Universitatea Babes-Bolyai

Facultatea de Biologie și Geologie

Biologia animalelor cu schelet intern

Suport de curs

Șef lucrări dr Alin DAVID

Cluj-Napoca
2021
 Cuprins

DIVERSITATEA “VERTEBRATELOR”…………………………………………………………………….. 3
ÎNCRENGĂTURA CHORDATA...................................................................................................................... 5
SUB-ÎNCRENGĂTURA CEPHALOCHORDATA........................................................................................... 9
SUB - ÎNCRENGĂTURA UROCHORDATA………………………………………………………………... 10
SUB-ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATA (CRANIATA)................................................................................ 12
CICLOSTOMI…………………………………………………………………………………………………. 14
PEȘTI CARTILAGINOȘI................................................................................................................................. 17
PEȘTI OSOȘI..................................................................................................................................................... 19
TERESTRIALIZAREA VERTEBRATELOR................................................................................................... ... 31
ANAMNIOTA.................................................................................................................... ................................... 34
AMNIOTA...................................................................................................................... ........................................ 47
REPTILE............................................................................................................................. ................................... 52
PĂSĂRI....................................................................................................................... .......................................... 72
MAMIFERE..................................................................................................................... ..................................... 115

2
DIVERSITATEA “VERTEBRATELOR”
Viața pe Pământ a început acum aproximativ 3,5 miliarde de ani, când au avut loc o serie de reacții
chimice care au culminat cu formarea unor molecule, care se puteau reproduce.
Deși formele de viață pot exista în altă parte a universului, viața așa cum o cunoaștem este prezentă
doar pe planeta Terra.
De la acest început fragil s-a dezvoltat ulterior o mare varietate de organisme vii: bacterii, ciuperci,
protozoare, plante și animale multicelulare - care trăiesc în toate mediile posibile ale planetei noastre.
Diversitatea vieții și capacitatea formelor de viață de a se adapta inclusiv la medii aparent extreme este
absolut uluitoare.
Linne (1735) a împărțit lumea vie în două regnuri: Plantae și Animalia. De atunci și până în prezent au
avut loc extrem de multe descoperiri științifice astfel că viziunea asupa lumii vii s-a schimbat foarte
mult. Au fost realizate alte cel puțin 9 încercări de reclasificare a lumii vii în regnuri. În prezent
conform lui Ruggiero și colab (2015) lumea vie se împarte în 7 regnuri:
Bacteria, Archaea, Protozoa, Chromista, Plantae, Fungi, Animalia
Fiecare dintre aceste regnuri conține un număr enorm de mare de specii descrise și poate la fel de multe
specii nedescrie și deci necunoscute încă pentru știință. Cu toate acestea absolut toate formele de viață
de pe Terra sunt înrudite și împart un singur strămoș comun.
Animalele (numite și Metazoa) sunt organisme eucariote multicelulare. Cu puține excepții, animalele
consumă materie organică, respiră oxigen, se pot mișca, se pot reproduce sexuat și de dezvoltă
embriologic dintr-o sferă goală de celule numită blastulă. Au fost descrise peste 1,5 milioane de specii
de animale, dintre care aproximativ 1 milion sunt insecte, dar se estimează că în prezent, există pe
Terra circa 7 milioane de specii de animale.
Deși în mod tipic toate speciile de Animale posedă sistem muscular, digestiv, respirator, nervos și
reproducător, numai un singur grup de animale multicelulare posedă următoarea combinație de
structuri:
• un cordon nervos dorsal
• un suport flexibil, respectiv un schelet axial intern care se întinde longitudinal în corp sub
cordonul nervos;
• fante faringiene sau branhiale
• coadă postanală.
Aceste caracteristici pot fi tranzitorii și pot fi prezente numai într-o anumită etapă de dezvoltare dar ele
împreună caracterizează un grup de animale numit Chordata
Termenul „pește” descrie organisme craniate, non-tetrapode (adică un animal cu craniu și, în
majoritatea cazurilor cu coloană vertebrală) care are branhii de-a lungul întregii sale vieți și ale cărui
membre, dacă există, au forma unor aripioare (pterigiu).

PEȘTI
Spre deosebire de grupări precum păsările sau mamiferele, peștii nu sunt o singură unitate filogenetică,
ci o colecție parafiletică* de taxoni.
* Un taxon monofiletic este definit ca un grup care constă din cel mai recent strămoș comun al acestui grup de organisme
și al tuturor descendenților săi; un taxon parafiletic este definit ca un grup care constă din cel mai recent strămoș comun și
unii dintre descendenții săi, în timp ce grupul polifiletic este definit ca un grup de organisme independente care nu au
ultimul strămoș comun.
Aproximativ 250 de noi specii de „pești” sunt încă descoperite și descrise în fiecare an. Potrivit
FishBase (https://www.fishbase.se/search.php) , până în septembrie 2020, au fost descrise 34.300 de
specii de „pești”. Aceasta este mai mult decât totalul combinat al tuturor celorlalte specii de vertebrate:
mamifere, amfibieni, reptile și păsări.

3
Rhincodon typus - rechinul balenă este cel mai mare pește din lume și în același timp cel mai mare
animal non-cetaceu. Rechinul balenă trăiește în toate mările tropicale și subtropicale și este o specie
pelagică. Cel mai mare individ confirmat avea o lungime de 18,8 m.
Paedocypris progenetica este o specie de pește endemică în insula indoneziană Sumatra. Este cel mai
mic dintre pești cunoscuți din lume, cu femelele care ating o lungime maximă de 10,3 mm și masculii
9,8 mm. A deținut recordul pentru cel mai mic vertebrat cunoscut până la descoperirea și descrierea
speciei de amfibian Paedophryne amauensis în ianuarie 2012.

AMFIBIENI
Sunt vertebrate poikiloterme (ectoterme), tetrapode din clasa Amfibia. Trăiesc într-o mare varietate de
habitate, majoritatea speciilor preferând zonele umede. Amfibienii încep de obicei viața ca larve, care
trăiesc în apă, dar unele specii au dezvoltat adaptări comportamentale pentru a avita acest stadiu.
Larvele suferă în general metamorfoză de la indivizi cu branhii la o formă adultă cu plămâni. Se cunosc
mai mult de 6000 de specii.
Paedophryne amanuensis din Noua Guinee este așadar cel mai mic amfibian (și vertebrat în același
timp).
Andrias davidianus - salamandra chineză adultă cântărește în medie 25-30 kg și are o lungime de 115
cm. Poate ajunge până la 50 kg în greutate și 180 cm în lungime, fiind cea mai mare specie de amfibian
din lume. Este complet acvatică și este endemică pentru cursurile de munte și lacurile de munte din
bazinul fluviului Yangtze, din centrul Chinei. Este o specie critic periclitată din cauza pierderii
habitatului, a poluării și a colecțării excesive. Specia este considerată o delicatesă și utilizată în
medicina tradițională chineză.

REPTILE
Sunt animale tetrapode, poikiloterme în mod tradițional grupul cuprinzând țestoasele, crocodili, șerpii,
amfisbenidele, șopârlele, tuatara și rudele lor dispărute. Deoarece unele reptile sunt mai strâns înrudite
cu păsările decât cu alte reptile (de exemplu, crocodilii sunt mai înrudiți cu păsările, decât de pildă cu
șopârlele), grupurile tradiționale de „reptile” enumerate mai sus nu constituie împreună o grupare
monofiletică sau o cladă (formată din toți descendenții unui strămoș comun). Din acest motiv, mulți
oameni de știință preferă în prezent să considere păsările ca parte a clasei Reptilia, făcând astfel din
această clasă o grupă monofiletică, care include toate diapsidele actuale. Termenul de reptile este în
acest context folosit ca prescurtare pentru „Reptilele non-păsări”. Se cunosc peste 10 mii asemenea
animale.
Reptilele sunt vertebrate tetrapode, care fie au patru membre, fie, ca șerpii sau unele șopârle, sunt
descendenți ai unor strămoși care au avut patru membre. Spre deosebire de amfibieni, reptilele nu au
un stadiu acvatic larvar.
Reptilele actuale variază ca talie de la 17 mm, precum micul geko Sphaerodactylus ariasae, care atinge
maxim 16 mm lungime, până la crocodilul de apă sărată, Crocodylus porosus, care poate atinge 6 m în
lungime și cântărește peste 1.000 kg.

PĂSĂRI
Sunt un grup de vertebrate cu sânge cald, endoterme, care în mod tradițional constituie clasa Aves,
caracterizată prin prezența penelor, a maxilarelor cu cioc fără dinți, prin depunere de ouă cu coajă tare,
printr-o rată metabolică ridicată, o inimă cu patru camere și un schelet puternic, dar ușor. Păsările sunt
de fapt un grup de dinozauri teropozi care au dezvoltat pene și locomoție prin zbor. Păsările sunt
considerate reptile în sensul cladistic modern al termenului, iar rudele lor cele mai apropiate sunt, în
fauna actuală, crocodilii. Se cunosc peste 10 mii de specii de păsări.

4
Ardeotis kori din Africa, ste cea mai grea pasăre zburătoare actuală. Dimorfismul sexual este accentuat.
Masculii sunt de două ori mai grei decât femelele.
Mellisuga helenae - este cea mai mică pasăre actuală. Este endemică pentru întregul arhipelag cubanez.
Interacțiunea acestei specii cu florile plantelor care îi furnizează nectar este un exemplu notabil de
coevolutie păsări-plante.

MAMIFERE
Sunt animale vertebrate care constituie clasa Mammalia, tetrapode care se caracterizează prin prezența
glandelor mamare, care la femele produc lapte pentru hrănirea (alăptarea) puilor, a unui neocortex, a
trei oase în urechea medie și care au corpul acoperit cu păr. Sunt descrise circa 5400 specii de
mamifere.
Balaenoptera musculus – balena albastră, cu o lungime de 30 m și cu o masă corporală de peste 170
tone, este cel mai mare animal cunoscut care ar fi existat vreodată
Suncus etruscus din sudul Europei și Asiei și din Nordul Africii, este cel mai mic mamifer cunoscut
cântârind abia 1,8 grame.

ÎNCRENGĂTURA CHORDATA
Cordatele sunt metazoare celomate cu simetrie fundamental bilaterală (combinată uneori cu unele
asimetrii, în principal viscerale).
Au corpul metamerizat. Aceasta înseamnă că este format din somite (segmente ale corpului sau
metamere), care închid fiecare câte un miocel (cavitate celomică). Această caracteristică este comună
cordatelor, anelidelor şi artropodelor. Diferenţa constă în faptul că la cordate metameria este manifestă
numai în partea dorsală a corpului. Ventral, somitele fuzionează şi formează un splanhnocel (cavitate
a viscerelor), care înconjoară tubul digestiv.
Sunt deuterostomiene. Aceasta înseamnă că orificiul bucal nu provine din blastoporul stadiului de
gastrulă, spre deosebire de protostomieni, ci este de neoformaţie; se formează la polul opus
blastoporului care va deveni orificiu anal. Alături de cordate, sunt de asemenea deuterostomiene,
echinodermele şi hemicraniatele
Au schelet axial intern. Acest endoschelet este în mod primar reprezentat de notocord sau coardă
dorsală. Are forma unei baghete elastice, este situat în lungul axei antero-posterioare a corpului, format
din celule turgescente şi invelit cu o teacă conjunctivă.
In cursul evoluției notocordul este înlocuit de coloana vertebrală care reprezintă scheletul axial
secundar. Existența notocordului este avantajoasă pentru cordate, prin furnizarea unei structuri suport,
dar flexibile pentru atașarea musculară, ceea ce duce la o eficientizare a locomoției. Contracția acestor
fibre musculare are ca rezultat o mișcare laterală, asemănătoare înotului. Notocordul rigidizat previne
mișcarea prin contracție și tracțiune, cum este acea a unei râme și de asemenea, rol în semnalizarea
celulară în timpul dezvoltării embrionare.
Sunt epineure. Aceasta înseamnă că sistemul nervos central este situat dorsal faţă de tubul digestiv şi
inimă. Prin acest caracter cordatele se deosebesc de viermi şi artropode, la care catena ganglionară
ventrală este situată sub tubul digestiv, motiv pentru care se numesc hiponeure.
Sunt faringotreme. Aceasta înseamnă că faringele (partea anterioară a tubului digestiv), este perforat
(tremat) de fante branhiale. Acestea sunt deschideri repetate de-a lungul faringelui în număr variabil.
Ele permit mișcarea apei în gură și în afara fantei faringiene. Se postulează că acesta este modul în care
fantele faringiene au ajutat mai întâi la filtrarea hranei, iar mai târziu după apariția de branhiilor de-a
lungul pereților lor, au dobândit și funcție respiratorie la toate cordatelor acvatice.

5
Endostilul este o caracteristică anatomică întâlnită la toate cordatele. Este un organ care ajută cordatele
în alimentarea prin filtrarea apei, aglutinând particulele alimentare și direcționându-le spre esofag. Este
prezent la urocordatele și cefalocordatele adulte; precum și la larvele de agnate, dar a fost transformat
în timp evolutiv în tiroidă la toate celelalte vertebrate. Deoarece endostilul se găsește la toate cele trei
ramuri ale cordatelor, se presupune că a apărut la strămoșul comun al acestora.
Au bipotenţialitate sexuală. Aceasta înseamnă că fiecare embrion de cordat are premise anatomo-
fiziologice de a funcţiona atât ca mascul cât şi ca femelă. Hermafroditismul funcţional este însă rar la
cordate. Odată cu atingerea stadiului adult majoritatea dobândesc un singur sex, adică sunt animale
gonocorice.
Există două mecanisme generale de determinare a sexului:
• determininsm genetic al sexului (DG)
• determinism extern al sexului (DTS). La vertebrate acesta se rezumă doar la determinismul
condiționat de temperatură al sexului.
Păsările și mamiferele sunt caracterizate doar de DG cu două sisteme genetice de determinare a
sexului:
➢ cu mascul heterogametic XY (mamifere marsupiale și placentare)
➢ cu femele heterogametice - ZW (păsări și monotreme).
Ambele sisteme genetice sunt prezente la amfibieni. Șopârlele, șerpii, țestoasele și peștii prezintă atât
DG cât și DTS. La crocodilii este prezent doar DTS.
Bipotențialitate sexuală se manifestă, firesc și la om
Gena SRY (Sex-determining Region Y) este o genă situată pe cromozomul Y implicată în
determinismul sexului la organismelor aparținând subclasei Theria a mamiferelor. Gena SRY a apărut
în urma duplicării genei SOX3. Pe scara evoluției organismelor, această duplicație s-a produs după
separarea ramurilor corespunzătoare organismelor aparținând subclaselor Prototheria (monotreme) și
Theria. Organismele monotreme nu au gena SRY și au un sistem de determinare al sexului de tip ZW
implicând probabil gena DMRT1, în timp ce organismele aparținând subclasei Theria (marsupiale și
mamiferele placentare) utilizează sistemul XY de determinare a sexului. SRY este o genă a cărei
evoluție s-a produs mai rapid decât evoluția celorlalte gene. Proteina produsă de gena SRY, cunoscută
și sub numele de TDF (testis determining factor), inițiază determinarea sexului masculin. În absența ei,
embrionul va deveni femelă.
Există diferite anomalii determinate de modificări ale genei SRY. Astfel, Persoanele cu sindrom Swyer
sunt fenotipic femei dar au cromozomi sexuali XY în loc de XX. În ciuda acestui fapt, ele arată feminin
și au organe genitale și structuri funcționale feminine, inclusiv vagin, uter și trompe uterine, dar le
lipsesc ovarele, care sunt înlocuite de țesut fibros fără funcție.
Copii Güevedoces (termen folosit pentru copiii cu un tip specific de intersexualitate) trăiesc în
Republica Dominicană. Această intersexualitate este neobișnuită în altă parte a lumii. Acești copii sunt
fete la nastere, dar, în jurul vârstei de 12 ani, încep să dezvolte organele genitale masculine. La un
individ bărbat genetic, cromozomul Y instruiește gonadele să devină testicule și trimite testosteronul la
o structură numită tubercul, unde este transformat într-un hormon mai puternic numit dihidro-
testosteron, care la rândul său transformă tuberculul în penis. La o femeie cu cromozomi XX nu se
produce testosteron și deci nici dihidro-testosteron, astfel că tuberculul său devine clitoris. Motivul
pentru care Güevedoces nu au organe genitale masculine atunci când se nasc, este reprezentat de faptul
că ei sunt deficitari într-o enzimă numită 5-alfa-reductază, care în mod normal transformă testosteronul
în dihidro-testosteron. La pubertate Güevedoces ca și ceilalți băieți, au un al doilea val de testosteron.
De data aceasta corpul răspunde, produce 5-alfa-reductază apoi dihidro-testosteron și devin băieți.
Majoritatea guevedocilor își trăiesc ulterior viața ca bărbați, deși unii trec printr-o operație și rămân
femei.

6
O observație foarte interesanta rezultată din studiul Guevedocilor este că tind să aibă prostate mici. Au
început cercetările care au condus la dezvoltarea a ceea ce a devenit un medicament numit Finasterida,
care blochează acțiunea 5-alfa-reductazei și care se prescrie pentru a trata mărirea benignă a prostatei.
Este, de asemenea, utilizată pentru tratarea cheliei masculine

CLASIFICAREA CORDATELOR:

Încrengătura Chordata așa cum deja s-a arătat, aparține supragrupului Deuterostomia, împreună cu
încrengăturile Echinodermata și Hemichordata. Sistematica tradițională susține că încrengătura
Chordata cuprinde din trei subîncrengături:
• Urochordata (Tunicata),
• Cephalochordata
• Vertebrate.
Toate cele trei grupuri sunt caracterizate, cel puțin în stadiu larvar, prin existența unui notocord, a unui
tub neural dorsal (epineurie), fante branhiale, endostil și coadă postanală. Evidențiind conceptualizarea
istorică, clasică, majoritatea cercetătorilor din acest domeniu, plecând de la argumente morfologice,
anatomice, embriologice etc, au impus un scenariu evolutiv în care urochordatele au evoluat mai întâi,
din strămoșul comun, apoi cefalocordatele și vertebratele. Așadar, analiza filogenetică tradițională a
considerat grupul Cephalochordata ca fiind mai îndeaproape înrudit cu grupul Vertebrata
Aplicarea filogeniei moleculare la metazoare, a dus la reclasificarea grupurilor de metazoare, nu numai
la nivel de la nivel de clasă sau familie, dar chiar și la nivel de încrengătură. Așa cum știm, Metazoarele
Bilaterale sau triploblaste sunt clasificate în mod tradițional în două grupuri majore, protostomieni și
deuterostomieni.
Studii recente, moleculare, de genomica nucleară și mitocondrială asupra filogeniei deuterostomienilor
au demonstrat fără echivoc că echinodermele și hemicordatele formează o cladă, și că urocordatele,
cefalocordatele și vertebratele formează o altă cladă distinctă.
Prima cladă este numită Ambulacraria, iar cealaltă cladă poartă numele Chordata. În plus, în cadrul
cladei Chordata, aceste studii moleculare, arată că cefalocordatele s-au desprins primele din strămoșul
comun, iar urocordatele și vertebratele formează un grup soră - Olfactores. Propunerea grupului
Chordata ca supraîncrengătură alături de Ambulacraria, este o viziune nouă asupra taxonomiei și
filogeniei deuterostomienilor.

ORIGINEA CORDATELOR:

Există câteva ipoteze majore propuse pentru a explica originea și evoluția Chordatelor: Prima ipoteză
dezbate dacă adulții cordatelor ancestrale erau sesili sau cu viață liberă (motili).
Celelalte ipoteze, dezbat în termeni de embriologie sau biologia dezvoltării, modul în care s-a format
planul corpului de cordat, în special în forma sa adultă. Argumentele susținătoare pentru aceste ipoteze
se suprapun uneori.
➢ Ipoteza pedomorfozei: a fost strămoșul chordatelor un animal sesil sau unul liber?
Diversi autori au abordat această problemă. În fauna actuală, Hemicordatele formează două grupuri
diferite ca stiluri de viață: pterobranhii sesili, coloniali și enteropneustele cu viața liberă. Conform
ipotezei inițiale, deuterostomienii ancestrali erau animale sedentare, tentaculate cu larve pelagice, ca
pterobranhiatele actuale, care au evoluat în urochordate sedentare. Stilul de viață liber și mobil, al
cefalocordatelor și vertebratelor se credea că a evoluat dintr-un stadiu larvar mobil al strămoșului
sedentar și tentaculat, precum larvele urochordatelor prin paedomorfoză sau neotenie proces, în care
larva devine matură sexual și înlocuiește adultul. Conform ipotezei alternative, a evoluției progresive a
adulților motili, strămoșul cordatelor a trăit liber și era simetric bilateral.
7
Din perspectivă istorică, prima ipoteză a strămoșului sesil, a primit mai mult sprijin, deoarece
urochordatele se considerau a fi cele mai primitive cordate. Cu doar mai bine de un deceniu în urmă,
filogenia moleculară a început să susțină ideea strămoșului cu viață liberă, prin poziționarea
cefalocordatelor ca fiind mai primitive și reconsiderarea urochordatelor ca grup soră al vertebratelor.
➢ Ipoteza inversiei dorso ventrale:
Studii recente au readus în discuție această ipoteză. Ideea în sine iși are originea la începutul secolului
al XIX-lea când Geoffroy St. Hilaire a comparat anatomia artropodelor (protostomeni) și vertebratelor
(deuterostomieni).
La protostomieni, sistemul nervos central este poziționat ventral față tubul digestiv și, prin urmare,
acest grup se mai numește și Gastroneuralia. În contrast, la deuterostomieni SNC este poziționat dorsal
față de tubul digestiv astfel că acest grup se mai numește și Notoneuralia. Rezultă practic că axa dorso-
ventrală este inversată între cele două grupuri de metazoare.
La aproape 140 de ani de la idea originală a lui St Hillaire, această ipoteză a fost revitalizată de
descoperirea genelor responsabile de formarea axei dorso-ventrale: proteinele osoase-morfogene (BMP
- bone-morphogenic proteins) și antagoniștii acestora, chordina și proteină morfogenetică anti-
dorsalizantă (Admp - anti-dorsalizing morphogenetic protein). La Drosophila melanogaster, BMP este
exprimată în partea dorsală a embrionului și induce dorsalizarea acestei părți a embrionului, în timp ce
chordina este exprimată în partea ventrală a embrionului și induce ventralizarea acestei părți. În
schimb, la Xenopus laevis (vertebrat, amfibian), BMP se exprimă la partea ventrală a embrionului iar
chordina în partea dorsală. În aceste condiții, se pune întrebarea: când și unde în filogenia
deuterostomienilor s-a produs inversarea axei D-V? Un lucru este cert, anume că inversiunea a avut loc
undeva între deuterostomienii ne-cordați (Ambulacraria) și chordate. La echinoderme și hemicordate,
BMP se exprimă pe partea aborală (dorsal) a embrionului și chordina în partea orală (ventral). În
schimb, la embrionii cefalocordați, BMP se exprimă în partea ventrală și chordina în partea dorsală. De
aceea inversiunea axei D-V pare să fi avut loc în timpul evoluției cordatelor după separarea lor din
strămoșul comun cu Ambulacraria. Ipoteza inversiei nu poate explica însă apariția tuturor structurilor
specifice chordatelor și are nevoie de completări.
Paleontologia poate ajuta relativ puțin pentru că momentul formării animalelor cordate este foarte
îndepărtat, la care se adaugă faptul că, corpurile moi ale protocordatelor și cordatelor timpurii aveau
mici șanse să se fosilizeze, precum și faptul că scoarța terestră a fost într-o continuă dinamică, prea
puțin din roca de vârstă cambriană fiind la “zi”.
Cu toate acestea s-au gasit câteva fosile, care însă nu ne pot da multe indicii privind procesele evolutive
prin care au trecut primele cordate.
Pikaia gracilens este un animal dispărut, cunoscut din șisturile de la Burgess, din Columbia Britanică,
din Cambrianul mijlociu (530 mil ani in urmă). A fost găsită de Charles Walcott și descrisă de el în
1911. A fost numită după Vârful Pika, un munte din provincia Alberta din Canada. Bazându-se pe
segmentația regulată a corpului, Walcott l-a clasificat în mod eronat, ca un vierme polichet. Ulterior,
Conway Morris a plasat Pikaia gracilens în încrengătura Chordata, deoarece părea să aibă un notocord
foarte primitiv. Nu avea un cap bine definit, la fel ca și cefalocordatele actuale. Avea, circa de 5 cm
lungime.
Yunnanozoon lividum – cambrianul din Chengjiang (525 mil. ani) și Cathaymyrus diadexus – de
asemenea din cambrianul din Chengjiang (530 mil. ani) sunt fosile a căror apartenență la grupul
vertebratelor este discutabilă. Este posibil să fie hemicordate.

8
SUB-ÎNCRENGĂTURA CEPHALOCHORDATA
Sunt animale cu schelet inretrn, care au câteva particularități. Astfel, înotătoarea median-dorsală este
prezentă pe toată lungimea cefalocordatelor, extinzându-se la capătul anterior într-un rostru scurt și la
capătul posterior într-o înotătoare codală. Înotătorea ventrală se întinde între anus și atriopor care se
continuă de aici cu metapleurele, care se extind până în regiunea anterioară a faringelui.
Epiderma este unistratificată, caracteristică primitivă comparativ cu epiderma multistratificată de la
vertebrate.
Cordonul nervos dorsal are o dilatație la capătul anterior, această regiune fiind cunoscută sub numele
de veziculă cerebrală. O particularitate a cordonului neuronal al cefalocordatelor este prezența a
numeroși oceli pigmentați, care sunt fotosensibili – se numesc ochii lui Hesse.
Notocordul se extinde din capătul anterior, de la rostru până la capătul posterior, în vârful cozii.
Notocordul este singura componentă a scheletului. La capătul anterior nu se formează craniu, de unde
și numele de Acraniate.
Musculatura este metamerizată, miomerele avârd forma literei V.
Celulele excretoare ale cefalocordatelor sunt unice și sunt probabil derivate din așa-numitele podocite
care se găsesc la ceilalți deuterostomieni. Sunt nefridii situate de-a lungul părții dorso-laterale a
faringelui și metamerizate.
În fața faringelui se află un vestibul care este înconjurat de ciri. Aceste structuri au fost inițial
interpretate gresit ca fiind branhii de unde numele inițial al speciei Branhiostioma. Vestibulul acesta
conține o cameră ciliată, un organ excretor (Nefridiul lui Hatschek) și o structură probabil omoloagă cu
adenohipofiza de la vertebrate.
Faringele propriu-zis începe de la velum. Faringele este perforat cu până la 30 de fante branhiale. De-a
lungul liniei sale median ventrale, se află endostilul care produce mucus pentru aglutinarea particulelor
alimentare și tiroxină, indicând omologia cu tiroida vertebratelor. Fantele branhiale se deschid într-un
spațiu numit atrium, care se deschide la exterior prin atriopor. Faringele se continua cu esofagul, apoi
intestinul, care se deschide la exterior prin orificiul anal. La joncțiunea dintre faringe și esofag există un
diversicul numit cecum hepatic, omolog cu ficatul vertebratelor.
Sistemul circulator nu are inimă și este format din două circuite: circuitul ventral merge de la
înotătoarea caudală la cap și circuitul dorsal, care curge invers. Sângele nu are pigmenți respiratorii,
astfel încât respirația are loc prin difuzie
Sexele sunt gonocorice, dar gonadele sunt metamerizate.
Distribuție geografică: sunt specii marine, care trăiesc în zona intercotidală a platformei continentale, în
regiunile tropicale și temperate, inclusiv în Marea Neagră, dar nu și în zona litoralului românesc.
Habitat. Cefalocordatele sunt animale filtrante semi-sesile. Ele pot înota viguros, înainte și înapoi,
totuși trăiesc majoritatea viații lor îngropate pe jumătate în substrat cu gura în sus. Larvele sunt
planctonice și pot pluti în derivă, duse de curenți pe distanțe mari înainte de a coloniza un nou habitat
adecvat. În zone favorabile, bogate în hrană pot realiza densități mari de până la 9000 indivizi/mp.
Hrănirea: ciri bucali realizează selecția mecanică a particulelor alimentare. Cefalocordatele se hrănesc
cu plancton, diatomeele fiind cele mai importante. Întreg faringele este conformat ca o adaptare la
hrănirea prin filtrare. Endostilul produce continuu mucus, care aglutinează particulele alimentare, care
impreună cu muscusul produs de endostil sunt trecute mai departe în esofag și apoi în intestinul
posterior unde sunt digerate.
Reproducerea: fecundația este externă. Ovulele și spermatozoizii sunt eliberați în apă. La populațiile
subtropicale perioada reproductivă se întinde pe mai multe luni iar în zonele temperate perioada de
reproducere este mai scurtă. Clivajul radial total al zigotului este urmat de formarea blastulei, apoi
urmează gastrulația și neurularea și în mod particular se formează o larva asimetrică, care are o gură
mare situată pe partea ei stângă. Se formează un singur rând de fante branhiale și larvele încep să se
9
hrănească imediat. După ce se formează aproximativ 12-15 perechi de fante branhiale, larvele se
scufundă până la fundul apei și se metamorfozează.

SUB - ÎNCRENGĂTURA UROCHORDATA

Grupul aceasta se mai numește și Tunicata: denumirea provine de la faptul că au corpul acoperit cu un
înveliș sau „tunică”, care este formată din proteine și carbohidrați de natură celulozică și care
acționează ca un exoschelet.
Adulții sunt foarte diferiți de ce ceea ce înseamnă un cordat. Este însă o stare secundară, o consecință a
adaptării la un mod de viață fie sesil, fixat de substrat, fie plutitor pasiv în mediul marin.
Larvele însă, sunt foarte diferite, asemănătoare unor cordate primitive au notocord în coadă de unde și
numele grupului și seamănă superficial cu mormolocii de amfibieni. Acestea înoată prin ondulații ale
cozii și au un ochi simplu, un ocel și un organ de echilibrare, un statocist precum și spiracul.
Tunicatele sunt mai îndeaproape înrudite cu vertebratele craniate, decât cu cephalocordatele după cum
se considera anterior.
Clada (ramura evolutivă) formată din tunicate și vertebrate se numește Olfactores. Denumirea aceasta
provine din latinescul olfactus („simțul mirosului”), datorită dezvoltării faringelui, care la acest grup
are și funcție respiratorie apoi și olfactivă, spre deosebire de lipsa sistemului respirator și a organelor
olfactive specializate la cefalocordate. Grupul Tunicata conține aproximativ 3.051 specii descrise,
împărțite în mod tradițional în trei clase: Ascidiacea, Thaliacea și Appendicularia (Larvacea).
Ascidiacea - sunt descrise ca organisme sesile cu corpuri asemănătoare unui sac (de unde și numele
grupului: gr. askidion = sac), atașate ferm cu capătul posterior de substrat. În realitate, forma diferitelor
specii de ascidii poate fi foarte diversă.
Corpul este întotdeauna acoperit cu tunică, un strat protector de material asemănător celulozei secretat
de epiteliu.
Tunica poate avea aspect clar transparent sau poate fi viu colorată, ca la Halocynthia aurantium. De
asemenea tunica poate fi acoperită de diferite tipuri de țepi, ca în cazul speciei Boltenia echinata, care
conțin spiculi calcaroși. La ascidii, mușchii sunt aranjați transversal și în benzi longitudinale. Uneori
aceste benzi sunt numeroase, groase și puternice, formând un perete muscular solid. La majoritatea
speciilor însă, musculatura este reprezentată doar de câteva fibre subțiri.
Există un sifon bucal pe unde apa de mare, cu particule alimentare și oxigen intră în corp și un sifon
cloacal pe unde apă viciată este evacuată la exterior. Sifonul bucal este situat mai sus decât cel cloacal.
Sifonul bucal (oral) duce la faringele voluminos, care ocupă cea mai mare parte a corpului ascidiei.
Spațiul din interiorul faringelui se numește cavitatea branhială, iar spațiul dintre faringe și peretele
corpului se numește cavitatea atrială. Cavitatea atrială se deschide spre exterior prin sifonul cloacal
(atrial). Cavitatea branhială și cea atrială sunt permanent umplute cu apă de mare.
Perforările peretelui faringelui sunt în general mici și au margini ciliate, numite stigmate. Faringele este
simetric bilateral și are un endostil, o canelură căptușită cu epiteliu glandular ciliat, secretor de mucus.
Mucusul cu particule alimentare se deplasează de la endostil către esofag, care este de obicei scurt și
întotdeauna este mult mai îngust decât faringele. Aceasta duce la stomac și apoi la intestin. Intestinul
face o buclă și se deschide în cavitatea atrială, de unde dejecțiile sunt evacualte la exterior prin sifonul
cloacal (atrial).
Sunt hermaphrodite iar gonadele sunt situate situat fie în bucla intestinului, fie sub intestin, fie pe
peretele corpului sau pe laturile faringelui. Gonoductele se deschid întotdeauna în cavitatea atrială și
doar la un singur gen pătrund în tunică și se deschid direct spre exterior. Sistemul nervos, ca la toate
animalele sesile, este simplu și reprezentat de un ganglion cerebroid, alungit situat pe partea dorsală
între sifoane și câțiva nervi care deservesc organele. Inima este un organ tubular, cu pereți subțiri,
situată pe partea ventrală a corpului.
10
Vasele de sânge sunt simple tuburi de țesut conjunctiv, sângele are nuanță verde pal, iar oxigenul este
transportat dizolvat în plasmă. Detaliile exacte ale funcționării sistemului circulator sunt puțin
cunoscute, dar faringele, branhiile, intestinul, gonadele și sistemul nervos par a fi aranjate în serie și nu
în paralel, așa cum se întâmplă la majoritatea celorlalte animale. La fiecare câteva minute, inima nu
mai bate și apoi repornește, pompând fluidul în direcția inversă.
Sângele are câteva trăsături neobișnuite. La unele specii de Ascidiidae conține concentrații ridicate de
proteine asociate vanadiului, dispuse în vacuole, cunoscute sub numele de vanadocite. Unele specii pot
concentra vanadiu până la un nivel de zece milioane de ori mai mare decât al apei de mare din jur. Este
stocat într-o formă specială de oxidare, în vacuolele care conțin și acid sulfuric. Vanadocitele sunt
depuse chiar sub suprafața exterioară a tunicii și se crede ca au ror de protecție pasivă împotriva
prădătorilor. Alte specii de ascidii concentrează litiu, fier, niobiu și tantal, care pot îndeplini o funcție
similară. În fine, unele specii de tunicate produc compuși organici repelenți ca apărare chimică
împotriva prădătorilor.
Majoritatea ascidiilor nu au structuri excretoare și se bazează pe difuzia amoniacului din țesuturile lor
pentru a scăpa de deșeurile azotate, deși unele au un sistem excretor simplu.
Distribuție geografică: ascidiile sunt răspândite în toate oceanele și mările, de la zona intertidală până la
adâncurile abisale. În cazuri excepționale, unele specii pot supraviețui în apă salmastră sau dulce.
Unele specii au devenit invazive! Acidiile trăiesc într-o gamă largă de habitate bentice. Cel mai multe
specii necesită un substrat dur, de care se atașează ferm (roci, pietre, scoici etc). Alte specii sunt
adaptate pentru a trăi pe funduri mâloase sau nisipoase; astfel de specii nu sunt atașate ferm, dar au
stoloni cu care se ancorează în noroi. Toate ascidiile sunt filtratoare. Cilii care căptușesc stigmatele de
pe peretele faringian, pompează constant apă cu particule organice în suspensie prin faringe. Această
metodă de hrănire se numește filtrare activă: o ascidie cheltuiește energie pentru a crea un flux constant
de apă prin faringe.
Biologia reproducerii: toate ascidiile sunt hermafrodite. Fecundaţia este încrucişată pentru că maturarea
gameţilor la acelaşi individ nu este sincronă.
Speciile coloniale sunt vivipare; la aceste specii ovulele sunt fertilizate intern și se dezvoltă în cavitatea
atrială. La sfârșitul dezvoltării embrionare larvele sunt explulzate la exterior.
Speciile solitare sunt fie vivipare, fie ovipare, caz în care ovulele sunt eliberate în mediul extern, unde
sunt fecundate și unde are loc și dezvoltarea embrionară.
Thaliacea - sunt urocordate planctonice, care plutesc (mai mult pasiv). Cele două sifoane (bucal şi
cloacal) sunt situate la capetele opuse ale corpului (spre deosebire de ascidii). Structurile corpului și
funcționarea lor sunt asemătoare cu ale ascidiilor.
Au un număr variabil de benzi musculare în tunică care permite unor specii să se deplasese activ, dar
lent, prin expulzarea apei prin sifonul cloacal.
Distribuție geografică: sunt prezente în apele marine temperate şi tropicale, în special în stratul
epipelagial. Pirosomele sunt bioluminiscente și pot genera o lumină strălucitoare albastru-verde atunci
când sunt stimulate. Adesea lumina este produsă în valuri care se propagă înainte și înapoi prin colonie,
deoarece fiecare blastozoid individual detectează lumina și apoi emite lumină ca răspuns. Fiecare
blastozoid deține o pereche de organe luminiscente situate în apropierea suprafeței exterioare a tunicii,
care conține bacterii bioluminescente intracelulare. Undele de lumină care se mișcă în interiorul unei
colonii se pare că nu sunt controlate nervos, și sunt declanșate de procesul de stimulare fotică.
Appendicularia - se mai numesc și Larvacea pentru că trăiesc toată viața ca larve. Sunt semelpare (se
reproduc o singură dată în viață). Larvaceele sunt tunicate solitare, cu înot liber, găsite în toate oceanele
lumii. La fel ca majoritatea tunicaților, apendicularii sunt filtratori. Spre deosebire de majoritatea
celorlalte tunicate, ei trăiesc în zona pelagică, în special în porțiunea superioară a oceanului, sau uneori
mai adâncă. Sunt animale planctonice transparente, în general mai mici de 1 cm, la care se adaugă o

11
coadă la fel de lungă. Larvaceele se reproduc doar sexuat. Sunt hermafrodite protandre (întâi se
matureză gonadele masuline), cu excepția speciei Oikopleura dioica, care este gonocorică.
Odată ce trunchiul este complet dezvoltat, larva suferă o „deplasare a cozii”, în care coada se rotește de
90 ° față de trunchi. Larva constă dintr-un număr mic și fix de celule și crește prin mărirea acestora,
mai degrabă decât prin divizarea celulară. Dezvoltarea este foarte rapidă și durează doar șapte ore
pentru ca un zigot să se transforme într-o larvă care începe să se hrănească.

SUB-ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATA (CRANIATA)

Sunt cordate la care notocordul se întinde din regiunea codală până în regiunea cefalică, dar nu
depăşeşte spre înainte tubul neural. Tubul neural formează în regiunea apicală o dilatare, un creier, care
este protejat de un craniu, motiv pentru care se mai numesc craniate. Craniul vertebratelor este o
structură complexă. Este format din neurocraniu şi viscerocraniu (splanhnocraniu). Neurocraniul: este
format în mod primar din trei regiuni (nazo-etmoidală, temporo-orbitală, otică) care delimitează
segmentele periferice ale analizatorilor. În cursul evoluţiei vertebratelor apare şi a patra regiune, anume
cea occipitală.
Viscerocraniul: este format din cel puţin 7 perechi de arcuri, respectiv, arcul mandibular, arcul hioidian
şi cel puţin 5 perechi de arcuri branhiale. Jumătatea superioară a arcului mandibular, se numeşte cartilaj
palato-patrat şi din el se formează oasele feţei, iar jumătatea inferioară a acestuia se numeşte cartilajul
lui Meckel şi din el se formează mandibula. Al doilea arc, cel hioidian, are în mod primar funcţie de
respiraţie, fiind purtător de branhii. Ulterior devine schelet al limbii. Arcurile branhiale în număr de cel
puţin 5 perechi (pot fi şi 6 sau 7) poartă branhii.
În cursul evoluţiei vertebratelor, coarda dorsală sau scheletul axial primar, va fi înlocuit la aceste
animale de scheletul axial secundar, numit coloană vertebrală.
Coloana vertebrală nu se formează din notocord. Piesele componente ale acesteia, numite vertebre, se
formează din teaca scheletogenă care înveleşte notocordul.
➢ Formele primar sau secundar acvatice au apendice neperechi şi în majoritatea cazurilor au şi
apendice perechi.
➢ Inima este musculară, formată din cel puţin două camere (un atriu şi un ventricul).
➢ Sângele este roşu şi are elemente figurate.
➢ Nu au cameră peribranhială, iar organele de excreţie şi gonadele nu sunt metramerizate.
➢ Cecumul hepatic este înlocuit de ficat
➢ Epiderma este multistratificată
➢ Sunt gonocorice cu puține excepții
Vertebratele au și alte caractere derivate, proprii lor precum, prezența crestei neurale, a unui sistem
imunitar adaptiv, a unui endochelet mineralizat și au de asemenea, au o constituție particulară a
genomului.
Dovezile existente sugerează că vertebratele au evoluat dintr-un strămoș asemănător amfioxului prin
dezvoltarea unui craniu și a fălcilor, ceea ce a favorizat trecerea de la alimentarea prin filtrare la
prădarea activă.
Creasta neurală este un caracter cheie al vertebratelor, profund implicat în dezvoltarea capului și
fălcilor. Este formată dintr-o populație de celule embrionare care se formezază la marginea plăcii
neurale. Aceste celule migrează extensiv și dau naștere la diverse linii celulare, inclusiv cartilajelor și
oaselor craniofaciale, neuronilor periferici, celulelor gliale, mușchilor netezi și melanocitelor. Genele
(GRN) (Gene Regulatory Network) care stau la baza formării creastei neurale par, după toate studiile
existente sa fie o inovație a vertebratelor.
Sistem imunitar adaptiv: creează memorie imunologică după un răspuns inițial la un agent patogen
specific și conduce la un răspuns îmbunătățit la întâlnirile ulterioare cu acest patogen. Toate
12
metazoarele se protejează împotriva agenților patogeni cu ajutorul sistemului imunitar. Răspunsurile
imune ale nevertebratelor sunt de obicei stereotipe. Pe de altă parte, vertebratele au adoptat un sistem
de imunitate adaptivă, folosind imunoglobuline, celule receptoare T și molecule ale complexului major
de histocompatibilitate (MHC).
Sistemul imunitar adaptiv al vertebratelor, permite un răspuns mai rapid și mai eficient, la întâlniri
repetate cu o anume patogen. Studii asupra genomurilor cefalocordatelor și urocordatelor nu au reușit
să detecteze genele care codifică imunoglobulinele, celulele T sau molecule MHC, indicând faptul că
sistemul imunitar adaptiv este o altă inovație a vertebratelor
Endoscheletul mineralizat: Cartilajele și oasele vertebratelor sunt utilizate ca suport pentru mușchi,
pentru protecție și prădare. Nu există țesuturi similare la cefalocordate și urocordate, aceste țesuturi
reprezentând un salt major în evoluția vertebratelor.
Se pare că aceste țesuturi mineralizate au fost obținute treptat în timpul evoluției vertebratelor,
deoarece există vertebratele fără fălci (agnate) care nu au țesuturi mineralizate. Cel mai timpuriu țesut
mineralizat a fost găsit în aparatul de hrănire al conodontilor. Peștii cartilaginoși produc cartilaj
calcifiat și os dermic, respectiv dinții și denticulele dermice (solzii placoizi), dar cartilajele scheletului
axial al acestora nu sunt înlocuite cu oase endocondrale.
Osificarea endocondrală este inițiată și controlată printr-un process extrem de complex, unic pentru
vertebratele care au țesut osos. Decodarea recentă a genomul rechinului elefant arată faptul că la peștii
cartilaginoși lipsesc genele care codifică secreția fosfoproteinelor care leagă calciul, aceasta explicând
absența oaselor în endoscheletul lor.
Constituția genomului: s-a constatat că un înalt grad de asemănare există între genomul
cefalocordatelor și vertebratelor. Genomul vertebratelor a suferit atât modificări cantitative cât și
calitative în timpul evoluției, distingând clar vertebratele de celelalte cordate.
Cantitativ, se susține că două runde consecutive de duplicare a întregului genom (2RGD – 2 round
genome duplication) au apărut în linia evolutivă care care a dus la vertebrate.
Într-adevăr, numeroase familii de gene, inclusiv cele care codifică factori de transcripție (Hox,
ParaHox, En, Otx, Msx, Pax, Dlx, HNF3, bHLH), molecule de semnalizare (hh, IGF, BMP) dar și
altele (distrofina, colinesteraza, actina, cheratina) au fost extinse prin duplicare în cursul evoluției
timpurii a vertebratelor. Decodarea recentă a genomul agnatelor sugerează că duplicarea a avut loc în
faza timpurie a divergenței evolutive a vertebratelor în agnate și gnatostomate. Cu toate acestea,
mecanismul și perioada exactă a 2RGD rămân încă incomplet elucidate.

