cambridge, Mass: Harvard University Press, 1951).
Primul este un subsistem de standarde pentru rezolvarea problemelor cognitive. Hora prin forma sa
este un simbol al reunirii spre împlinirea unuei clipe de bucurie. Hora de la răscruci era locul de
întâlnire și cunoaștere, loc al reunirii neamurilor, loc al provocării „scrisei”. Este și locul care
marchează separarea de defunct. Este hora de pomană, eveniment ritual comunitar care se
desfășoară în a doua zi de Paște. Prin această horă, într-un rotund gândit ca zonă intermediară, liant
între Lumea de Aici și Lumea de Dincolo, se „mulțumește” sufletul celui plecat, se împart ofrande
rituale și lumânări, iar la un an se „calcă batista”, gest al consemnării separației în fapt. Este, din
perspectiva acestui sistem de simboluri, forma participativă de cunoaștere.
Al doilea subsistem este cel de standarde pentru rezolvarea problemelor de catexă (apreciere). Hora
de Paște, spre exemplu, era momentul evaluării noutății și frumuseții iilor cusute, pe timp de iarnă,
cu motive prea puțin cunoscute și prezentate în acest context în intenția de a produce surpriza
descoperirii unor noi „modele” florale sau geometrice.
Al treilea subsistem este un subsistem de standarde „morale”, prin care se unifică toate standardele
implicate. În timpul derulării sărbătorii, în timpul horei tinerilor, bătrânele evaluau comportamentul
acestora, frumusețea costumelor, dar și frumusețea fizică, reaminteau întâmplări care creionau
profilul tinerilor pentru integrarea într-o nouă stare, cea de nuntit.
Valențele protectoare ale cercului impuneau cunoașterea rigorilor derulării acestei uniri: cine ia hora
înainte, cine comandă hora, cine „sparge” hora, ieșind astfel din normă. Hora se desfășoară, se
deschide și se închide la momentele de alternanță bine dozate pentru a demonstra cunoaștere („nu
oricine ia hora înainte”, zic bătrânii).
Rotundul horei amintește de cercurile concentrice în care este gândită casa tradițională.
Un prim cerc este casa, construcție arhitecturală tradițională, delimitată de „afara casei”, „curte”,
„bătătură”, acestea reprezentând un al doilea cerc magic. Casa trebuia să aibă curte. O casă lipită de
alta (cu un perete comun) se putea construi numai între neamuri. Trecerea pragului casei în cel de-al
doilea cerc magic se făcea numai în anumite condiții: se închinau înainte de trecerea peste prag, nu
se ieșea noaptea din casă, copilul care plângea era alăptat pe pragul casei, defunctul era trecut peste
prag cu picioarele înainte pentru a nu avea rost de întors. Dacă interiorul casei asigura intimitatea
deplină a familiei, curtea, în forma rotundă (loc în fața casei, dar și în spatele casei) era locul
intimității ce trebuia protejată. Ori gardul e prea mic, ori vecinii sunt curioși, ori tinda e înaltă și se
vede din drum! Toate înseamnă o rigoare în plus pentru păstrarea cercului familial neîntinat.
Al treilea cerc era lumea din afara casei. Elementul de separație era poarta. „Dincolo” este locul cu
multe și neștiute răutăți. De aceea,. primirea la poartă era necesară pentru a îmblânzi spiritele rele
care s-ar fi putut strecura în curte o dată cu venirea străinului.
Casa țărănească a fost și a rămas imaginea unui loc sacru, loc al creației, loc de convergență a forțelor
benefice menite să restabilească armonia primordială. Mijlocul lumii este casa, centru microcosmic al
activităților spirituale magico-mitice, în care se oglindește macro-universul. Casa este spațiul propice
pentru derulare riturilor și ritualurilor. Obiectele de interior au o dublă valoare: o valoare profană,
utilitară, și o valoare sacră pusă în evidență în cadrul desfășurării rituale.