CLASIFICAREA VERTEBRATELOR
În funţie de complexitatea structurală a neuro- şi viscerocraniului, vertebratele se împart în două grupe
distincte:
Agnatha la care fălcile lipsesc (cartilajul lui Meckel este absent), fără regiune occipitală la neurocraniu,
au numai apendice neperechi. Se mai numesc hemicraniate
Gnathostomata: Fălcile sunt prezente (au cartilajul lui Meckel), cu regiune occipitală la neurocraniu,
au atât apendice neperechi cât şi apendice perechi. Se mai numesc eucraniate.

ORIGINEA VERTEBRATELOR
Conodontii erau vertebrate timpurii care au trăit din Cambrianul târziu până în Triasicul târziu. Spre
deosebire de petromizonii actuali, conodontii aveau piese bucale mineralizate, pe care le foloseau la
hrănire (erau fie prădători fie necrofagi). Conodontii au fost extrem de abundenți pentru peste 300 de
milioane ani. Elementele lor dentare fosilizate sunt atât de abundente încât au fost folosite de zeci de

13
ani de către geologii din industria petrolieră ca indicatori ai straturilor de roci în care se căuta petrolul.
Aceste elemente mineralizate au dat și conodonților, care înseamnă „dinți conici”.
La vertebrate primitive fără fălci numite Ostracoderme, a apărut o armura osoasă dermică. Examinarea
acestor armuri la microscop, au dus la concluzia că erau compuse din mici structuri asemănătoare
dinților. Această descoperire sugerează că mineralizarea corpului vertebratelor a început probabil în
gură și mai târziu a fost dezvoltată o armura de protecție pasivă. Numai la vertebratele mai evoluate a
început și mineralizarea endoscheletului, începând cu craniul.
Haikouella lanceolata este cunoscută după 305 exemplare, găsite în șisturile din provincia Yunnan.
Animalul avea o lungime de 20-30 mm (40 mm max) și are capul, branhiile, creierul, notocordul,
musculatura bine dezvoltată, inima și sistemul circulator. Are o proiecție caudală îndoită a notocordului
care ar putea fi o înotătoare protocercă. Probabil avea o pereche de ochi laterali. Structuri foarte mici
(0,1 mm), care sunt probabil dinți faringieni, sunt prezente în cavitatea bucală. Câteva exemplare
prezintă aripioare dorsale și ventrale.
Myllokunmingia fengjiaoa are 28 mm lungime și 6 mm înălțime. Este printre cele mai vechi craniate
posibile, găsite în Cambrianul inferior din Chengjiang (datează de acum 518 milioane de ani). Se pare
că are un craniu și structuri scheletice cartilaginoase. Animalul are un cap și un trunchi distinct, cu o
înotătoare dorsală asemănătoare unei vele (1,5 mm). Capul are cinci sau șase pungi branhiale cu
hemibranhii. Musculatura are 25 de segmente (miomere). Există un notocord, un faringe și un tract
digestiv care se întinde până la capătul posterior al animalului. Gura nu poate fi identificată clar.

AGNATHA - HEMICRANIATA
Sunt vertebrate primitive acvatice, mai ales marine sau de apă dulce, asemănătoare peștilor, dar lipsite
de fălci.
Agnatele actuale sunt reprezentate prin ciclostomi (Cyclostomata): petromizoni (chișcari) și mixine.
Agnatele sunt vertebratele cele mai primitive, fiind niște „pisciforme" cu cea mai simplă structură
dintre vertebrate. Fălcile (mandibula) și dinții adevărați lipsesc. În gură au odontoizi (sunt structuri
epidermice formate din cheratină). De asemenea lipsesc înotătoarele perechi și centurile. Cavitățile
nazale sunt contopite într-o singură nară (monorinie), ce se deschide în afară pe fața dorsală și mediană
a capului. Au neurocraniul incomplet (lipsește regiunea occipitală) din care motiv sunt denumite și
hemicraniate. Corda dorsală este persistentă, iar segmentația ei este abia indicată, vertebrele nefiind
încă individualizate.Branhiile sunt de origine endodermică, se numesc marsipobranhii, de unde li se
trage și numele de endobranhiate. În urechea internă au unul sau două canale semicirculare. Creierul
este mic și are toate veziculele sale așezate în același plan. Suprafața corpului este netedă și fără solzi.
Tegumentul constă dintr-o epidermă subțire compusă din celule vii și o dermă mai groasă, mai
complexă formată din straturi multiple, dense de fibre de colagen. În dermă sunt receptori senzitivi,
vase de sânge și cromatofori.

MYXINIFORMES

Tegumentul acestora este atașat de pătura musculară subiacentă numai de-a lungul liniei median
dorsale și de-a lungul suprafeței ventrale la nivelul glandelor cu mucus. O serie de pori de-a lungul
laturilor corpului mixinilor se conectează la aproximativ 200 de glande care produc mucus defensiv,
care poate acoperi branhiile peștilor prădători. Pentru a se curăța de mucusul de pe propriul corp,
mixinii au dezvoltat capacitate remarcabilă de a se “lega” într-un nod, care trece în josul corpului,
împingând mucusul. Acest comportamentul de “knotting –înnodare” este, de asemenea, util pentru a
oferi un efect de pârghie suplimentar atunci când se hrănesc cu cadavre mari. Inima este situată în

14
cavitatea pericardială ventrală și este formată din patru părți: respectiv sinusul venos, atriu, ventricul și
conul arterial, prin care sângele curge cu intermitențe.
Mixinii au în plus, trei seturi de inimi accesorii de-a lungul sistemului lor venos: inima portală, care
primește sânge venos din vena cardinală posterioară și care pompează acest sângele spre ficat; inimile
cardinale, care sunt localizate în venele cardinale și contribuie la propulsia sângelui în corp; și inimile
caudale, care sunt expansiuni pereche ale venelor caudale și care împing sângele venos spre inima
branhială, care trimite sângele spre branhii pentru a se oxigena. Ulterior sângele oxigenat întră în
sistemul arterial unde este dus la tesuturi. Aceste inimi accesorii au propriul ritm intrinsec de pompare
și nu sunt coordonate de sistemul nervos central. Myxinii au cea mai scăzută presiune a sângelui dintre
vertebrate. De asemenea, au cel mai mare volum de sânge raportat la masa corporală dintre cordate, cu
17 ml de sânge la 100 g de masă corporală
La mixini există canal nazofaringian pe unde apa pentru respirat ajunge la faringe.
Mixinii sunt, de regulă necrofagi iar aparatul lor lor bucal este format din două plăci dentare, articulate
de-a lungul liniei mediane, fiecare cu două rânduri curbate de odontoizi ascutiti. Lor le lipsește
stomacul. Mâncarea trece prin faringe și esofag apoi în intestinul, care se deschide în cloacă. Epifiza
este absentă la mixini.
Organele olfactive sunt bine dezvoltate. Nara unică, mediană și dorsală duce într-un scurt tub
nazofaringian se termină într-un sac la nivelul celei de-a doua fante branhiale. Au doar canalele
semicirculare anterioare și posterioare, care sunt conectate în așa fel încât apar ca unul singur.
Fluidele corporale la mixini au concentrații similare de sare cu apa de mare (= izotonice). Notocordul
este persistent toată viața
Mixinii posedă (ca si Petromizoni) doar o singură gonadă (ovar sau testicul). Ocazional, se găsesc,
indivizi cu ambele, un ovar și un testicul, dar o singură gonadă este funcțională. Nu sunt oviducte sau
conducte de spermă; astfel, ovulele și sperma sunt eliberate direct în cavitatea abdominală și trec în
cloaca printr-un por abdominal. Se știe puțin despre reproducerea mixinilor. Nu există informații
despre momentul când are loc reproducerea sau despre cum sunt ouăle fertilizate. Au fost găsite foarte
puține asemenea ouă. Se stie doar că o femelă depune de la unu la 30 de ouă dure cu vitelus nutritiv.
Juvenilii mixini eclozează ca complet formați. Nu s-au găsit niciodată mixini larvari, astfel că se
presupune că dezvoltarea este directă și fără metamorfoză. Majoritatea detaliilor despre biologia
acestor animale, de exemplu, durata de viață, vârsta de reproducere, reproducerea propriu zisă etc sunt
necunoscute.

PETROMYZONTIDA

O secreție nevie a epidermei, numită cuticulă, acoperă epiderma petromizonilor. Au una sau două
înotătoare dorsale. Branhiile sunt de tip marsipobranhii, adică învaginări ale endodermului. Apa intră în
fantele branhiale din exterior și este evacuată pe aceeași cale. Această modificare este esențială datorită
modului de hrănire a acestor animale, care astfel pot continua să respire chiar atunci când sunt atașate
cu pâlnia bucală de peștele din care se hrănesc
Ca și la mixini, inima este situată în cavitatea pericardială ventrală și este formată din patru părți:
respectiv sinusul venos, atriu, ventricul și conul arterial, prin care sângele curge cu intermitențe.
Canalul nazal se termină într-un hidrosinus și nu duce la faringe.
Gura este rotundă, suctorială (disc oral) localizată în interiorul unei pâlnii bucale. În pâlnia bucală este
o „limbă” groasă, cărnoasă, înarmată cu odontoizi, formațiuni similare ca funție dinților, care se găsec
dispuși și în pâlnia bucală.
Sângele și alte fluide corporale sunt aspirate de la gazdă în timp ce se secretă un anticoagulant. În
general, petromizonii paraziți nu-și omoară gazdele, dar după detașare, acestea sunt slăbite cu o rană
deschisă și vulnerabile la prădători.

15
Din acest motiv, unii biologi preferă să considere petromizonii ca fiind prădători
Au și un sistem al liniei laterale, format din organe senzoriale numite neuromaste, dispuse în mai
multe linii necontinui pe cap.
Au doi ochi laterali iar organele olfactive sunt bine dezvoltate, dar nara este una singură. Nervii
olfactivi sunt însă pereche. Nara unică, mediană și dorsală duce într-un scurt tub nazal care se termină
într-un sac nazohipofizar la nivelul celei de-a a doua fante branhiale.
Porțiunea anterioară creierului este rhinencefalul și este cea mai dezvoltată parte a creierului bulbii
olfactivi fiind mari. Glanda pineala (epifiză) are rol fotoreceptor alături de un organ proeminent parietal
(parapineal), care se găsește numai la petromozoni și care are de asemenea funcție fotoreceptoare.
Chiar dacă organele pineale și parapinee sunt sensibile la lumină, nu formează imagini precum ochii
laterali.
La majoritatea vertebratelor, există trei canale semicirculare localizate în urechea internă, care oferă
organismului informații despre orientarea în spațiu și asigură echilibrul. Petromizonii au doar două
canalele semicirculare, cele anterioare și posterioare.
Pot trăi atât în mediul marin, cât și în cel dulcicol. În ocean, previn pierderea osmotică a apei, prin
tegumentul care este impermeabil prin utilizarea celulelor specializate care excretă sare la nivelul
branhiilor precum și prin reabsorbția apei în rinichi. În apă dulce, rinichii excretă mari cantități de apă
în exces reținând în același timp proteinele esențiale și sărurile.
Au la fel ca mixinii doar o singură gonadă (ovar sau testicul). Toate speciile reproduc numai în apă
dulce, indicând că acest grup a evoluat în apă dulce și a invadat în mod secundar mediul marin.
Fecundația este exetrnă. Femelele de Petromyzon marinus depun până la 260.000 de ouă, în timp ce la
celelalte specii, femelele depun doar 1.000 până la 2.000 ouă. După fecundare, ouăle necesită
aproximativ 2 săptămâni pentru a ecloza. După ecloziune, petromizonii intră în stadiul de larvă, larva
lor numindu-se ammocoetes (amocetă). Aceste larve nu au ochi, nu au dinți și sunt angrenate de
curentul de apă, iar cand ajung în apă mai liniștită cu fund noroios se îngroapă și încep să se hrănească
cu microorganisme prin filtrarea apei. Perioada vieții larvare poate dura de la 3 la 7 ani în funcție de
specie. Speciile ectoparazite au în general au o viață larvară mai scurtă și o viață adultă mai lungă decât
cele care nu sunt ectoparazite. După metamorfoză, în funcție de specie indivizii vor migra fie spre mare
fie spre corpuri de apă mai mari unde vor crește și se vor matura sexual. Stadiul adult durează în
general de la 5 la 6 luni la speciile neparazite și până la 2 ani la speciile parazite. Sunt animale
semelpare, care se reproduc o singură dată în viață după care mor.

PLACODERMI
Au trăit din Silurian până la finele Devonianului. Majoritatea placodermilor erau destul de mici, cu o
lungime de aproximativ 10 sau 15 cm, dar un grup a inclus atât tipuri de tipuri de hrănire carnivoră, cât
și de filtrare și a atins lungimi de până la 4 până la 9 metri lungime, ceea ce le face cele mai mari
animale din Devonian. Un carnivor enorm a fost Dunkleosteus.
Deși au apărut pentru prima silurianul timpuriu, placodermii au suferit o radiație evolutivă
extraordinară abia în devonian, când au ajuns să domine majoritatea ecosistemelor salmastre și apoi
zonele de platformă continentala de unde s-au răspândit și în mediile marine și de apă dulce.
Materpiscis attenboroughi – din Devonianul din vestul Australiei este unic prin prezența unui embrion
nenăscut în interior, cu o conservare remarcabilă a unei structuri de hrănir,e un fel de placentă
mineralizată cu cordon ombilical. Acest lucru face din Materpiscis cea mai veche vertebrată vivipară.

ACANTHODII
Au trăit din Silurian până în Permian. Se cunosc ca fosile din America de Nord, Europa și Australia
16
unt un grup de pești în mare parte mici, oarecum asemănători rechinilor, cu țepi ascuțiți în fața tuturor
înotătoarelor cu excepția codalei care era heterocercă epibată. Poziția sistematică a acantodiilor este
încă un subiect de mare dispută, datorită faptului că împărtășesc caractere atât ale peștilor osoși
(osteichthyes), cât și ale peștilor cartilaginoși (condrichthyes)
Climatius reticulatus este unul dintre cei mai comuni pești din devonianul timpuriu dar care a apărut
pentru prima dată în perioada siluriană târzie. În ciuda faptului că avea o lungime de doar 7,5
centimetri, ochii lui Climatius erau relativ mari și dinții puternici, ceea ce sugerează că era un prădător
activ, vânând pești și crustacei mai mici.

Deci, vertebratele gnatostome paleozoice sunt împărțite în patru mari categorii: pești cartilaginoși și
osoși ambele grupe cu reprezentanți în fauna actuală, alături de două grupe complet dispărute,
acantodii și placodermi.
• Peștilor cartilaginoși le lipsesc oasele dermice și se caracterizează printr-un endoschelet
cartilaginos, eventual calcifiat. Sunt reprezentați în fauna actuală prin Elasmobranchii și
Holocephali (himere).
• Peștii osoși se se caracterizează prin prezența oaselor endocondrale în endoscheletul lor. Au
evoluat în două linii majore, și anume actinopterigieni și sarcopterigieni.
• Acantodii sunt un grup de vertebrate exclusiv Paleozoic, care prezintă un mozaic de caractere
de rechini dar și de pești osoși.
• Placodermii, cu armura lor caracteristică au fost cel mai de succes și mai divers grup de pești
timpul Silurianului tarziu și al Devonianului. Au registru fosil excelent, deoarece oasele lor
dermice erau robuste și ușor de conservat.

CHONDRICHTHYES - PEȘTI CARTILAGINOȘI

Acești pești se caracterizează, așa cum le spune și numele prin faptul că au scheletul cartilaginos.
Corpul este la majoritatea speciilor acoperit cu solzi placoizi și au codală heterocercă epibată. Dinții
rechinilor se dezvoltă ca solzi placoizi modificați. Dinți noi se formează în interiorul cavității bucale și
se mișcă spre exterior înlocuindu-i pe cei uzați.
Rechinii respiră deschizând gura în timp ce extind cavitatea buco-faringiană, închizând simultan fantele
branhiale. Cu gura închisă, acestea contractă cavitatea buco-faringiană astfel apa este împinsă peste
branhii, unde are loc schimbul de gaze, apoi fantele branhiale se deschid și apa este evacuată la
exterior. La Batoideii, apa pentru respirat intră prin spiracule.
Inima peștilor cartilaginoși este bicamerală formată dintr-un atriu, precedat de un sinus venos și un
ventricul urmat de un con arterial. Deoarece rechinii au tensiune arterială scăzută, majoritatea trebuie să
înoate continuu, contracțiile musculare fiind necesare pentru a circula sângele. Tubul digestiv al
peștilor cartilaginoși conține un intestin cu valvulă spirală.
Ampulele lui Lorenzini: sunt organe senzoriale speciale. Ele permit peștilor cartilaginoși să simtă
câmpurile electrice din apă. Fiecare ampulă constă dintr-un canal plin cu substanță gelatinoasă care se
deschide la suprafață printr-un por, în tegument. Ele oferă capacitatea suplimentară de a detecta
câmpurile electrice și magnetice, precum chiar și gradienții de temperatură
Fecundația este internă internă la toți peștii cartilaginoși. Radiile interne ale înotătoarelor ventrale ale
masculilor sunt modificate în acest sens și alungite. Se numesc pterigopode sau hemipenisuri.
Elasmobranhii care trăiesc în zona de platformă continentală depun ouă. Fenomenul se numește
oviparitate.
Ovoviviparitate. În loc să depună ouă, femela le va purta în interiorul corpului, oferind o protecție
suplimentară față de potențialii prădători. Embrionii se dezvoltă într-un ou care are o membrană
subțire. Odată dezvoltat, femela expulzează juvenilii la exterior. La unele specii puii nu sunt explulzați
17
imediat după eclozare. În schimb, rămân în uter, unde se vor hrăni cu ovule nefecundate. Acest
fenomen este cunoscut sub numele de oofagie.
Viviparitatea este cea mai avansată metodă de reproducere. Puiul de rechin se dezvoltă în interiorul
corpului mamei, primind substanțe nutritive și oxigen printr-un cordon ombilical. Este aceeași metodă
folosită de mamifere. Dar, spre deosebire de mamifere, atunci când puii se nasc sunt imediat
independenți și trebuie să se descurce singuri.
Spre deosebire de peștii osoși, rechinii nu au vezică înotătoare (organ hidrostatic). În schimb la rechini
flotabilitatea este asigurată datorită unui ficat mare umplut lipide (ulei de rechin sau squelenă) și
cartilajelor scheletice, care reprezintă aproximativ jumătate din densitatea ooaselor propriu-zise. La
speciile pelagice, ficatul lor constituie până la 30% din masa corporală totală. Eficacitatea acestei
flotabilități este însă mult mai mică decât a peștilor osoși care au vezică înotătoare, astfel încât rechinii
trebuie șă și înoate pentru a se menține într-un anumit segment al apei.
Rechinul tigru înghite aer pe care-l păstrează în stomac, acesta funcționând astfel ca o vezică înotătoare
Rechinii care trăiesc în mediul bentic, precum rechinul doică, au flotabilitate negativă, permițându-le să
se odihnească pe fundul oceanului.
Majoritatea rechinilor sunt animale exoterme sau poikiloterme („cu sânge rece”) ceea ce înseamnă că
temperatura lor internă este identică cu a mediului. Membrii familiei Lamnidae (cum sunt rechinul
mako - (Isurus oxyrinchus și marele rechin alb - Carcharodon carcharias) prezintă o oarecare
endotermie menținând o temperatură corporală mai mare decât apa din jur cu 8 – 21°C. La acești
rechini, o fâșie de mușchi roșii situată aproape de centrul corpului generează căldura, pe care corpul o
reține printr-un mecanism de schimb contracurent printr-un sistem de vase de sânge numit rețea
miraculoasă.
Aceste „rețea miraculoasă” permite sângelui rece oxigenat, care vine de la branhii prin artere să curgă
pe lângă sângele cald, provenit din mușchi, care curge spre branhii prin vene. Fiind foarte apropiate,
căldura este transferată din sângele venos sângelui arterial. Caldura este produsă de fricțiunea țesutului
muscular roșu aflat în mișcare constantă.

SELACHIMORPHA

Marele rechin alb (Carcharodon carcharias) – este prezent în toate oceanele și mările temperate și
Tropicale, exceptând Marea Neagră. La marele rechin alb, femele sunt mai mari, crescând până la 6 m
și 1,9 – 2 t greutate. Masculii, mai mici pot ajunge la 3,5 - 4,0 m. Longevitatea este remarcabilă,
estimată a fi de până la 70 de ani. Marele rechin alb nu are prădători naturali în afară de, în foarte rare
situații, balena ucigașă Orcinus orca. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 26 de ani pentru
masculi, în timp ce femelele au nevoie de 33 de ani pentru a atinge maturitatea sexuală. Este o specie
ovovivipară
Rechinul ciocan - Sphyrna mokarran, are lungimea de 4,6 m până la 6 m. Trăiește în apele tropicale și
subtropicale din întreaga lume, în toate oceanele în zona de platou continental. Funcția capului extins în
lateral este neclară, dar ipotezele includ o manevrabilitate și o flotabilitate mai mari, o rezoluție
olfactivă mai bună, o viziune binoculară și laterală îmbunătățită și o eficiența mai mare de electro- sau
mecanorecepție.
Observațiile în natură sugerează că aceste excrescențe laterale ale capului sunt foarte eficiente pentru
imobilizarea pisicilor de mare, prada favorită a rechinului ciocan. Este o specie vivipară. După
consumarea vitelusului nutritiv de către embrion, sacul vitelin se transformă într-o structură analoagă
cu o placentă de mamifer. Perioada de gestație este de 11 luni. Naște de la 6 la 55 de pui.
Cetorhinus maximus - ste al doilea cel mai mare rechin actual, după rechinul balenă, și una dintre cele
trei specii de rechini care se hrănesc cu plancton, alături de rechinul balenă și rechinul Megachasma
pelagios este prezent în zona subtropicală, temperată și subarctică a Pacificului și Atlanticului, înclusiv

18
în Mediterana. este o specie de rechin de mare adâncime, prezent în tot brâul intertropical. Din cauză că
trăiește la mare adâncime, a devenit cunoscut pentru lumea științifică abia în anul 1976.
Unele specii de rechin pot tolera și apa dulce. Glyphis este un gen din familia Carcharhinidae, care
cuprinde petru specii cunoscute sub numele de rechini de râu. Dintre cele patru specii, rechinul de
Gange este limitat în răspândirea lui la acest bazin hidrografic

BATOIDEA

Au corp turtit dorsoventral. Ochii și spiraculele, bine dezvoltate, sunt situați în partea dorsală. La
majoritatea speciilor, spiraculele sunt mari și reprezintă rincipalul mijloc de aspirare a apei pentru
respirație. Organele locomotorii principale sunt pectoralele foarte mari. În timpul deplasării valuri de
ondulație în plan vertical, trec în sens antero-posterior de-a lungul marginilor înotătoare pectorale.
Manta birostris - este cea mai mare pisică de mare. Poate crește până la 7 m cu o greutate de
aproximativ 3 tone, dar dimensiunea medie observată în mod obișnuit este de 4.5 m. Se hrănește cu
plancton, filtrând apa. Este prezentă înbrâul intertropical
Potamotrygonidae - sunt o familie de pisici de mare din America de Sud tropicală și subtropicală cu
viață exclusiv dulcicolă.
Himantura (Urogymnus) polylepis trăiește în râuri și estuare mari din Asia de Sud-Est și Borneo. Este
unul dintre cei mai mari pești de apă dulce din lume, cu o lățime de 1,9 m și cântărind circa 600 kg.

HOLOCEPHALI

Au cap mare, codale lungi și subțiri cozi și un capac tegumentar peste fantele branhiale similare cu
operculul în pești osoși, dar care nu conținepiese scheletice. Gura este mică, cu dinți grupați în trei
perechi de plăci dentare care nu sunt înlocuiți; două perechi în maxilarul superior și o pereche în
maxilarul inferior.
Toate chimerele au două înotătoare dorsale; prima precedată de un spin puternic și adesea toxică,
conectata fiind la o glandă cu venin, iar a doua este fără spin. Himerele sunt dimorfe sexual. Masculii
adulți posedă trei caracteristici sexuale secundare, respectiv un tentacul frontal, denticulat, care este
ascuns într-o pungă deasupra capului; tenacule prepelvice ascunse de asemenea în pungi situate în fața
înotătoarelor ventrale si hemipenisuri sau pterigopode ca și ceilalți pești cartilaginoși
Acești pești sunt marini și sunt distribuiți în toate oceanele lumii, cu excepția Arcticii și Antarcticii.
Majoritatea speciilor trăiesc în ape adânci, în general la adâncimi mai mari de 450 m și până la2.000 de
metri.

Comparativ cu alți pești marini, rechinii se caracterizează printr-o creștere relativ lentă, maturitate
sexuală târzie și prolificitate redusă. Acești factori biologici fac ca multe specii de rechini să fie
vulnerabile la pescuitul excesiv. Din totalul speciilor de rechini circa 25% sunt critic periclitate. Sunt
pescuiți în special pentru înotătoarele pectorale din care se face supa de rechin.

OSTEICHTHYES – PEȘTI OSOȘI

Este un grup taxonomic de pești care au scheletul cel puțin parțial osificat. Grupul este extrem de divers
format, din 45 de ordine, peste 435 de familii și circa 30.000 de specii
Diversitatea grupului este încă și mai mare, din moment ce în fiecare lună se descriu specii noi pentru
știință, descoperite atât în mediul marin, cât și în cel dulcicol, atât în ape de suprafață cât și subterane.
Peștii osoși au endoschelet osos format din oase endocondrale pe lângă oasele dermice și pericondrale.
Alte câteva caracteristici îi deosebesc de ceilalți pești
19
 ➢ au un model unic al oaselor dermice care înconjoară fălcile și creierul (dermatocraniul)
➢ fălcile dermice inițiale sunt acoperite cu oasele marginale ale gurii care poartă dinți: maxilarul
și premaxilar la falca superioară și dentarul la falca inferioară.
➢ oasele dermice se extind în acoperișul gurii unde acoperă palatul, mulți dintre acești pești, dar și
unele tetrapode având și dinți palatini.
➢ oasele dermice formează, de asemenea, operculul, care acoperă branhiile
➢ o serie de oase dermice, razele (radiile) branchiostege formează podeaua camerei branhiale și
ajută la expansiunea rapidă a gurii favorizand hrănirea prin aspirație
➢ o structură care conține gaze (plămân – vezică înotătoare), derivată din tubul intestinal al
embrionului și este utilizată pentru flotabilitate, pentru respirație, sau pentru ambele funcții.
Eaceasă structură este o condiție ancestrală deși s-a pierdut în timp evolutiv la unii pești osoși

Grupul Osteichthyes include două grupuri majore: Actinopterygii și Sarcopterygii. În sensul clasic
Actinopterygii includ cel mai mare număr de specii dintre toate vertebratele terestre. Pe de altă parte în
sens filogenetic, evolutiv, toate vertebratele terestre (tetrapode) sunt sarcopterygii, deci din aceasta
perspectivă grupul acesta este mai numeros.

EVOLUȚIA PEȘTILOR OSOȘI

Descoperirea recentă a lui Entelognathus primordialis sugerează că peștii osoși (și, eventual, peștii
cartilaginoși, via acantodii) au evoluat din placodermii timpurii cândva în Silurian, în urmă cu ceva
mai mult de 419 milioane de ani.
Ceva mai tarziu in Silurian, eventual la începutul Devonianului, linia evolutivă Actinopterygii s-a
separat de linia Guiyu, Psarolepis, Achoania care a dat naștere grupului Sarcopterygii.
În Devonianul timpuriu-sau mediu (414–397 mil. ani), sarcopterygienii s-au împărțit în două linii
evolutive: celacantii și rhipidisti.
Celacantii (Actinistia) nu au părăsit niciodată oceanele în care s-au format, iar perioada lor de înflorire
a fost cuprinsă între Devonianul târziu și sfârșitul Carboniferului (385 - 299 mil. ani).
Rhipidisti, s-au format ca grup probabil în ape salmastre din apropierea gurilor de vărsare ale râurilor și
au intrat apoi în habitate de apă dulce. La rândul lor, ei s-au împărțit în două grupuri majore: dipnoi și
tetrapodomorfe.
Dipnoii au radiat adaptiv târziu, abia în perioada triasică, dar au evoluat proto-plămâni și proto-
membre, adaptându-se temporar la viața în afara mediului acvatic, încă din Devonianul mijlociu acum
circa 385 mil. ani.
Cealaltă linie evolutivă a rhipidistilor a dat naștere tetrapodomorfelor, numite și coanate, într-un
interval de timp relativ scurt cuprins între 385-360 mil. ani în urmă, în Devonianuj Mijlociu.
În Devonian, Actinopterygii nu au avut o evoluție la fel de spectaculoasă. Abia spre sfârșitul
Carboniferului, linia Neopterygii s-a desprins de linia Acipenseriformelor. Teleosteii au apărut în
Permian și au devenit grupul dominant de pești în toate ecosieteme acvative începând cu Triasicul.

DIFERENȚE ÎNTRE ACTINOPTERIGIENII ȘI SARCOPTERIGIENII

După cum sugerează și numele lor, actinopterigienii și sarcopterigienii diferă prin stuctura înotătoarelor
pereche. Starea inițială a acestora la peștii osoși este asemănătoare cu cea a peștilor cartilaginoși
denotând originea comună din placodermi.
La actinopterigieni, un rând de bazale divergente, care se articulează cu centura (scapulocoracoid
pentru centura scapulară și ischiopubic pentru centura pelviană), apoi un rând de radiale, care se

20
articulează cu bazalele și în final radiile (razele înotătoarei) care se ramifică din radiale și susțin
membrana înotătoarei. Bazalele și radialele sunt oase endocondrale, iar razele (lepidotrichia) au o
origine dermică.
La actinopterigieni, tendința evolutivă a fost aceea de reducere a elementelor scheletului înotătoarelor.
Astfel, la teleostei bazalele s-au pierdut, radialele se atașează direct la centuri iar partea exterioară
vizibilă a înotătoarei are scheletul format doar de radii (lepidotrichi). La acești pești înotătoare le sunt
unite cu sheletul axial prin trei piese osoase, ele au adii mobile, adică pot fi mișcate individua, iar
membrana înotătoarei este dinamică.
La sarcopterigieni, înotătoarele pereche sunt monobazale. Un singur bazal se articulează cu centurile.
Axa osoasă se întinde de la acest bazal în înotătoare. Elementele osoase numite mezomeri formează o
linie dreaptă, cu radiale dispuse fie doar spre o parte (arhipterigiu uniserial), care este condiția
ancestrală, fie în situația derivată, fiind dispuse divergent de o parte și de alta a mezomerilor
(arhipterigiu biserial ), iar mușchii înotătoarei formează un lob cărnos de unde și numele grupului. La
sarcopterygienii tetrapodomorfi, scheletul a fost asimetric (formă ancestrală ca în figura d); radialele se
ramifică doar de la marginea anterioară (preaxială) a scheletului, astfel încât mezomerii și radialele
formează un model „un os, două oase”, prefigurând modelul membrelor tetrapode.
S-a considerat inițial că aranjamentul simetric al radialelor (arhipterigiul biserial) prezent la dipnoii
actuali și la celacanți este forma ancestrală și că modelul alternativ (arhipterigiul uniserial) al
tetrapodomorfelor e derivat din cel biserial. Fosilele celor mai vechi celacanți primitivi, prezintă însă
un model asimetric, sugerând că cel mai probabil asimetria dispunerii radialelor a fost starea
sarcopterigiană ancestrală.
Actinopterigienii și sarcopterigienii diferă și prin mecanismele lor de hrănire și prin anatomia craniului.
Deși actinopterigienii primitivi, precum polipteridele, păstrează un acoperiș cranian dermic complet și
nu au nici un fel de mobilitate a maxilarului superior, actinopterigieni evoluați și-au redus acoperișul
dermic al craniului și a dezvoltat mobilitate la nivelul maxilarului și premaxilarului. Se hrănesc
aspirând apa, ceea ce duce la crearea unui gol de presiune în interiorul cavității bucale favorizat de
mobilitatea maxilarelor și premaxilarelor.
Sarcopterigienii au păstrat acoperișul dermic al craniului, iar dacă au o oarecare mobilitate la nivelul
maxilarului, aceasta derivă din mișcarea în interiorul craniului, dintre partea anterioară și posterioară
ale condrocraniului (craniul chinetic precum la celacanții actuali).Acești pești au înotătoare unite cu
sheletul axial printr-o singură piesă osoasă iar radiile sunt fixe.

PARTICULARITĂȚI ALE PEȘTILOR OSOȘI

Tegumentul. Epiderma este constituită în întregime din celule vii. Glande multicelulare, care produc
mucus și diverse secreții sunt prezente la majoritatea speciilor și sunt în special abundente la peștii
cărora le lipsesc solzii. Aceste glande pot fi limitate la epidermă sau pot crește și în dermă.
Derma la majoritatea peștilor se caracterizează prin prezența solzilor compuși din material osos și
fibros.
Plăcile osoase dermice care acopereau corpul Placodermilor au fost reduse la plăci osoase mai mici sau
solzi la peștii moderni. Solzii sunt de mai multe tipuri:
solzii cosmoizi sunt solzi mici, groși, formați dintr-un material, numit cosmină, acoperit de un strat
subțire de smalt. În fauna actuală doar celacanții (Latimeria) mai auacest tip de solzi.
solzi ganoizi sunt de formă romboidală și compuși din os. Pe suprafața osului este o substanță
strălucitoare, numită ganoină. În fauna actuală acest tip de solzi sunt prezenți la bichir, sturioni,
poliodontidae și Lepidosteus

21
solzii elasmoizi, cicloizi și ctenoizi sunt identici structural și diferă doar ca formă. Sunt formați dintr-un
strat exterior osos și un strat interior subțire de țesut conjunctiv. Stratul osos (izopedina) este
caracterizat prin prezența inelelor concentrice de creștere. Solzii ctenoizi au marginea posterioară
serată, iar cei cicloizi sunt aproximativ rotunzi. Ambii sunt foarte subțiri și flexibili dar și rezistenți și
sunt caracteristici peștilor teleostei. Permit o flexibilitate sporită a corpului acestor pești.
Colorația este produsă de celulele purtătoare de pigmenti, cunoscute sub numele de cromatofori,
localizate în derm. Principalii pigmenți ai cromatoforilor sunt: melanina, carotenoizii și purinele
Melanoforii: absorb lumina și dau culorile maro, gri sau negru.
Lipoforii (xantoforii și eritroforii): filtrează lumina și dau culorile galben, portocaliu și roșu
Iridoforii sau guanoforii (guanina) - reflectă și împrăștie lumina și dau culorile alb, argintiu,albastru
Schimbarea culorii este controlată nervos și endocrin. Implică activități reflexe provocate de stimularea
vizuală a ochilor și/sau a organului pineal, prin intermediul hormonilor precum adrenalina și
acetilcolina Schimbarea culorii poate declanșată de schimbarea formei cromatoforilor sau de
redistribuirea pigmentului în cromatofori.
Glande epidermice multicelulare de la unii pești sunt modificate pentru a funcționa ca organe care emit
lumina cunoscute sub numele de fotofori
➢ la unii pești luminoși, lumina este produsă chimic prin interacțiunea unei enzime (luciferază) cu
un fenol (luciferină)
➢ bacteriile bioluminiscente în organe specializate
Deoarece aceste bacterii strălucesc continuu, peștii au evoluat metode de acoperire și descoperire a
organelor luminiscente, pentru a produce semnale luminoase cu rol în comunicarea intraspecifică dar și
camuflare și atragerea hranei. Organul bioluminescent al peștelui lanternă este fixat cu un mușchi.
Acest mușchi este folosit de pește pentru a roti organul în jos într-o pungă.
Înotătoarele. Peștii osoși au apendice pereche, respectiv pectoralele și ventralele precum și apendice
nepereche, respectiv anala, codala și dorsala. Pectoralele pot avea poziție pectorală (primară), sau pot fi
localizate pe flancurile corpului și sunt fixate direct la neurocraniu (la exoccipitale) prin centura
scapulară. Înotătoarele ventrale nu sunt fixate la scheletul axial, prin centura pelviană fiind fixate în
pătura musculară. Poziția lor primară este ventrală, iar la peștii teleostei mai evoluați acestea se pot
deplasa spre înainte ajungând în poziție preabdominală, pectorală, sau jugală. La unele specii de pești
ventralele se se unesc și formează o ventuză care permite fixarea pe substra.
Pectoralele asigură flotabilitate peștelui. Ventralele, anala și dorsala asigură stabilitate evitând balansul
în timpul înotului. Codala generează mișcarea
Codala poate fi homocercă (cu doi lobi, simetrici morfologic dar asimetrici anatomic) sau dificeră
(perfect simetrică)
Codala homocercă, derivată din cea heterocercă, ajutată de un organ hidrostatic prezent în mod primar
la peștii osoși (vezica înotătoare), care ajustează flotabilitatea, permite unui pește osos să înoate în plan
orizontal, fără a utiliza înotătoarele pereche (pectoralele mai ales dar și ventralele) cum fac peștii
cartilaginoși care au codală heterocercă
În înotul rapid pe distanță lungă și în sprint, coada homocercă produce o forță simetrică, dar în timpul
vitezei de croazieră mușchii intrinseci din coadă, care acționează îndependent produc forțe asimetrice
care cresc manevrabilitatea de asemena fără a fi necesară utilizarea pectoralelor. Eliberate de funția de
control a ridicării sau coborârii în masa apei, pectoralele dar și ventralele peștilor ososi au devenit mai
flexibile, mai mobile și diverse ca formă, dimensiune, specializându-se adesea pentru alte activități
precum colectarea de alimente, dans nupțial, producerea de sunete, mersul pe fundul apei, chiar și
zborul etc.
Tub digestiv. Dipnoii și paleosteii au intestin cu valvulă spirală care asigură creșterea suprafeței de
absorbție. Formele evoluate de pești osoși nu mai ai valvulă spirală iar intestitul devine relativ mai
lung. Prădătorii au un intestin mai lung decât speciile vegetariene

22
Sistemul Cardiovascular și respirator. Inima bicamerală a peștilor osoși primitivi păstrează conul
arterial. La peștii osoși teleostei rolul conului arterial este luat de bulbul arterial.
Aorta ventrală transportă sângele spre branhii, unde în mod primar șase perechi de arcuri aortice
conectează aorta ventrală cu aorta dorsală. Aorta dorsală duce sânge pe deasupra tractului digestiv spre
pedunculul caudal, unde se continuă cu artera caudală. Sângele care intră într-un arc aortic din aorta
ventrală trebuie să treacă prin capilare branhiale înainte de a continua spre aorta dorsală. La peștii osoși
prima și a doua pereche de arcuri aortice dispar în timpul dezvoltării embrionare, iar cele care rămân
devin artere branhiale.
La pești deci, sângele trebuie să traverseze două rețele capilare înseriate (branhii și țesuturi) înainte de a
reveni la inimă. O picătură de sânge trece prin inima unui pește o singură dată în timpul fiecărui circuit
al corpului care include ambele rețele capilare. Din inimă, sângele este transportat la branhii pentru
oxigenare și apoi este distribuit tuturor părților corpului, după care revine la inimă. Cu puțin excepții
(peștii pulmonați) la pești sângele care curge prin inimă este sânge venos.
În contrast, o picătură de sânge la tetrapode (amfibieni, reptile, păsări și mamifere) trece prin inimă de
două ori în timpul unui circuitul complet al corpului, care include rețeaua capilară pulmonară, unde se
oxigenează și reteua capilară tisulară unde cedează oxigenul. Ca urmare a acestei diferențe în tiparul
de circulație, presiunea sângelui care alimentează țesuturile este mai scăzută la pești decât la tetrapode.
Sângele peștilor conține globule roșii nucleate – eritrocite.
La dipnoi, două dintre arcurile branhiale anterioare nu mai deservesc branhiile, iar acestea livrează
sângele direct în aorta dorsală prin care este dus către țesuturi. Dipnoii au un atriu parțial divizat printr-
un sept interatrial, care primește pe de o parte sânge din plămâni (partea stângă a atriului precum și din
țesuturi (partea dreaptă a atriului). Această caracteristică a atriului, împreună cu o serie de valve
arteriale din aorta ventrală (ca un melc), care dirijează sângele viciat fie spre branhii fie spre plâmăn,
permite animalului să respire fie cu branhiile, fie cu plămânul. În primul caz, al respiratiei branhiale
fluxul de sânge către plămâni este blocat și sângele dezoxigenat curge către branhii, unde este oxigenat
și livrat țesuturilor. În al doilea caz al respirației pulmonare, fluxul de sânge către branhii este blocat și
sângele dezoxigenat curge din ventricul în artera pulmonară și apoi în plămâni unde este oxigenat
înainte de revenirea sa la inimă prin vena pulmonară și livrarea ulterioară a acestuia către țesuturi.
La peștii Antarctici din grupul Channichthyidae – peștii de gheață, Glicopeptidele (glicoproteinele)
inhibă formarea cristalelor de gheață printr-un proces cunoscut sub denumirea de inhibare a adsorbției.
Glicopeptidele antigel sunt sintetizate în ficat și se găsesc în toate lichidele corporale. Sângele acestor
pești este incolor, deoarece nu are globule roșii și implicit nici hemoglobină. Mușchii lor conțin
cantități infime de mioglobină. Oxigenul este dizolvat în plasmă și transportat în întregul corp fără
intermediul hemoglobinei
Plămânii pereche ventrali, sunt un caracter ancestral la Osteichthyes. Vezica înotătoare (prezentă la
majoritatea actiniopterigienilor) a fost considerată uneori ca o modificare evolutivă a plămânilor, după
cum și plămânii au fost considerați ca fiind modificări evolutive ale vezicii înotătoare.
Arterele pulmonare, ramuri pereche ale celei de-a patra artere branhiale eferente, livrează sânge la
plămânii peștilor osoși, cu plămâni funcționali (dipnoi, tetrapode și polipteriforme). Faptul că arterele
pulmonare vascularizează de asemenea și vezica înotătoare la Amia calva (Amiidae) a fost folosit
recent ca argument pentru a susține omologia vezicii gazoase cu plămânii și descendența ei din plâmîni.
Studii recente arată la la Acipenser și Polyodon există ramuri posterioare împerecheate ale celei de-a
patra artere branhiale eferente. Este vorba despre artera celiacomezenterică la Acipenser și a aorta
dorsală la Polyodon care sunt astfel similare ca origine embriologică cu arterele pulmonare.
Ipoteza actuală este că aceste artere sunt arterele pulmonare vestigiale care au fost cooptate pentru
funcții noi datorită repoziționării dorsale a vezicii înotătoare (plămânul inițial era ventral) și/sau
pierderii respirației atmosferice la acești taxoni. Reconstrucțiile stării ancestrale susțin arterele

23
pulmonare ca un caracter bazal la Osteichthyes și susțin omologia plămânilor și a vezicii gazoase
datorită unei vascularizații comune.
Derivând din plamânul primordial al peștilor osoși, vezica înotătoare avea inițial o poziție ventrală.
La majoritatea peștilor Actinopterygii, aceasta a devenit un organ nepereche, poziționat dorsal și cu
deschidere dorsală în intestin. Plămânii se deschid ventral în tubul digestiv la dipnoi, la polipteriforme
(bichir) și tetrapode și apoi prin forme intermediare, la care se deschid în lateralul intestinului s-a ajuns
la vezica cu deschidere dorsală, precum la majoritatea peștilor actinopterigieni.
Deoarece densitatea țesuturilor majorității animalelor, inclusiv a peștilor este mai mare decât cea a apei,
speciile acvatice tind să scufunde.
Acest lucru poate fi prevenit fie prin mișcări active de înot, fie pasiv prin prezența vezicii înotătoare
umplute cu gaz.
Prin urmare, funcția principală a vezicii înotătoare este aceea de organ hidrostatic, care asigură
flotabilitate. Flotabilitatea poate fi precis controlată pentru că volumul și presiunea gazului din vezică
pot fi reglate cu ușurință, modificând astfel greutatea specifică a peștilor și creșterea sau scăderea
flotabilității lor.
Prin procese de difuzie și/sau transport activ, gazul intră în vezica înotătoare. Gazele utilizate sunt
oxigenul, dioxidul de carbon și azotul.
Vezica înotătoare este situată în cavitatea abdominală chiar sub coloana vertebrală și adesea,vezica
este partiționată în 2 camere.
La unii pești osoși, un duct pneumatic conectează vezica înotătoare la esofag, la faringe sau chiar la
stomac. Pești aceștia se numesc fizostomi și includ peștii osoși actinopterigieni mai primitivi precum
clupeiformele, salmoniformele esociformele, anghilele și cipriniformele.
Acesti pești înghit aer la suprafața apei și-l împing prin ductul pneumatic în vezică folosindu-se de forța
furnizată de cavitatea bucală. Daca este prea mult, gazul este îndepărtat din vezică pe traseu invers, prin
conducta pneumatică și apoi prin gură sub formă de bule.
Pești osoși evoluați au pierdut ductul pneumatic iar vezica nu mai comunică deci cu tubul digestiv.
Aceștia se numesc fizocliști (peste două treimi din peștii teleostei). Acești pești au structuri speciale
asociate sistemului circulator pentru umflarea sau dezumflarea vezicii.
Fizocliștii reglează volumul aerului în vezică prin secretarea gazului din sânge. Ei au o glandă gazoasă
sau glanda roșie, aflată pe peretele ventral anterior al vezicii. Această glandă este irigată de foarte multe
capilare care formează o rete mirabile „rețea miraculoasă”. Glanda roșie transformă gazul dizolvat (în
special oxigenul) din sânge, în gaz în vezica înotătoare. Ajutată de rețeaua miraculoasă, glanda roșie
este extrem de eficientă în extragerea oxigenului din sânge și eliberarea acestuia în stare gazoasă în
vezica, chiar și atunci când presiunea oxigenului din vezică este mai mare decât presiunea sa în sânge.
Glanda gazoasă secretă oxigenul gazos prin eliberarea de acid lactic și dioxid de carbon, care acidifică
sângele rețelei miraculoase. Acidifierea face ca hemoglobina să elibereze oxigenul în soluție (efectul
Bohr - afinitatea hemoglobinei de legare a oxigenului este invers proporțională cu concentrația de
dioxid de carbon legată și este scăzută de aciditate). Oricât de puțin oxigen ar fi în sânge, acesta se
acumulează la nivelul retelei miraculoase și când presiunea lui devine mai mare decat presiunea din
vezica, oxigenul gazos intră în vezică, crescandu-i volumul. Cu cât capilarele rețelei sunt mai lungi cu
atât capacitatea glandei rosii de a scoate oxigenul gazos din sânge este mai mare. La peștii de mare
adâncime, unde oxigenul este puțin, capilarele rețelei miraculoase sunt mai lungi decât la peștii de
suprafață.
Pentru a evacua oxigenul din vezică, peștii fizocliști folosesc o valvă musculară, numită “glanda”
ovală, situată în regiunea dorsal-posterioară a vezicii, de asemenea înconjurată de o rețea capilară.
Presiunea internă ridicată a oxigenului în vezică face ca acesta să treacă prin difuzie în sângele capilar
când sfincterul (valva) glandei ovale este deschis.

24
Unii pești fizostomi emit sunete care sunt rezultatul contracțiilor repetate ale mușchilor atașați la vezica
înotătoare.
Mijloace accesorii de respirație. La Periophthalmus sp – se face prin epiletiul buco-faringian. La
Misgurnus fossilis prin intestin. La Anguilla anguilla prin tegument
Peștii cu labirint au două cavități spațioase, suprabranhiale, ca excrescențe dorsale ale celor două
camere branhiale. Fiecare cavitate conține un organ labirintic special, format din plăci osoase
concentrate și pliate, dezvoltate din primul os epibranhial și acoperite cu epiteliu mucos, subțire și
foarte vascularizat.
Fiecare camera labirintică comunică liber nu numai cu cavitatea operculară, ci și cu cavitatea
bucofaringiană. Aerul este aspirat prin gură de unde ajunge la labirintul din camerele suprabraniale și
este expulzat prin deschiderea operculară. Peștii cu labirint sunt atât de dependenți de oxigenul
atmosferic încât mor asfiziați dacă nu li se permite accesul la suprafață pentru a înghiți aer.
Excreția. Peștii de apă dulce trăiesc în apă cu o concentrație de sare mai mică (hipotonă) decât cea a
propriilor fluide. Au corpusculi renali mari și folosesc apa pentru a excreta reziduurile azotate.
Peștii marini, pe de altă parte, trăiesc în apă în care concentrația de sare este mai mare (hipertonă) decât
în propriile fluide. Pentru a nu pierde apa și pentru a menține concentrații osmotice de aproximativ o
pătrime până la o treime din nivelul apei marine, ei au corpusculi renali de dimensiuni mici și excretă
excesul de sare prin branhii
Organe de simț. Peștii osoși posedă un sistem de neuromaste numit linie laterală care răspunde în
primul rând stimulării produsă de mișcarea apei și a undelor sonore și permit peștilor să identifice
indivizii conspecifici, să evite potențialii prădători, să se orienteze, să localizeze hrana.
Linia laterală este situată pe flancurile corpului în linie dreaptă sau de altă formă și pe cap. Solzii sub
care sunt situate neuromastele sunt perforați, permițînd apei să circule.
Reproducerea. Cu foarte puține excepții, la peștii osoși fecundația este externă. Dimorfismul sexual
este prezent la multe specii de pești osoși, adesea femelele fiind mai mari decât masculii.
Culmea dimorfismului sexual apare la peștii undițar abisali (Lophiiformes). Masculii se atașează de
femele cu fălcile, iar în cazurile extreme țesuturile și sistemele circulatorii ale celor doi parteneri se
contopesc. După aceea, masculul servește ca un organ producător de spermă al femelei, deoarece
transformarea îl face complet dependent de ea
După ecloziune, masculii tineri, semnificativ mai mici decât femelele își vor căuta o parteneră. Cand
întalnesc o femelă o mușcă de partea dorsală iar enzimele secretate în cavitatea lui bucala topesc
propria-i gură dar și tegumentul partenerei cu care fuzionează. Astfel atașat, masculul devine un parazit
asemănător unei tumori, bazându-se pe femelă pentru hrană, livrată direct prin vasele de sânge
fuzionate și ele. Singura provocare a masculului în viată va fi sa fecundeze ovulele în conditii în care
există concurență, la unele specii fiind observate femele cu până la opt masculi atașați.
Unii pești osoși sunt hermafrodiți. Hermafroditism poate fi sincron ca de exemplu la Serranellus
subligarius - posedă atât organe sexuale masculine, cât și feminine în același timp. Fecundația este însă
încrucișată.
Hermafroditism poate fi și secvențial. Cea mai frecventă formă de hermafroditism secvențial se
numește protoginie apare atunci când, la nevoie femelele se transformă în masculi. Schimbarea este
ireversibilă. La Pseudanthias squamipinnis, toți indivizii se nasc ca femele și abia mai târziu unii dintre
ei se transformă în mascul. Dacă dintr-o anume populație, masculul dispare, în câteva zile, cea mai
mare dintre femele iși va schimba sexul pentru a îl înlocui.
O formă mai puțin obișnuită este protandria, caz în care masculi ai unor specii pot deveni femele
Anghila panglică este un pește destul de ciudat. În trecut se credea ca există trei asemenea specii. De
fapt este o singură specie care suferă modificări de culoare destul în timpul ciclului de viață.
Juvenilii sunt negri cu o dorsală galbenă și sunt cele mai numeroase angile panglică.

25
Odată ce ating o dimensiune de aproximativ 60 cm, indivizii negrii devin albastru strălucitor, iar zona
nazală și inelul din jurul ochiului devin galben strălucitoare, care contrastează puternic cu albastrul. În
acest stadiu acești indivizi sunt funcționali ca masculi.
Ei cresc în continuare și când ajung la circa 90 cm, își schimbă culoarea din nou, iar întregul corp
devine galben, uneori cu o nuanță verde albăstrui pe partea inferioară a corpului. Gonadele masculine
dispar acum iar gonadele feminine se dezvoltă, iar în stadiu de individ galben ei funcționează ca femele
și vor depune ouă.
Oviparitatea este cea mai comună strategie de dezvoltare embrionară. Ovoviviparitatea este mai puțin
comună (la Poecillidae). Viviparitate – este foarte rară la peștii osoși

CICHLIFORMES

Sunt în mare parte pești tropicali de apă dulce, cu distribuție pe fragmente ale supercontinentului
Gondwana. Există aproximativ 105 genuri de ciclide și circa 2500 de specii. Prezintă o foarte mare
diversitate morfologică; unele specii se hrănesc răzuind alge de pe stânci iar altele precum Cichla sunt
prădători vorace vorace.
O foarte mare diversitate a morfologiilor dentare atât pe fălcile orale cât și la nivelul faringelui permit
ciclidelor să utilizeze toate sursele posibile de hrană. Ciclidele pot fi colorate pal sau pot avea nuanțe
strălucitoare cu modele de culoare rivalizate de peștii de recif. În ciuda variabilității lor, ciclidele
împărtășesc câteva caractere comune: mușchiu transvers dorsal împărțit în patru părți la toate
speciile;fuziunea oaselor faringiene inferioare ale arcului 5, într-o singură structură purtătoare de dinți
Din 1945, ciclidele au devenit din ce în ce mai populare ca pești de acvariu. Printre cele mai comune
dintre aceste specii sunt Pterophyllum scalare și discușii (Symphysodon) din bazinul Amazonului
Valea Marelui Rift African găzduiește în lacurile sale o diversitate extraordinară de ciclide. Valea
Riftului, se întinde pe o distanță de 6000 km, din Mozambic până la Valea Beqaa și a început să se
formeze în Oligocen, acum aproximativ 25-30 de milioane de ani, când placile tectonice somaleză și
nubiană au început să se îndepărteze una de cealaltă precum și de placa arabă. Are două ramuri: ramura
de est a riftului (riftul Gregory) trece prin Etiopia și Kenya, iar ramura de vest (riftul Albert) formează
un arc uriaș din Uganda până în Malawi. În riftul estic s-au format câteva dintre cele mai cunoscute
lacuri alcaline, precum: Turkana, cel mai mare lac alcalin din lume, Bogoria și Baringo.
Riftul vestic, cuprinde lacurile cele mai adânci și mai vechi din Africa.
Între ele, lacul Tanganyika, este cel mai vechi, cel mai mare și mai adânc dintre lacurile africane și al
doilea cel mai vechi, cel mai mare, mai adânc lac cu apă dulce după Lacul Baikal. Sub o adâncime de
aproximativ 200 de metri, apa sa este anoxică și lipsită de viață în afară de bacteriile chemosintetizante.
Face parte din bazinul râului Congo, pe care-l alimentează prin râul Lukuga. Trei dintre lacurile
riftului Albert, sunt extrem de particulare din punct de vedere al populațiilor de ciclide: Malawi ,
Victoria (Nyanza) și Tanganyika.
Diferite procese geologice și scale de timp au modelat aceste trei lacuri și comunitățile lor de Ciclide.
Două dintre lacuri, Malawi și Tanganyika, s-au format într-o ruptură creată de mișcări tectonice, care
încă continuă și care despart încet continentul african. Lacul Malawi are aproximativ 700.000 de ani
vechime și conține circa 1000 specii de ciclide; Lacul Tanganyika are o vechime de 9-12 milioane de
ani și conține aproximativ 300 de specii de ciclide. Lacul Victoria, format prin procese orogeneză, care
au ridicat munți și au blocat fluxul râurilor care drenează Kenya spre est, are o vârstă de circa 12.400
de ani și găzduiește circa 500 de specii de ciclide.
Biologii evoluționiști au fost intrigați de marea diversitate a ciclidelor care au evoluat împreună în
aceste lacuri. În mod clar, capacitatea ciclidelor de a folosi resursele existente oferă îndicii asupra
situației, dar și lacurile în sine joacă, de asemenea, un rol. Lacul Victoria este tânăr, relativ puțin adânc

26
și tulbure, cu puține microhabitate stâncoase de-a lungul țărmului său. Celelalte două lacuri sunt mai
vechi cu maluri abrupte, care formează multe microhabitate cu apă limpede și adâncă.
În Tanganyika, există trei comunități distincte de ciclide: comunitatea pelagică, care conține șase
specii; comunitatea bentică, cu 80 de specii de pești; comunitatea litorală, cea mai diversă cu peste 200
de specii. Aceleași comunități cu un raport similar al numărului de specii sunt prezente și în Malawi. În
consecință un model de speciație micro-alopatrică, ar putea explica diversitatea ciclidelor în aceste
două lacuri mai ales în condițiile în care ciclidele au capacitatea de a se adapta rapid la diverse regimuri
trofice. Dar în lacul Victoria, care este tânăr și cu o diversitate redusă de microhabitate probabil că
speciația a fost indusă de selecția sexuală, care a avut probabil un rol și în diversificarea speciilor din
celelalte două lacuri. Diferențele de vârstă dintre lacuri au avut se pare și ele un rol. De exemplu, cele
două lacuri mai tinere, Malawi și Victoria, conțin comunități relativ omogene de ciclide, toate speciile
incubând ponta în gură. În contrast, Lacul Tanganyika conține comunități foarte diverse de specii care
îngrijesc ponta depusă pe substrat, dar și specii care incubează ponta în gură. Probabil că în lacurile
tinere toate speciile provind dintr-un singur eveniment de colonizare pe când în Tanganyka, probabil că
au avut loc mai multe evenimente de colonizare. Ciclidele primitive trăiesc în perechi monogame
precum Hemichromis. La aceste specii ambii părinți îngrijesc ouăle depuse pe substrat. În evoluție
unele ciclide au devenit poligame și au adoptat strategia îngrijirii ouălor și puilor în gură. Pe măsură ce
puii cresc ei fac mici excursii de hrănire afară, dar se retrag rapid în gura adultului la primul semn de
pericol. Femelele unora dintre aceste specii colectează ouăle în gură cu atâta înverșunare și atât de
rapid încât masculii nu au timp să le fertilizeze. Ca o adaptare în acest sens, masculii acestor specii au
dezvoltat pe aripioara anală a pete vizibile colorate, asemănătoare cu ouăle propriu-zise. Femela
observă și aceste pete în momentul în care ia ouăle în gură și va încerca să ia și aceste ouă false,
moment în care masculii eliberează sperma iar ouăle sunt fertilizate în gura femelei. Intensificarea
activităților de pescuit, a dus rapid la scăderea populațiilor de pești în aceste lacuri. În consecință pentru
susținerea economiei piscicole, în anii 1950, a fost introdus în Victoria bibanul de Nil (Oreochromis
niloticus) alături de alte câteva specii care au devenit invazivi.

GYMNOTIFORMES

Sunt pești cu corpuri lungi, fără înotătoare caudală și care înoată folosind ondulații ale înotătoarei anale
alungite. Sunt în principal pești nocturni, capabili să producă câmpuri electrice pentru navigație,
comunicare și, în cazul țiparului electric (Electrophorus electricus), atac și apărare. Orificiul anal se
află puțin înapoia pectoralelor. Gura lor este bogată în vase de sânge care permit utilizarea ei pentru
respirație. Branhiile vestigiale sunt utilizate numai pentru a elimina dioxidul de carbon, nu și pentru
absorbția de oxigen.
Țiparul electric are un corp alungit, cilindric, care ajunge până la 2 m în lungime și 20 kg. Este cea mai
mare specie de Gymnotiformes.
Are trei perechi de organe abdominale care produc electricitate: organul principal, organul Hunter și
organul lui Sach. Aceste organe alcătuiesc patru cincimi din corpul său și-i oferă capacitatea de a
genera două tipuri de descărcări electrice: de joasă tensiune și de înaltă tensiune. Aceste organe sunt
formate din electrocite, aliniate astfel încât un curent de ioni să curgă prin ele și stivuite astfel încât
fiecare să adauge o diferență de potențial.
Organul principal și organul Hunter generează impulsuri de înaltă tensiune care paralizează prada și îi
descurajează pe prădători. Organul lui Sach este asociat cu electrolocarea. Aproximativ 5.000 până la
6.000 de electroplăci, formate din electrocite stivuite, pot produce un șoc de până la 600 V și până la 1
Amper de curent. Când vânează, tiparul electric emite impulsuri de înaltă tensiune de 1 ms. Fiecare
impuls este capabil să activeze neuronii motori ai peștilor pradă și prin urmare și mușchii acestora. Într-
un atac tipic asupra unor prăzi mici, descărcările electrice provoacă tetanos scurt, imobilizant,

27
permițând țiparului să înghită prada mică instantaneu. Când însă are de-a face cu o pradă mai mare
țiparul electric se îndoaie în jurul prăzii aducându-și coada în partea opusă a prăzii, care este astfel
plasată întrecei doi poli ai organelor lor electrice, moment în care emite impulsuri repetate de înaltă
tensiune. La scurt timp după aceea, prada este imobilizată țiparul poziționează prada într-o poziție
favorabilă înghițirii.
Nimeni nu știe exact cum și de ce țiparul electric nu se electrocutează pe sine, însă cea mai bună
ipoteză este că organele vitale precum creierul și inima sunt situate ca cât mai departe posibil de
organul electric (în apropierea capului), înconjurat de țesut gras care acționează ca un izolator. În
secțiune transversală prin coadă, țiparul electric este aproape în întregime un organ electric.
Se credea că există o singură specie, dar de curând au fost identificate de fapt trei linii evolutive
majore, care s-au separat în timpul Miocenului și Pliocenului. Două dintre acezte linii au fost descrise
ca specii noi. Una dintre noile specii, poate descărca tensiuni de până la 860 V, ceea ce o face să fie cel
mai puternic generator de bioelectricitate din lume.

ZONAREA ECOLOGICA A PEȘTILOR DIN RÂURILE ROMÂNIEI

Zona păstrăvului cuprinde pâraiele de munte şi cursul superior al râurilor montane. Această zonă se
caracterizează prin ape bogate în oxigen (6-10 mg/l Oxigen dizolvat), limpezi, cu temperaturi medii
anuale (8 grade C) scăzute, viteză mare de curgere, cu pante pronunţate, o albie puţin adâncă şi maluri
neregulate. Limita superioară a zonei păstrăvului este dată de limita superioară a pădurilor, iar cea
inferioară coboară în unele cazuri până la altitudinea de 180 m. Specia dominantă din această zonă este
păstrăvul indigen (Salmo trutta fario), alături de care se întâlneşte: zglăvocul (Cottus gobio), boişteanul
(Phoxinus phoxinus) şi molanul (Barbatula barbatula).
Zona lipanului este dispusă în aval de zona păstrăvului, unde apele au o albie mai largă, fără cascade,
cu substrat format din pietriş şi un debit mai mare. Temperatura medie anuală este de 12grade C, iar
conţinutul de oxigen dizolvat este 5-6 mg/l. Specia dominantă este lipanul (Thymallus thymallus), care
în multe râuri este suplinit de moioagă (Barbus meridionalis petényi). Pe lângă specia dominantă,
frecvent sunt întâlnite următoarele specii: boişteanul (Phoxinus phoxinus),
zglăvocul (Cottus gobio), molanul (Barbatula barbatula), lostriţa (Hucho hucho), porcuşorul de vad
(Gobio uranoscopus), porcuşorul de nisip (Gobio kessleri), cobitide, mihalţul (Lota lota), cleanul
(Leuciscus cephalus) şi scobarul (Chondrostoma nasus).
Zona scobarului este situată în regiunea colinară unde substratul este format din pietriş, nisip şi uneori
argilă. Viteza apei (30-75 cm/s) descreşte succesiv. Temperatura medie anuală a apei este de 14 grade
C, iar conţinutul în oxigen este moderat (4,5-5,5 mg/l Oxigen dizolvat). Specia dominantă este scobarul
(Chondrostoma nasus), pe lângă care se întâlneşte: mreana (Barbus barbus), morunaşul (Vimba vimba),
fusarul (Zingel streber), boarţa (Rhodeus sericeus amarus) şi rareori ştiuca sau bibanul (Perca
fluviatilis)
Zona mrenei cuprinde partea de şes a râurilor cu debite mari, care au substratul mâlos sau nisipos, cu
adâncime variabilă şi o vegetaţie macrofită palustră bogată. Transparenţa apei este redusă, iar
conţinutul în oxigen este moderat (4-5 mg/l Oxigen dizolvat). Specia dominantă este mreana (Barbus
barbus), pe lângă care se remarcă şi alte specii caracteristice zonei: avatul (Aspius aspius), obletele
(Alburnus alburnus), crapul (Cyprinus carpio), babuşca (Rutilus rutilus), plătica (Abramis brama),
ştiuca (Esox lucius), ghiborţul (Gymnocephalus baloni/ Gymnocephalus cernus), bibanul soare
(Lepomis gibbosus) etc
Zona crapului se află în sectorul terminal al râurilor mari de şes. Este caracterizată prin ape tulburi, lin
curgătoare, cu substrat nisipos, argilos sau mâlos, slab oxigenate (3-4 5 mg/l Oxigen dizolvat). Speciile
caracteristice zonei crapului sunt: crapul (Cyprinus carpio), carasul argintiu (Carassius gibelio), plătica

28
(Abramis brama), linul (Tinca tinca), bibanul Perca fluviatilis), şalăul (Sander lucioperca), ştiuca (Esox
lucius) etc.

ZONAREA ECOLOGICA MEDIULUI MARIN

Zona neritică este partea relativ superficială a oceanului deasupra platformei continentale, cu o
adâncime maximă de circa 200 de metri. Fundul oceanului este în zona fotică.
Zona oceanică este de obicei definită ca zona oceanului situată dincolo de platforma continentală, de
unde adâncimea apei scade sub 200 de metri
Oceanicul are patru subzone: epipelagic, mesopelagic, batipelagic, abisopelagic după care urmează
zona hadală.
Epipelagialul este stratul superior al mării care primește lumina soarelui, permițând fitoplanctonului să
efectueze fotosinteza.
Zona mezopelagică, cunoscută și sub numele de zona crepusculară, este partea zonei pelagice care se
află între epipelagicul fotic și zonele batipelagice afotice.
Zona batială este partea oceanului deschis care se extinde de la o adâncime de 1.000 până la 4.000 m
sub suprafața oceanului. Temperatura medie este de aproximativ 4 °C.
Zona abisală sau zona abisopelagică este situate la adâncimi cuprinse între 4.000 și 6.000 de metri,
această zonă este în întuneric perpetuu. Această zonă reprezintă peste 83% din ocean și acoperă 60%
din suprafața Terrei. Aici temperature este între 2 și 3°C.
Zona hadală, este cea mai adâncă regiune a oceanului situată în fosele oceanice de la 6.000 până la
11.000 metri. Suprafața cumulată ocupată de cele 46 de habitate hadale existente este mai mică de
0,25% din suprafața fundului mării. Sunt insule de biodiversitate cu specii puține dar cu grad mare de
endemicitate.

PESTI OSOȘI ENDEMICI IN ROMANIA

Romanichthys valsanicola – critic periclitat (doar în râul Vâlsan). Rutilus pigus – babușcă de Tur
(dispărută). Gasterosteus crenobiontus: a fost o specie endemică de pește, găsită în cursurile de apă
care se varsă în lacul Techirghiol, un lac hiperhalin. Era un pește bentopelagic de apă dulce, cu
lungimea de până la 6,5 centimetri. Este considerat dispărut datorită hibridizării cu Gasterosteus
aculeatus. Ultima observație cunoscută asupra speciei a fost în anii 1960. Scardinus racovitzai – Lacul
Pețea de la Bîăile 1 mai. Trăiește doar în captivitate. Knipowitschia cameliae sau guvidul mic din Delta
Dunării sau guvidul pitic din Delta Dunării este un pește mic din familia gobiide care trăiește pe
funduri mâloase în ape salmastre. Este răspândit numai în România, unde a fost semnalat numai într-o
singură lagună mică în apropiere de Portița, la sud de Delta Dunării, în complexul lagunar Razim-
Sinoie. Este cel mai mic pește semnalat în Delta Dunării, cu o lungime ce nu depășește 3,2 cm. A fost
descris pentru prima dată în 1994 de ihtiologii români Teodor T. Nalbant și Vasile Oțel, iar în anul
următor nu a mai fost regăsit, deoarece în zonă au fost masive pesticizări contra țânțarilor, așa că acest
guvid a dispărut.

DIPNOMORPHA - DIPNOI

Sunt pești dulcicoli cu plămâni, care păstrează caractere ancestrale ale osteichthyes, respectiv au
capacitatea de a respira aer atmospheric și au înotătoare lobate. Sunt mai îndeaproape înrudiți cu
tetrapodele decât cu ceilalți pești. În present există doar șase specii, care trăiesc în Africa, America de
Sud și Australia. Sunt așadar un grup Gondwanic. Înregistrările fosile arată că peștii dipnoi au fost

29
abundenți mai ales în Triasic. La acești pești scheletul este cartilaginos, iar notocordul prezent
permanent și neintrerupt. Cei doi plămâni la Lepidosiren și Protopterus sunt subdivizați în numeroși
saci de aer, maximizând suprafața disponibilă pentru schimbul de gaze. Există un singur plămân la
Neoceratodus. Au canale senzoriale pe cap, dentiție palatală și alevinii au branhii externe cu excepția
lui Neoceratodus
Neoceratodus forsteri. Barramunda trăiește în Australia, numai în sistemele râurilor Mary și Burnett
din sud-estul Queenslandului. Fosile aproape identice cu această specie au fost descoperite în nordul
New South Wales, ceea ce indică faptul că această specie din Queensland a rămas practic neschimbată
timp de peste 100 de milioane de ani, ceea ce îl face o adevărată fosilă vie și unul dintre cele mai vechi
genuri de vertebrate de pe planetă.
Lepidosiren paradoxa - este singura specie de pește pulmonat din America de Sud, care trăiește în
mlaștini și ape cu curs lent din Amazon, Paraguay și bazinele inferioare ale râului Paraná. Are
respirație pulmonară obligatorie. Când începe sezonul ploios, are loc reproducerea. Adulții constuiesc
cuiburi în care se depunde ponta. Larvele seamănă cu mormolocii de broască și au patru branhii
externe. În timpul dezvoltării embrionare masculilor le cres niște filamente foarte vascularizate pe
înotătoarele ventrale care au rolul de oxigena ouăle în dezvoltare. Larvele încep să respire pulmonar la
circa șapte săptămâni. Fosilele de Lepidosiren au fost găsite între din Cretacicului târziu
Protopterus sp – sunt dipnoii africani. Au pectorale și ventral filiforme, iar dorsala și codala sunt
fuzionate într-o singură structură. În habitatul lor din Africa, acești pești sunt expuși periodic la apă cu
conținut scăzut de oxigen sau la situații în care mediul acvatic seacă complet. Branhiile sunt reduse la
adulți astfel că toate cele patru specii ale genului depend de respirația oxigenului atmospheric prin
plămâni. Perioadele de secetă, în timpul cărora bazinele acvatice seacă complet sunt despășite prin
intrarea in somn estival.

COELACANTHIFORMES

Se cunosc ca fosile din intervalul 360 – 70 mil. ani, atât din Europa cât și din America de nord. La
acești pești, radiile codalei sunt goale în interior. Notocordul coelacantilor este dezvoltat într-un tub, cu
diametrul de peste 4 cm la adulți, care este rigidizat de fluid sub presiune. Neurocraniu din două părți
cu articulație intracraniană, care este operată de un mușchi bazicranial special. Această articulație
permite o ridicare a botului cu 15 până la 20 ° în raport cu porțiunea posterioară a craniului, permițând
astfel o aspirație puternică. Aticulația intracraniană și mușchiul bazicranial sunt asociate cu creșterea
forței mușcăturii, mai degrabă decât cu creșterea capacității de aspirație. Sunt prădători oportuniști.
Există două specii actuale în genul Latimeria, respectiv celacantul din Oceanul Indian de Vest
(Latimeria chalumnae), găsit în principal lângă Insulele Comore de pe coasta de est a Africii și
celacantul indonezian (Latimeria menadoensis), care trăiește în apele din jurul insulei Celebes.
Până în 1975, Latimeria chalumnae fusese considerată a fi o specie ovipară, deoarece o femelă lungă de
163 cm prinsă la Anjouan în 1972 a fost găsită conținând 19 ouă. O altă femelă, lungă de 160 cm,
prinsă la Anjouan în 1962, păstrată și expusă la Muzeul American de Istorie Naturală, a fost disecată în
1975. Conținea cinci embrioni bine dezvoltați. Așadar coelacanții sunt vivipari. Femelele devin mature
sexual la o vârstă mai mare de 20 de ani. Timpul de gestație al coelacantului este foarte lung de
aproximativ 13 luni.

30
TRANZIȚIA PEȘTI–TETRAPODE - TERESTRIALIZAREA
VERTEBRATELOR
Tranziția Pești – Tetrapode a avut loc între aproximativ 385 și 360 de milioane de ani în urmă, în
perioada cunoscută sub numele de Devonian -„Epoca peștilor”. Devonianul a fost o perioadă cu intensă
activitate tectonică, deoarece Euramerica și Gondwana se apropiau una de celălaltă.
Continentul Euramerica (sau Laurussia) s-a format la începutul Devonianului prin ciocnirea Laurentiei
(America de Nord) cu Baltica (Europa), care s-au rotit apoi în a lungul Tropicului Capricornului. Aici
climatul era uscat, semideșertic. S-au format atunci straturile sedimentare de gresie roșie – Ols Red
Sansdstone. Fierului oxidat (hematit), care este caracteristic condițiilor de secetă, argumentează acest
fapt. Aproape de ecuator mișcările tectonice convergente continuau, iar Euramerica și Gondwana
începeau să intre în coliziune. Este perioada de început a orogenezei Hercinice, care reprezintă o etapa
timpurie de asamblare a supercontinentului Pangea. Acest tectonism a dus la formarea spre sfârșitul
acestei orogeneze a munților din Galiția, o parte a Pirineilor, o parte din Marea Britanie, munții
Ardenni, Masivul Central, Vosgi Pădurea Neagră și Munții Harz. În România s-au ridicat Munții Măcin
iar în Asia actuală, orogeneza variscă a ridicat Uralii, Pamirul, munții Tian Shan și Altaii.
Nivelul mării era mai ridicat decât în prezent cu circa 80 m și o mare parte a maselor continentale se
aflau sub mări puțin adânci, unde trăiau organisme de recif tropical. La finele acestei orogeneze, în
Permian s-a format Pangeea. Acest supercontinent a început să se fragmenteze în Triasic. În Devonian,
colonizarea uscatului de către plante, ciuperci și nevertebrate s-a intensificat. Pădurilor de mușchi și
comunităților bacteriene și algale din Silurian, li s-au alăturat plante primitive cu rădăcină, care au
creat primele soluri stabile și capabile să susțină comunități bogate de artropode formate din acarieni,
scorpioni, trigonotarbiți și miriapode.
În Devonianul Mijlociu deja existau deja păduri de plante primitive cu habitus arbustiv, precum
licofitele, equisetalele, ferigile și progimnospermele. Primii arbori cunoscuți au apărut de asemenea în
Devonianul mijlociu – Cladoxilopsidele. Dintre acestea spre sfârșitul Devonianului, progimnospermele
precum Archaeopteris au edificat biocenoze complexe. Archaeopteris putea crește până la 30 de metri
înălțime, cu un diametru al trunchiului de peste 3 metri. Avea un trunchi asemănător coniferelor
moderne, care creștea în inele secvențiale. Proliferarea plantelor a crescut considerabil conținutul de
oxigen din atmosferă, lucru important pentru evoluția animalellor terestre.
Această „Înverzire” a uscatului continental a a dus la scăderea concentrației atmosferice de dioxid de
carbon, care a fost fixat de plante iar acest lucru a dus la răcirea climei spre sfârșitul Devonianului,
culminând cu o extincție în masă.
Terestrializarea poate fi definită ca o serie de procese adaptive, care fac ca un organism primar acvatic
să devină capabil să trăiască și să prospere pe uscat. Este considerat unul dintre cele mai importante
evenimente din istoria evoluției vieții pe Pământ. S-a manifestat în repetate rânduri, inițial la
organismele primitive (bacterii, protiste, ciuperci), apoi la plante și nevertebrate și în cele din urmă la
vertebrate.
Protagoniștii terestrializării vertebratelor au fost peștii Sarcopterygii, un grup de mare succes în timpul
Devonianului
Conform viziunii clasice, a ipotezei ”Drying Pond“ propusă de Romer, tetrapodele au evoluat din
Sarcopterygii, care au ieșit pe uscat din cauza secetelor îndelungate, care au indus secări ale bazinelor
acvatice continentale. Așadar locul de naștere al tetrapodelor ar fi după această ipoteză, reprezentat de
apele dulci.
Acest scenariu a început să fie puternic contrazis încă din anii 1960 și înlocuit de ideea că tranziția de
la pești la tetrapode a avut loc la limita dintre mare și uscat, în habitate intertidale sau lagune.
Tetrapodele primitive devoniene și sarcopterigienii elpistostegizi au fost găsite într-o gamă largă de
locații geografice, inclusiv pe continentul Old Red Sandstone (parte a Laurussiei devoniene care
31
cuprinde Marea Britanie, Irlanda, Scandinavia, Svalbard, Groenlanda și Nord-estul Americii de Nord),
în nordul Chinei și în Gondwana de Est, această distribuție fiind probabil consecința toleranței acestora
la apa marină. Descoperirea recentă a urmelor de tetrapode din Polonia sugerează, de asemenea, că cea
mai timpurie evoluție a tetrapodelor ar fi putut avea loc în medii tranzitive mare-uscat.
Problematica mediului în care au originat tetrapodele este încă subiect de dezbartere. Studii mai
recente, care au avut ca scop elucidarea acestei probleme, au analizat ponderea izotopilor de sulf și
oxigen din rămășițele fosilizate a 51 fosile tetrapode primitive, din devonianul târziu.
Apa de mare are concentrații mai mari de sulf-34 iar apa dulce conține mai mult sulf-32. Studiul
raportului acestor izotopi indicau apa de mare ca habitat în care a avut loc fosilizarea.
Studiul izotopilor de oxigen însă au arătat că aceste 51 tetrapode primitive erau expuse și apei dulci.
Astfel, aceste noi date sugerează că tetrapodele primitive erau eurihaline trăind atât în mare cât și în apă
dulce, sau mai ales în habitate salmastre precum estuarele și deltele fluviale.
Fosilele testate au fost datate ca având circa 365 de milioane de ani, ceea ce indică sfârșitul perioadei
devoniene, cu puțin timp înainte de extincția în masă care a afectat viața în mediul marin. Capacitatea
tetrapodelor primitive de a trăi atât în apă dulce, cât și în mediul marin, a fost esențială probabil pentru
depășirea de către aceste animale a crizei biotice reprezentată de extincția devoniană.
De ce au iesit acești pești pe uscat? Înregistrările fosile sugerează că exista o mare diversitate de pești
în Devonian (placodermi, acanthodii, sarcopterigieni) și prin urmare prădătorism și competiție acerbă
pentru hrană. Peștii care au ieșit pe uscat (sarcopterigieni) au evitat practic un mediu foarte competitiv,
noul mediu (cel terestru) recompensându-i cu protecție față de prădători și resurse trofice abundente.
Terestrializarea vertebratelor presupunea însă existența unor preadaptări, astfel încât să poată fi
rezolvate cele patru probleme principale ale vieții pe uscat.
Mediul acvatic, mai ales cel marin este mult mai puțin heterogen, are densitate mare și prin urmare
efectele gravitației asupra corpului sunt reduse.
În apă un metabolism bazat pe exces de apă nu este o problema, pe uscat însă situația este diferită. Din
cauza densității diferite a celor două medii, lumina și undele sonore se propagă diferit.
Astfel, pentru ca un vertebrat primar acvatic să poată trăi și prospera pe urcat acesta trebuie să:
• poată rezista efectelor gravitației
• să fie capabil să respire aer
• să minimizeze pierderile de apă (desicare)
• să-și perfecționeze analizatorii
Efectele gravitației în mediul terestru impun perfecționarea structurii scheletice. Coloana vertebrală
trebuie să fie capabilă să susțină organele interne ale animalului și să distribuie în mod eficient
greutatea în jos în membre, care la rândul lor transmit greutatea animalului la sol. Modificările
scheletice necesare pentru a realiza acest lucru au inclus o creștere a forței fiecărei vertebre, adăugarea
coastelor (care au distribuit în continuare greutatea și au oferit suport structural pentru organe) și
dezvoltarea vertebrelor interconectate (cu discuri intervertebrate). O altă modificare cheie a fost
separarea centurii scapulare de craniu (la pești, aceste structuri sunt conectate), și conectarea centurii
pelviene la scheletul axial (coloana vertebrală) ceea ce a permis vertebratelor terestre să absoarbă șocul
suportat în timpul mișcării. Dezvoltarea unui gât mobil prin separarea centurii scapulare de craniu a
facilitat supraviețuirea în mediul terestru permițând acestor creaturi să privească în jos și în sus și să
vadă resursele trofice din noul mediu.
Totodată, înotătoarele pereche (arhipterigiu) ale sarcopterigienilor au devenit membre puternice,
osoase, care puteau susține un corp pe uscat.
Modificările scheletice asociate perfecționării locomoției în mediul terestru sunt relativ bine înțelese și
datorită fosilelor disponibile.
Vertebratele terestre timpurii au apărut dintr-o linie de pești care posedau plămâni. Aceasta înseamnă
că abilitatea de a respira aer s-a dezvoltat înainte sau eventual în același timp în care tetrapodele
32
primitive făceau primele incursiuni pe uscat. Funcția branhiilor la aceste animale a fost, în timp
preluată complet de plămâni.
În mediul terestru, desicarea este o mare provocare. Pierderea de apă prin tegument poate fi însă
minimizată în mai multe moduri: prin dezvoltarea unui tegument etanș la apă, prin secretarea unor
substanțe ceroase impermeabile produse prin glandele tegumentare sau prin locuirea în habitate terestre
umede. Primele vertebrate terestre au folosit toate aceste soluții iar pentru protejarea desicării ouălor,
acestea erau depuse în mediul acvatic.
O altă mare provocare a adaptării la viața de pe uscat a fost ajustarea organelor senzoriale destinate
inițial vieții subacvatice. Modificări ale anatomiei ochiului și urechii au fost necesare pentru a
compensa diferențele de transmitere a luminii și a sunetului în cele două medii. Organe senzoriale
specifice mediului acvatic, precum sistemul liniei laterale s-au pierdut pur si simplu. În apă, acest
sistem permite animalelor să simtă vibrațiile, produse de conspecifici de parteneri sexuali sau de
prădători, dar în mediul terestru acest sistem nu poate funcționa.
Animalele primar acvatice au o formă diferită de ochi cu cristalin rotund și nedeformabil diferit de cel
al tetrapodelor actuale. Studii recente arată că invazia uscatului de către vertebrate a necesitat un simt al
văzului preadaptat mediului terestru. Analiza datelor privind lungimea craniului și dimensiunea
orbitelor fosilelor analizate au arătat că acestea s-au mărit constant în cursul terestrializării vertebratelor
și au dus la concluzia că globii oculari s-au mărit cu mult înainte de evoluția membrelor necesare
mersului în mediul terestru.
În general, dimensiunea ochilor s-a triplat în timpul preocesului de terestrializare. Cel mai probabil
aceste prototetrapode erau prădătoare, care încă aveau viață acvatică, dar vânau și în mediul terestru
printr-o strategie de vânătoare „de tip crocodil”, în cursul căreia vederea a devenit preadaptată mediului
terestru
Această tranziție de la apă la uscat a durat aproximativ 30 de milioane de ani.

PAȘI SPRE TERESTRIALIZAREA VERTEBRATELOR – ARGUMENTE FOSILE

Eusthenopteron foordi - aproximativ 2.000 de exemplare Eusthenopteron au fost colectate de la

Miguasha, Peninsula Gaspé, Quebec. Caractere de pește: Hiomandibularul (suportă palatul și
controlează mișcările aparatului branhial), are articulație intracraniană și solzi cosmoizi. Caractere de
tetrapod: are nări interne, (coane), plămâni și dinți labirintici, apendicele pereche conformate după tipul
tetrapod cu stilopod , zeugopod și autopod
Panderichthys: din Devonianul tarziu. A fost găsit în tările baltice (1970). Avea și el caractere mixte.
Caractere de pește: avea lepidotrichi în înotătoarele pereche (raze lungi și subțiri), avea corpul acoperit
cu solzi, pectorale sunt fixate la neurocraniu, oasele opercularele sunt prezente. Caractere de tetrapod:
nu mai avea înotătoare dorsală și anală, craniul era turtit dorso-ventral, humerusul era mare,
hiomandibularul era mai scurt decât la Eusthenopteron
Ichthyostega: din Devonianul târziu, găsită în Groenlanda în 1931. Caractere de pește: avea înotătoare
codală și dorsală, os preopercular și solzi pe corp. Caractere de Tetrapod: bolta craniană, membre
pereche, centură scapulară desprinsă de craniu, coaste și vertebre cu zigapofize.
Analizând registrul fosil, se pare că de fapt la primele tetrapode cum sunt Ichthyostega și
Acanthostega, în loc de cele cinci degete caracteristice tetrapodelor actuale, autopodul avea șapte sau
opt degete. O reinterpretare recentă a situației speciei Ichthyostega sugerează într-adevăr, că prezența
degetelor pre-axiale este un caracter tetrapod ancestral. Ichthyostega are șapte degete, care arată o
diferențiere morfologică clară în degete anterioare și posterioare. Cel mai probabil, Ichthyostega avea
un membru biserial (precum arhipterigiul biserial) în care cele trei degete anterioare corespund
degetelor pre-axiale iar cele patru posterioare corespund degetelor post-axiale.

33
Acanthostega gunnari: din Devonianul tarziu din Groenlanda – 1987. Caractere de pește: avea
înătătoare codală cu radii lungi iar arcurile branhiale sugerează că branhiile erau încă implicate activ în
respirația acvatică. Caractere de tetrapod : avea centuri robuste, cea pelviană fixată la scheletul axial,
centură scapulară desprinsă de neurocraniu, avea coaste scurte, avea 8 degete
Tiktaalik roseae: din Devonianul tarziu din Insula Ellesmere din nordul Canadei – 2004. Caractere de
pește: înotătoarele pereche păstrează încă radii, avea corpul acoperit cu solzi. Caractere de tetrapod:
centura scapulară nu mai este fixată la neurocraniu, opercularele sunt absente.
Ventastega curonica: din Devonianul tîrziu din Lituania -2008. Avea orbite mari poziționate dorsal
Tranziția la tetrapode complet terestre nu s-a încheiat în Devonian. A fost un proces gradual care a
continuat în Carboniferul timpuriu
Pederpes finneyae: din Carboniferul timpuriu din Scoția – 2009. Membrele posterioare au cinci degete.
Forma craniului este de tetrapod, picioarele sunt îndreptate în față = membru transvers. Pederpes era
complet adaptat vieții terestre. În prezent este cel mai timpuriu animal cunoscut care era complet
terestru.

TETRAPODA

Toate au chiridium pentadactil. Chiridium este format din stilopod (humerus, respectiv femur),
zeugopod (radius și cubitus, respectiv tibia și fibula) și autopos (carpiene, metacaropiene, falange,
respectiv tarsiene, metatarsiene, falange). În fauna actuală grupul este reprezentat de două ramuri
evolutive: Amphibia (Anamniota) și Amniota (Reptilia, Aves, Mammalia).

AMPHIBIA (ANAMNIOTA)

Toți amfibienii actuali aparțin subclasei Lissamphibia. Acest grup însă s-a format probabil la începutul
Permianululi. În Carbonifer, tetrapodomorfele ancestrale au dat naștere la două linii evolutive:
Lepospondyli, care au dispărut la sfârșitul Carboniferului, grup care probabil au avut un strămoș cumon
cu Amniotele și Temnospondyli, care s-au diversificat încă din Carbonifer, au rămas un grup divers în
Permian și au trecut cu succes limita “Marii Morți” ajungând să trăiască până în Triasic, grup din care
probabil derivă lisamfibienii.

LEPOSPONDYLI

Apar în înregistrări fosile din carbonifer. Au fost restricționați geografic la ceea ce este acum Europa și
America de Nord. Lepospondyli erau amfibieni mici, asemănători cu salamandrele. Manifestau tendință
spre apodizare. Corpurile vertebrale se formau prin depunerea directă a osului în jurul notocordului si
nu prin osificări endocondrale ale unor piese cartilaginoase.

TEMNOSPONDYLI

Erau amfibieni primitivi - care au înflorit la nivel mondial în timpul Carboniferului, Permianului și
Triassicului. Temnospondyli înseamnă „vertebre tăiate”, deoarece fiecare vertebră este împărțită în mai
multe părți

ORIGINEA AMFIBIENILOR ACTUALI

Ipoteza polifiletică, a amfibienilor actuali susține că caecilienii provin din Lepospondili în timp ce
anurele și salamandrele au evoluat din Temnospondili.
34
Ipoteza originii din Lepospondyli a amfibienilor moderni propune că lissamfibienii sunt monofiletici și
că au evoluat din strămoși lepospondili.
Ipoteza originii din Temnospondyli, propune că lissamfibienii sunt monofiletici și provin din strămoși
Temnospondyli. Temnospondilii sunt principalii candidați pentru a fi strămoșii lisamfibienilor,
deoarece aceștia împărtășesc multe caracteristici, cum ar fi prezența dinților pedicelați, bicuspizi și a
coastelor scurte și rigide. Autorii care susțin această ipoteză argumentează că lisamfibienii au evoluat
pe calea pedomorfozei (retenție în timpul dezvoltării ontogenetice a caracteristicilor juvenile),
explicând astfel de ce temnospondilii au atins dimensiuni atât de mari, în timp ce lisamfibienii sunt
mult mai mici și au de obicei cranii mai ușoare și mai puțin osificate.

LISSAMPHIBIA – AMFIBIENI ACTUALI

Sunt tetrapode poikiloterme, anamniote, au 2 condili occipitali, coaste scurte care nu formează o cușcă
toracică, patru degete la membrele anterioare și 5 degete la cele posterioare iar adulții sunt prădători la
toate speciile. Au un organ de stocare a lipidelor: corpul gras celomic, prezent la toți lisamfibienii.
Acest organ este un depozit caloric (de energie), permițând amfibianului să acumuleze energie în
timpul perioadelor de disponibilitate ridicată a bazei trofice, precum și ca rezervoare de acizi grași,
permițând amfibienilor stocarea lipidelor care sunt necesare în diferitelor țesuturi în curs de creștere sau
vindecare după traume. Au tegument neted, fără solzi și permeabil, care permite schimbul de gaze
(aceste animale au atât respirație pulmonară, cât și cutanată) și absorbția apei (majoritatea amfibienilor,
de obicei, nu au nevoie să bea apă). Acest lucru le face susceptibile la infecții tegumentare produse de
diverse bacterii sau fungi. Dezvoltare ontogenetică cu stadiu larvar care trece prin metamorfoză.
Larvele amfibienilor sunt un stadiu morfologic distinct între embrion și adult. Larva este ca un embrion
cu viață liberă. Trebuie să găsească hrană, să evite prădătorii și să participe la toate celelalte aspecte ale
existenței libere în timp ce își finalizează dezvoltarea și creșterea embrionară.
Larvele de salamandră și cecilieni sunt carnivore și au o morfologie mai asemănătoare cu formele lor
adulte decât larvele anurelor.
Larvele de salamandră deși sunt versiuni mai mici ale adulților, diferă de aceștia prin prezența
branhiilor externe, a înătătorii caudale, și a dentiției larvari distincte, ao limbă rudimentară și nu au
pleoape.
Larvele de cecilieni de asemenea, sunt modele mai mici ale adulților dar și ele diferă de aceștia prin
faptul că au branhii externe și linie laterală.
Larvele anure, mormolocii, sunt asemănători mai degrabă peștilor. Au corpuri scurte, în general
ovoidale și cozi lungi, comprimate lateral, care sunt compuse dintr-o axă centrală cu musculatură dotată
cu înotătoare. Gura este localizată terminal, inelată, cu un disc oral care este adesea franjurat de papile
și poartă multe rânduri de denticule din cheratină. Branhiile lor sunt interne și acoperite de un opercul.
Apa preluată prin gură trece peste branhii și este expulzată prin una sau mai multe deschideri
spiraculare pe partea laterală a camerei operculare. Larvele anure sunt microfage și se hrănesc în mare
măsură cu bacterii și alge care acoperă plantele acvatice.
Metamorfoza implică o schimbare bruscă și completă a fiziologiei și biochimiei larvei, cu modificări
structurale și comportamentale concomitente. Aceste schimbări marchează transformarea de la embrion
la juvenil și finalizarea dezvoltării. Hormonii controlează toate evenimentele de creștere larvară și
metamorfoză și, în multe cazuri, dezvoltarea este însoțită de o trecere de la o viață complet acvatică la
una semiacvatică sau complet terestră.

35
CLASIFICAREA AMFIBIENILOR ACTUALI:

În prezent există trei ordine de amfibieni: ordinul Salientia sau Anura (care include broaștele), ordinul
Caudata sau Urodela (salamandrele și tritonii) și ordinul Gymnophiona sau Apoda (caecilienii). Există
două ipoteze actuale cu privire la relațiile dintre cele trei ordine. Cea mai acceptată, atât prin analize
anatomice, cât și moleculare este că Anura și Caudata sunt grupate împreună în clada Batrachia, în timp
ce cealaltă ipoteză (mai puțin acceptată) susține că Caudata și Gymnophiona ar fi forma împreună clada
Procera.

GYMNOPHIONA (APODA)

Cecilienii actuali (ordinul Apoda) au pierdut complet orice urmă de membre fiind așa cum le spune
numele complet apode, ca urmare adaptării lor la viața hipogee (viață în subteran). De aceea au suferit
și un proces de întărire a craniului iar ochii lor sunt extrem de reduși. De asemenea, prezintă
musculatură dispusă ca inele circulare care îi fac să arate oarecum ca viermi anelizi. În prezent există
aproximativ 200 de specii de caecilieni împărțiți în 10 familii. Talia lor variază de la aproximativ 7
centimetri la specia Idiocranium russelli din Camerun, până la 1,5 metri de Caecilia thompsoni din
Columbia. Au o distribuție pantropicală. Au până la 285 vertebre amficelice
Majoritatea au un plămân drept funcțional și un plămân stâng vestigial. Au tentacule retractile la
marginea gurii cu funcții chemoreceptive și tactile. Aceste tentacule permit chemoreceptia in timpul
ingroparii si inotului atunci cand nările sunt inchise. Caecilienii au mușchi Inelari nu longitudinali.
Contractând acești mușchi, caecilieni presurizează fluidul în cavitatea corpului lor, creând o forța
hidrostatică care merge în direcția capului, conducând animalul înainte și determinând să devină mai
lung și mai subțire. Această tehnică de locomoție, unică la vertebrate este foarte eficientă în subteran,
permițînd cecilianului să genereze aproximativ de două ori forța unei șarpe hipogeu de dimensiuni
similare, care folosește mușchii mușchi dispuși longitudinal pentru a se deplasa în mediul hipogeu. Prin
utilizarea întregului corp ca pe un organ hidrostatic, un caecilian folosește aproape în totalitate energia
contracțiilor musculare pentru a se deplasa spre înainte.

URODELA (CAUDATA)

Urodele sau caudatele sunt grupul de lisamfibieni care extern seamănă cel mai mult cu amfibienii
primitivi. Acest grup include salamandrele și tritonii, majoritatea având un corp lung, o coadă bine
dezvoltată și patru picioare relativ scurte. Majoritatea urodelelor sunt terestre și sunt distribuite în
principal în emisfera nordică, cu câteva specii în zone tropicale.
Au coadă persistentă, centură scapulară este cartilaginoasă iar autopodul este neosificat. Auână la 100
vertebre opistocelice. În prezent, urodelele sunt clasificate în trei grupe: Sirenoidea, Cryptobranchoidea
și Salamandroidea. Sirenoidele sunt urodele cu caracteristici atât specializate, cât și primitive, cum ar fi
pierderea membrelor posterioare și prezența branhiilor externe.
Criptobranhidele sunt salamandre primitive mari (până la 160 de centimetri) care prezintă fertilizare
externă.
Salamandridele sunt cel mai numeros grup de urodele (cu mai mult de 500 de specii) și cel mai divers,
majoritatea speciilor fiind terestre și având fertilizare internă folosind pachete de spermă numite
spermatofori.

36
ANURA (SALIENTIA)

Este cel mai divers grup de amfibieni. Anatomia anurelor moderne este unică în regnul animal.
Scheletul lor pare complet conformat locomoției prin salt (chiar dacă multe specii se mișcă pur și
simplu mergând). Au în acest sens un trunchi scurt și rigid (cu mai puțin de 12 vertebre), o centură
pelviană deosebit de lungă și vertebrele posteriore (care la alți amfibieni formează coada) sunt reduse și
contopite formând urostilul.
Membrele posterioare lungi, cu tibia și peroneul fuzionate împreună (pentru a ajuta la impuls în timpul
săriturilor) și membrele anterioare scurte și puternice (pentru a rezista impactului la aterizării).
De asemenea, dintre toți amfibienii actuali broaștele au o comunicare prin sunete foarte complexă.
Masculii, de obicei, prezintă structuri specializate pentru a amplifica sunetul în timpul sezonului de
împerechere. Anurele sunt foarte larg răspândite, dar cu diversitate incredibilă în brâul intertropical.

ZOOGEOGRAFIA AMFIBIENILOR

În mod clasic, distribuția actuală a amfibienilor a fost explicată prin vicarianță exclusiv, dat fiind faptul
că au tegument permeabil și nu pot tolera stresul osmotic la care ar fi supuse în mediul marin. Tranziția
Pești-Tetrapode a avut loc spre sfârșitul Devonianului. În Permian s-a format Pangeea. Începând cu
Triasicul, Pangeea s-a destrămat fiecare bucată rezultată având propriul stoc de amfibienii care au dat
naștere formelor moderne.
Istoria evolutivă a amfibienilor este și ea un amestec de vicarianță și episoade de dispersie peste mare.
Există argumente în acest sens. Astfel, Madagascar s-a separtat de Africa și de Gondwana acum 90
milioane ani. Hyperoliidele din Madagascar s-au separat de cele din Africa acum circa 51 milioane ani
iar speciile actuale au o vechime de circa 30 milioane ani
Două specii de anure, din genurile Mantidactylus și Boophis trăiesc în insula Mayotte din Arhipelagul
Comore. Pe nici una din celelalte insule ale arhipelagului nu sunt amfibieni. Studiile genetice au arătat
însă că aceste două specii din Mayotte sunt diferite de speciile Mantidactylus granulatus și Boophis
tephraeomystax din Madagascar, cărora le-au fost inițial atibuite, pe baza caracterelor morfo-
anatomice.
Insulele Comore sunt în întregime vulcanice și nu au avut niciodată contact direct cu nici o masă
continentală.
Mayotte este cea mai veche dintre insulele arhipelahului, originea sa fiind estimată la circa 15. milioane
de ani.
Cel mai scăzut nivel istoric al mării în Oceanul Indian a fost cu 18.400 ani în urmă (în timpul
Ultimului Maxim Glaciar). Analizând graficelor nautice după digitizarea și georeferențierea lor arată că
chiar și acum 18 mii ani, coasta malgașă de nord-vest și insula Mayotte erau încă separate de o distanță
de peste 250 km și de adâncimi ale oceanului de peste 3400 m. Deși Comorele se află pe o creastă
oceanică, orice conexiune terestră cenozică cu Madagascar pare exclusă.
Câteva alte exemple de presupusă dispersie peste mări există în grupul amfibienilor:
Filipinele adăpostesc o faună de broaște în mare parte endemică, dar arhipelagul a fot probabil complet
scufundat în timpul Oligocenului; broaștele endemice sunt cunoscute și din Fiji care sunt vulcanice;
Jamaica, cea mai mare parte a Cubei și Puerto Rico au fost acoperite de ocean și totuși au faune de
broaște endemice. Datele ceasului molecular indică faptul că majoritatea insulelor din Caraibe au fost
colonizate de broaște după izolarea completă de continent.

37
PARTICULARITĂȚI ANATOMICE, BIOLOGICE ȘI ECOLOGICE ALE AMFIBIENILOR

Sistemul circulator. Inima este tricamelară: două atrii și un ventricul. Sângele viciat revine din corp în
atriul drept. Sângele oxigenat revine de la plămâni și tegument în atriul stâng. Există un singur
ventricul în care aparent sângele viciat și cel oxigenat se amestecă. În timpul sistolei ventriculare însă
singele viciat este împins mai întâi către artera pulmocutanată, apoi sângele oxigenat este impins prin
aortă spre corp.
Sistemul respirator. Plămânii amfibienilor sunt structuri simple saciforme. Plămânii majorității
amfibienilor primesc o proporție mare din fluxul total de sânge din inimă. Chiar dacă ventriculul
amfibienilor este nedivizat, există surprinzător de puțin amestec de sânge din camerele atriale stânga și
dreapta în interiorul ventriculului unic. În consecință, plămânii sunt perfuzați în primul rând cu sânge
dezoxigenat din țesuturile sistemice. Mecanismul inspirației la amfibieni se bazează pe modificarea de
volum a cavității bucale. Nu există cușcă toracică și mușhi care sa asigure inspirația și expirația. Pentru
a produce inspirație, planșeul cavității bucale este coborât, iar aerul intră în cavitatea bucală prin nări.
Nările sunt apoi închise, iar planșeul gurii este ridicat. Acest lucru creează o presiune pozitivă în
cavitatea bucală și conduce aerul în plămâni prin glota deschisă. Expirația este produsă de contracția
mușchilor peretelui corpului și reculul elastic al plămânilor, ambii acționând pentru a scoate gazul din
plămâni prin glota deschisă. La amfibienii acvatici, presiunea apei pe peretele corpului poate ajuta, de
asemenea, la expirare. Mulți amfibieni manifestă oscilații ritmice ale planșeului bucal între perioadele
de inflație pulmonară; se crede că aceste oscilații sunt implicate în olfacție prin producerea unui flux
constant de gaz peste suprafețele epiteliale olfactive.
Sacul (sacii) vocali comunică cu cavitatea bucală a broaștei prin două fante pe ambele părți ale limbii.
Pentru a emite sunete puternice, broasca își umflă plămânii și își închide nasul și gura. Aerul este apoi
expulzat din plămâni, peste laringe și apoi în sacul (sacii) vocal. Vibrațiile laringelui emit un sunet,
care rezonează pe membrana elastică a sacului vocal. Rezonanța determină amplificarea. Mușchii din
peretele corpului forțează aerul înainte și înapoi între plămâni și sacul vocal.
Scopul principal al sacului vocal este deci de a amplifica emisiunile sonore ale mascululilor, în
încercarea lor de a atrage femele, dintr-o zonă cât mai mare posibil. Speciile de broaște care nu au saci
vocali pot fi auzite numai pe o rază de câțiva metri, în timp ce unele specii cu saci vocali pot fi auzite la
mai mult de 1 km distanță. Speciile de broaște care nu au saci vocali sunt într-o mare măsură
dependente de ecosisteme acvatice lotice. În aceste zone, sunetul apei care curge tinde să acopere
emisiunile sonore astfel că comunicarea prin sunete este ineficientă în aceste zone.
O utilizare alternativă a sacului vocal este folosită de broaștele din familia Rhinodermatidae.
Mormolocii broastei lui Darwin (Rhinoderma darwinii) se dezvoltă în sacul vocal până la metamorfoză
Broasca “co-qui”: acest sunet are două scopuri. „CO” servește la respingerea masculilor și la stabilirea
teritoriului, în timp ce „qui” servește la atragerea femelelor. Este endemică în Puerto Rico și este o
valoare importantă al culturii Puerto Ricane fiind un simbol teritorial neoficial al Puerto Rico. Specia a
fost introdusă în Columbia, Republica Dominicană, Florida și Hawaii în Statele Unite și Insulele
Virgine. A devenit o specie invazivă cu efective uriașe în Hawaii, unde a fost introdusă accidental la
sfârșitul anilor 1980, cel mai probabil cu pământul de flori importat din Puerto Rico. În prezent se află
pe o listă cu 100 dintre cele mai nocive specii invazive din lume. În Hawaii efectivul popilațional
ajungea până la 91.000 de indivizi / ha, de aproape 5 ori densitatea maximă din nativul Puerto Rico.
Prezența speciei a afectat profund piața imobiliară hawaiana, din cauza imposibilității unui somn linistit
în condițiile în care intensitatea cântecului unui mascul este de circa 73 dB.
Tegumentul: format din 3 straturi. Epiderma cu stratum cormeum este keratinizat. Năpârlirea stratului
keratinizat are loc la toți amfibienii, atat la cei acvatici cât și la cei tereștrii. Au cromatofori în derm:
melanofori, iridofori, și xanthofori. Există glande mucoase și glande granulare (produc toxine).

38
Respirația cutanată sau tegumentară este deosebit de bine dezvoltată la amfibieni. Tegumentul
amfibienilor conține o vasculatură unică care facilitează absorbția de oxigen (O2) și excreția de dioxid
de carbon (CO2). Toți amfibienii folosesc acest tip de respirație, schimbul cutanat de gaze putând
îndeplini în mod obișnuit de la 0% (foarte rar) până la 100% din absorbția de O2.
Amfibienii plătesc un preț pentru acest lucru: au nevoie de o epidermă relativ subțire și, ca urmare,
suferă de rate mari de pierdere a apei. Astfel, amfibienii sunt, în cea mai mare parte, legați de o viață
acvatică sau semiacvatică.
La unele specii respirația tegumentară se intensifică sezonier. Astfel, la Trichobatrachus robustus din
Africa Centrală, masculii care se reproduc - dezvoltă papilele dermice care se extind de-a lungul
flancurilor și coapselor. Acestea conțin artere și se consideră că măresc suprafața tegumentară în
scopul absorbirii oxigenului (comparabil cu branhii externe ale stadiului acvatic), ceea ce este util,
deoarece masculul rămâne cu ouăle sale o perioadă lungă de timp după ce au fost depuse apa de
femelă.
La tetrapode, pierderea plămânilor este foarte rară și apare doar la amfibieni. Plethodontidae sau
salamandrele fără plămâni sunt o familie de salamandre, majoritatea speciilor inhabitând emisfera
vestică, din Columbia Britanică până în Brazilia, deși câteva specii se găsesc în Sardinia, în Europa
continentală la sud de Alpi și în Coreea de Sud. Este cel mai mare grup de salamandre.
Și între cecilieni sunt specii lipsite complet de plămâni. Atretochoana eiselti este o specie de caecilian
cunoscută inițial doar din două exemplare conservate descoperite de Sir Graham Hales în pădurea
tropicală braziliană la sfârșitul anilor 1800, dar redescoperită în 2011 de inginerii care lucrau la un
proiect de baraj hidroelectric în Brazilia. Îi lipsește în întregime plămânii și are o serie de alte
caracteristici asociate cu lipsa acestora, inclusiv închiderea coanelor și absența arterelor pulmonare.
Tegumentul său este plin cu capilare care pătrund în epidermă, permițând schimbul de gaze.
Și între anure sunt specii lipsite complet de plămâni. Telmatobius culeus sau broasca de Titicaca, are
plâmânii foarte mici și în schimb are cute tegumentare, care măresc suprafața tegumentului și care sunt
foarte vascularizate, iar Barbourula kalimantanensis este în prezent singura anură complet lipsită de
plâmâni. A fost descoperită în anul 2008.
Tegumentul amfibiilor conține glande mucoase care prin secreția de mucus mențin tegumentul umed în
vederea realizării schimburilor gazoase, dar conțin și glande granulare care produc toxine cu rol în
protecția împotriva prădătorilor.
Glandele granulare. Produc secreții toxice. Aceste glande dau adesea o textură aspră pielii sau pot să
fie aglomerate precum în cazul glandelor parotoide. Produc toxine vasoconstrictoare, hemolitice
halucinogene, si neurotoxice. Peptide antibiotice care distrug bacteriile au fost descoperite inițial în
pielea broaștei africane cu gheare (Xenopus laevis). Aceste peptide au primit numele de magainină.
Magainina este descărcată pe tegumentul broaștei ca răspuns la secreția de adrenalină, care este
eliberată atunci când receptorii de durere din tegument trimit creierului informații cum că a avut loc o
vătămare. Aceste peptide transformate în antibiotice pot oferi o alternativă la antibioticele actuale
disponibile. Pot ucide o mare gama de microorganisme, inclusiv bacterii gram-pozitive și gram-
negative, ciuperci, paraziți și virusuri, fără a afecta celulele mamiferelor
Multe broaște din regiuni tropicale, precum Dendrobatidele au în tegument alcaloizi sterici.
Phyllobates terribilis este cel mai mare dendrobatid deși are doar 5 cm, iar otrava ei e de cel putin 20
de ori mai puternică decât cea a oricărei broaște și poate ucide oamenii care doar o ating. Este una
dintre cele trei specii folosite de triburile locale Sud-Americane pentru otrăvirea vârfurilor săgeților.
Săgeata este pur și simplu frecată de pielea broaștei și este gata de folosire. Otrava rămâne eficientă
timp de peste un an. Aproximativ 300 de compuși alcaloizi care afectează sistemele nervoase și
musculare au fost identificați. Unii dintre acești alcaloizi fac neuronii motori incapabili de transmiterea
impulsurilor nervoase și induc celulelor musculare o stare de contracție permanentă, care poate provoca
insuficiență cardiacă și moarte. Alți alcaloizi blochează receptorii acetilcolinei din mușchi, blochează

39
canalele de potasiu din membranele celulare sau afectează transportul calciului în organism. Membrii
aceleiași specii sunt imuni la toxinele propriei specii.
În natură, aproximativ jumătate din cele 135 de specii din familia Dendrobatidae sunt otrăvitoare și
dețin alcaloizi în tegument. Acești alcaloizi persistă ani la rând la broaște scoase din natură și ținute în
captivitate, dar nu sunt prezenți la broaștele crescute de la început în captivitate. Alcaloizii dispar
practic în prima generație crescută în afara habitatului lor natural. De ce? O ipoteza este că dieta
sălbatică include un „cofactor”, un organism, cum ar fi o furnică sau o altă substanță care nu este un
alcaloid în sine, dar este necesar pentru a produce alcaloizii de către broaște. De exemplu, pui ai
speciei Dendrobates auratus din Panama și Costa Rica, crescuți în terarii de interior cu o dietă bazată pe
greieri și muște nu conțin cantități detectabile de alcaloizi. Puii crescuți în terarii mari în exterior și
hrănite în principal cu termite capturate din natură conțin aceiași alcaloizi ca și părinții lor prinși din
natură, dar la niveluri reduse.
O altă ipoteză sugerează că broaștele au nevoie de un fel de factor de mediu necunoscut care să
declanșeze producerea de toxine, cum ar fi o combinație de lumină solară și temperaturi variabile, sau
stresul din timpul căutării hranei. Substanțele alcaloide de la Dendrobatide pot fi o sursă de noi
medicamente pentru oameni. Institutul Național de Sănătate din SUA a brevetat un opioid extras din
tegumentul de Epipedobates tricolor.
Compusul, numit epibatidina, acționează ca un calmant fiind de 200 de ori mai puternic decât morfina.
Dezvoltarea epibatidinei ca agent analgezic a fost exclusă, însă, deoarece utilizarea sa este însoțită de
efecte adverse precum hipertensiunea arterială, paralizie sau convulsii musculare. Prin utilizarea
rezonanței magnetice nucleare pentru a determina structura epibatidinei, cercetătorii au reușit să
producă un nou potențial analgezic, ABT-594 care acționează prin intermediul receptorilor pentru
acetilcolină, blocând atât durerea acută, cât și cea cronică în studiile experimentale realizate pe
șobolani.
Cromatoforii din tegument permit o uimitoare diversitate de culori la amfibieni, pe care aceștia le
folosesc în diferite moduri, fie pentru a se face nepăzuți în mediu, atât pentru prada potențială cât și
pentru prădători, fie pentru a transmite diferite mesaje intra și mai ales interspecifice
Muți amfibieni au astfel culori criptice (de camuflaj). Majoritatea speciilor care posedă secreții nocive
sau toxice sunt predominant (sau uniform) colorate cu roșu, portocaliu sau galben. Aceste culori sunt
un avertisment vizual către un potențial prădător. Se presupune că prădătorii învață să asocieze gustul
neplăcut cu culoarea de avertizare și ulterior evită speciile cu astfel de culori. La multe specii, aceste
culori stălucitoare sunt prezente împreună cu o culoare de fundal contrastantă, eclatantă precum negru.
Acestea sunt culorile aposematice. Aposematismul este capacitatea unui animal de a transmite către
potențiali prădători mesajul cum că nu merită să fie atacat sau mâncat pentru că se poate solda cu
urmări defaste pentru prădătorul în cauză
Mimetismul se referă la colorația de avertizare adoptată de specii care coexistă în același habitat. Un
aspect cheie al mimetismului este acela că culoarea de avertizare este împărtășită nu datorită originii
din strămoșii comuni, ci datorită evoluției convergentă și până la urmă a coevoluției. Cu alte cuvinte,
dacă două specii sunt similare ca aspect și culoare, deoarece sunt îndeaproape înrudite, atunci nu este
vorba de mimetism ci de o situație de simplesiomorfie (caractere moștenite de la strămoșul comun)
Există două variante ambele frecvente în populațiile speciilor de amfibieni:
Mimetism Müllerian este un fenomen natural în care două sau mai multe specii veninoase sau
otrăvitoare, sau cu gust neplăcut și care împărtășesc prădători comuni, au ajuns să-și imite reciproc
semnalele de avertizare (aposematice), în beneficiul lor reciproc. Acest lucru funcționează deoarece
prădătorii pot învăța să-i evite pe toți mai repede și prin mai puține experiențe. Acest fenomen poartă
numele naturalistului german Fritz Müller, care a propus conceptul pentru prima dată în 1878. Așadar,
Mimetismul Müllerian este atunci când două (sau mai multe) specii toxice au o colorație de avertizare
comună. Acest lucru răspândește costul învățării de către prădători a semnalului de avertizare, într-un

40
grup mai mare de indivizi, reducând riscul mortalității individuale. În mimetismul Müllerian, deoarece
ambele specii sunt toxice și similare ca înfățișare, un prădător care atacă specia A va evita apoi și
specia B și viceversa. Prin urmare, este o relație mutualistă. Un aspect important al mimetismului
Müllerian (și a semnalelor aposematice în general) este că acestea sunt dependente de frecvența cu care
apar. Cu cât sunt mai frecvente cu atât protecția pe care o oferă purtătorilor este mai mare, cu cât este
mai abundent un semnal de avertizare, cu atât mai mic este riscul ca indivizii care îl posedă să fie
prădați. În nordul și centrul Peruului, specia dendrobatidă Ranitomeya imitator, care este extrem de
toxică, prezintă o asemănare izbitoare cu alte specii de Ranitomeya, de asemenea foarte toxice. R.
imitator este o specie polimorfă, cu variabilitatea mare între populații așa încât imită (după cum îi
spune și numele) alte specii cu care coexistă. În zone montane înalte R. imitator mimează forma
montană a speciei R. variabilis, care este și ea polimorfă având și o formă de altitudine mică pe care
populația locală de R. imitator de asemenea o imită. Alte două morfe de R. imitator mimează alte specii
cu care coexistă cum sunt R. summersi și R. fantastica.
Mimetism Batesian, care este o formă de mimetism, în care o specie inofensivă a evoluat pentru a
imita semnalele de avertizare ale unei specii toxice sau otrăvitoare, îndreptate către un prădător al
amândurora. Acest mimetism poartă numele naturalistului englez Henry Walter Bates, care a descris
fenomenul în urma muncii sale asupra fluturilor din pădurile tropicale din Brazilia.
În mimetismul Batesian, imitatorul (copiatorul) copiază efectiv colorarea, semnalele vizuale ale unui
animal aposematic, cunoscut sub numele de model, pentru a înșela potențialii prădători. Succesul
acestei strategii „mincinoase” depinde de nivelul de toxicitate al modelului precum și abundența
modelului în zona geografică respectivă. Cu cât modelul este mai toxic, și cu cât este mai frecvent cu
atât este mai probabil ca prădătorul să evite imitatorul. Mimetismul batesian este așadar un caz de
mimetism defensiv. Salamandra Desmognathus imitator este o specie endemică pentru Munții
Appalachi din estul Statelor Unite. Această salamandră nu este toxică, dar prezintă un mimetism
batesian imitând salamandra Plethodon jordani, care este toxică. Specia inofensivă Allobates zaparo
(sus) o imită pe specia otrăvitoare Epipedobates bilinguis (mijloc) și chiar pe specia Epipedobates
parvulus (jos) care este mega toxică în zonele în care sunt simpatrice
Reflexul unken: este o postură defensivă adoptată de amfibieni, precum salamandre și broaște.
Animalele manifestă axest comportament când sunt în fața unui atac iminent din partea unui prădător.
Unkenreflexul se caracterizează prin contorsiunea sau arcuirea corpului individului aflat în fața atacului
iminent, pentru a dezvălui culorile strălucitoare aposematice, anterior ascunse ale părții ventrale, cozii
sau membrelor; individul rămâne imobil în timp ce se află în unkenreflex.
Pe parcursul unkenreflexului, amfibianul în cauză eliberează toxine din glandele sale, își încordează
întregul corp și înghite aer pentru a se umfla, încercând să pară mai mare. Aceste secreții toxice,
împreună cu colorarea aposematică prezentă adesea (cu puține excepții) în rândul amfibienilor care
prezintă unkenreflex, servesc drept avertisment pentru prădătorul potențial din care rezultă că
amfibianul poate/este otrăvitor.
La multe specii de anure, între degete există membrane interdigitale, formate de tegument. Acestea sunt
mari la anurele complet acvatice și mai mari la membrele posterioare decât cele anterioare, oferind
suprafață de bătaie a apei în timpul înotului care este astfel mai eficient.
La broaștele zburătoare din Malaezia (Rhacophorus), există, atât la membrele anterioare cât și la cele
posterioare palmuri uriașe, care sunt folosite pe post de “parașută”, care le permite planări controlate,
dintr-un arbore într-altul. În acest fel, această specie poate explora mai usor habitatul în căutare de
hrană sau pentru reproducere, după cum poate scăpa eficient de potențialii prădători. La Rhacophorus
nigropalmatus, membranele dintre degetele permit planarea pe distanțe de peste 15 m.
Multe broaște arboricole posedă discuri adezive ca adaptare la acest mediu, care le permite să adere la
diverse tipuri de suprafațe, netede sau rugoase.

41
Aceste discuri sunt formate din mii de celule epiteliale specializate de formă aproximativ hexagonală și
separate superficial de fisuri intercelulare.
Fiecare celulă hexagonală conține sute de nanofilamente, care ies din membrana celulară. Suprafața
astfel creată se poate mula pe absolut orice tip de suprafață netedă sau rugoasă. Intercalate între
celulele epiteliale există pori cu mucus, produs de glande specializate care este secretat umplând
fisurile intercelulare. Aderența la substrat cu aceste structuri este foarte mare atât datorită structurii
microscopice a acestor discuri cât și datorită tensiunii superficiale a mucusului din fisurile intercelulare.
ntre falanga terminală și falanga a doua există la aceste broaște si un os intercalar care permite o
independență de mișcare la nivelul discului adeziv.

STRATEGII DE REPRODUCERE LA AMFIBIENI

Majoritatea amfibienilor necesită pentru acest scop apă dulce. Există însă o tendință spre terestrializare,
astfel că unii amfibieni își depun ouăle pe uscat și au dezvoltat diferite mijloace pentru a le menține
umede. Succesul reproductiv al multor amfibieni depinde nu numai de cantitatea de precipitații, ci și de
sezonalitate. La tropice, mulți amfibieni se reproduc continuu sau în orice moment al anului. În
regiunile temperate, reproducerea este în mare parte sezonieră, de obicei în primăvară și este declanșată
de creșterea lungimii zilei, de creșterea temperaturilor și de precipitații. Experimentele au arătat
importanța temperaturii, dar evenimentul declanșator, în special în regiunile aride, este adesea prezența
apei lichide.
Majoritatea amfibienilor se dezvoltă cu metamorfoză, un proces de schimbare morfologică
semnificativă a embionului. În dezvoltarea tipică a amfibienilor, ouăle sunt depuse în apă, iar larvele
sunt adaptate stilului de viață acvatic. Metamorfoza la amfibieni este reglată de concentrația tiroxinei în
sânge, care stimulează metamorfozarea și prolactina, care contracarează efectul tiroxinei.
Cele trei grupuri de amfibieni prezintă o gamă variată a ciclului de viață. Terestrializarea a fost
acompaniată de tendința dezvoltării directe în care sunt eliminate etapele oului acvatic și larvele cu
înot liber. În principiu însă, ca bază, ciclul de viață al amfibienilor cuprinde faza de ou acvatic, faza de
larvă acvatică (ca se va metamorfoza) faza de juvenil și apoi de adult care se reproduce.

CICLUL DE VIAȚĂ

Oul de amfibian este ou anamniotic și este în mare măsură similar cu oul de pește. Oul este compus
dintr-o serie de straturi gelatinoase care protejează embrionul în curs de dezvoltare de desicare, de
agenți patogeni și, într-o măsură limitată, de prădători. Embrionul este înconjurat de o structură numită
membrana vitelină. Oxigenul și dioxidul de carbon difuzează pasiv prin această structură, permițând
embrionilor în curs de dezvoltare să respire. Din cauza lipsei unei coji exterioare, oul de amfibian
trebuie depus în apă sau într-o locație foarte umedă pentru a preveni uscarea sa.
În interiorul oului, embrionul este închis într-o serie de capsule gelatinoase semipermeabile și este
suspendat în fluid perivitelin, un fluid care înconjoară, de asemenea, gălbenușul (vitelusul nutritiv). La
eclozare, larvele dizolvă aceste capsule cu enzime secretate de glande speciale de pe pe vârful boturilor
lor. Masa originală de gălbenuș (vitelus nutritiv) a oului furnizează toți nutrienții necesari dezvoltării
embrionare.
Larva reprezintă un stadiu morfologic distinct între embrion și adult. Larva este un embrion cu viață
liberă. Ea trebuie să găsească hrană și să evite prădătorii în timp ce își finalizează dezvoltarea și
creșterea embrionară.
La finele perioadei de dezvoltare embrionară, larva trece prin metamorfoza, care implică o schimbare
bruscă și completă a fiziologiei și biochimiei larvei, cu modificări structurale și comportamentale

42
concomitente. Aceste schimbări marchează transformarea de la embrion la juvenil și finalizarea
dezvoltării. Hormonii controlează toate evenimentele de creștere larvară și metamorfoză și, în multe
cazuri, dezvoltarea este însoțită de o trecere de la o viață complet acvatică la una semiacvatică sau
complet terestră.
Până la atingerea stadiului de adult ( 5 - capabil de reproducere) amfibienii trec printr-un stadiu de
juvenil (subadult - 4).
La unele specii maturitatea sexuală este atinsă în stadiul larvar (neotenie). Mai recent acest fenomen se
numește Heterocronie se referă la schimbarea momentului și ritmului evenimentelor de dezvoltare și
este o caracteristică larg răspândită în evoluția amfibienilor, în special în salamandre (dar nu numai).

STRATEGII DE REPRODUCERE LA CECILIENI

Cecilienii masculi posedă un organ intromitent, numit falodeum, provenit din partea posterioară a
cloacei. Falodeum-ul este utilizat pentru transferul spermei în tractul genital feminin; în consecință,
fertilizarea este internă la toți caecilienii
Oviparitate : depunere de ouă. Cu stadiu larvar: majoritatea cecilienilor tereștri, care depun ouă o fac în
vizuini sau în locuri umede de pe uscat de lângă corpuri de apă. Dezvoltarea puilor de Ichthyophis
glutinosus, o specie din Sri Lanka, a fost mult studiată. Larvele asemănătoare anghilei ies din ouă și se
îndreaptă spre apă. Au trei perechi de branhii exterioare, un cap bont cu doi ochi rudimentari, un sistem
de linie laterală și o coadă scurtă cu înotătoare. Ei înoată ondulându-și corpul dintr-o parte în alta. Sunt
activi mai ales noaptea. Metamorfozarea este treptată. Până la vârsta de aproximativ zece luni, își
dezvoltă tentaculele senzoriale lângă gură și își pierd ochii, sistemul liniei laterală și cozile. Pielea se
îngroașă și corpul se împarte în segmente. Din acest moment, trece la viața terestră. Ichthyophis
glutinosus: femela păzește ouăle până la ecloziune.
Unele specii au însă dezvoltare directă. Pontele sunt depuse pe substrat, dar embrionii parcurg în ou, în
totalitate stadiul larvar, în acest fel evitându-se viața terestră cu scopul de a se diminua rata de prădare
(larvele sunt vulnerabile în fața prădătorilor). Siphonops annulatus, este o specie ovipară care trăiește în
America de Sud. Din ouă, la această specie eclozează juvenili (nu larve), care se hrănesc cu epiderma
femelei (dermatofagie). Acești juvenili posedă dinți specializați, numiți dentiție fetală, care le permit să
răzuiască tegumentul de pe spatele mamei, imediat după eclozare. Este o formă primitivă de îngrijire
parentală.
Dermatofagia este o particularitate biologică a cecilienilor. Studiile existente arată că dentiția
specializată a puilor cecilienilor ovipari, care se hrănesc cu tegumentul mamelor lor este omoloagă cu
dentiția fetală a embrionilor vivipari, care se hrănesc cu tegumentul oviductelor și că cecilienii vivipari
au evoluat din strămoșii ovipari care practicau dermatofagia. Acest lucru implică faptul că evoluția
viviparității nu a presupus achiziția de novo a dentiției fetale specializate.
Viviparitate – naștere de pui. 75% dintre speciile de caecilieni sunt vivipare. În timpul dezvoltării în
interiorul femelei, embrionii își obțin inițial hrana din vitelusul nutritiv, similar speciilor ovipare. După
aceasta, embrionii în curs de dezvoltare se hrănesc cu celulele care tapetează oviductele femelei.
Embrionii aceștia au dinți embrionari specializați (dentiție fetală) pe care îi folosesc pentru a răzui
peretele oviductului. Evoluția viviparității la caecilieni este puțin înțeleasă, dar din moment ce atât
speciile vivipare cât și cele ovipare posedă dinți specializați pentru răzuire (fie a tegumentului, fie a
oviductului), acest lucru sugerează că toate aceste specii au evoluat dintr-un strămoș comun, ovipar.
Gestația poate dura între 7 și 11 luni la diferite specii.
De ce s-a trecut la viviparitate? Odată, larvele sunt vulnerabile în fața prădătorilor. Apoi,
imprevizibilitatea resuerselor poate fi o altă cauză.
Astfel, Gegeneophis seshachari este singura specie de cecilian vivipară din regiunea Indo-Seychelles.
În această zonă, sezonul ploios este scurt și imprevizibil, astfel încât depunerea de ouă care se bazează

43
pe prezența apei sau a unui mediu umed poate fi extrem de riscantă. Corpurile de apă se pot usca rapid
înainte ca larvele să se dezvolte pe deplin. Prin urmare, s-a emis ipoteza că viviparitatea ar fi putut
evolua la această specie ca răspuns la anotimpurile ploioase scurte și imprevizibile și la lipsa unor
locații adecvate pentru depunerea și incubarea ouălor.

STRATEGII DE REPRODUCERE LA CAUDATE

Fecundație externă: este starea ancestrală, în prezent însă este excepțională la acest grup. În cadrul
acestui grup, fecundația externă este prezentă la doar circa 10% din specii din trei familii:
Cryptobranchidae (salamandre uriașe) Sirenidae și Hynobiidae. Cryptobranchus alleganiensis: este o
specie de salamandră acvatică uriașă endemică în estul și centrul Statelor Unite. Femela depune 200-
500 de ouă într-un cuib acvatic făcut de mascul. Masculul fertilizează ouăle după ovipoziție, apoi
păzește cuibul până la ecloziune circa 2 - 3 luni. Perioada larvară durează la această specie circa 1,5
ani. Salamandre uriașe asiatice din genul Andrias au o strategie similară.
La 90% din speciile de urodele fecundația este internă. Caudatele nu emit sunete și la majoritatea
speciilor sexele seamănă, deci folosesc indicii olfactive și tactile pentru a identifica potențialii parteneri
pentru reproducere. Feromonii (mai sunt denumiți "hormoni exteriori" și sunt grupări chimice,
molecule care chiar în diluții foarte mari, au rolul de a transmite semnale, cu un rol important în
marcarea de teritorii sau găsirea partenerilor de reproducere). La urodele, feromonii sunt produși de
glandele cloacale și de cele abdominale la ambele sexe.
În mod special, salamandrele pletodontide au o glandă specializată – glanda mentală, care produce
feromoni. Aceasta este situată în dermul maxilarului inferior și este o caracteristică întâlnită doar la
aceste salamandre. Feromonii sunt livrați femelelor prin mai multe comportamente specifice și au ca
scop creșterea receptivității femelelor. Astfel, feromonii produși de glanda mentală sunt livrați
femelelor fie prin atingerea nărilor femelelor (precum la unele specii de Plethodon), fie transdermic
prin zgârierea tegumentului părții dorsale a femelelor (precum la speciilede Desmognathus).
Masculii urodelelor nu au organ copulator, astfel că gameții sunt livrați femelelor sub formă de pachete
numite spermatofori. La Salamandra salamandra spermatoforii sunt depuși pe uscat. La tritoni, întregul
proces are loc în apă.
La tritoni, masculul depune spermatoforul pe substrat iar femela „preia” tot pachetul cu ajutorul cloacei
(se așează peste pachetul de spermă). Cloaca femelei conține mai multe glande tubulare și
spermatoforii colectați de femelă intră în aceste glande tubulare în cca 1 oră. Aceste glande tubulare au
un rol important în achiziția, depozitarea și utilizarea spermei pentru a fertiliza ouăle. Sunt mai multe
glande tubulare pentru că femela colectează spermatofori de la mai mulți masculi. Face asta pentru a se
asigura că nu va rămâne fără urmași și pentru a se asigura că are sperma masculilor cei mai viguroși. La
tritoni, când își reîncep viața acvatică prin februarie, martie, masculii încă nu caracterele secundare
sexuale, precum creastă înaltă. Acestea se dezvoltă în săptămânile ce urmează. În aceste condiții
femelele nu sunt selective: se împerechează practic cu orice mascul care le iese în cale, sperma fiecărui
mascul fiind depozitată într-o glandă tubulară. Cu asta femelele se asigură că vor avea urmași în anul
respectiv. Cu trecerea timpului însă femelele devin mai selective: vor fi receptive doar la masculii cu
caractere sexuale secundare exacerbate. Astfel, spermateca femelelor va conține spermă atât de la
masculi cu care femela s-a împerecheat fără a fi selectivă, dar și spermă de la masculii cu creasta mare
pe care i-a ales ea, fiind foarte selectivă. Spermateca este construită într-un fel în care să avantajeze
ultimii masculi cu care femela s-a împerecheat (deci masculii frumoși cu creasta mare) pentru că
spermatoforii acestora sunt stocați mai aproape de oviduct, deasupra celor ai masculilor aleși
neselectiv. Sperma masculilor pe care femela i-a ales doar ca fie sigură că va avea pui în acel an, va
avea de asemenea șansa să fecundeze, dar doar după ce s-au golit glandele tubulare de sperma
masculilor preferați. Acest mod de reproducere la tritoni face posibil ca urmașii femelelor să aibă tați

44
diferiți, inclusiv unii favorizați de către femelă. Asta asigură vitalitate, inclusiv succes reproductiv
ridicat.
După fecundarea internă realizată prin intermediulu spermatoforilor, majoritatea speciilor de urodele
depun ouă. Ovoviviparitatea este prezentă la circa 10 specii între care și Salamandra salamandra.
Viviparitatea este prezentă doar la o singură specie Salamandra atra. Trăiește în Alpi, de la granița
elvețiano-franceză până în Alpii Dinarici, la altitudini peste 700 m. Împerecherea are loc pe uscat,
masculul amplexând femela la picioarele anterioare, iar fertilizarea este internă. La această specie,
femela naște în general doi pui, sau rareori trei sau patru. Pui măsoară până la 50 mm la naștere, iar
femela măsoară doar 120 mm. De regulă, în fiecare uter se dezvoltă doar un ou, embrionul fiind hrănit
inițial cu vitelus de la alte ouă care nu se mai maturează și care se dizolvă formând o masă mare de
materie nutritivă. Embrionul se hrănește întâi cu propriul vitelus nutritiv, apoi cu masa vitelină
rezultată din topirea celorlalte ouă nematurate, apoi își formează branhii externe lungi, care servesc
pentru schimbul de lichid nutritiv cu uterul matern, aceste branhii funcționând în același mod în care
funcționează vilozitățile corionice ale oului de mamifer - “Placentă branhială”
La unele specii se manifestă neotenia (Heterocronie). Proteus anguinus amfibian troglobiont din
Bosnia și Herzegovina, Croatia, Italia, Slovenia. Este cel mai mare vertebrat troglobiont foarte
longeviv cu o durată de viață de peste 100 de ani și cu un ciclu de reproducere de peste 12 ani. Ritm
foarte lent de viață. Unii invdivizi se mișcă circa 10 metri în decurs de ani. One of the individuals was
found in the exact same spot a crazy 2,569 days after it was first recorded. That's over seven years! ☺
Siren lacertina: este o specie neotenică (pedomorfică). Nu are membrele posterioare și nici centură
pelviană și are branhii externe pe tot parcursul vieții, împreună cu plămâni mici precum și linie laterală
pe cap. Trăiește în sud-estul SUA
Ambystoma mexicanum. Studiile din 1998, 2003 și 2008 au găsit 6.000, apoi 1.000 și apoi 100 de
axoloți pe kilometru pătrat în habitatul său din Lacul Xochimilco (doar acest lac și lacul Chalco din
Ciudad de Mexico sunt habitatul natural al axolotului).
În anul 2010, axoloții erau aproape de dispariție din cauza urbanizării în Mexico City care a cauzat
poluarea lacului, precum și din cauza introducerii unor specii invazive, cum este tilapia.
În 2013 după un efort de căutare de circa 4 luni nu a mai fost descoperit nici un individ. Câtva timp
după, doi indivizi au fost identificați într-o rețea de canale care curgeau din Xochimilco.

STRATEGII DE REPRODUCERE LA ANURE

Amplexusul ( în latină înseamnă „îmbrățișare”) este un tip de comportament prezent la specii cu

fecundație externă, cel mai comun întâlnit la anure. În amplexus masculul apucă o femelă cu membrele
anterioare, ca parte a procesului de împerechere și, în același timp sau cu o anumită întârziere, el
fertilizează ouăle tocmai depuse de femelă La amfibieni, femelele pot fi prinse de cap, talie sau axile,
iar tipul de amplex este caracteristic unor grupuri taxonomice.
Amplexusul implică deci contactul direct între mascul și femelă. Competiția pentru femele este intensă
astfel că unii masculi amplexează perechi aflate în amplexus (amplexus multiplu). Când un amfibian
mascul atacă o pereche de amfibieni amplexați, el încearcă să-l forțeze pe celălalt mascul să elibereze
femela, astfel încât să se poată amplexa el cu ea. Durata amplexusului variază în funcție de specie. La
unele specii poate dura mai multe zile, în timp ce la altele poate dura câteva ore.
Majoritatea anurelor au fecundație externă. Există o singură excepție. La ascaphus truei - broasca cu
coadă, „coada” este de fapt o extensie a cloacei masculine. Specia aceasta trăiește în nord-vestul
Americii de Nord, în ape cu curgere rapidă. Se manifestă o combinație de amplexus și copulație în
timpul curtării și împerecherii. Amplexusul este inghinal. Odată ajuns în poziția corectă, urmează
copulația cu „coada” erectă a masculului care va fi inserată în cloaca femelei și are loc astfel transferul
de gameți masculini. Femelele se reproduc odată la doi ani. Într-un an are loc fecundarea, în al doilea

45
an depunde ponta. Masculii se împerechează anual. După fecundarea, femelele rețin spermatozoizii în
spermateca, iar ovipoziția are loc doar în primăvara următoare.
Kentwood D. Wells (1979), a împărțit reproducerea anurelor în două sisteme majore de reproducere:
sistem exploziv (indivizii acestor specii depun ponta toți odată într-o perioadă foarte scurtă sistem
asociat habitatellor temporare) și prelungit (depun ponta în diferite momente, sistem asociat cu
habitatele permenente. La tropice există o foarte mare diversitate de strategii. Se remarca chiar și o
tendință spre terestrialitate care are ca scop reducerea ratei de prădare.
Leptodactylus insularum - specie din America de Sud, care face cuiburi de spumă în apă în care are loc
dezvoltarea larvară.
Chiromantis xerampelina (cel mai extrem caz de poliandrie la vertebrate). Mai mulți masculi, cât de
mulți posibil se împerechează cu o singură femelă, în arbori.Reproducerea la această specie începe
atunci când o femelă începe să elibereze ouă pe o ramură de copac. Apoi, până la 12 masculi se
grupează în jurul ei și fertilizează ouăle producând spermă pe care o bat cu picioarele din spate care
formând în final un „cuib” spumos. Femela va pleca temporar pentru a se rehidrata înainte de a se
întoarce în acest cuib, întrucât întregul proces poate dura câteva ore.
La Alytes obstetricans, masculul are grijă de ouă pe care le poartă răsucite în jurul bâului. Poate
transporta până la aproximativ 150 de ouă pentru circa 8 săptămâni cât sunt necesare pentru
metamorfoză. El intră în apă și iese din apă periodic, cu tot cu ouă pentru a le încălzi dar și pentru a le
hidrata. Tegumentul mascului produce substanțe care protejează ouăle de infecții.
Rhinoderma darwinii trăiește în Chile și Argentina. Cea mai izbitoare trăsătură a acestei broaște este
dezvoltarea mormolocilor în sacul vocal al masculului. Broasca femelă Darwin depune până la
patruzeci de ouă. Masculul le păzește timp de aproximativ trei până la patru săptămâni până când
embrionii în curs de dezvoltare încep să se miște, apoi el ingerează ouăle și le ține în sacul vocal. Aici
va avea loc tot restul dezvoltării embrionare larvele hrănindu-se cu secrețiile produse de peretele
sacului vocal, până la metamorfoză. În acest stadiu, ei ies din gura masculului și se dispersează.
Rheobatrachus este un gen cu două specii care au trait în Australia. După fertilizarea externă de către
mascul, femela ia ouăle în gură și le înghite. Ouăle găsite la femele au măsurat până la 5,1 mm în
diametru și au avut cantități mari de vitelus. Aceste cantități mari sunt frecvente în rândul speciilor care
consumă doar vitelus în timpul dezvoltării lor. Este particular faptul că capsula gelatinoasă din jurul
ouălor la această specie conține o substanță numită prostaglandină E2 (PGE2), care oprește producția
de acid gastric în stomac. Apoi larvele cât timp stau în stomacul femelei produc PGE2 prin branhii.
Cât timp femela poartă ouăle și larvele în stomac acestea nu se hrănesc. Dezvoltarea mormolului
durezază circa șase săptămâni, timp în care dimensiunea stomacului femelei crește până când umple
aproape complet cavitatea corpului. Plămânii se micșorează respirația realizându-se exclusiv
tegumentar. Nașterea avea loc printr-unul sau mai multe acte de regurgitări.Specia a dispărut probabil
din cauza chitridiomicozei (Batrachochytrium dendrobatidis)!
Gastrotheca cornuta trăiește din Costa Rica până în Panama pe coasta Atlanticului. Această specie se
reproduce prin dezvoltare directă și este un membru al broaștelor „marsupiale”, cu femelele care
transportă ouăle într-o pungă pe partea posterioară a spatelui. Punga poate conține până la 7 – 9 ouă
mari cu un diametru de 9,8 – 12 mm. Ouăle acestei specii sunt cele mai mari ouă de amfibieni.
Embrionii au branhii externe mari care acoperă aproximativ 1/4 din embrion. Se consideră că schimbul
gazos are loc între circulația mamei în pungă și branhiile umbeliforme ale embrionului, deoarece punga
este foarte vascularizată și fiecare embrion este conținut într-o cameră separată din pungă, cu branhiile
în contact direct cu pereții camerei. Este o „placentă branhială”, care apare și la unii caecilieni și la
unele salamandre.
La Pipa americana din nordul Americii de Sud, femela eliberează de la 3 la 10 ouă, care se încastrează
în tegumentul de pe spatele ei prin mișcările masculului. După implantare, ouăle se scufundă în
tegument și formează un fel de buzunare, procesul durând câteva zile, luând în cele din urmă aspectul

46
unui fagure neregulat. Embrionii se dezvoltă aici, ieșind în cele din urmă din spatele mamei ca broaște
complet dezvoltate, dar cu o lungime de circa 25 mm. Odată ce au ieșit din spatele mamei lor, tinerii
metamorfi încep o viață în mare parte solitară.
Dezvoltare directă fară stadiu de mormoloc există doar la o specie. Myobatrachus gouldii, sau broasca
țestoasă australiană este singura specie din genul Myobatrachus. Are un cap mic, membre scurte și un
corp rotund, de până la 45 de milimetri lungime. Trăiește în zone semi-aride în consecință a dezvoltat
membre musculoase scurte cu care poate să sape în nisip, dar, spre deosebire de majoritatea broaștelor,
sapă spre înainte, ca țestoasele terestre de unde și numele. Ouăle sunt foarte mari și până la 40 de ouă
sunt depuse la aproximativ 1 - 1,2 m sub pământ. Dezvoltarea embrionară este complet terestră și are
loc în capsula ouălor.

DECLINUL AMFIBIENILOR

Declinul amfibienilor este un fel de extincție în masă continuă a speciilor de amfibieni la nivel
mondial. Începând cu anii 1980, s-au observat scăderi ale populațiilor de amfibieni, inclusiv extincții
localizate în masă, în locații din întreaga lume. Aceste situații sunt cunoscute ca una dintre cele mai
critice amenințări la adresa biodiversității globale.
Bufo periglenes a fost o mică broască endemică, care odinioară era abundentă într-o regiune mică de
aproximativ 4 kilometri pătrați, situată la mare altitudine, la nord de orașul Monteverde, Costa Rica.
Este emblema declinului amfibienilor. Ultimul episod de reproducere cunoscut a avut loc în perioada
aprilie / mai 1987. Atunci, peste 1500 de adulți au fost observați la cinci zone de reproducere, dar un
maxim de numai 29 mormoloci s-au metamorfozat din aceste situri. Un an mai tarziu, Crump și colab.
au găsit doar 11 indivizi în timpul studiilor asupra habitatului de reproducere. Ultima observație asupra
speciei a fost la 15 mai 1989 cand a fost observant un singur mascul. De ce a dispărut?
Cauzeledeclinului amfibienilor sunt: pierderea habitatelor, speciile invazive, supraexploatarea, boli
infecțioase (epidemii) Batrachochytrium dendrobatidis, poluarea chimică (fertilizanți, pesticide),
reducerea stratului de ozon (UV).

AMNIOTA

Amniotele sunt o cladă de vertebrate tetrapode care cuprinde, filogenetic toate sinapsidele (mamiferele
împreună cu strămoșii lor dispăruți) și sauropside (reptile și păsările din accepțiunea clasică precum și
strămoșii lor dispăruți). Amniotele au un ou echipat cu amnios. Embrionii acestor animale, sunt
protejați și de mai multe anexe embrionare. Amniotele își depun ouăle pe uscat sau păstrează oul
fertilizat în interiorul femelei și se disting astfel de anamniote (pești și amfibieni), care de obicei își
depun ouăle în apă.
Apariția oului amniotic la vertebrate a fost un moment crucial în evoluția ulterioară a acestui grup
pentru că a a permis reproducerea pe uscatul uscat, fără a fi nevoie de reîntoarcerea la apă așa cum fac
amfibieni. Din acest moment, amniotele s-au răspândit pe tot globul, devenind în cele din urmă
vertebratele terestre dominante. Este un grup monofiletic. Pe lângă tipul particular de ou amniotic,
monifilia grupului este susținută de caractere anatomice și mai recent de date moleculare.
Oul amniotelor este un fel special de ou. Sub coaja oului (pergamentoasă sau calcaroasă) se află, câteva
anexe embrionare (membrane) umplute cu lichid care permit supraviețuirea embrionului: amniosul,
alantoida, sacul vitelin și corionul. Amniosul, umplut cu lichid amniotic oferă embrionului un mediu
fluid stabil (este un fel de mediu acvatic extern anexat însă oului). Alantoida îndeplinește două funcții
foarte importante pentru embrion, asigurând difuzia gazelor și îndepărtarea metaboliților. Hrana pentru
embrionul în curs de dezvoltare provine din sacul vitelin, care își reduce dimensiunile pe măsură ce
embrionul crește. Înconjurând toate celelalte membrane este corionul, oferind o incintă generală pentru
47
embrioni. În jurul corionului se află albumina (albușul oului) iar o coajă exterioară protejează întregul
ou, împiedicând uscarea, permițând în același timp aerului să ajungă la embrion pentru că inclusiv
coaja calcaroasă a ouălor este perforată de numeroși pori. Un spațiu cu aer, oferă un tampon intern
suplimentar pentru condițiile de mediu.
La reptile, păsări și monotreme sacul protector este închis deci într-o coajă pergamentoasă sau
calcaroasă. La marsupiale și mamifere placentare este închis într-un uter. Placenta mamiferelor
placentare este fel un „ou modificat”. La acestea, membranele sunt oarecum modificate. Embrionul este
încă înconjurat de un amnios umplut cu lichid amniotic. Alantoida și sacul vitelin devin cordonul
ombilical, asigurând o conexiune prin care alimentele ajung la embrion, iar metaboliții sunt îndepărtați.
Împreună cu o parte a corionului, aceste membrane alcătuiesc placenta, care atașează fizic embrionul la
peretele uterin al femelei. Aerul, principiile alimentare și metaboliții sunt transferați de-a lungul
placentei. În jurul întregului este corionul plin de lichid, care se „rupe” pe măsură ce începe travaliul.
O altă particularitate, proprie amniotelor este prezența la masculi a penisului cu țesut erectil, care este
un caracter derivat, propriu al amniotelor. Studii embriologice istorice și cele recente de biologia
dezvoltării arată că în ciuda variațiilor morfologice în anatomia penisului adulților, formarea
embrionară a acestei structuri în rândul amniotelor este similară și începe cu apariția a două umflături
pereche adiacente cloacei. Dezvoltarea genitală externă ulterioară la mamifere, squamate (șopârle, șerpi
și amfisbaenieni), tuatara, țestoase, crocodilieni și păsări se datorează unor evenimente de înmugurire și
fuziune, inițiate prin apariția umflăturilor pereche adiacente cloacei embrionare. Acest aspect susține și
el monofilia grupului.
Mamiferele țestoasele și crocodilii au penisuri unice. Tuatara nu au organ intromitent individualizat.
Squamatele au 2 hemipenisuri. Majoritatea speciilor de păsări existente nu au organ intromitent (nu
este ilustrat); unele păsări terestre precum, Gallus gallus și Coturnix coturnix au falusuri reduse,
neintromitente; păsările de apă, precum rațele și paleognatele au falusuri intromitente.
“Înarmate” așadar cu posibilitatea (exclusivă însă) a fecundației interne cu ajutorul penisului și cu ou
amniotic, amniotele au colonizat rapid uscatul arid și cald (în fazele timpurii singura limitare a fost
indusă de temperatură) primele amniote fiind încă animale poikiloterme (exoterme) ca și anamniotele.
Ariditatea comparativă a mediului terestru nou cucerit, afectează însă toate aspectele biologiei
amniotelor și nu doar sistemele lor de reproducere. Astfel, amniotele au tegument impermeabil, care
reduce pierderile de apă. De asemenea, posedă fanere (gheare) care, printre altele, le permit să-și
folosească membrele pentru a săpa vizuini în care se pot retrage în timpul căldurii zilei. Nevoia de
reducere a pierderii de apă este la fel de evidentă în densitatea tubulilor renali din rinichiul metanefric
al amniotelor, în dimensiunea mai mare a intestinului gros care resoarbe apă și în diferențierea
completă a glandelor harderiene și lacrimale din orificiul ocular al căror secreții antibacteriene,
împreuna cu a treia pleoapă (membrane nictitantă), protejeaza ochiul de deshidratare. Adaptarea
amniotelor pentru o viață pe uscat este, de asemenea, evidențiată de dezvoltarea analizatorului
kinestezic care permite o coordonare mai fină și o agilitate mai mare în timpul locomoției. Schimbul
de gaze se realizează doar la nivelul plâmânilor care la amniote încep să se parenchimeze.
Aceste caracteristici sunt rareori păstrate în fosile, dar există câteva noutăți în schelet care sunt proprii
amniotelor și care se pot fosiliza. De exemplu, amniotele au cel puțin două perechi de coaste sacrale, în
loc de o singură pereche ca la amfibii. De asemenea, au un os astragal alături de calcaneu și au 12
perechi de nervi cranieni, nervul accesor (11) și hipoglos (12) încorporați în craniu, pe lângă cele zece
perechi de nervi cranieni prezenți la amfibieni.

EVOLUȚIA AMNIOTELOR

Cel el mai timpuriu amniot fosil identificat este Casineria kiddi, un animal mic, de circa 85 mm)
asemănător unei șopârle, din Carboniferul târziu (340 mil. ani) (descoperită în anul 1992 în Scoția).

48
Singura fosilă identificată nu are craniu, ceea ce îngreunează analiza exactă însă avea 5 degete cu
gheare.
Linia evolutivă a Amniotelor este posibil și mai veche, posibil datând de aproximativ 360-350 mya,
aceste date fiind, susținute de studiile ceasului molecular. Strămoșii amniotelor, precum Casineria
kiddi, care au trăit acum aproximativ 340 de milioane de ani, au evoluat din amfibieni și erau
asemănători unor sopârle mici. La sfârșitul extincției în masă din Devonian (acum 360 de milioane de
ani), toate tetrapodele cunoscute erau în esență acvatice și asemănătoare peștilor. Deoarece amfibienii
reptiliomorfii erau deja prezenți acum circa 340 milioane de ani, se pare că s-au separat de celelalte
tetrapode cândva în timpul Lacunei lui Romer.
Strămoșii de dimensiuni modeste ai amniotelor și-au depus ouăle în locuri umede, cum ar fi cavități în
sol, sub bușteni căzuți sau alte locuri potrivite în mlaștinile și pădurile carbonifere.
Mediile terestre din Carbonifer au fost dominate de plante terestre vasculare, arbori cu înălțime de 30 -
100 metri. Depozitele mari de cărbune ale carboniferului își datorează existența apariției ligninei și
suberinei și a arborilor purtători de ritidom. După apariția acestor țesuturi mecanice, a durat ceva vreme
până când bacteriile și ciupercile și-au perfecționat echipamentul enzimatic, așa încât să poată
descompune aceste țesuturi. În consecință arborii morți se acumulau în mlaștini în cantități uriașe. În
timp acestea au fost îngropate sub sediment, apoi îngropate în scoarța terestră de mișcările tectonice,
expuse la căldură și ulterior transformate în cărbune. Procesul în sine a avut două consecințe: pe de o
parte arborii care dominau peisajele terestre au pompar O2 in atmosferă, concentrația acestuia fiind de
circa 35% (mai mult ca niciodata) iar acest lucru a permis nevertebratelor să crească foarte mult
(existau libelule de 1 m). Pe de altă parte lemnul stoca CO2 si pe masură ce timpul trecea, atmosfera
avea tot mai puțin CO2. Carboniferul s-a incheiat cu o extincție în masă produsă de răcirea climei
Uscatul, cu multe nișe libere din Carbonifer a oferit posibilitatea evolutiei diversificatoare a amniotelor.
Foarte devreme în istoria lor evolutivă, amniotele bazale s-au divizat în două linii principale,
sinapsidele (mamifere) și sauropsidele (reptile și păsări), ambele persistând în actual. Cea mai veche
sinapsidă fosilă cunoscută este Protoclepsydrops, în timp ce cea mai veche sauropsidă cunoscută este
probabil Paleothyris.
Protoclepsydrops este un gen dispărut al sinapsidelor timpurii, găsit în Joggins, Nova Scotia, rămășițele
sale sunt prea fragmentare, dar este un posibil mamifer stem. Paleothyris ul a fost o reptilă din Nova
Scoția (acum aproximativ 312), care avea dinți ascuțiți și ochi mari, ceea ce înseamnă că era un vânător
nocturn. Avea o lungime de aproximativ 30 cm. Paleothyris a fost un sauropsid timpuriu, totuși avea
încă unele trăsături care erau mai primitive, mai asemănătoare strămoșilor labirintodonți din care
provine; craniul său, nu avea fenestre temporate, găuri găsite în craniile majorității reptilelor și
mamiferelor moderne.
Sinapsidele și sauropsidele au trebuit să se adapteze la noul mediu terestru și au facut-o în moduri
diferite. Aceste diferențe se reflectă în principal la nivelul inimii, a plămânilor și rinichilor. La
sauropside plămânii sunt diferiți de cei ai sinapsidelor. Inima sauropsidelor nu are un ventricul
permanent divizat. În timp ce unele sauropside (țestoase și crocodili) au dezvoltat inimi cu aproape 4
camere, nu există totuși o separare fizică completă între ventricule.
Amniotele sauropside excretă, de asemenea, metaboliții diferit de sinapside. Acestea excretă acid uric
(pasta albă din caca de pasăre). Această substanță precipită din urină în cloacă, unde o mare parte din
apă poate fi reabsorbită. Acest lucru face ca acidul uric să fie o modalitate mai eficientă de a excreta
deșeurile azotate, comparativ cu metoda sinapsidelor. Sinapsidele excretă uree, care poate fi
concentrată în rinichi și eliminată cu o cantitate mică de apă. Sauropsidele au rămas ovipare în
majoritate, iar sinapsidele au devenit vivipare în majoritatea lor
La sfârșitul secolului al XIX-lea, au fost elaborate o serie de definiții ale grupului Reptilia. Trăsăturile
enumerate de Lydekker în 1896, de exemplu, includ un singur condil occipital, o articulație maxilară
formată prin intermediul oaselor pătrat și articular. Erau incluse în acest grup Reptilia, toate amniotele,

49
altele decât mamiferele și păsările. Ulterior, reptilele au fost împărțite în patru subclase pe baza
numărului și poziției ferestrelor temporale, deschideri în părțile laterale ale craniului, din spatele
ochilor. Aceste patru subclase sunt:
• Anapsida - fără ferestre temporale - cotilosauri și Chelonia
În mod tradițional, țestoasele sunt considerate reptile primitive, singurii reprezentanți actuali ai
anapsidelor ar fi derivat din anapside primitive precum Pareiasaurus. Însă, noi dovezi morfologice
leagă țestoasele la lepidozauri (tuatara, șopârle și șerpii), iar studii pe baza ADN mt arată înrudirea
țestoaselor cu Archosauria (dinosauri, crocodili, păsări). Studii pe baza ADN nuclear arată înrudirea
țestoaselor mai ales cu crocodilii și păsările ceea ce înseamnă că de fapt țestoasele aveau ferestre în
regiunea temporală a craniului care au fost secundar închise.
• Synapsida - o ferestră temporală - pelicozauri și terapside („reptilele de tip mamifer”)
• Diapsida - două ferestre temporale - cele mai multe reptile, inclusiv șopârle, șerpi, crocodili,
dinozauri și pterozauri
• Euryapsida - o ferestră temporală dar diferit poziționată (deasupra postorbitalului și
scvamosalului) - protorosauri (reptile mici, de tip șopârlă timpurie) și ihtiozaurii marini.
Nu se stie exact de ce au aparut acete ferestre. Sunt însă câteva ipoteze. Unii specialiști consideră că
ferestrele temporale au evoluat pentru a permite spațiu pentru mușchii aductori, de închidere a
mandibulei, care permit ca mușcăturile să fie mai puternice, altii consideră că a fost neceară reducerea
greutatății craniului

SYNAPSIDA

Sunt amniote cu craniu sinapsid cu o fereastră temporală, în spatele fiecărui ochi, lăsând un arc osos
sub fiecare.
Sinapsidele au fost cele mai mari vertebrate terestre din Permian. Numărul și varietatea lor au fost însă
sever reduse de extincția Permian-Triasic. La momentul extincției formele mai vechi, primitive de
sinapside (cunoscute sub numele de pelicosauri) dispăruseră deja, fiind înlocuite de terapsidele mai
avansate. Dintre acestea, dicinodontii și cinodontii, au continuat în Triasic ca singurele terapside
supraviețuitoare.
Încă din Triasic diapsidele au devenit cele mai mari și mai numeroase vertebrate terestre în cursul
întregului Mezozoic. După extincția Cretacic-Paleogen, sinapsidele (reprezentate de această dată prin
mamifere) s-au diversificat din nou devenind ele cele mai mari animale terestre și marine de pe Terra.
Sinapsidele se caracterizează prin prezența unor dinți diferențiați functional în incisivii, canini și
molari. Mandibula sau maxilarul inferior constă dintr-un singur os purtător de dinți (dentarul), în timp
ce maxilarul inferior al celorlalte amniote constă dintr-un conglomerat de oase mai mici (inclusiv
dentar, articular și angular etc). Pe măsură ce au evoluat la sinapside, aceste oase ale maxilarului au fost
reduse în dimensiune și fie s-au pierdut, fie, în cazul articularului, s-au mutat treptat în ureche, formând
unul dintre oasele urechii medii. În timp ce mamiferele moderne posedă ciocan, nicovală și scăriță,
sinapsidele bazale (la fel ca toate celelalte tetrapode) posedă doar scăriță. Ciocanul (maleus) este
derivat din articular (un os maxilar inferior), în timp ce incusul (nicovala) este derivat din osul pătrat.
Pe măsură ce sinapsidele au devenit mai mamifere îndepărtându-se de reptilele bazale, au început să
dezvolte un palat secundar, care separă cavitatea bucală și cavitatea nazală. Sinapsidele dispărute,
terapsidele, posedau o varietate de structuri de protecție ale tegumentului, inclusiv osteoderme (armuri
osoase încorporate în piele), păr sau blană și structuri asemănătoare solzilor epidermici (adesea formate
din păr modificat , ca la pangolinii actuali și la unele rozătoare).
Pelycosauria. Pelicosaurii au fost un grup de sinapside care au legături ancestrale directe cu
mamiferele, având dinți diferențiați și un palat secundar dur în curs de formare. Pelicozaurii au apărut
în timpul Carboniferului târziu și și-au atins vârful evolutiv în partea timpurie a Permianului, rămânând
50
animalele terestre dominante timp de aproximativ 40 de milioane de ani. Le-au succedat în Permian,
terapsidele. Unii pelicosauri erau destul de mari, crescând până la o lungime de 3 metri, deși
majoritatea speciilor erau mult mai mici. Cel puțin două grupe de pelicozauri au evoluat independent
un fel de velă înaltă, formată din arcurile neurale vertebrale care au devenit mult alungite. Acestea erau
acoperite cu tegument și ar fi funcționat fie ca un dispozitiv de termoreglare fie ca o sturctură folosită
în timpul curtării pre-reproductive.
Therapsida. Au evoluat din pelicosauri, în urmă cu mai bine de 275 de milioane de ani și i-au înlocuit
pe aceștia ca animale terestre dominante mari în Permianul Mijlociu fiind apoi, la rândul lor în mare
parte înlocuiți, de diapside începând cu Triasicul. Terapsidele includeau dicinodonții și cinodontii,
grupul care a dat naștere mamiferelor în Triasicul târziu în urmă cu aproximativ 225 de milioane de ani.
Majoritatea cinodonților au dispărut la limita Triasic-Jurasic.
Erau superiori pelicosaurilor pentru ca picioarele lor erau poziționate mai vertical sub corp (tindeau să
devină parasagitale și nu transverse ca la celelalet amniote primitive).
Membrul parasagital cu axa paralelă cu axa corpului și nu perpendiculară pe axa corpului ca în cazul
membrului transvers, ar fi dat clar un mers asemănător cu al mamiferelor actuale. Cel mai probabil,
întocmai ca și mamiferele actuale erau endoterme (homeoterme). Membrul parasagital este argument în
acest sens, apoi oasele foarte bine vascularizate, proporția membrelor și a cozii favorabile conservării
căldurii corpului și absența inelelor de creștere în oase.
Dicinodontele erau animale erbivore cu doi colți. Nu aveau dinți, cu excepția colților proeminenți, de
unde și numele. Probabil consumau vegetație cu gura prevăzută cu un fel de cioc asemănător cu al
țestoaselor, în timp ce colții ar fi putut fi folosiți pentru dezgroparea rădăcinilor și tuberculilor. Circa 70
de genuri cunoscute, care variază de la dimensiunea unui șobolan la a unui elefant.
Cinodontii („dinți de câinie”) aveu dentiție heterodontă complet diferențiată în incisivi, canini,
premolari și molari și sunt terpside care au apărut pentru prima dată în Permianul târziu (aproximativ
260 Ma). Mamiferele (inclusiv oamenii) sunt cinodonti, la fel ca strămoșii lor dispăruți și rudele
apropiate. Cinodonții au fost găsiți ca fosile în America de Sud, India, Africa, Antarctica, Asia, Europa
și America de Nord. Mamiferele moderne au glande harderiene care secretă lipide pentru a-și acoperi
blana, dar amprenta revelatoare a acestei structuri se găsește pentru prima dată doar de la mamiferul
primitiv Morganucodon. Cel mai probabil acesta e evoluat din strămoși cinodonți.
Tritilodon primaevus a fost unul dintre cei mai avansați terapsizi cinodonți. Avea blană. A trăit în
perioada Jurasicului timpuriu, eventual și în perioada Triasică târzie, împreună cu dinozaurii. Semăna
mult cu un rozător mare având peste 30 de centimetri. Trăia în galerii find probabil un animal săpător;
structura umărului, a membrelor anterioare și a incisivilor mari arată acest lucru. Era probabil, în
primul rând erbivor.

DIAPSIDA

Diapsidele („două arcade”) sunt un grup de tetrapode amniote care au dezvoltat două găuri temporale
în fiecare parte a craniului, cu aproximativ 300 de milioane de ani în urmă în perioada Carboniferă
târzie. În actual, Diapsidele sunt extrem de diverse și includ toți crocodilii, șopârlele, șerpii, tuatara,
țestoasele (după noile studii moleculare) și păsările. Deși unele diapside au pierdut fie o gaură
(șopârle), fie ambele găuri (șerpi și țestoase), sau au un craniu puternic restructurat (păsările moderne),
acestea sunt clasificate ca diapside pe baza originii lor comune, în strămoși care aveau două perechi de
ferestre temporale. După extincția Permian-Triasic, acest grup s-a diversificat foarte mult. Au fost
vertebratele dominante în toate ecosistemele în perioada Mezozoică.

51
REPTILE ACTUALE

Denumirea de reptile provine de la cuvântul grecesc reptans adică târâtor. Sunt amniote poikiloterme.
Ca adaptare la mediul terestru, așadar, tegumentul reptilelor este uscat (spre deosebire de cel al
amfibienilor) și fără glande tegumentare.
La reptile, există doar puține glande (glanda femurală, pre-anală, cloacală și nucală) iar acestea fie
secretă substanțe puternic și urât mirositoare pentru a descuraja potențialii prădători fie secreția
(feromoni) lor poate servi în comunicarea intraspecifică și recunoașterea dintre sexe în timpul
reproducerii. Reptilele posedă solzi care sunt de proveniență epidermică și au rol de protecție și pentru
a reduce pierderile de apă.
Ca si consecință a locomoției în mediul terestru, diferențierea coloanei vertebrale în regiuni este mai
accentuată. Regiunea cervicală este formată din 7 sau 8 vertebre (țestoase și crocodili). Ea se
articulează la craniu prin intermediul unui condil occipital. Atlasul e prima vertebra cervicala,careia ii
lipseste corpul vertebral și are forma unui inel. Axis, a doua vertebră cervicală și poartă pivotul
(procesul odontoid) pe care se rotește prima vertebră cervicală.Vertebrele trunchiului s-au diferențiat în
vertebre toracice care poartă coaste și vertebre lombare cu coaste foarte reduse sau absente. Fecundația
este internă la toate reptilele!
Majoritatea reptilelor au o dentiție homodontă (izodontă), adică dinții nu sunt diferențiați pe categorii
funcționale. Parțial, dentiție heterodontă apare însă la șerpi și la unele șopârle. Acestea, precum
Varanus sau sopârlele caiman din genul Dracaena ) au un fel de incisivi, apoi dinți asemănători
caninilor și molari. Atașamentul dinților pe maxilare este variabil. La majoritatea șopârlelor, dinții sunt
atașați de marginile maxilarelor, aranjament cunoscut sub numele de dentiție acrodontă; la alte șopârle,
dinții sunt atașați pe laturile interioare ale maxilarului, aranjament care se numește dentiție pleurodontă.
Dinții șerpilor sunt și ei fie acrodonți fie pleurodonți. Dinții crocodilienilor sunt înrădăcinați în cavități,
sau alveole acest aranjament numindu-se dentiția tecodontă. Țestoasele nu au dinți. Majoritatea
reptilelor au dentiție polifiodontă (adică mai multe rânduri de dinți). Dentiție monofiodontă (un singur
rand de dinți) există doar la tuatara.

TESTUDINES

Au carapace (dorsal) și plastron (ventral), împreună formând o armură cu rol de protecție. Sunt unite
printr-o punte mai lată la țestoasele terestre și mai îngustă la cele dulcicole. La exteriro există epiteca,
formată din solzi de origine epidermică, iar sub aceasta există teca formată din scuturi osoase de
origine dermică. La țestoasele terestre carapacea este masivă. În schimb, la țestoase acvatice au
carapace mai ușoare care le ajută să să înoate eficient. La acetea există spații spații mari numite
fontanele între plăcile osoase ale tecii. Carapacele țestoaselor marine sunt extrem de ușoare, deoarece
nu au scuturi osoase și conțin multe fontanele. Coloana vertebrală este concrescută cu carapacea cu
(teca). Doar regiunea cervicală și cea codală sunt libere. Coastele sunt fuzionate cu teca. Centurile
scapulară și pelviană sunt modificate și situate în interiorul coastelor, un aranjament care nu se găsește
la nici un alt vertebrat. Țestoasele terestre au picioare columnare și rezistente. Membrele țestoaselor
amfibii sunt prevăzute cu palmură interdigitală, iar ghearele lor sunt ascuțite și cu muchii tăioase.
Țestoasele marine, care sunt extrem acvatice au membrele transformate în palete înotătoare. Ele marine
“zboară” prin apă, folosind mișcarea în sus și în jos a paletelor anterioare pentru a genera împingere;
picioarele din spate nu sunt utilizate pentru propulsie, ci doar pe post de cârmă pentru direcție.
La amniote, respirația, se realizează prin contracția și relaxarea unor grupe musculare specifice
(intercostalii, mușchii abdominali și / sau o diafragmă). Coaste la țestoase, sunt însă fuzionate cu
carapacea și externe centurilor scapulară și pectorală, astfel că, această carcasă rigidă nu este capabilă
de expansiune. Cu cutia toracică imobilă, țestoasele au trebuit să evolueze adaptări speciale pentru
52
respirație. Ventilația pulmonară are loc la aceste animale prin utilizarea unor grupuri specifice de
mușchi abdominali (abdominali transverși și abdominalii oblici), la care se adaugă testocoracoizii și
pectoralii.
În inspirație abdominalii oblici, atașați la viscere și la carapace trag plămânii ventral, astfel că aerul este
inspirat datorită gradientului de presiune negative (acești mușchi când se contract scad presiunea în
plămâni). În expirație, contracția transversului abdominal este forța motrice care realizează expulzarea
aerului din plămâni crescând presiunea în ei. Acești mușchi au actiune antagonistă. Contracția și
aplatizarea oblicilor abdominali trag transverșii abdominali înapoi, iar aerul intră din nou în plămâni.
Mușchi auxiliari importanți utilizați pentru procesele ventilatorii sunt pectoralii, utilizați împreună cu
abdomininalii transverși în timpul expirației și testocoracoizii, utilizați în timpul inspirației împreună cu
oblicii abdominali.
Plămânii țestoaselor au mai multe camere și sunt atașați pe toată lungimea lor pe carapace, astfel că
acești mușchi, prin acțiunea lor, îi pot extinde sau comprima.
Reptilele (inclusive țestoasele) depind aproape în întregime de plămâni pentru respirație. Unele țestoase
acvatice însă, au dezvoltat metode accesorii de respirație prin care își suplimentează nevoia de oxygen
când sunt în imersie.
Respirația faringiană (bucofaringiană) este deosebit bine dezvoltat la țestoase cu carapace moale
(Trionychidae). Acesta le permite să obțină oxigen dizolvat din apă și, prin urmare, să rămână sub apă
pentru perioade lungi.
Respirația cloacală a fost dezvoltată de mai multe grupe de țestoase Chelydridae, Testudinidae și
Pelomedusidae. Acestea au vezicule cloacale, în care apa este absorbită și apoi expulzată ritmic cât
timp aceste țestoase sunt în imersie. Oxigenul și CO2 difuzează prin pereții netezi și vascularizați ai
acestor vezicule.
Respirația cutanată este prezentă la mai multe țestoase acvatice precum Apalone sp, Sternotherus sp,
Kinosternon sau Trachemys scripta. Unele dintre aceste țestoase obțin până la 70 la sută din oxigenul
necesar prin difuzie prin tegumentul.
Dermochelys coriacea însă se poate scufunda până la peste 1.000 m. uriașa presiune hidrostatică de la
asemenea adâncime îi colapseasă la maxim plămânii. Funționarea țestoasei în aceste condiții se bazează
pe oxigenul stocat în mușchi și în sânge. Capacitatea sângelui lor de a fixa și stoca oxigenul este dublă
față de a țestoaselor marine care se scufundă doar superficial. Volumul de sânge este puțin mai mare, la
această testoasă decât la celelalte țestoase marine, dar plămânii au un volum relative mai mic decât al
celorlalte.
Majoritatea speciilor țestoase prezintă dimorfism sexual. La speciile marine, masculii sunt în general
mai mici decât femelele și au un comportament de curtare elaborat. La țestoasele terestre, masculii au
dimensiuni egale sau sunt mai mari decât femeile, iar comportamentul de curtare este în general minim,
în schimb, în mod obișnuit la aceste specii masculii luptă între ei pentru teritorii sau/și femele În zona
temperată, curtare și împerecherea au loc toamnacaz in care ponta va fi depusă în primăvara următoare,
sau pot avea loc primăvara caz în care depunerea pontei va avea loc vara. Fecundația este internă la
toate speciile; masculii au penis. Toate țestoasele depun ouă (sunt ovipare).
La multe specii femele pot stoca spermatozoizii în oviductele lor de ani de zile după care produc ouă
fertile. Pentru acestea nu e musai să se fără împerecheze anual. Ouăle de țestoasă sunt de obicei depuse
în cuiburi săpate activ de femele în pământ. Ouăle de țestoasă sunt de două forme: alungite sau sferice.
Forma sferică are cel mai mic raport posibil suprafață-volum și, prin urmare, este mai puțin vulnerabilă
la deshidratare. Țestoase care produc ponte mari (50 ouă sau mai mult) au ouă sferice pentru a fi
eficiente în utilizarea spațiului limitat disponibil. Ouăle majorității țestoaselor au coji flexibile,
pergamentoase. În aceste ouă dezvoltarea embrionară se face mai repede.alte specii de țestoase au ouă
cu coajă tare foamată din carbonat de calciu sub forma aragonitului (așa este de pildă specia Emys

53
orbicularis). Aceste ouă sunt mai independente mediu, pierzând și absorbind mai puțină apă decât ouăle
cu coji pergamentoase.
La majoritatea țestoaselor, sexul embrionilor este determinat de temperatura la care la care s-a realizat
incubarea. Există la țestoase două asemenea tipare: tip I. în care la temperaturi mai mici de 27°C
embrionii sunt masculi, iar la temperaturi mai mari de 27 până 32°C embrionii sunt femele și tip II. în
care la temperaturi mici (20 - 22°C) și la temperaturi mari ( 38 - 40°C) embrionii vor deveni femele iar
la temperaturi intermediare embrionii vor deveni masculi.
Testudinidae. Sunt țestoase terestre de talie mică până la foarte mare, cu carapace masivă în formă de
dom și cu picioare columnare acoperite cu solzi mari, cu degete scurte sudate și fiecare cu două falange
sau doar una și cu gheare boante. Sunt răspândite în principal în brâul tropical și subtropical în America
de Nord și de Sud, Europa, Asia și Africa, precum și în numeroase insule oceanice. Au colonizat
insulele oceanice prin dispersie.
Aldabrachelys gigantean - țestoasa gigantică de Aldabra din insulele Atolului Aldabra din Seychelles,
este una dintre cele mai mari testoase din lume. Istoric, țestoasele uriașe trăiau pe multe dintre insulele
din vestul Oceanului Indian, inclusiv în Madagascar. Multe dintre speciile din Oceanul Indian însă au
fost exterminate până în 1840, de către marinarii europeni cu excepția țestoasei uriașe de pe insula
Aldabra. În decembrie 2004, o țestoasă gigantică de Aldabra, Dipsochelys dussumieri (Aldabrachelys
gigantea), a fost găsită pe țărm, pe coasta Africii de Est, unde a ajuns probabil din atolul Aldabra, aflat
la 740 km distanță.
Avea pe carapace și pe corp indivizi de Lepas anatifera. Masutarorile acestora au arătat ca țestoasa a
stat în mare timp de circa 6 -7 săptămâni. Deși dispersia trans-oceanică este presupusă ca fiind
mecanismul prin care țestoase și multe alte animale s-au stabilit pe insule din întreaga lume, aceasta
este prima dovadă directă a unei țestoase care supraviețuiește unei astfel de traversări maritime.
Țestoasele uriașe din Galapagos – inițial genul Geochelone. În prezent au fost rebotezate – genul
Chelonoidis. Chelonoidis nigra este un complex de specii endemic insulelor Galapagos. Cuprinde 15
specii.
Într-o zi de septembrie din 1835, Charles Darwin a întâlnit prima sa țestoasă gigantă pe insula San
Cristobal, a arhipelagului Galápagos. După ce a vizitat alte insule din arhipelag, și-a dat seama că
fiecare insulă avea propria sa, dar ușor diferită țestoasă uriașă. Acest lucru era deja știut de nativi, care
puteau distinge țestoasele de diferite insule. Darwin a adus câteva țestoase în Europa ca animale de
companie. Complexul de specii de țestoase gigantice din Galápagos formează un exemplu de radiație
adaptativă; o diversificare rapidă a unei filiații atunci când devine disponibilă o nouă sursă de hrană sau
o nișă ecologică. Primele țestoase uriașe au ajuns pe insule în urmă cu 12 milioane de ani!!! din
America de Sud (Caccone și colab., 2002) și s-au răspândit ulterior prin arhipelag pe măsură ce noi
insule s-au format.
Taxonomia țestoase uriașe din Galapagos s-a schimbat de-a lungul deceniilor. Astăzi diferitele
populații sunt considerate specii separate din genul Chelonoidis. În prezent există 15 specii. Testoasele
uriașe sunt originare pentru fiecare dintre marile insule (Española, Fernandina, Floreana, Pinta, Pinzón,
San Cristóbal, Santa Cruz, Santa Fe și Santiago), precum și pe cei cinci vulcani majori de pe insula
Isabela (Wolf, Darwin, Alcedo, Sierra Negra și Cerro Azul). Două specii au fost identificate din Santa
Cruz. Țestoasele sunt acum dispărute pe Fernandina (din cauza vulcanismului), pe Floreana, Santa Fe
și Pinta (din cauza exploatării). Recent pe Insula Pinta mai trăia o singură țestoasă cunoscută sub
numele de Singuraticul George, care a trăit până în iunie 2012 la Tortoise Center din Santa Cruz, unde
și-a petrecut ultimii 40 de ani din viață. Studiile genetice (AND mitochondrial) arată că țestoasa Chaco
(Geochelone chilensis) este cea mai apropiată rudă actuală a țestoase lor de Galápagos. Arealul actual
al acestei specii se extinde de la sud-vestul Boliviei, vestul Paraguayului și nord-vestul Argentinei spre
sud până la aproximativ 40°S în nordul Patagoniei. Este o țestoasă relativ mică (lungimea carapacei
este de aproximativ 43 cm).

54
Deși G. chilensis este cea mai apropiată rudă a țestoaselor de Galápagos, este puțin probabil ca
strămoșul direct al Chelonoides nigra să fi fost o țestoasă mică. Unii cercetători consideră că
gigantismul a fost o condiție, o preadaptare pentru colonizarea cu succes a insulelor oceanice
îndepărtate, mai degrabă decât o consecință evolutivă declanșată de mediul insular (nanism și
gigantism insular).
Separarea speciei ancestrale, care a dat naștere la G. chilensis și C. nigra, s-a produs cel mai probabil
conform cunoștințelor actuale, în America de Sud continentală
În funcție de estimare și de gena utilizate ca marker, timpul prezis pentru separarea dintre C. nigra și G.
chilensis variază, între 6 și 12 milioane de ani. Cele mai vechi insule actuale ale arhipelagului însă (San
Cristóbal și Española) datează de mai puțin de 5 milioane de ani!!!
Cheloniidae. Țestoase marine mari, cu o carapace redusă și cu palete înotătoare.
Sunt răspândite în toate oceanele tropicale și subtropicale. O specie, Carreta carreta, ajunge adesea
chiar și în Marea Neagră. Caretta caretta este cea mai mare specie din această familie, ajungând la 213
cm lungime și greutăți de până la 454 kg. Este în primul rând carnivoră consumând meduze, melci și
crustacee și ocazional Sargassum. Atinge maturitatea între 10 și 30 de ani.
Dermochelyidae. O singură specie. Are carapacea netedă și în formă de lacrimă (foarte hidrodinamică),
cu șapte creste longitudinale. Nu are solzi epidermici și este acoperită cu piele tegument. Cele mai
multe dintre oasele tecii sunt foarte mici și se află chiar sub tegument. Are cel mai hidrodinamic design
corporal dintre toate țestoase marine. Paletele anterioare sunt uriașe și pot măsura până la 2,7 m la
exemplarele mari. Adulții Dermochelys coriacea au o lungime 2,2 m până la 1500 kg în greutate. Este
remarcabilă printre reptilele actuale pentru capacitatea de a-și menține temperaturi ridicate ale corpului,
mai mari decât ale apei marine, cu circa 18 grade.
Metabolismul bazal la această speciei este de aproximativ trei ori mai mare decât se aștepta pentru o
reptilă de asemenea mărime. Studiile asupra D. coriacea au descoperit că indivizii petrec doar circa
0,1% din zi odihnindu-se (în contrast individul acela de Proteus anguinus a stat 7 ani în același loc).
Înotul permanent și constant creează căldură derivată din mușchi. Este una din amniotele capabile de
cele mai adânci imersii (alături de cașalot) înregistrându-se scufundări la adâncimi de până la 1.280 m.
Durata tipică de scufundare este cuprinsă între 3 și 8 minute, unele scufundări, rare însă pot dura 30-70
minute.
“Zborul” este foarte performat – se pot atinge viteze de circa 40 km/h. Este o specie cu areal
cosmopolit, având cel mai extins areal dintre toate țestoasele marine. Testoasele adulte subzistă
aproape în întregime cu meduze. Au în acest sens o adaptare specială la nivelul esofagului, care este
plin cu spini cornoși orientați spre înapoi care favorizează ingestia meduzelor. Adesea ingerează (la fel
ca și alte specii de țestoase marine) în mod obișnuit resturi marine de plastic, care chiar și în cantități
mici pot ucide țestoasele prin obturarea tractului digestiv. Acuplarea are loc pe mare. Masculii nu
părăsesc niciodată mediul marin. Femeleel depun însă ponta pe uscat. Excavează un cuib deasupra
liniei de maree cu paletele înotătoare. Femelele pot depune până la 9 ponte pe sezon de reproducere. O
pontă este formată în medie din circa 110 ouă, dintre care cam 85% sunt viabile. După depunere femela
îngropă ouăle, ascumzându-le de prădători. Ouăle eclozează în aproximativ 60 până la 70 de zile.
Rata de prădare este foarte mare imedoat duipă ecloziune, cand puii părăsesc cuiburile pentru a ajunge
la mare. Adulții migreză pe distanțe lungi. Migrația are loc între apele reci în care se hrănesc meduze
adulte, către plajele tropicale și subtropicale unde sunt cartierele de reproducere. În Atlantic, femelele
marcate în Guyana Franceză au fost recapturate de cealaltă parte a oceanului în Maroc și Spania. În
Pacific de asemenea adulții migrează aproximativ 9.700 km din locurile de hrănire din zona coastei
californiene, spre cartierele de de reproducere din Indonezia și Noua Guinee.

55
LEPIDOSAURIA

Ordinul Rhynchocephalia este grupul soră al ordinului Squamata, împărtășind câteva caractere comune.
Ambele grupuri posedă o deschidere cloacală transversală și au de asemenea planuri de fractură în
vertebrele cozii, care permit autotomia. Rinchocefalii și squamatele sunt, de asemenea, supuse
năpârlirii periodice pentru a permite creșterea.
Autotomia (auto- "auto" și tome "separare") sau auto-amputarea este comportamentul prin care un
animal abandonează unul sau mai multe dintre propriile sale apendice, ca mecanism de autoapărare
împotriva unui prădător ca să-l distragă pe acesta și astfel să aibă o șansă de evadare. Toate reptilele au
o coadă distinctă compusă din mai multe vertebre caudale. O caracteristică unică la multe specii din
cele două grupe este capacitatea de a-și rupe aceste cozi fenomen cunoscut sub numele de autotomie
caudală. Cu puține excepții, autotomia caudală este atribuibilă planurilor de fractură ale vertebrelor
caudale. Acestea sunt învăluite de fascicule musculare și de țesut conjunctiv care permit separarea
ușoară a elementelor. Cand coada este separată, fasciculele musculare sfâșiate se contractă și sigilează
capătul cozii rupte în timp ce capătul abandonat se mișcă spasmodic pentru a distrage atenția
prădătorului. Astfel, autotomia și pierderea rapidă a cozii sunt o adaptare eficientă pentru a deruta sau
chiar pentru a descuraja prădătorii. Coada se regenerează în proporții diferite la majoritatea speciilor,
dar coada nouă este întotdeauna ceva mai scurtă iar scheletul ei nu mai conține vertebre și o axă de
cartilaj. Autotomia este constisitoare energetic pentru că speciile din cele două grupe își fac depozite de
energie sub formă de grăsime, care este stocată în coadă.

RHYNCOCEPHALIA

Rhynchocephalia este un grup care a inclus o diversitate de genuri incluse în mai multe familii (în
prezent dispărute) și care au fost larg răspândite încă din Triasicul mijlociu. S-au separat de Squamate
acum circa 240 milioane de ani. Multe dintre nișele ocupate astăzi de șopârle erau ocupate de
sfenodonte (formele dispărute) în timpul Triasicului și Jurasicului. Începând cu Cretacicul,
sfenodontele au intrat în regres
Erau foarte larg răspândite, dar în present trăiesc numai în Noua Zeelandă. În timp ce tuatara modernă
din Noua Zeelandă este în primul rând carnivoră, au existat și sfenodonte omnivore și ierbivore
În prezent se consideră că există o singură specie de tuatara (se mai numește hateria), au fost
identificate anterior două specii: Sphenodon punctatus sau tuatara nordică și Sphenodon guntheri, sau
tuatara Insulelor Brothers, mult mai rară, care este limitată la Insula North Brothers din strâmtoarea
Cook (între insula de sud și insula de nord. într-o lucrare din 2009 au fost reexaminate bazele genetice
utilizate pentru a distinge cele două presupuse specii de tuatara și s-a concluzionat că acestea reprezintă
doar variante geografice și ar trebui recunoscută doar o singură specie. În consecință, tuatara nordică a
fost reclasificată ca Sphenodon punctatus punctatus și tuatara Insulei Brothers ca Sphenodon punctatus
guntheri.
Tuatara este considerată cel mai nespecializat amniot actual; creierul și modul de locomoție seamănă cu
cele ale amfibienilor, iar inima este mai primitivă decât cea a oricărei alte reptile.
O particularitate a creierului tuatarei este al treilea ochi, ochiul parietal, care se dezvoltă ca o evaginare
a diencefalului. Acest ochi este situat pe creștetul capului și are o structură similar unui ochi normal cu
cornee, cristalin și retina. Este vizibil doar la juvenili, la care au un mic plasture translucid în partea
superioară a craniului. După patru până la șase luni, devine acoperit cu solzi opaci și pigment și nu mai
este vizibil, Se consideră că servește o funcție endocrină prin înregistrarea ritmului circadian (alternanța
zi-noapte) pentru reglarea hormonilor. Este posibil să fie folosit și în absorbția razelor ultraviolete
pentru a produce vitamina D. Exsită două ferestre temporale. Ochii sunt bine dezvoltați, cu pupile
verticale și o structură retiniană adaptată luminii de intensitate redusă. Tuatara nu ureche externă. Are

56
însă au o cavitate a urechii medii cu o scăriță (un os mic care conduce vibrații sonore -
hiomandibularul). Coloana vertebrală este alcătuită din vertebre amficelice în formă de clepsidră, cu
corpul vertebral concav atât înainte, cât și în spate. Aceasta este starea obișnuită a vertebrelor peștilor și
a unor amfibieni, dar este unică pentru tuatara între amniote. În concavitățile corpurilor vertebrale
există notocord. Pe scară evolutivă, tuatara sunt ultimele amniote care au și în stadiul adul notocord, la
toate celelalte amniote acestea fiindcomplet înlocuit de coloana vertebrală. Vertebrele sunt amficelice.
Dinții, monofiodonți, se sudează cu osul bazal al fălcilor la scurt timp după ce s-au format, astfel încât
este dificil să se distingă unde se termină dintele și unde începe osul. Deoarece sunt situate pe creasta
maxilarelor, aceasta dispoziție se numește acrodontă Dentiția tuatarei cuprinde un singur rând de dinți
pe falca inferioară și două rânduri pe falca superioară . Dinții premaxilari sunt extinși și încovoiați în
jos oarecum asemănptor unui cioc de pasăre. Prezența unui sinusul venos mare, și a unui sept
interventricular relativ mic, fac inima lui Sphenodon să fie considerate cea mai primitivă la ceilalți
lepidosaurienii actuali.
Tuatara sunt în mare parte, dar nu exclusiv, animale nocturne. În timpul zilei, ei se retrag în mod
regulat în vizuini. Sunt capabile să-și sape propriile vizuini, dar le folosesc adesea pe cele ale
furtunarului (Pachyptila turtur), o pasăre marină cuibăritoare în galerii. Aceste galerii oferă tuatarei
protecție și hrană. Excrementele păsărilor îi pun la dispoziție o comunitate mare de artropode, pe care
tuatara le vânează. Tuatara poate prada și ouă și pui de ale furtunarului. Sistemele de vizuină sunt
adesea alcătuite dintr-o rețea de tuneluri interconectate. Fiecare tunel poate avea o lungime de câțiva
metri și poate avea mai multe intrări. Deși tuatara este solitară și teritorială, până la cinci sau șase
tuatara pot ocupa același sistem, dar în aceste condiții nu vor împărți același segment de tunel.
Începând din ianuarie și până în martie, după sezonul de reproducere al furtunarilor, are loc sezonul de
împerechere pentru tuatara. În această perioadă, interacțiunile sociale dintre tuatara cresc iar masculii
își apărăr teritoriile. În timpul curtării, masculii se apropie de femelă, își umflă corpul și își ridică
creasta de spini dorsală, apoi se produce copulația, dar doar dacă femela rămâne staționară. Tuatara nu
au penis și deci nu pot copula cu adevărat. Pentru a compensa, ambii participanți își poziționează
orificiile de cloacale cât mai aproape unul de celălalt, iar sperma este transmisă de la cloaca masculului
la cloaca femelei. Pentru majoritatea femelelor, depunerea ouălor are loc odată la patru ani. Fiecare
femelă depune 8-15 ouă, care sunt îngropate în pământ. Fiecare ou necesită 11–16 luni de incubație în
pământ până la ecloziunie. Creșterea puilor este, foarte lentă, iar indivizii au nevoie de circa 20 ani
pentru a atinge maturitatea sexuală. Sunt animale foarte longevive. Se reproduc obisnuit până la 60 de
ani. Există un caz al tuatarei „Henry”, un mascul care a devenit tată (posibil pentru prima dată) la 23
ianuarie 2009, când avea vârsta de 111 ani. Sexul puilor este condiționat și aici de temperatura la care
sunt incubate ouăle. La temperaturi mai mari se dezvoltă ce tuatara masculi, iar la temperaturi mai mici
se dezvoltă femele. Ouăle incubate la 21°C au șanse egale să fie masculi sau femele. La 22°C, 80% din
ouă devin masculi, iar la 20°C, circa 80% din ouă devin femele; la 18°C toate ouăle devin femele.
Există mai nou unele dovezi care indică faptul că determinarea sexului la tuatara este determinată și de
factorii genetici nu doar de temperatură.
În trecutul istoric, tuatara a fost răspândită pe insulele nordică și sudică a Noii Zeelande, unde au fost
găsite rămășițe subfosile în dune de nisip, peșteri. Au dispărut însă de pe insulele mari înainte de
colonizarea insulelor de către europeni supraviețuind pe circa 32 insule mici, învecinate insulelor
principale și lipsite de mamifere. Cauza principală a fost colonizarea insulelor mari (Aotearoa) de către
maori acum circa 700 ani. Au adus cu ei involuntar sobolanul polinezian - kiore (originar se pare din
insula Flores) și cel mai probabil din cauza prezenței lor tuatara au dispărut de pe insulele principale.
De asemenea, polinezieii au adus cu ei și pe kuri, câinele polinezian. Acesta a dispărut după
colonizarea insulelor de către europeni în anul 1860. S. punctatus punctatus trăiește în prezent pe 29 de
insule, iar populația sa este estimată la peste 60.000 de indivizi. Sphenodon punctatus guntheri este
prezentă numai pe o insulă mică cu o populație de aproximativ 400 indivizi.

57
Cu aproximativ 85 de milioane de ani în urmă, un fragment mare din estul Gondwanei a început să se
desprindă, iar marea a inundat ruptura, formând Marea Tasman. Această masă terestră, astăzi
reprezentată de insulele Noii Zeelande, a plutit spre nord. Cu 55 de milioane de ani în urmă, s-a
poziționaat între latitudinile 60 ° și 50 ° sud. Se afla la 2.000 de kilometri de estul Australiei, o distanță
s-a păstrat mai mult sau mai puțin la fel, de atunci. Au existat multe controverse cu privire la faptul
dacă plantele și animalele native Noii Zeelande din zilele noastre sunt descendenți direcți ai celor din
estul Gondwanei. Unele plante și animale din Noua Zeelandă au evoluat acum mai bine de 85 de
milioane de ani - așa că ar fi putut trăi deja acolo când a avut loc. Circa 94% din suprafața Zeelandiei
este în prezent scufundată sub Oceanul Pacific. Este posibil însă sa fi fost complet scufundată acum
aproximativ 23 de milioane de ani în urmă. Asta înseamnă că tuatara nu a supraviețuit aici de la
separarea Zeelandiei de Godwana ci a venit de undeva prin dispersie peste ocean. De unde? Nu stie
nimeni!
Rata de evoluție moleculară la tuatara a fost anterior considerată a fi paradoxal de ridicată, spre
deosebire de aparenta foarte lentă rata a evoluției morfologice. De fapt s-a constatat că în realitate, în
ceea ce privește substituțiile ADN pe sit, pe milion de ani acestea apar cu o rată relativ scăzută,
comparativ cu șopârlele și șerpii; acest lucru face ca tuatara să fie lepidosaurul cu cea mai lentă rată
evolutivă.
Cu excepția țestoaselor terestre uriașe, tuatara sunt cele mai longevive dintre reptile depășind 100 de
ani. Această durată de viață este posibil determinată de gene care oferă protecție împotriva oxidării. O
clasă de gene care oferă o astfel de protecție este cea a genelor care codifică selenoproteinele.Genomul
uman codifică 25 de selenoproteine, ale căror roluri includ antioxidarea, reglarea redox, sinteza
hormonilor tiroidieni și transducția semnalului de calciu, dar și altele. La tuatara s-au identificat peste
30 de gene care codifică selenoproteine. Acest studiu susține monofilia grupului lepidosauri (tuatara și
squamata) și originea îndepărtată, undeva la finele carboniferului pentru acest grup. Ansamblul
genomului de tuatara este de 4,3 Gb. Cel puțin 64% din acest genom este compus din secvențe
repetitive, alcătuite din transpozoni (31%) și duplicări segmentare cu număr redus de copii (33%). La
care se adaugă circa 33% de duplicări segmentare cu număr redus de copii.

SQUAMATA

Squamata (lat. squamatus = solz) este cel mai mare ordine de reptile, cuprinzând trei tipuri morfo-
anatomice de reptile, respectiv șopârle, șerpi și amfisbenide (șopârle viermi). Posedă oase patrate
mobile, ceea ce face posibilă deplasarea maxilarului inferior în raport cu neurocraniul. Acest lucru este
vizibil în special la șerpi, care sunt capabili să-și deschidă gura foarte larg pentru a înghiți prăzi relativ
mari.
Filogenia ordinului Squamata, realizată pe baza unor studiirecente integrative , moleculare și
morfologice arată existența a patru grupe evolutive: grupul Gekkota cuprinde toate șopârlele,
cuprinzând toți geko; grupul Scincoidea cuprinde peste 1.500 specii de șopârle. Este un grup cu o mare
diversitate de tipuri morfologice; grupul Lacertoidea cuprinde șopârlele adevărate, care sunt originare
din Europa, Africa și Asia, precum și Amfisbaenia (șopârlele viermi), care sunt sopârle fără picioare;
grupul Toxicofera („putrătorii d toxine”) este un grup de reptile care include Serpentes (șerpii),
Anguimorpha (șopârle anguide, sopârle gila, șopârle alligator și varani) și Iguania (iguane, agame și
cameleoni). Toxicofera include aproximativ aproape 60% din Squamatele actuale, toate speciile de
reptile veninoase, precum și numeroase specii non-veninoase îndeaproape înrudite. Există puține
dovezi morfologice care să susțină această grupare, însă toate analizele moleculare începând cu 2012
susțin existența și monofilia acestui grup.
Masculii speciilor din grupul Squamata au hemipenisuri, care sunt de obicei ținute inversate în
interiorul cloacei și sunt eversate în timpul acuplării datorită țesutului erectil similar celui al penisului

58
uman. Există dimorfism sexual: masculi mai mari ( la șopârle) și femele mai mari (la șerpi). Foarte
adesea este prezent și dicromismul sexual.
Majoritatea squamatelor se reproduc prin depunerea de ouă. La unele specii mici, numărul ouălor
depuse este destul de uniform. De exemplu, toate speciile Anolis depun doar un singur ou la un cilcu de
reproducere, mulți gecko depun unul sau două ouă (în funcție de specie). O regulă generală este că
dimensiunea pontei variază în funcție de mărimea, vârsta și starea mamei. O pontă de patru până la opt
ouă poate fi considerată tipică pentru lacertide, iar șopârlele mari, cum ar fi iguanele, pot depune 50 sau
mai multe ouă simultan. Ouăle sunt de obicei cu coajă pergamentoasă și poroasă; ele se pot extinde prin
absorbția umezeliidin mediu pe măsură ce embrionii cresc. O excepție apare la majoritatea gecko care
pun ouă, ale căror coajă se întărește la scurt timp după ce au fost depuse și care nu prezintă în
consecință modificari în dimensiuni sau formă.
Într-un studiu asupra iguanelor Conolophus subcristatus din Fernandina s-a constatat că după
împerechere, 95% dintre femele migrează pentru depunerea pontei în caldera unui vulcan o călătorie de
circa la 15 km pentru a urca vulcanul, apoi pentru a coborâ și ieși din calderă. Aceasta este cea mai
mare distanță cunoscută a fi parcursă de o specie de șopârlă pentru depunerea pontei.
Python molurus – clocește ponta pentru circa 9 săptămâni. Ophiophagus hannah – construiește cuiburi
din vegetație și îngrijește ponta. La ecloziune puii au un dinte de ou care le permite să rupă coaja oului.
Acesta dispare după ecloziune.
Ovoviviparitatea este mai rară. La aceste specii femela reține ouăle în interiorul oviductului. În acest
caz nu se mai formează coaja ouălor și ele se dezvoltă în interiorul oviductului până când dezvoltarea
este completă. Fiecare ou conține deja toată energia necesară dezvoltării în sacul vitelin care este mare.
În aceste cazuri, nutrienți suplimentari nu trec de la mamă la descendenți.
Viviparitatea a evoluat independent de cel putin 115 ori la squamate.
Ipoteza climatului rece susține că colonizarea regiunilor reci a favorizat viviparitatea (și, prin urmare,
incidența squamatelor vivipare este crescută în aceste regiuni), deoarece femelele vivipare pot folosi un
comportament termoreglator pentru a scurta timpul de dezvoltare embrionar și pentru a reduce
expunerea embrionilor la temperaturi stresante. Este firesc a considera că viviparitatea a evoluat la
squamate din oviparitate. Însă, în timp ce majoritatea studiilor publicate au presupus că la squamate,
viviparitatea a evolueat ireversibil, mai nou apar studii care arată existența reversibilitatății așa încât,
forme vivipare au revenit la oviparitate.
Șerpii de mare, din Indo-Pacific, sunt o subfamilie de șerpi veninoși Hydrophiinae, care populează
mediile marine. Majoritatea sunt adaptate extrem la o viață complet acvatică și nu sunt în stare să se
deplaseze pe uscat. Toți șerpii de mare sunt ovovivipari; tinerii se nasc vii în apă, în care trăiesc
întreaga lor viață. Trăind în ape calde nu era necesară dezvoltarea ovoviviparității, dar nici oviparitatea
nu mai era posibilă din moment ce nu se mai deplasa pe uscat. La unele specii, puii sunt destul de mari,
până la jumătate cât dimensiunea femelei. Singura excepție este genul Laticauda, care este ovipar
(depune ouăle pe uscat apoi se reîntoarce în mare.
Determinismul sexului este genetic la șerpi și determinism al sexului condiționat de temperatură la
șopârle. La temperaturi mici de incubare ouăle se dezvoltă în femele iar la temperaturi mari ele se vor
dezvolta în masculi. Temperatura activează diferit seturi de gene care influențează anumite căi
hormonale care afectează dezvoltarea gonadelor și a organelor genitale. Aceste gene nu sunt toate pe un
anumit cromozom.

GEKKONIDAE

Sunt răspândite în tot brâul intertropical și în zonele subtropicale adiacente

Sunt un grup de șopârle mici cu dimeniuni între 30 mm (Sphaerodactylus ariasae) la 350 mm (de
exemplu, Rhacodactylus leachianus), cu o coadă care are o lungime similară cu lungimea dintre bot și

59
deschiderea cloacală. Majoritatea sunt nocturne (aceste specii au pupile cu fante verticale), dar unele
genuri sunt diurne (cu pupile rotunjite, de exemplu Phelsuma), iar câteva prezintă activitate atât diurnă
cât și nocturnă. Majoritatea sunt insectivore. Sunt ovipare, cu excepția speciilor din următoarele trei
genuri: Hoplodactylus, Naultinus și Rhacodactylus, care sunt vivipare.
Grupul este împărțit în două forme principale: cele cu pleoape mobile (Eublepharidae), și cele cu
pleoape fixe (gekkoninele, și ceilalți membri ai familiei). Între gekkonine, numeroase specii sunt
arboricole cu specializări extreme pentru locomoția în acest habitat. Pe fiecare deget există tampoane
adezive specializate, care sunt formate din solzi suprapuși numiți lamelae. Fiecare solz este alcătuit din
mii de setae, asemănătoare firului de păr și fiecare dintre aceste setae este formată din mii de
microfilamente microscopice. Această structură acționează ca un adeziv extrem de puternic (fiecare
setae poate rezista la 200 µN de forță), permițând acestor gecko să meargă pe suprafețe netede verticale
și chiar în jos și inclusiv pe sticlă. De fapt, aceste fire de păr sunt atât de lipicioase încât un gecko poate
atârna de un tavan sprijinindu-se doar în tamponul adeziv al unui singur deget.

SCINCIDAE

Cu peste 1.500 de specii descrise, familia Scincidae este una dintre cele mai diverse familii de șopârle.
Sunt răspândite în toate zonele tropicale și subtropicale și în toate tipurile de habitate de la deșerturi la
pajiști alpine. Majoritatea speciilor nu au gât pronunțat iar picioarele sunt relativ scurte. Mai multe
genuri (de exemplu, Typhlosaurus) sunt apode. Majoritatea s au cozi lungi și conice și sunt capabile de
autotomie. Cele mai multespecii au culori criptice. Mai mult de jumătate din speciile de scincide sunt
ovipare. De asemenea, în jur de 45% dintre specii sunt vivipare, iar restul sunt ovovivipare.

AMPHISBAENIDAE

Sunt răspândite în America de Sud, în Antile, Africa, Asia Minor și peninsula Iberică. Sunt șopârle
apode, hipogee și carnivore. Sozlii sunt dispuși pe corp în formă de inele dând un aspect asemănător cu
al anelidelor și cecilienilor. Au cap masiv pe care îl folosesc la săpat împingând cu pitere în sol și fălci
puternice și dinți mari, recurbați folosiți pentru capturarea prăzii. Ochii sunt foarte reduși ca și
consecință a traiului în mediu hipogeu, dar stipesul din urechea medie, este mare și masiv și împreună
cu extracolumela, stipesul detectează vibrațiile din sol produse de animalele pradă, permițând
amfisbaenidelor să vâneze foarte eficient diverse nevertebrate sub pământ.

HELODERMATIDAE

Sunt șopârle mari, îndesate, cu mișcare lentă, care trăiesc în climele semi-aride din sudul Americii de
nord spre sud până în Guatemala. Cozile lor sunt scurte și folosite ca organe de depozitare a grăsimilor.
Sunt acoperite cu solzi mici, care nu se suprapun, cu osteoderme pe partea inferioară a corpului. Toate
cele trei specii sunt de culoare închisă, cu pete gălbui sau roz. Sunt ca dracu de veninoase. Glandele
veninoase sunt situate în maxilarele inferioare, spre deosebire de șerpi la care glandele veninoase sunt
situate în maxilarele superioare. De asemenea, spre deosebire de șerpi, șopârlele gila nu au musculatura
specializată pentru a injecta veninul. Veninul este de obicei folosit doar în apărare, iar pentru a-și
învenina prăzile, trebuie să mestece. S-a considerat de multă vreme că producția de venin printre
șopârle este unică pentru acest gen, dar cercetări mai noi arată că și alte șopârle produc venin, toate
acestea fiind plasate în clada Toxicofera, care include toți șerpii și alte 13 familii de șopârle. Șopârlele
gila sunt carnivore, vânând rozătoare și alte mamifere mici și consumând deasemenea, ouă de păsări și
reptile. Sunt ovipare.

60
CHAMAELEONIDAE

Sunt răspândiți în Africa, sudul Europei (două specii) sudul peninsulei Arabia și subcontinentul indian.
Cameleonii au câteva caracteristici care îi fac inconfundabili. Picioarele lor de zigodactile (cu
sindactilie) ca adaptare la locomoția în mediul arboricol formează un fel de clește cu două brațe
opozabile. Au pe cap coarne și creste. Își schimbă culoarea ușor și rapid, iar ochii lor, care care au
formă tronconică se pot mișca independent unul de celălalt. Speciile arboricole au cozi prehensile, iar
cele mai multe specii au corpul turtit lateral. Limba cameleonilor este protractilă (datorită modificărilor
aparatului hioid). Au dentiție acrodontă. Cameleonii variază de la dimensiuni mici de la Brookesia (2,5
cm) până la unele specii foarte mari de Chamaeleo (până la 68 cm lungime).

AGAMIDAE

Este o familie de peste 300 de specii de șopârle, indigene în Africa, Asia, Australia și câteva specii în
sudul Europei. Multe specii sunt denumite în mod obișnuit șopârle dragoni. Agamidele au de obicei
picioarele bine dezvoltate, puternice și nu sunt capabile de autotomie. Au dentiție acrodontă.
Draco volans, sau dragonul zburător este endemic în Asia de Sud-Est. Este adaptată la a plana cu
ajutorul unui patagiu. „Aripile” lui D. volans sunt susținute de coastele sale, care formează scheletul
patagiului.
Moloch horridus sau de diavolul de munte, este o specie endemică în Australia. Crește până la 21 cm
femelele în general mai mari decât masculii. O serie intimidantă solzi transformați în țepi, acoperă
întreaga parte superioară a corpului animalului, si au rol de protecție împotriva prădătorilor. Diavolul
de munte are, de asemenea, un „cap fals” spinos pe ceafă, și dacă este aminințată prezintă acest cap fals
potențialilor prădători. Dispunerea solzilor tegumentari permit diavolulu să colecteze apă prin simpla
atingere a acesteia cu orice parte a corpului, de obicei cu membrele; principiul capilar permite apoi
transportul apei către gură.
Chlamydosaurus kingii - dragonul cu guler este endemică în nordul Australiei și sudul Noii Guinee.
Este în mare parte arboricolă. Dieta sa constă în principal din insecte și vertebrate mici. Cea mai
distinctă caracteristică a acestei specii este gulerul mare de piele, care, în repaus, este ținut împăturat pe
cap și gât. Gulerul acesta este susținut de spini lungi de cartilaj care sunt conectați la oasele
maxilarului. Când șopârla se sperie, la apropierea unui predator își deschide gura, expunând o
căptușeala roz sau galbenă strălucitor; își întinde și expune gulerul, cu solzi strălucitori portocalii și
roșii și se ridică pe membrele posterioare pentru a fi mai și își ține coada deasupra corpului. Această
reacție este utilizată și în luptele teritoriale, în timpul curtării, precum și pentru a descuraja prădătorii.
Părțile roșii și portocalii ale gulerului său conțin pigmenți carotenoizi. Aleargă foarte repede pe
membrele posterioare.
Stellagama stellio trăiește în Grecia, Israel, Cipru, Asia de Vest și nordul Egiptului; a fost introdusă și
în Malta. Își poate schimba culoarea pentru a-și exprima starea psihică. Se sorește pe pereți de piatră,
stânci și arbori. Preferă habitate stâncoase și este destul de timidă, fiind ascunzându-se repede în
crăpături pentru a evita potențiali prădători

IGUANIDAE

Distribuția geografică a iguanelor este oarecum opusă celei a agemelor. Unde trăiesc iguane nu sunt
agame și invers. Iguanidele trăiesc astfel în America, din sudul Canadei până la Tiera del Fuego. Ca
fosile se cunosc și din Eurasia. Singurele excepții sunt un gen (Brachylophus) care trăiește în Fiji și alte
insule din Pacific și două genuri (Oplurus și Chalarodon) care trăiesc în Madagascar. O divizare
faunistică similară se găsește între boa și pitoni. Majoritatea iguanidelor au solzi mici și un fald liber al

61
tegumentului, situat sub cap și gât. La multe specii există, o creastă pe spate și coadă este alcătuită din
solzi înguști și alungiți, care se diminuează treptat în dimensiune spre coadă. Limba este scurtă și nu
poate fi proiectată afară. Majoritatea speciilor de iguane sunt vegetariene. Căteva sunt prădători și au
strategie sit and wait -stau și își așteaptă prada, de obicei artropode. Au dentiție pleurodontă
Iguana verde (Iguana iguana) este originară din sudul Braziliei și Paraguay până în nordul Mexicului și
a fost introdusă din America de Sud în Puerto Rico. Aici s-a înmulțit foarte mult și este foarte frecvent
în toată insula cu o populație de peste 4 milioane de invdivizi. Adevenit specie invazivă astfel încât
gurenul portorican a decis vânarea tuturor indivizilor și folosirea lor ca hrană. Din acest motiv
portoricanii denumesc această specie gallina de palo (găină de copac). Este frecvent crescută ca
animal de companie datorită dispoziției sale calme și a culorilor plăcute. Spinii dorsali din lungul
spatelui sunt vizibil mai lungi și mai groși la masculi decât la female. Iguana verde este o specie
ovipară.
În urma uraganului Luis și a uraganului Marilyn din 1995, care au devastat Caraibele, o plută de arbori
dezrădăcinați care transportau în jur de 15 iguane verzi a ajuns pe partea de esti a insulei Anguilla, pe
care până atunci nu trăiau aceste iguane. Se pare că în timpul uraganului aceste iguana au ajuns
accidental să fie luate de mare pep lute și au plutit circa 500 km peste ocean din insula Guadelupa, unde
iguanele verzi sunt indigene. Examinarea modelelor meteorologice și a curenților oceanici a indicat
faptul că iguanele au petrecut probabil trei săptămâni pe mare înainte de a ajunge pe Anguilla. Ajunse
aici, iguanele au început să se reproducă pe insulă la doi ani după sosire.
În Galapagos, iguanele terestre (genul Conolophus) și iguana marină (Amblyrhynchus cristatus) au
evoluat dintr-un strămoș comun care a ajuns pe insule din America Centrală sau de Sud, cu siguranță
tot pe plute de vegetație. Studiile moleculare arată că iguanele terestre și cele marine din Galápagos
formează o cladă, iar cea mai apropiată rudă a acestei clade din Galápagos sunt iguanele Ctenosaura
din Mexic și America Centrală. Un studiu recent care a inclus atât ADNmt, cât și AND nuclear, indică
faptul că cele două tipuri s-au separat în urmă cu aproximativ 4,5 milioane de ani, dar izolarea
reproductive nu a fost incă definitivată. Iguana marină și iguana terestră rămân reciproc fertile, în ciuda
faptului că sunt separate de milioane de ani de evoluție și pot hibridiza acolo unde zonele lor se
suprapun, rezultând așa-numita iguana hibridă. Cu toate acestea, acest lucru este foarte rar și a fost
documentat doar de câteva ori pe insula South Plaza, o insulă mică unde se suprapun teritoriile de ale
celor două specii. Hibrizii au trăsături intermediare, trăiesc numai pe pe uscat și sunt sterili.
Iguanele din Pacific, din Fiji, Tonga și Vanuatu sunt o enigmă biogeografică prin aceea că rudele lor
cele mai apropiate se găsesc doar în Lumea Nouă la peste 8000 km depărtare.
În prezent, acestea cuprind două genuri și patru specii. Lapitiguana impensa trăia în Fiji dar este în
prezent dispărută, iar Brachylophus gibbonsi trăia în Tonga și este de asemenea dispărută. Cele două
specii încă existente, Brachylophus fasciatus din Fiji, Tonga și Vanuatu și Brachylophus vitiensis din
vestul Fiji, sunt specii de interes conservativ major, B. vitiensis fiind în pericol critic. Toate cele patru
iguane din Pacific au suferit un declin drastic de când polinezienii au colonizat aceste insule. L.
impensa în Fiji și B. gibbonsi în Tonga au fost ambele vânate până la extincție după sosirea oamenilor
acum circa 2800 de ani.
Un studiu recent a arătat că în present genul Brachylophus de fapt cuprinde trei specii și nu două așa
cum se știa. Este vorba despre: B. fasciatus din insulele Lau (Fiji) și Tonga, unde trăiește în habitate
relative deschise și uscate, B. vitiensis din vestul Fiji, unde trăiește în păduri uscate și B. bulabula din
centrul Fiji, unde trăiește în păduri umede. Există două ipoteze alternative viabile care ar putea explica
distribuția acestor iguane, repectiv prezența lor în Pacificul central.
Plutirea pe distanțe lungi. Curentul Ecuatorial de Sud trece prin Galapagos (unde sunt iguane), apoi
peste multe insule din Pacificul central, inclusiv Tonga, apoi prin insulele din sud-vestul Pacificului,
după care se îndreaptă spre sud, spreNoua Zeelandă și înapoi în spre America de Sud. Un astfel de
curent ar fi oferit posibilitatea deși foarte mică ca iguanele să ajungă în centrul Pacificului pe plute de

62
vegetație. Călătoria ar fi putut fi realizată de adulți, juvenili sau chiar de ouă. Iguanele Brachylophus
sunt neobișnuite printre iguane prin faptul că au o extremă de lungă perioadă de incubație (mai mult de
nouă luni) astfel că s-a a sugerat că dispersia ar fi putut fi realizată cu succes de ouă. Un punct slab al
acestei ipoteze este că iguanele nu sunt prezente în toate insulele scăldate de curentul ecuatorial de sud
ci doar în Fiji și Tonga. Însă absența din unele zone nu este neaparat un argument împotriva ipotezei.
Există și alte indicii care sugerează ca această dispersie s-a putut realiza. De pildă planta care formează
păduri de magrove, Rhizophora mangle, dispersează prin thalasocorie. Această plantă este răspândită în
centrul Africii, în Caraibe, în America Centrală și de Sud, Galapagos, Fiji și Tonga, dar important,
nicăieri altundeva în Pacific. În mod similar, s-a crezut mult timp că cartoful dulce (Ipomoea batatas) a
fost introdus de oameni în insulele din Pacific din America, dar un studiu genetic recent a deschis
posibilitatea a unei dispersii naturale, mai vechi a acestei plante în regiune.
Podul melanezian terestru. Alți autori au respins plauzibilitatea unui astfel de eveniment extraordinar
de dispersie și în schimb se folosesc de fosile, de distribuția actuală a unor animale și de dovezi
geologice care să sugereze că distribuția iguanelor din Pacific poate fi explicate printr-o conexiune
terestră între unele dintre insulele din Melanesia și Fiji și Tonga. S-a demonstrat recent că atât insulele
Fiji cât și Tonga formează întinderea estică a unui arc melanesian format din insule care probabil au
fost conectate în ultimii 20-40 de milioane de ani. Există câteva exemple atât din lumeaa plantelor cât
și a animalelor care susțin această conexiune. Două specii de broaște Platymantis, endemice, ale căror
rude apropiate se află Noua Guinee și Insulele Solomon, apoi specia endemică de șarpe boa Candoia
sp la care rudele cele mai apropiate trăiesc de asemenea în Noua Guinee și Insulele Solomon și în fine
șarpele elapid Ogmodon vitiensis ale cărui rude cele mai apropiate sunt în Noua Guinee. Dintre
acestea, numai boidele reprezentate de Candoia chiar au o model global de distribuție, similar cu
iguanele.

VARANIDAE

Există circa 60 specii, toate în genul Varanus. Trăiesc în Africa, Asia de sud și sud-est, insulele
Malaeziei și Indoneziei, Papua Noua Guinee și Australia. Sunt șopârle robuste, diurne, cu cozi lungi,
non-autotomice și gât alungit, în mod excepțional acestea având nouă vertebre cervicale. De asemenea,
au limbă bifurcată folosită pentru chemorecepție. Hemipenisurile varanidelor sunt neobișnuite de
ornamentate și au fiecare un schelet cartilajinos numit hemibaculum. Variază în lungime și greutate de
la 20 cm și 20g la Varanus brevicauda până la 3 m și 54 kg la dragonul de Komodo. Unele specii
consumă fructe altele diverse nevertebrate sau sunt ovifage, iar formele mari sunt prădătoare trăiesc
într-o gamă largă de habitate terestre, iar unele specii sunt foarte acvatice intrând chiar și în mare. Sunt
ovipare.
La Varanus komodoensis împerecherea are loc între mai și august. În această perioadă, masculii luptă
pentru femele și a teritoriulu Ponta este depusă în septembrie și conține 20 – 50 ouă. Perioadă de
incubație de 7-8 luni. Studii inițiale arătau că saliva dragonului Komodo conține o varietate de bacterii,
care pot produce septicemie și care ar ajuta la doborârea unor prăzi mari. Ulterior s-a demonstrat că
bacteriile din gurile dragonilor Komodo sunt obișnuite și similare cu cele găsite la alte carnivore.
Cercetări ulterioare demonstrează că dragonii Komodo posedă o mușcătură veninoasă. Scanările RMN
ale unui craniu conservat au arătat prezența a două glande în maxilarul inferior. Cercetătorii au extras
una dintre aceste glande din capul unui dragon bolnav în stadiu terminal de la zoo din Singapore și au
descoperit că aceste glande secretă mai multe proteine toxice diferite, care au funcții diferite și pot
produce inhibarea coagulării sângelui, scăderea tensiunii arteriale, paralizia musculară și inducerea
hipotermiei, ducând la șoc și pierderea conștienței prăzii.

63
PHRYNOSOMATIDAE

Sunt o familie diversă de șopârle, care trăiesc din Panama spre nord până în sudul extrem al Canadei.
Unele specii sunt adaptate la viața în deșerturile fierbinți și nisipoase, altele preferă zone stâncoase sau
marginile pădurilor umede, iar iar altele trăiesc în preerii. Grupul include atât specii ovipare cât și
specii vivipare, acestea din urmă fiind mai frecvente la altitudini înalte. Șopârlele cu coarne folosesc o
varietate de mijloace pentru a evita prădarea. Culoarea lor servește la camuflaj. Când sunt amenințate,
prima lor apărare este să rămână nemișcate pentru a evita detectarea. Dacă sunt detectate totuși, ele fug
în general în sprinturi scurte și se opresc brusc pentru a deruta prădătorul. Dacă nici aceasta nu
funcționează și nu scapă de prădător, își umflă corpurile pentru a părea mai mari. Pentru a evita să fie
apucate de cap sau gât, șopârlele cu coarne își apleacă capul și își orientează coarnele drept în sus. Sunt
coarne adevărate care au schelet osos și sunt fxate la neurocraniu. Cel puțin opt specii din acest grup
sunt, capabile să stropească cu un flux de sânge din colțurile ochilor pe o distanță de până la 1,5 m.
Acestea fac acest lucru restricționând fluxul de sânge din cap, crescând astfel tensiunea arterială la
acest nivel și rupând vasele mici din jurul pleoapelor. Sângele stropit nu numai că îi încurcă pe
prădători, dar are și un gust foarte nașpa pentru prădătorii mamifere. Pentru păsările prădătoare este
indiferent. Inițial se susținea că compușii din sânge care îi dau gustul respingător, sunt adăugați în
sânge din glandele din cavitatea sinusului ocular, dar cercetările ulterioare au arătat că acești compușii
chimici se află tot timpul în sângele circulant. Dieta lor include cantități mari de furnici veninoase care
pot să fie un factor și cel mai probabil acest regim trofic are un rol în această situație însă, originea și
structura concretă a acestor substanțe chimice sunt încă necunoscute. Acest fenomen se numește
autohemoragie oculară.

SERPENTES (OPHIDIA)

Craniul șerpilor se caracterizează printr-o mare mobilitate a pieselor componente. Este ușor, cu un
număr redus de oase. Singura unitate compactă a craniului este cutia neurală, toate celelalte oase ale
craniului fiind mai mult sau mai puțin mobile. La majoritatea șerpilor, oasele maxilarului superior
(maxilare, palatine și pterigoidei) se pot deplasa înainte și înapoi, precum și lateral. Flexibilitatea
craniului și a maxilarelor atașate la acesta este o compensare majoră pentru pierderea membrelor și
permite șerpilor să înghită o pradă care are un diametru mai mare decât capul. Maxilarul superior este
conectat la maxilarul inferior prin intermediul osului pătrat (care este alungit) printr-o articulație care
acționează ca un punct de pivotare astfel că, atunci când un șarpe înghite, oasele mandibulare de pe o
parte a gurii se mișcă înainte și înapoi ca o unitate. Dentarele sunt conectate anterior printr-un ligament
care permite fiecărei jumătăți astfel rezultate să se miște independent de cealaltă într-o mișcare
intermediată de osul pătrat. La majoritatea șerpilor, maxilarele sunt alungite, cu mulți dinți, dar, la
Viperidae, el se reduce mult și se articulează mobil la prefrontal. Pe mazilarele scurte ale viperidelor
există o pereche de dinți cu ajutorul cărora este inoculat veninul. Acești dinți sunt lungi, iar articulația
mobilă dintre maxilare și prefrontale face ca ei să poată fi pliați aproape orizontal pe cerul gurii în
repaus. La aceștia, poziția ocupată de obicei de maxilar a fost luată de osul pterigoid.
Craniul este articulat la ca oricare dintre reprile, la coloana vertebrală printr-un condil occipital.
Coloana vertebrală a șerpilor este foarte alungită și are mai multe vertebre decât la orice alt vertebrat.
La pitonul australian (Morelia oenpelliensis) de pildă, există 600 vertebre. Deoarece nu există centuri
ale membrelor asociate cu scheletul axial, diferențierea coloanei vertebrale în regiuni se pierde, astfel
că șerpii au doar două tipuri de vertebre: ale trunchiului (precaudale) și ale cozii (caudale). În general
există 100-450 de vertebre precaudale și 10-205 vertebre caudale.
O pereche de coaste este asociată cu fiecare vertebră precaudală, cu excepția primelor câtorva vertebre
imediat în spatele craniului. Nu există coaste pe vertebrele caudale. Fiecare vertebră se articulează cu

64
vecinul său în cinci puncte diferite: la zona de contact dintre corpurile vertebrale, unde există o
articulație sferică; apoi la nivelul prezigapofizelor și postzigapofizelor și, în cele din urmă, zigosfenei și
zigantrei, care există exclusiv la șerpi, zigosfenul fiind o excrescență proeminentă pe partea superioară
a vertebrei, iar zigantul fiind ca un buzunar în care se potrivește zigosfenul și în care acesta se poate
roti. Aceste cinci puncte permit mișcare laterală și verticală, prevenind în același timp răsucirea
coloanei vertebrale, realizând astfel atât flexibilitate, cât și rigiditate. La unii șerpi ovifagi, primele
vertebre poartă pe suprafața lor ventrală câte o proiecție lungă numită hipoapofiză îndreptate spre
înainte care au rolul de a sparge coaja ouălor cu care acești șerpi se hrănesc. Șerpii nu au stern. Este o
adaptare care permite înghițirea întreagă a unor prăzi mari. În acest fel, coastele se termină ventral în
pătura musculară și cel mai probabil au rol în locomotie asigurând eventual punct de sprijin în substrat
în timpul locomoției. Coastele sunt însă mobil articulate la coloana vertebrală. Ele pot fi mișcate înainte
și înapoi, în sus și în jos dar pot fi si rotite în plan antero-posterior
Șarpele „zburător” este capabil să planeze. Lansarea se face întotdeauna din arbori. În pregătirea
planării, șarpele își strânge partea anterioară a corpului în formă de „j”. Apoi sare, folosind mușchii din
jumătatea inferioară a corpului său. În acest moment șarpele își întinde coastele, aplatizând instantaneu
și luând o formă de „s”. Această acțiune face, de asemenea, ca partea ventrală șarpelui să capete o
formă concavă care acționează ca o parașută. În acest fel crește rezistența la aer, încetinind coborârea.
În această perioadă de aplatizare, corpul se extinde la aproape dublul lățimii normale. În timp ce
planează, șarpele își ondulează și corpul pentru a controla direcția. La această specie capacitatea de a
plana a apărut fie din nevoia de a scăpa de prădărori fie este o coevoluție, planarea evoluând ca răspuns
la acțiunea celor două specii pradă, broasca Rhacophorus și șopârlele Draco. Poate parcurge în planare
o distanță de aproximativ 100 de metri. Filările cu încetinitorul arată o ondulație a corpului șarpelui în
zbor, în timp ce capul rămâne relativ stabil, sugerând o planare controlată.
La majoritatea șerpilor, dinții sunt localizați pe dentare, pe maxilare, palatine și pe pterigoide. Acestea
din urmă formează un „rând interior” de dinți care se pot mișca separat de restul pentru a ajuta la
„mersul” maxilarelor peste pradă. Mai multe linii de șerpi au dezvoltat venin care este de obicei livrat
de dinți specializați numiți colți situați pe maxilare. Pe baza dinților, serpii pot fi grupați în patru grupe:
Șerpii aglifi nu au dinți specializați; fiecare dinte are în general o formă și o dimensiune similare. Pot
exista situații când dinții sunt diferiți ca mărime, dar ei au aceeași formă în toate situațiile. Majoritatea
șerpilor aglifi sunt neveninoși sau unele specii, precum Thamnophis, sunt considerate ușor veninoase.
Șerpii opistoglifi („colți în spate”) sunt veninoși, veninul fiind inoculat de o pereche de dinți măriți,
situați în spatele maxilarelor, înclinați spre înapoi și canelați, prin acest canal veninul întnd în puncție..
Pentru a invenina prada, un șarpe opistoglif trebuie să mute prada în partea din spate a gurii și apoi să o
pătrundă cu colții, prezentând dificultăți cu prăzile mari. Dinții opistoglifi sunt proprii Colubridelor.
Șerpii proteroglifi („colți în față”) și-au scurtat maxilarele care poartă doar câțiva dinți, precum și câte
un colț substanțial mărit îndreptat în jos și pliat complet în jurul unui canalul de venin, formând un fel
de ac gol pe dinăuntru. Deoarece colții aceștia sunt lungi doar de circa un centimetru lungime eficiența
inoculării veninului nu este foarte mare. Unele cobra care scuipă venin au vârfurile acestor de colți
modificate, permițându-le să pulverizeze venin în ochii atacatorului. Această dentiție proteroglifă este
proprie elapidelor.
Șerpii solenoglifi (dinții seringă) sunt cea mai avansată metodă de livrare a veninului. Fiecare maxilar
este redus, e foarte mic și poartă un singur dinte (colț) lung și gol la interior asemănător unui ac de
seringă. La unele specii au o lungime de până la jumătate din lungimea capului, din care cauză ei sunt
pliați spre înapoi pe cerul, în repaus. Șerpii solenoglifi deschid gura la aproape 180 de grade, iar în
acest moment maxilarele se miscă față de prefrontale ajungând în poziție de atac. În timpul mușcăturii
acești colți pătrund adânc în pradă și eficiența de livrare a veninului este foarte mare. Deși de regulă
veninul solenoglifilor este de obicei mai puțin toxic decât cel al proteroglifelor, eficiența înveninării la

65
solenoglifi este mai mare tocmai pentru că colții lor pătrund profund în țesuturile prăzilor. Această
formă de dentiție este unică pentru vipere.
Glandele care secretă venin la șerpi sunt glandele salivare parotide modificate și ele sunt situate pe
fiecare parte a capului, sub și puțin în spatele ochilor , încapsulate într-o teacă musculară. Glandele au
alveole mari putând stoca veninul. Veninul de șarpe este salivă modificată care conține zootoxine, ceea
ce facilitează imobilizarea și digestia prăzii și apărarea împotriva prădătorilor.
Veninul, ca toate secrețiile salivare, are acțiune predigestivă la toți șerpii, prin aceasta veninul practic
inițiază descompunerea alimentelor în compuși solubili, facilitând digestia. Chiar și mușcăturile
șarpilor neveninoși pot provoca leziuni ale țesuturilor. Aceasta este acțiunea tisolitică a veninului. La
serpii veninoși, veninurile sunt amestecuri complexe de proteine. Aceste proteine pot fi un amestec de
neurotoxine (care atacă sistemul nervos, moartea survenind prin blocarea mușchilor respiratori),
hemotoxine (care atacă și distrug în principal hematiile) și citotoxine care afectează organismul în
moduri diferite. Aproape la toți șerpii veninoși, veninul conține hialuronidază, o enzimă care asigură
difuzia rapidă a veninului în țesuturi.
În general, văzul șerpilor nu este extraordinar. Este mai bun la șerpii arboricoli și evident, foarte puțin
performat la formele hipogee. Unii șerpi, precum genul Ahaetulla, au perfecționat o vedere binoculară,
cu ambii ochi capabili să se concentreze în același punct. Majoritatea șerpilor focalizează mișcând
cristalinul înainte și înapoi în raport cu retina, în timp ce la celelalte grupe de amniote, acomodarea se
realizează prin modificarea curburii cristalinului. Mulți șerpi nocturni au pupile verticale, în timp ce
șerpii diurni au pupile rotunde. Șerpii și-au adaptat vederea pentru a-și vâna prada fie în condiții de
lumină, ziua fie noaptea. La șerpii diurni, cristalinul acționează ca ochelarii de soare, filtrând lumina
ultravioletă. Aceștia sunt dicromatici, ceea ce înseamnă că pot vedea două culori primare, albastru și
verde.La șerpii nocturni au cristalinul permit trecerea luminii ultraviolete, ajutându-i să vadă relativ
bine în întuneric.
Toți șerpii folosesc mirosul pentru a-și urmări prada, folosind limba bifurcată pentru a colecta
particulele din aer, apoi trecându-le la organul vomeronazal sau la organul lui Jacobson din cerul gurii
unde macromoleculele din aer sunt analizate. Limba bifurcată împreună cu organul vomeronazal oferă
un fel de simț direcțional al mirosului și gustului simultan. Își mențin limba în mișcare constantă,
prelevând particule din aer, sol și apă, analizând substanțele chimice găsite și determinând prezența
prăzilor sau prădătorilor în mediul local. La șerpii acvatici precum, anaconda, limba funcționează
eficient sub apă.
Partea inferioară conține receptori seismosenzoriali, astfel că este foarte sensibilă la vibrații. Acest
lucru permite șerpilor să poată simți animalele care se apropie prin detectarea vibrațiilor slabe produse
de acestea în sol. Mulți șerpi au receptori sensibili la infraroșu amplasați în caneluri adânci pe bot, care
le permit să „vadă” căldura radiată, infraroșie a prăzii cu sânge cald.
La vipere, acești receptori sunt situați între nară și ochi într-un canel mare, de pe fiecare parte a capului.
Alți șerpi sensibili la infraroșu au mai multe caneluri labiale mai mici, care căptușesc buza superioară,
chiar sub nări.
Membrana canelurilor acestor receptori sunt foarte vascularizate și puternic inervate, receptorii în sine
fiind mase terminale ale nervului trigemen. Prin urmare, receptorii nu sunt celule discrete, ci o parte a
nervului trigemen în sine. Scopul vascularizației, pe lângă furnizarea de oxigen receptorilor, este de a
răci rapid acești receptorii la starea lor termo-neutră după ce au fost încălziți de radiația termică de la
un stimul. Dacă nu ar fi această vasculatură, receptorul ar rămâne într-o stare caldă după ce a fost expus
la un stimul cald și ar prezenta animalului imagini secundare chiar și după eliminarea stimulului.

66
BOIDAE

Sunt un grup de șerpi neveninoși, constrictori, care trăiesc în în Americi, Africa, Europa, Asia și unele
insule din Pacific. Grupul cuprinde unii dintre cei mai mari șerpi din lume. De regulă femelele sunt mai
mari decât masculii. Aproape toți acești șerpi au o centură pelviană vestigială (ceilalți șerpi nu au
deloc) cu membrele posterioare rudimentare care sunt parțial vizibile ca o pereche de pinteni, unul de
fiecare parte a orificului cloacal. La masculi, acești pinteni sunt mai mari și mai vizibili decât la femele
și au rol în acuplație ajutând masculii să fixeze mai eficient femelele. Au un șir lung de dinți palatini,
iar plămânul stâng este cu până la 75% la fel de mare ca plămânul drept (la toți șerpii plâmânul stâng
este mai mare decât cel drept ca o consecință a apodizării; rinichii sunt situați unul în spatele celuilalt
din același motiv). Boidele se disting de pitoni prin faptul că nu au oase postfrontale și nici dinți
premaxilari și de asemenea, prin faptul că boidele spre deosebire de pitoni, sunt vivipare sau
ovovivipare. Distribuțiile geografice ale boidelor și pitonidelor se exclud aproape în totalitate. În
puținele zone în care specii din cele două grupe coexistă, tendința este ca aceștia să ocupe habitate
diferite.
Boa constrictor, este o specie de șarpe mare, neveninos, Trăiește în America tropicală de Nord,
Centrală și de Sud, precum și în unele insule din Caraibe. Modelul său de culoare este extrem de
variabil.
Eunectes murinus din America de Sud, fiind cel mai greu și al doilea cel mai lung șarpe actual

PYTHONIDAE

Pitonii sunt o familie de șerpi neveninoși, constrictori, care trăiesc în Africa, Asia și Australia.
Majoritatea membrilor acestei familii sunt prădători de ambuscadă, în sensul că rămân în mod obișnuit
nemișcați într-o poziție camuflată și apoi atacă brusc prada. Pitonii sunt ovipari, adică depun ouă. Acest
lucru îi diferențiază de familia Boidae. După ce depun ponta, femelele le incubează de obicei până când
eclozează. Acest lucru se realizează prin contracții ritmice voluntare ale mușchilor, care „tremură”,
ridicând temperatura corpului care este apoi transferată ouălor. În timpul perioadei de incubație,
femelele nu se hrănesc
Python reticulatus este răspândit în pădurile tropicale, din Sudul Asiei. Se hrănește cu mamifere medii
sau mari și cu păsări (pe care le omoară prin sufocare, încolăcindu-se în jurul lor); este unul dintre cei
mai lungi șerpi din lume, având o lungime de 4–9 m și o greutate de 90–140 kg, însă poate atinge o
lungime de 10 m.
Python sebae este cel mai mare șarpe din Africa subsahariană. Trăiește într-o varietate de habitate, de la
păduri la deșerturi. Devine inactiv în timpul sezonului uscat. Pitonul african de stâncă își ucide prada
prin constricție și mănâncă adesea antilope, ocazional chiar și crocodili

COLUBRIDAE

Colubridae (din latină coluber = șarpe) sunt o familie de șerpi cu circa 524 de genuri și aproape 2000
specii astfel că este cea mai mare familie de șerpi și include circa 51% din toate speciile actuale de
șerpi. Sunt răspândite pe toate continentele. O caracteristică importantă a colubridelor este prezența
glandelor lui Duvernoy, o pereche de glande situate pe ambele părți ale capului în spatele ochiului.
Acestea sunt omoloage evolutivi cu glandelor veninoase (parotide) de șa vipere și elapide. Glandele lui
Duvernoy sunt asociate cu dinții din spate ai maxilarului, și secretă un amestec complex de substanțe
chimice a căror compoziție este încă puțin cunoscută. La unele colubride secreția este cunoscut ca
servind ca venin cu acțiune lentă sau ca adjutant digestiv. Perechea posterioară a dinților maxilari este

67
adesea modificată la acești șerpi pentru a ajuta eliberarea secreției din glandele lui Duvernoy. Unele
colubride au pierdut în mod secumdar aceste glande.
Unele colubride sunt extrem de specializate trofic. Dasypeltis scabra, este endemic în Africa și se
hrănește exclusiv cu ouă. Căptușeala gurii are creste mici, paralele, foarte asemănătoare cu amprentele
umane, care ajută la apucarea cojii unui ou. Odată înghițit, oul este perforat de hipapofizele vertebrale
specializate care se extind în esofag. Coaja este apoi regurgitată într-o singură bucată, iar restul oului
este trecut în stomac.
Unele specii de colubride neveninoase mimează specii veninoase de serpi. Așa de exemplu
Lampropeltis elapsoides (stânga) il imită pe elapidul Micrurus fulvius (dreapta) care este foarte
veninos.
Rhabdophis tigrinus este unul dintre colubrizii veninoși. În plus este și toxic. Dieta lui constă în
principal din vertebrate mici, în special broaște. Această specie are două glande nucale la nivelul părții
dorsale a gâtului, care înmagazinează steroizi toxici obținuți din consumul de broaște toxice.

ELAPIDAE

Elapidaele sunt o familie de șerpi veninoși caracterizați prin colți goi la interior, scurți și permanent
erecți de tip proteroglifi situați în partea din față a gurii. Trăiesc în regiuni tropicale și subtropicale din
întreaga lume, cu forme terestre în Asia, Australia, Africa și America alături de forme marine în
Oceanele Pacific și Indian. Ca dimeniuni vaariază de la 18 cm la Drysdalia coronoides până 5,85 m la
cobra regală de. La majoritatea speciilor veninul este predominant neurotoxic. Familia cuprinde
aproximativ 360 de specii.
Este o specie veninoasă, endemică pădurilor din India până în Asia de Sud-Est. Este cel mai lung șarpe
veninos actual. Se hrăneste în principal cu alți șerpi și ocazional pe alte vertebrate, cum ar fi șopârle sau
rozătoare. Este reptila națională a Indiei.
Este singurul șarpe care construiește un cuib folosind așternut de frunze uscate. Majoritatea cuiburilor
sunt situate la baza arborilor, și sunt formate din mai multe straturi de Frunze și o singură cameră, în
care femela depune 6 până la 38 de ouă a căror incubație durează 66 până la 105 zile.
Dendroaspis polylepis- mamba neagră este o specie de șarpe foarte veninos care trăiește în Africa
subsahariană. Gura acestei specii este neagră șa interior. Este al doilea cel mai lung șarpe veninos după
cobra regală exemplarele mature depășesc în general 2 m și cresc până la 4,3 până la 4,5 m. Culoarea
variază de la gri la maro închis. Specia este atât terestră, cât și arboricolă și este prezentă în savane și
păduri. Este diurn și se hrănește cu păsări și mamifere mici. Este un șarpe foarte rapid putându-se
deplasa cu viteze de până la 16 km / h. Mambele adulte au puțini prădători naturali între aceștia
Polemaetus bellicosus, precum și mangustele, care au o anumită rezistență la veninul de mamba și sunt
suficient de rapide pentru a se feri de mușcături. De asemenea viezurele melivor este un prădător de
mamba.
Naja nigricolis - cobra scuipătoare trăiește în Africa subsahariană și atunci când este iritată sau
amenințată, poate arunca fluxuri de venin precum un spray la o distanță de 1 - 2 m. Colții acestor șerpi
au fost modificați în scopul scuipării: în interiorul colților, canalul se îndoaie de nouăzeci de grade în
partea inferioară a colților.este capabilă să scuipe în mod repetat. Scuipatul este doar o reacție
defensivă. Șerpii tind să vizeze ochii eventualilor prădători. O lovitură directă poate provoca șoc
temporar și orbire prin inflamația severă a corneei și a conjunctivei
Șerpii de mare sau șerpii de recif sunt o subfamilie de șerpi veninoși elapizi, Hydrophiinae, care trăiesc
în mediul marin toată viața. Majoritatea nu pot să se deplaseze pe uscat, cu excepția genului Laticauda.
Trăiesc în apele calde de coastă din Oceanul Indian și Pacific. Toți șerpii de mare au cozi asemănătoare
unei palate, aplatizate lateral și au corpuri comprimate lateral care le conferă un aspect asemănător
anghilelor. Trebuie să iasă la suprafață în mod regulat pentru a respira. Cu excepția unui singur gen, toți

68
șerpii de mare sunt ovovivipari, singura excepție fiind speciile genului Laticauda, care depun ouă pe
uscat.

VIPERIDAE

Viperele sunt o familie de șerpi veninoși care se găsesc în majoritatea părților lumii, cu excepția
Antarcticii, Australiei, Hawaii, Madagascar, a altor insule izolate și la ajung în răspândirea lor până
aproape ce cercul polar de nord.
Toate viperidele au o pereche de colți solenoglifi. Din cauza glandelor cu venin, care sunt foarte mari,
capul lor are formă triunghiulară. Marea majoritate au pupile vertical eliptice sau în formă de fantă. De
obicei, viperele sunt nocturne și își pândesc prada – sunt prădători sit and wait.
Viperele sunt relativ lente. Majoritatea sunt ovovivipare, dar există și câteva specii ovipare. De regulă,
numărul puilor este constant, dar pe măsură ce crește greutatea femelei, ea produce ouă mai mari din
care se nasc pui mai mari.
Crotalus horridus - Este o specie de viperă endemică în estul Americii de Nord. Există circa 30 specii
de șerpi cu clopoței. Este unul dintre cei mai periculoși șerpi din America de Nord, datorită colților
lungi și cantității mari de venin pe care o poate inocula. Înainte de a ataca, produce cu ajutorul cozii
sunete caracteristice. Clopoțeii caracteristici sunt compuși dintr-o serie de segmente din cheratină,
goale și interconectate, care se formează prin modificarea solzilor care acoperă vârful cozii. Șerpii cu
clopotei juvenili au doar un mic ciot, pornind de la care, pe măsură ce șarpele crește și trece prin
năpârliri succesive se formează clopoțeii caracteristici. Pe măsură ce clopoțeii cresc ei devin mai fragili
și se pot rupe, caz în care se formează unii noi. Șerpii cu clopoței au mușchi speciali cu ajutorul cărora
își pot scutura coada de circa 90 de ori pe secundă.
Vipera pufăitoare trăiește în Africa, în habitate de savană și pajiști. În Africa, cele mai multe decese
prin înveninare sunt cauzate de această specie, care este larg răspândită și foarte agresivă. Veninul are
efecte în principal citotoxice și este unul dintre cele mai toxice din lumea animală. În zona de pădure
ecuatorială a Africii este prezentă specia Bitis gabbonica.

CROCODYLIA

Sunt reptile mari, prădătoare, semiacvatice. Au apărut pentru prima oară în urmă cu 95 de milioane de
ani în Cretacicul târziu și sunt cele mai apropiate rude actuale ale păsărilor (sunt mai apropiate de
păsări decât de celelalte reptile). Dimensiunile lor variază de la 1–1,5m la speciile Paleosuchus și
Osteolaemus, până la 7 m la Crocodylus porosus.
Ochii, urechile și nările sunt în partea superioară a capului. Acest lucru le permite să-și urmărească
prada cu corpul scufundat în apă. Au tapetum lucidum care îmbunătățește vederea în lumină slabă. Sub
apă acuitatea lor vizuală este redusă. În imersie ochii sunt acoperiți de membranele nictitante, care sunt
însoțite de glande lacrimale ce secretă un lubrifiant cu rol de a menține ochiul curat. Urechile sunt
adaptate pentru auz atât în aer, cât și sub apă, iar timpanele sunt protejate de clapete musculare, care
pot deschide sau închide urechea externă.
Crocodilii sunt înotători excelenți. În timpul locomoției acvatice, coada musculară, turtită lateral este
ondulată în plan lateral, în timp ce membrele sunt ținute aproape de corp pentru a reduce rezistența. Ele
sunt folosite pentru manevrabilitate.
Crocodilienii sunt mai puțin eficienți la deplasarea pe uscat dar sunt și foarte particulari între reptile
pentru că pot avea atât „mers înalt” cât și „mers jos”. Articulațiile gleznelor se flexează diferit de cele
ale altor reptile, care au doar mers jos, cu partea ventrală în contact cu substratul, această caracteristică
a crocodililor fiind comună cu arhosaurii timpurii.

69
Astragalul, se mișcă cu tibia și peroneul și este mobil articulat iar în consecință picioarele pot fi ținute
aproape vertical sub corp. Acest mers înalt al crocodilienilor, este unic printre reptilele actuale.
Seamănă oarecum cu mersul unui mamifer, cu aceeași succesiune de mișcări ale membrelor: membrul
anterior stâng, membru posterior dreapt, anterior dreapt,posterior stâng. Mersul jos este similar cu
mersul înalt, cu aceeași succesiune de pași, dar fără ca partea ventrală să fie ridicată. Mersul înalt este
mijlocul obișnuit de locomoție pe uscat. Speciile mici sunt capabile de mers ridicat în galop, în timpul
căruia pot dezvolta o viteză de circa 14 km/h.
Tegumentul este gros și cornificat. La exterior există scuturi epidermici, care nu seîntrepătrund, fiind
dispuși în rânduri și modele regulate. Acestea sunt produse în mod continuu prin divizarea celulară în
stratul germinativ al epidermei și suprafața scuturilor individuale se desprinde periodic. Fața externă a
acestora este formată din beta-keratina relativ rigidă, în timp ce porțiunile dintre scuturi conține doar
alfa-keratina, care este mai flexibilă. Scuturile conțin vase de sânge acționează pentru a absorbi sau
radia căldura în timpul termoreglării. Multe dintre scuturi sunt întărite la interior de plăci osoase
cunoscute sub numele de osteoderme, care au aceeași dimensiune și formă ca scuturile exterioare.
Osteodermele sunt mai numeroase pe spatele și gâtul animalului, formând o armură de protecție. Pe cap
nu există scuturi și este acoperit cu un strat continu de tegument keratinizat Unele dintre scuturi conțin
câte un por. Aceste scuturi cu pori sunt răspândite pe corp la crocodili și gavial. La aligatori și caimani
există asemenea poti pe tegumentul keratinizat care acoperă capul, iar funcția lor exactă nu este pe
deplin înțeleasă, sugerându-se că ar putea fi organe mecanosenzoriale. O altă posibilitate este că acestea
produc o secreție uleioasă care împiedică aderarea noroiului la tegument. Pe gât și în pereții laterali ai
cloacei există glande pereche care probabil produc feromoni.
Mușchii care închid fălcile crocodililor sunt mult mai masivi și mai puternici decât cei care le deschid.
Dinții crocodililor sunt unici între reptilele actuale fiind înfipți în alveole. Se numesc dinți tecodonți.
De asemenea, spre deosebire de celelalte reptile actuale, au palat secundar, format prin unirea
palatinelor cu maxilarele și premaxilarele. Crocodilii au o inimă cu patru camere (tetracamerală) cu
două atrii și două ventricule, o caracteristică neobișnuită printre reptilele actuale. De asemenea au
ambele cârje aortice atât stângă, cât și dreaptă, care sunt conectate printr-o gaură numită foramenul lui
Panizza. Când sunt în imersie, ritmul cardiac al crocodililor se reduce mult până la una sau două bătăi
pe minut, iar fluxul de sânge către mușchi este redus. Când se ridică spre suprafață pentru a vâna,
ritmul cardiac accelerează rapid, câteva secunde, iar mușchii primesc sânge nou oxigenat. Crocodilienii
au puțină mioglobină pentru a stoca oxigenul în mușchii lor. În timpul scufundării, mușchii sunt
alimentați cu oxigen din hemoglobină atunci când o concentrație crescută de ioni bicarbonat scad
afinitatea hemoglobinei pentru oxigen. Crocodilii moderni au o inimă cu patru camere, dar pot „trece”
sângele între cele două sisteme prin foramenul lui Panizza. Conexiunea dintre sângele arterial și cel
venos prin orificiul lui Panizza, funcționează atunci când crocodilul este în apnee, în imersie, având ca
efect stabilizarea nivelurilor de oxigen din sânge.
În principiu toți crocodilii actuali sunt reptile amfibii, care își petrec o parte din timp în apă și o parte
pe uscat. Ultimul gen supraviețuitor complet terestru, Mekosuchus, din Noua Caledonie, a dispărut în
urmă cu aproximativ 3000 de ani după ce polinezienii au colonizat insulele din Pacific, făcând ca
dispariția acestuia să fie posibil antropogenă. Sunt prezenți mai ales în brâul intertropical principalele
excepții fiind aligatorii americani și chinezi, care depășesc puțin zona tropicală. Peninsula Florida, din
Statele Unite, este singurul loc în care crocodilii și aligatorii se supraapun în distribuția lor.
Unele specii pot tolera apa marină. Din această cauză probabil, crocodilul de apă sărată are cea mai
largă distribuție cu un areal care se întinde din estul Indiei până în Noua Guinee și nordul Australiei.
Nu este însă o specie permanent marină ci din contră petrece petrece mult timp în estuare, râuri și
lacuri mari.

70
Sunt foarte importanți în ecosistemele în care trăiesc, pe de o parte fiind vârfuri de piramidă trofică, pe
de altă parte prin fecalele lor contribuie la creșterea prodictivității habitatelor acvatice pe care le
populează.
Ca tip de legătură intraspecifică, crocodilii sunt, în general, poligini. Perechi monogame pot forma
numai aligatorii americani. Acuplarea are loc după dansuri nupțiale ritualizate și elaborate. Copulația
are loc de obicei în apă. Împerecherea poate dura până la 15 minute, timp în care perechea se scufundă
continuu și iese la suprafață. În funcție de specie, femelele construiesc adesea cuiburi din vegetație, și
nisip sau sol, uneori cuibărirea mai multor femele având loc în colonii laxe. Femelele îngrijesc
cuiburile inclusiv puii pentru o perioadă după ecloziune. Toți crocodilii sunt ovipari. Numărul ouălor
depuse pontă variază de la zece la cincizeci. Ouăle sunt protejate de coji dure din carbonat de calciu.
Perioada de incubație este de două până la trei luni. Temperatura la care are loc incubația ouălor
determină sexul puilor. Temperaturile constante ale cuibului peste 32 ° C produc masculi, în timp ce
cele sub 31 ° C, produc femele. În general ecloziunea este sincronă. Puii emit sunete înainte de
ecloziune. Comunică în acest fel și cu femela precum și între ei, astfel încât să-și sincronizeze
ecloziunea. Femelele îngrijesc cuiburile precum și puii. La Caiman crocodilus din America de Sud,
femelele își cresc puii în creșe, una dintre female având grijă de toți puii în timp ce celelalte se hrănesc.

ALLIGATORIDAE

Sunt răspândiți în America de Nord, Centrală și de Sud precum și în Asia. În America Centrală și de
Sud, familia aligatorilor este reprezentată de șase specii din grupul caimanilor, care diferă de aligatorii
propriu ziși prin absența septului osos dintre nări.Aligatorii sunt prezenți în America de Nord și Asia.

GAVIALIDAE

Sunt asemănători crocodililor, dar au boturi mult mai subțiri, folosite pentru a prinde pești. Există doar
două specii actuale. Gavialul, Gavialis gangeticus, care este nativ în India și Nepal. Gavialul fals,
Tomistoma schlegelii din Sondele Mari și Malaezia

CROCODYLIDAE

Crocodilii trăiesc în regiuni tropicale. Există patru specii în Americi, trei specii în Africa și șapte în
regiunea Asia și Pacific. Crocodilii au cap mai îngust și mai lung, decât aligatorii aproximativ în formă
de V pe când la aligatori capul are mai degrabă forma de U.
Inițial se consideră că crocodilii adevărați sunt un grup foarte vechi care au original în Africa. Studii
recente, pe baza ADN nuclear arată însă că grupul este mult mai nou, datând din Miocen, centru de
evoluție fiind cel mai probabil regiunea Indo-Pacifică.

CONSERVAREA REPTILELOR

Cam o specie din cinci specii de reptile sunt în prezent în prag de dispariție. Cauzele principale sunt
pierderea habitatelor, sau fragmentarea acestora, vânătoarea, braconajul și comerțul neautorizat. Se știu
foarte puține lucruri despre modul în care schimbările climatice afectează viața reptilelor deși ar putea
avea efecte foarte nefaste, deoarece în principal temperatura în timpul incubației ouălor determină sexul
puilor. Grupul cel mai periclitat este cel al țestoaselor marine.
În ciuda legislației internaționale care le protejează, țestoasele marine și ouăle lor sunt încă consumate
în întreaga lume. Multe țestose marine mor accidental în plasele de pescuit. Există un număr din ce în

71
ce mai mare de testoase marine cu tumori fibroase (fibropapiloame) pe tegument.Cauza acestei boli nu
este încă pe deplin înțeleasăi, deși este contagioasă și sigur legat de poluarea umană.

REPTILELE CA SPECII INVAZIVE

Boiga irregularis. La scurt timp după al doilea război mondial, cândva însă înainte de 1952, șarpele
brun a fost transportat neintenționat din zona sa nativă din Pacificul de Sud în insula Guam, probabil ca
un pasager pasiv în mărfurile navelor. Ca urmare a resurselor abundente de pradă pe Guam și a absenței
prădătorilor naturali populația acestei specii de șarpe a crescut foarte mult. Această specia a provocat în
Guam, extincția majorității speciilor de vertebrate native (circa 12 specii de păsări au dispărut). Au
provocat însă și alte dezastre, între care mii de pene de curent care au afectat activitățile private,
comerciale și militare; distrugerea unui număr uriaș de aniomale de companie; și traume emoționale
considerabile atât pentru rezidenți, cât și pentru vizitatori, deopotrivă, atunci când șerpii au invadat
habitatele umane cu potențialul de a invenina mai ales copiii mici.
Numeroase observații ulterioare ale acestei specii au fost raportate de pe alte insule: Wake, Okinawa,
Hawaii și chiar în Texas. Mai ales în Hawaii, acest șarpe reprezintă în pericol deosebit pentru că aici
încă trăiește o avifaună extrem de particulară și endemică. În prezent se folosește acetaminofen pentru a
ajuta la eradicarea șarpelui de pe Guam. Șoarecii morți tratați cu paracetamol au fost recent aruncați în
jungla din Guam ca parte a unui nou efort de a ucide o specie invazivă de șerpi
Țestoasa de Florida este nativă din America de Nord, de unde datorită acvariștilor a ajuns în toată
lumea eliminând adesea speciile native.
Piton birmanez în America de Nord. O femelă a acestei specii a doborât recordurile de lungimea pentru
specia ei: avea circa 6 m. De asemenea avea circa 87 ouă mature. A fost capturată nu în Birmania ci în
Parcul Național Everglades anului 2012, când urmăreau un mascul conspecific dotat cu transmițător
GPS. Ideea era să reusească să gasească femelele care altfel au o viață foarte discretă. Femela a fost
ulterior eutanasiată. În mlaștinile din Everglades acești pitoni, care au ajuns aici fiind eliberați
intenționați de cei care nu-i mai doreau ca animale de companie, pot provoca dezechilibre ecologice
majore.

AVES

Păsările sunt un grup de vertebrate homeoterme care, tradițional constituie clasa Aves, caracterizată
prin prezența penelor pe corp, maxilare cu cioc fără dinți, depunerea de ouă cu coajă tare (absolut toate
speciile sunt ovipare), rată metabolică ridicată, inimă tetracamerală și schelet ușor cu oase
pneumatizate (sunt și excepții) dar în același timp puternic. Membrele anterioare sunt transformate în
aripi, deși în cursul evoluției acestui grup, unele specii precum speciile de Moa și păsările elefant au
pierdut complet aripile. Aripile, au oferit păsărilor capacitatea de a zbura, deși evoluția ulterioară a dus
la unele grupe la pierderea capacității de zbor, așa cum este cazul ratitelor, pinguinilor și a unor specii
de păsări endemice în diferite insule. La păsări, sistemele digestiv și respirator sunt, de asemenea,
adaptate în mod unic pentru zbor.
Lăsând la o parte acestea particularități ușor sesizabile, la origine, păsările sunt un grup de dinozauri
teropozi, cu pene și pot fi considerate ca fiind singurii dinosauri actuali. În sistematica modernă,
păsările sunt considerate reptile formând cu acestea grupul Sauropsida. Sunt reptile diapside, și
împreună cu crocodilii formează grupul Archosauria. Crocodilii așa cum deja am discutat sunt mai
îndeaproape înrudiți cu păsările decât cu celelalte reptile. Sunt descendente ale unei linii de dinosauri,
care au apărut pentru prima oară în urmă cu aproximativ 160 de milioane de ani cel mai probabil în
Asia în actualul teritoriu al Chinei. Studiile ADN arată că păsările moderne au evoluat în Cretacicul
târziu și s-au diversificat excepțional imediat după extincția în masă de la limita Cretacic-Paleogen.
72
ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA PĂSĂRILOR

Păsările sunt elemente extrem de vizibile în absolut toate ecosistemele terestre de la deșerturi până la
pajiștile alpine, zone umede și chiar mediul marin.grupul este foarte divers, cu peste 10.000, numai
peștii osoși fiind având o bogăție specifică mai mare. Dimeniunile lor sunt extrem variabile de la unele
colibri care au 2 grame la uriașul Vorombe titan care avea peste 700 mii de grame. Pene caracteristice,
corpurile aerodinamice optimizate pentru zbor, rata intensă a metabolismului, creierul mare (depășit
doar de al mamiferelor), simțurile perfecționate și foarte eficiente și abilitățile multor specii de a imita
vocalizările și sunete din natură sau din mediul antropic, le fac pe păsări să fie considerate unele dintre
cele mai inteligente organisme de pe Terra. Acesta este contextul în care s-a născut o întrebare
fascinantă: cum au reușit păsările să devină ce sunt și să aibă un așa mare succes evolutiv? Mare parte
din ultimele două secole, originea și evoluția păsărilor a fost învăluită în mister. Începând însă cu anii
60 și continuând intens în ultimele două decenii o multitudine de noi descoperiri de fosile, analize
filogenetice moleculare și analize macroevoluționare cantitative au revoluționat înțelegerea noastră
despre originia și evoluția acestui grup particular.
Primul indiciu asupra originii păsărilor în reptile, a apărut în 1861, la doar câțiva ani după ce Darwin a
publicat „Originea speciilor...”, cu descoperirea unei fosile excepționale al unui animal din jurasicul
târziu (de aproximativ 150 de milioane de ani), descoperit la Solenhofen în Germania și care a primit
numele științific de Archeopteryx litographica. Numele de gen înseamnă aripă primitivă, iar numele
specific vine de la formațiunile de gresie în care a fost imprimată fosila, acest nume fiind inventat de
anatomistul britanic Richard Owen. Particular era faptul că această poseda un amestec curios de
trăsături clasice ale păsărilor, precum pene pe corp și aripi, clavicule unite formând furcula, dar și
caractere tipice de reptilă în sens clasic precum gheare ascuțite la degetele membrelor anterioare, o
coadă lungă cu vertebre și cu pene codale dispuse divergente de o parte și de alta și dinți în cavitatea
bucală.
Archaeopteryx lithographica: are o vechime de circa 150 mil ani (Jurasic tarziu) și a fost descoperit în
anul 1861. Este o o fosilă de tranziție între dinozaurii non-aviari și păsări. Avea caracteristici mixte de
reptile și pasăre: fălcile cu dinții ascuțiți, trei degete cu gheare, coada lungă osoasă, degetul secundar
hiperextensibil (caractere de reptile) dar și aripi și pene (caractere de pasăre).
În următoarele două decenii, Thomas Henry marele rival al lui Owen și în același timp cel mai puternic
susținător al lui Darwin (era numit de altfel bulldog-ul lui Darwin) a susținut că Archeopteryx prezintă
asemănări remarcabile cu dinozaurii mici precum Compsognathus, susținând că există o legătură
evolutivă între păsări și dinosauri.
Această idee a câștigat o oarecare acceptare din partea lumii știintifice, dar a căzut din nou în uitare
începutul secolului al XX-lea, în principal datorită cărți influente a anatomistului danez Gerhard
Heilmann (The Origin of Birds, 1926).
Heilmann era de acord că există asemănări frapante între teropodele jurasice, Archeopteryx și păsările
moderne,dar el a stabilit că aceștia erau ramuri evolutive diferite asemănările dintre ele fiind doar
rezultatul evoluției convergente. Concluzia studiilor lui Heilmann a fost că păsările provin din
tecodonți (pseudosuchieni – un fel de crocodili nespecializați), un grup de arzauri care au trăit în
Permian și Triasic. Până în anii 1960, majoritatea oamenilor de știință au mers pe ideea că păsările
provin acest stoc ancestral de reptile numit Tecodontia. Dezbaterile despre originia păsărilor au fost
revigorate ulterior,când o nouă generație de paleontologi a inițiat așa numita „Renaștere a
dinozaurilor”.
John Ostrom a descoperit fosile al uimitorului dinozaur pasăre Deinonychus în vestul Americii de
Nord, iar Robert Bakker și colegii au susținut că dinozaurii aveau rate de creștere mari de la spadiul de
pui la adult și metabolism intens.

73
Deinonychus Avea o greară neobișnuit de mare, în formă de seceră, pe al doilea deget de la picior. De
aici numele de gen. Primele fosile au fost găsite în 1931, dar au fost interpretate eronat. Abia în anii 60
Ostrom a reinterpretat fosilele, a gasit și altele și s-a constatat ca acest dinosaur avea pene
În acest context, deja în anii 90, marea majoritate a paleontologilor acceptau legătura dinozauri-păsări,
dar majoritatea ornitologilor au a rămas sceptici. Descoperirile de la sfârșitul anilor 1990 din China a
mii de fosile de dinozauri cu pene au furnizat cele mai elocvente dovezi asupra originii păsărilor în
dinosauri, toată lumea științifică renunțând la scepticism. Acum este larg acceptat, inclusiv de
ornitologi, că păsările au evoluat din dinozauri, împreună cele două grupuri fiind legate de sute de
caracteristici comune ale scheletului, țesuturilor moi, de particularitățile creșterii, reproducerii și
comportamentului. Păsările sunt deci dinosauri fix așa cum omul este mamifer. NU mai sunt îndoilei
în această privință.
Așadar, păsările sunt archosauri, având o gleză mobilă, sunt Dinosauri, Saurichieni, Theropode avâd
postură bipedă, sunt maniraptori pentru ca au pene de zbor, sunt Paraves pentru ca au aripi cu pene cu
stindard inegal, sunt Avialae pentru că au pigostil (vertebrele caudale sunt unite), sunt Ornithotoraces
pentru ca au stern cu carenă sternală.

EVOLUȚIA CORPULUI CORPULUI DE PASĂRE

În ultimele două decenii a devenit clar că „planul morfo-anatomic” al păsărilor nu a apărut relativ brusc
ci a fost asamblat treptat în decursul a zeci de milioane de ani de evoluție, noi și noi “invenții”
adâugându-se celor deja existente.
Așadar, postura bipedă, glezna mobilă asemănătoare unei balamale, oasele pneumatizate și gâtul lung
în formă de S au fost moștenite de păsări de la Dinosauria primitivi.
Furcula(iadeșul – format prin unirea median ventrală a claviculelor) și piciorul cu trei degete în față,
precum și membrele anterioare în conformația de paasăre au apărut pentru prima dată la Theropodele
primitive.
Reversia pubisului (Teropodele sunt Saurichieni si aveau pubisurile orientate spre înainte nu spre
înapoi) și deplasarea în consecință spre înainte a centrului greutate au apărut Maniraptora.
Capacitatea de a plia antebrațul spre înapoia corpului a evoluat la Paraves.
Sternul cu carenă pentru a susține mușchii de zbor și pigostilul (coada foarte redusă formată îrim unirea
vertebrelor caudale), au evoluat după formarea deja a păsărilor primitive astfel că aceste prime păsări
semănau mai degrabă cu dinozaurii din cauza lipsa acestor caracteristici.
Proporțiile scheletice și musculatura caracteristică, membrele anterioare transformate definitiv în aripi,
poziția femurului înderptat spre înainte și aproape orizontal s-au definitivat mai tarziu începând cu
păsările primitive.

ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA PENELOR

Cea mai evidentă caracteristică a păsărilor este prezența penelor, care sunt folosite la păsările actuale
pentru zbor (penele de pe aripa) și de asemenea, pentru afișare (display) și termoreglare.Evoluția
penelor a început probabil la primii dinozauri sau poate chiar la strămoșii acestora. O varietate de
teropode primitive, precum tiranosaurii Dilong și Yutyrannus sunt acum cunoscuți pe baza unor fosile
spectaculos conservate, care aveau corpul acoperit cu filamente simple, asemănătoare părului numite
„protopene” care sunt considerate a fi cea mai timpurie etapă evolutivă a penei
Evoluția acestor structuri în cele mai complexe pene cu stindard (vexil) s-a produs mai tarziu la
teropodele Maniraptora. Unii asemenea dinozauri, precum Microraptor, posedă pene identice cu
penele de zbor ale păsărilor actuale.

74
Povestea evoluției penelor este în acest context destul de clară: penele primitive ca structuri, au apărut
la forme incapabile de zbor (deci nu au apărut pentru zbor) cel mai probabil pentru afișare (display) și /
sau pentru termoreglare și abia mai târziu au fost cooptate în structuri de zbor
Penele au evoluat pentru termoreglare: Este un posibil scenariu. Distribuția pe corp a protopenelor
filamentoase sugerează această posibilitate și explică homeotermia păsărilor
Penele au evoluat pentru afișare (display): Caudipteryx are un tipar de distribuție a penelor care
sugerează doar această posibilitate. Penele mari de pe brațe și coadă explică chiar evoluția în timp a
penelor aripii și cozii care erau folosite inițial pentru afișare. De asemenea se poate presupune ca odată
evoluate au fost rapid cooptate pentru termoreglare

CE SUNT PENELE?

Reptilele au solzi, păsările au pene, iar mamiferele au păr. Solzii și penele sunt formați din α-cheratina
și β cheratină, o proteină structurală diferită de a α-cheratina, mai moale care alcătuiește părul
mamiferelor. De aici ideea că penele provin din solzi de reptile modificați, iar părul mamiferelor este
de neoformație.În timpul dezvoltării embrionare, penele și părul se dezvoltă din niște structuri numite
placode (placode - mici umflături de țesut gros găsite pe suprafața embrionilor în curs de dezvoltare).
Aceste placode nu au fost cunoscute la reptile ceea ce a dus la diverse interpretări asupra originii și
evoluției acestor structuri. Un studiu din 2016, arată însă că placodele există și la reptile, ceea ce
sugerează că toate aceste structuri, solzi, penele și părul mamiferelor au aceeași origine în placodele
ancestrale ale unei reptile stem care a trăit acum circa 320 milioane de ani. Acest rezultate susține
monofilia grupului amniotelor.
Penele nu sunt dispuse uniform pe tot corpul ci sunt concentrate în anumite porțiuni ale tegumentului
numite pterii. Zonele fărăr pene se numesc apterii. La unele păsări în perioade de reproducere se
formează o apterie specială care ajută la clocit, numită placă incubatoare
Majoritatea păsărilor suferă o singură năpârlire anuală după reproducere numită năpârlire postnupțială.
La unele specii, există însă și o năpârlire parțială înainte de reproducere - năpârlire prenupțială în
timpul căreia își formează penajul de reproducere necesar în comunicarea intraspecifică. Năpîrlirea se
face diferit la diferite grupuri ecologice de păsări. La unele păsări acvatice năpârlirea se face relativ
brusc penele de zbor căzând simultan. La altele se face în secvențe așa încât este păstrată capacitatea de
zbor. Pene ornamentale sunt prezente la multe specii de păsări.

Glanda uropigiană singura glandă de pe tegumentul păsărilor. Este o glandă sebacee bilobată prezentă
la majoritatea păsărilor. Este situată dorsal la baza cozii (între a patra vertebră caudală și pigostil) și
este foarte variabilă atât ca formă, cât și în dimensiune. Glanda uropigială secretă un ulei, pe care
păsările îl intind pe penaj cu ciocul și degetele picioarelor pentru a-l impremeabiliza. Unele păsări au
bacterii în glandă, care prin metabolitii lor oferă uleiului și proprietăți antimicrobiene.

EVOLUȚIA ENDOTERMIEI

Evoluția endotermiei la păsări și mamifere este unul dintre cele mai importante salturi calitative în
evoluția vertebratelor, și în același timp este caz extraordinar de convergență evolutivă. Două fenomene
excepționale au fost observate în timpul evoluției păsărilor: o miniaturizare susținută a strîmoșilor (dar
nu neapărat treptată, au fost și abateri) care a durat milioane de ani și apoi evident apariția endotermiei.
Procesul a durat circa 47 – 50 milioane de ani. Se consideră că aceste fenomene sunt legate mecanic și
energetic. Reconstrucțiile sugerează că endotermia a evoluat concomitent cu scăderea dimensiunilor în
rândul păsărilor primitive.

75
Unele animale sunt denumite „mezoterme” sau homeoterme inerțiale, cum ar fi tonul, țestoasa
Dermochelys, precum și dinozauri mari și cum se pare că erau și maniraptorul Troodon și
Archeopteryx. De fapt, probabil că homeotermia inerțială ar putea constitui un pas de tranziție necesar.
Probabil că reducerea dimensiunilor, proces care a precedat radiația evolutivă a păsărilor ar fi putut
merge și mână în mână cu perfecționarea zborului. Este deci posibil ca cel puțin paravienii să fi fost
deja pe deplin endotermi.
Reducerea dimensiunilor corpului, constituie probabil calea evolutivă urmată, întrucât costurile
energetice relativ mici necesare unui animal mare (metabolism lent) sunt schimbate cu costurile
energetice mari (metabolism intens și endotermie) prin reducerea taliei.
În primă fază, strămoșii păsărilor au crescut (body mass) până când au trecut de la exotermie la
homeotermie inerțială. Metabolismul bazal (MR) a ramas cam la aceeași intensitate dar gradientul
termic (temperatura corpului Tb – Temperatura mediului Ta) a crescut ușor asigurând posibilitatea unei
activități mai intense. După atingerea homeotermiei inerțiale, în circa 40 milioane de ani, strămoșii
păsărilor au început să se micșoreze timp de încă circa 10 milioane de ani, atingând homeotermia în
paralel cu achiziția penajului. Curba greutății corporale (bodu mass) scade intens în această fază
ajungând ulterior până la media de sub 1 kg aplicabilă păsărilor moderne. În schimb, metabolismul
bazal se intensifică, crescând de 5 ori, iar gradientul termic crește foarte mult, între temperatura
corpului și temperatura mediului ambiant existând o diferență de peste 18 grade Celsius. Asta a permis
colonizarea tuturor mediilor posibile.
Avantajele endotermiei sunt evidente: oferă posesorilor capacitatea de a ocupa nișe termice care exclud
multe vertebrate ectoterme, oferă de asemenea, un grad ridicat de independență termică față de
temperatura mediului, o putere musculară ridicată și niveluri susținute de activitate. Cu toate acestea,
endotermia este foarte scumpă din punct de vedere energetic și necesită o cantitate mare de alimente, și
de asemenea flux crescut de oxigen în comparație cu necesarul acestor combustibili la ectoterme de
dimensiuni similare.
Homeotermia oferă posibilitatea acestor animale să caute mai mult timp hrana. Arderile celulare au
însă nevoie de cantitate mare de oxigemn, astfel că procesul de achiziție a endotermiei a fost însoțit de
perfecționarea sistemului respirator și circulator.
Menținerea unei rate metabolice ridicată implică un consum ridicat de oxigen. În consecință evoluția
homeotermie la păsări a necesitat perfecționarea sistemelor respirator și circulator, astfel încât să fie
asigurat necesarul crescut de oxigen.

SISTEMUL RESPIRATOR

Sistemul respirator al păsărilor este diferit de cel al altor vertebrate, păsările având plămâni relativ mici
plus nouă saci de aer care joacă un rol important în respirație. Sacii de aer permit un flux unidirecțional
de aer prin plămâni. Fluxul unidirecțional înseamnă că aerul care circulă prin plămânii păsărilor este
întotdeauna aer „proaspăt” oxigenat. Sistemul respirator al păsărilor este alcătuit din plămâni pereche,
care sunt structuri statice (nu își modifică volumul) și saci de aer conectați cu plâmânii, care se extind
și se contractă producând circularea aerului prin plămânii statici. Aerul propaspăt, oxigenat odată
inhalat rămâne în sistemul respirator timp de două cicluri complete de inspirație și expirație înainte ca
acesta să fie complet consumat și expulzat din corp.Păsările nu au diafragmă musculară.
Fluxul de aer este determinat de schimbările de presiune din sistemul respirator. În timpul inspirației:
Sternul se deplasează înainte și în jos, în timp ce coastele vertebrale se mișcă spre înainte pentru a
extinde coastele sternale și cavitatea toracoabdominală. Extinderea cavității toracoabdominale, duce la
extinderea volumului sacilor aerieni. În aceștia astfel, presiunea scade, astfel că aerul intră în ei. Aerul

76
din trahee și mezobronhii (bronhii intrapulmonare) se deplasează în sacii aerieni posteriori și, simultan,
aerul din plămâni se deplasează în sacii aerieni anteriori. În timpul expirației:
Sternul se mișcă înapoi și în sus, coastele vertebrale se mișcă spre înapoi pentru a retrage coastele
sternale și se reduce volumul cavității toracoabdominale. Această mișcare, reduce volumul sacilor de
aer anteriori și posteriori,presiunea în ei crește iar aceasta produce ieșirea aerului din sacii aerieni.
Aerul din sacii posteriori va intra în plămâni și, simultan, aerul din sacii anteriori se deplasează în
trahee și este evacuat din corp.
Deci, aerul se mișcă întotdeauna unidirecțional prin plămânii păsărilor, care sunt scăldați permenent de
aer proaspăt, oxigenat, spre deosebire de mișcarea bidirecțională a aerului în plămânii mamiferelor. La
acestea în inspirație în plâmân este aer proaspăt (plus volumul rezidual) în expirație este aer viciat.
Traheea se bifurcă în două bronhii primare. Bronhiile primare intră în plămâni și formează
mesobronhiile (sau bronhiile intrapulmonare). Din aceste mezobronhii se remifică tuburi mai mici
numite dorsobronhii, care la rândul lor se impart în tuburi și mai mici numite parabronhii. În partea
posterioară a plâmânilor, mezobronhiile fiecărul plâmân se continuă cu laterobronhiile car se continuă
în sacii aerieni toracici posteriori și abdominali.
Parabronchiile au câțiva milimetri lungime și 0,5 - 2,0 mm în diametru (în funcție de talia păsării), iar
pereții lor conțin sute de tuburi mai mici numite „capilare aeriene”, care sunt ramificate și
anastomozante și înconjurate de o rețea abundentă de capilare sanguine. La acest nivel al „capilarelor
aeriene” înconjurate de capilare sangvine, are loc schimbul de gaze (oxigen și dioxid de carbon) între
plămâni și sânge. După trecerea prin parabronchi, unde are loc schimbul de gaze, aerul se deplasează în
ventrobronhii (care sunt și ele remificații ale mezobronhiilor dar situate în partea anterioară a
plâmânilor) și care comunică și cu saci aerieni toracici anteriori, interclavicular și cervicali).
Între mezobronhii și sacii aerieni, precum și între mezobronhii și dorso- și ventrobronhii există valvule
care permit sau nu trecerea aerului.În inspirație aerul proaspăt, oxigenat, intră prin nări și apoi se
deplasează prin trahee, și mezobronhii unde se împarte: o parte din aer intră în plămâni unde are loc
schimbul de gaze, în timp ce aerul rămas umple sacii de aer posteriori (toracici posteriori și
abdominali).
La majoritatea păsărilor, traheea este la fel de lungă ca gâtul. La unele păsări însă, cum sunt cocorii,
trahee este excepțional de lungă (până la 1,5 m) care este înfășurată în cușca sternului, acest aranjament
oferind rezonanță suplimentară emisiunilor lor sonore.
În plămânul păsărilor, oxigenul difuzează (prin simplă difuzie) din capilarele aeriene în sânge și
dioxidul de carbon din sânge în capilarele aeriene. La păsări această difuzie este foarte eficient din
două motive:
1. Dispunerea complexă a capilarelor de sânge și aer în plămânul păsărilor creează o suprafață
substanțială, foarte mare prin care gazele pot difuza.
Suprafața disponibilă pentru schimb variază în funcție de mărimea păsărilor. De exemplu, această
suprafață este de aproximativ 0,17 metri pătrați la Passer domesticus, care are aproximativ 30 g; este de
0,9 metri pătrați la Columba livia, care are aproximativ 350 g; este de 3,0 metri pătrați la Anas
platyrhynchos care cântărește aproximativ 1150 g, este de 8,9 metri pătrați la Anser anser care
cântărește aproximativ 3,7 kg;
De remarcat însă că păsările mici au o suprafață de schimb respirator mai mare pe unitate de masă
decât păsările mai mari. Suprafața de schimb respirator este de aproximativ 90 cm 2/gram masa
corporală la colibri,
26 cm 2 / gm pentru Anas sp, aproximativ 5,4 cm 2 / gm pentru emu (Dromaius novaehollandiae). În
general, suprafața de schimb respirator este cam cu 15% mai mare la păsări decât la mamifere de
aceeași talie.
2. La păsări, bariera sânge-gaz prin care difuzează gazele este extrem de subțire. Acest lucru este
important deoarece cantitatea de gaz care difuzează prin această barieră este invers proporțională cu

77
grosimea sa. Dintre vertebratele terestre, bariera sânge-gaz este cea mai subțire la păsări. Selecția
naturală a favorizat bariera mai subțire de sânge-gaz la păsări și mamifere, deoarece endotermele
folosesc oxigenul la rate mai mari decât ectotermele. Dintre păsări, grosimea barierei sânge-gaz
variază, păsările mai mici, în general, având bariere sânge-gaz mai subțiri de decât păsările mai mari.
De exemplu, bariera sânge-gaz are o grosime de 0,099 μm la colibri și o grosime de 0,56 μm la strut.

SISTEMUL CIRCULATOR

Păsările au un sistem cardiovascular foarte eficient, care le permite să-și satisfacă cerințele metabolice
crescute mai ales din timpul zborului, dar și al alergării, înotului sau scufundării.
Sistemul cardiovascular nu numai că furnizează oxigen celulelor corpului (și elimină deșeurile
metabolice), ci joacă și un rol important în menținerea temperaturii corpului. Sistemul circulator al
păsărilor este format din inimă plus vase sanguine care transportă:nutrienți, oxigen și dioxid de carbon,
metaboliți, hormoni și căldură.
Păsările, la fel ca mamiferele, au inimă tetracamerală (2 atrii și 2 ventricule), cu separare completă a
sângelui oxigenat și dezoxigenat. Ventriculul drept pompează sânge spre plămâni, în timp ce
ventriculul stâng pompează sânge în restul corpului. Deoarece ventriculul stâng trebuie să genereze o
presiune mai mare pentru a pompa sângele în tot corpul (spre deosebire de ventriculul drept care
pompează sângele doar către plămâni), pereții ventriculului stâng sunt mult mai groși.
În termeni relativi, păsările au inimi mai mari decât mamiferele (în raport cu dimensiunea și masa
corpului).
Inimile relativ mari ale păsărilor sunt necesare pentru a satisface cerințele metabolice ridicate ale
zborului. Între păsări, păsările mai mici au inimi relativ mai mari (din nou în raport cu masa corporală)
decât păsările mai mari. Colibriii au cea mai mare inimă (în raport cu masa corporală) dintre toate
păsările, probabil pentru că ritmul lor alert de viață, necesită enorm de multă energie.
Inimile păsărilor, de asemenea, pompează mai mult sânge pe unitatea de timp decât inimile
mamiferelor. Altfel spus, debitul cardiac (cantitatea de sânge pompat pe minut) la păsări este mai mare
decât la mamiferele cu aceeași masă corporală. Debitul cardiac este influențat atât de ritmul cardiac
(bătăi pe minut), cât și de intensitatea contracției. (sânge pompat la fiecare bătăi). Păsările foarte active
își cresc debitul cardiac în primul rând prin creșterea ritmului cardiac

SCHELETUL

Scheletul este în mare parte pneumatizat. Câteva oase poartă măduvă: radius și ulna, femurul,
tibiotarsul, furcula, scapularul, pubisul și pigostilul. Greutatea totală a penelor unei păsări depășește
adesea greutatea scheletului acesteia. Craniul este contopit într-o singură bucată; Comparativ cu
mamiferele, în timp ce craniul este mai ușor, picioarele păsărilor sunt relativ mai grele decât la
mamifere; pentru că organele grele trebuie să fie aproape de centrul de greutate.

SISTEMUL DIGESTIV

Păsările sunt adesea mici, cu metabolism intens și deci și cu necesități mari de energie astfel că pot
digera foarte repede. Această rată digestivă ridicată ajută păsările tinere să crească rapid până la
maturitate - și păsările migratoare să-și formeze rapid rezervele de grăsime care fac posibile zborurile
lor lungi.
Carnivorele pot digera complet hrana în câteva ore, în timp ce frugivorle pot digera complet în mai
puțin de 45 de minute. Unele păsări migratoare își pot crește greutatea cu până la 40% în 10 zile.

78
Hrana este prealuată cu gura iar păsările nu își triturează hrana. Păsările nu au palatul moale astfel că
trebuie să-și încline capul spre înapoi pentru ajuta hrana să treacă din cavitatea bucală până la esofag.
Unele păsări au glande salivare funcționale mai ales cele care se hrănesc cu insecte mici sau semințe.
La aceste păsări saliva este folosită pentru a lipi insectele usurând preocesul de deglutiție. La unele
păsări, cum sunt pelicanii, glandele salivare au dispărut cu totul. La ciocănitori saliva face limba
lipicioasă ajutând la colectarea insectelor și larvelor pe care le consumă. Cele mai dezvoltate glande
salivare la păsări sunt prezente la apodiforme și rândunele, la acestea saliva neavând doar rol în
deglutiție ci și pentru a lipi ingredientele folosite la construirea cuibului. Acest lucru este dus la extrem
la Collocalia din Asia, care își construiesc cuiburile în întregime din salivă care se întărește în contact
cu aerul.
De aici hrana își continuă traseul în tubul digestiv prin contracții peristaltice. Esofagul este practic un
tub muscular care împinge hrana mai departe în tubul digestiv.
Esofagul se termină într-un organ de stocare specializat numit gușă. Aceasta este în esență doar o parte
mărită a esofagului, în care alimentele mâncate în grabă pentru a evita prădătorii sunt stocate până când
pot fi digerate mai târziu.
Gușa este foarte dezvoltată la păsările granivore (consumatoare de semințe) și la cele care consumă
cantități mari de vegetație, cum ar fi porumbeii și galiformele, dar și la prădătoarele diurne. La
porumbei a gușa a dezvoltat o utilizare suplimentară prin faptul că, în timpul sezonului de reproducere,
devine mai moale și secretă o substanță asemănătoare laptelui mamiferelor cu care sunt hrăniți puii
proaspăt eclozați. Interesant este că producția de lapte de porumbel este controlată de hormonul
prolactină, care este același hormon care controlează producția de lapte la mamifere.
Din gușă alimentele sunt împinse în stomac, unde începe cu adevărat procesul de digestie.
Stomacul păsărilor este împărțit în două secțiuni, proventriculus (stomac glandular) și pipotă (stomac
triturator).
Proventriculusul este o zonă asemănătoare unui tub care produce o cantitate mare de sucuri digestive -
în special enzime precum pepsina și acidul clorhidric. De asemenea, servește ca o zonă de depozitare
suplimentară a alimentelor la unele păsări. Odată ce hrana a fost bine îmbibată în sucuri digestive,
aceasta este impinsă în pipotă.
Pipota este un organ cu musculatură foarte puternică, care îndeplinește același rol la păsări pe care le
îndeplinesc fălcile și dinții pentru mamifere (ca adaptare la zbor păsările nu mai au dinți, astfel că
triturarea hranei se face aici – este un organ greu astfel că este situat aproape de centru lde greutate a
păsărilor).
Unele specii de păsări, în special cele care se hrănesc cu semințe tari și uscate – înghit adesea și
pietricele mici (gastroliți), care acționate de musculatura pipotei contribuie la triturare eficientizând-o.
La păsările prădătoare, are o musculatură m,ai redusă și este folosit ca locul în care rămășițele solide
nedigerabile ale prăzilor, precum părul și oasele sunt colectate împreună formând ingluviile care sunt
regurgitate la exterior.
Din pipotă hrana este împinsă în intestinul subțire împărțit în duoden, jejun și ileon, care însă la păsări
nu sunt la fel de individualizate precum la mamifere.
Intestinul subțire se termină cu mai multe cecumuri intestinale. Aceste cecumuri sunt mult mai mari la
speciile erbivore și mai reduse la carnivore și la frugivore. Acestea stochează bacteriile, care sunt
esențiale în descompunerea celulozei. La fel ca mamiferele, păsările nu produc enzime care le permit să
digere celuloza, deci pot face acest lucru doar adăpostind aceste bacterii.
Intestinul gros este foarte redus la păsări în comparație cu mamiferele. Tractul digestiv al păsărilor se
termină în cloacă, unde materialul fecal este colectat înainte de a fi expulzat.
Tractul digestiv al păsărilor variază în lungime în funcție de dietă, carnivorele având un intestin mai
scurt decât vegetarienele.

79
La unele specii, precum Strunus lungimea intestinului variază în funcție de sezon. Este mai scurt vara,
când regimul trofic este predominant insectivor și mai mult iarna, când se hrănesc în principal cu
carbohidrați din semințe.
Pancreasul este mai bine dezvoltat la păsări decât la mamifere, ca o compensare parțială pentru lipsa de
salivei și triturării deficitare la majoritatea păsărilor. El produce enzime digestive pentru desfacerea
carbohidraților, grăsimilor și proteinelor care sunt secretate în intestinul subțire.
Ficatul, la fel ca la mamifere, produce bila, care însă la păsări are secreție acidă și nu alcalină, așa cum
este la mamifere. Majoritatea păsărilor nu au o vezică biliară, bila fiind secretată direct în canalele
pancreatice.
Ciocul este format prin alungirea oaselor premaxilare și dentare. Forma lui este foarte variată și este o
oglindă a regimului trofic al păsărilor. Este un fel de unealtă multifuncțională. În special în membrana
limbii și pe ciocul păsărilor există corpusculii Herbst care sunt un fel de terminații nervoase tactile.
Multe păsări acvatice și limicole au mulți asemenea corpusculii despre care se consideră că le permit să
simtă prada sub nisip umed sau sol.

SISTEMUL NERVOS

Creierul păsărilor și cel al reptilelor este oarecum similar însă păsările au emisfere cerebrale și
cerebelul relativ mai mari. De asemenea, spre deosebire de reptile, păsările au lobi optici mai mari și
bulbii olfactivi mai mici, ca oglindă a modului lor de viață.

ORGANELE DE SIMȚ

În mod tradițional se considera că păsările au un simț al mirosului limitat, că sunt fie anosmatice, fie
microsmatice, datorită lobilor lor olfactivi mici, dar, studii recente arată că de fapt majoritatea păsărilor
probabil pot mirosi și folosi mirosurile în activitățile zilnice. Unele păsări au dezvoltat un simț al
mirosului foarte performat fiind practic macrosmatice precum, vulturii (Catarthes aura și Coragyps
atratus), păsările Kiwi, și multe păsări marine (albatrosi, petreli și furtunari).
Comparativ cu alte vertebrate, păsările au puține papile gustative. De exemplu, Sturnus vulgaris are
circa 200 papile, rața mare arecirca 375, șopârlele au aproximativ 550, iar oameni circa 9.000. Papilele
gustative ale păsărilor sunt localizate pe limba și pe planșeul faringelui, precum și pe palat
La modul general și cu puține excepții văzul este simțul de bază al păsărilor. Cel mai evident
comportament dependent capacitatea vizuală este evident zborul, dar păsările prezintă, de asemenea, o
gamă impresionantă de comportamente ghidate vizual, altele decât zborul, precum, căutarea hranei,
detectarea prădătorilor și alegerea partenerului.
Ochiul păsărilor este mare în raport cu mărimea capului și a creierului. De exemplu, ochii umani
reprezintă aproximativ 1% din masa totală a capului pe când la Sturnus vulgaris, ochii reprezintă
aproximativ 15% din masa capului. Ochii mari oferă imagini mai mari și mai clare. Păsările au și 3
pleoape; o pleoapa superioară și una inferioară plus o membrană nictitantă. Această membrană
nictitantă se află între celelalte două pleoape și cornee și are propriul său canal de lubrifiere echivalent
cu canalul nostru lacrimal.
În ochiul păsărilor există o cameră anterioară, mică care adăpostește corneea și cristalinul și o cameră
posterioară mai mare care este corpul principal al ochiului. Cele două camere sunt separate printr-un
inel sclerotic compus din 12 până la 15 oase mici, numite osicule sclerale. Doi mușchi striați - mușchiul
lui Crampton și Mușchiul lui Brucke își au originea pe aceste oase și se inseră pe cornee și respectiv
lentilă și sunt responsabili realizarea focalizării prin modificarea curburii cristalinului și corneei, care
este mare. Un element distinctiv al ochiului păsărilor este Pectenul, prezent în partea posterioară a
ochiul lângă nervul optic în cavitatea plină de umoare vitroasă.

80
La păsări, atât corneea, cât și cristalinul își schimbă curbura pentru a focaliza lumina pe celulele foto
sensibile la lumină ale retinei (în ochiul de mamifer doar cristalinul își schimbă curbura) Contracția
mușchiului Crampton crește curbura corneei și astfel puterea de refracție a corneei. Această capacitate
este foarte importantă pentru păsările acvative pentru că lumina se propagă diferit în mediul acvativ
față de aer. Mușchiul lui Brucke modifică curbura cristalinului. Deschiderea pupilei este rotundă la
aproape toate păsările. Irisul este stratul subțire de țesut care controlează dimensiunea și forma pupilei.
Culorile irisululi păsărilor variază de la maro la roșu aprins, alb sau galben strălucitor, verde (la
cormorani) sau albastru pal (corbii de mare). Diversitatea culorilor irisului păsărilor se datorează
pigmenților fie carotenoizi, fie pigmenți purinici sau aceste culori pot fi unele structurale produse de
celule iridofore care conțin cristale. Retina este situată în partea posterioară a ochiului Cu celulele
fotoreceptoare îndreptați spre iris. Și la păsări există o pată oarbă, în zona unde sunt localizate nervul
optic vasele de sânge.
Păsările au trei tipuri de celule fotoreceptoare. Bastonașele sunt receptori foarte sensibili, care sunt
folosiți pentru vedere în condiții de întuneric. Conurile sunt utilizate pentru vederea cromatică diurnă.
Conuri duble sunt receptori de lumină care reprezintă 40 până la 50% din totalul receptorilor retinieni,
despre care se știu puține lucruri dar se presupune că oferă strălucire informației vizuale.
Fovea este zona cu cu cea mai mare acuitate vizuală. Majoritatea păsărilor au câte o fovea în fiecare
ochi situată aproximativ în centrul retinei lângă nervul optic. Unele păsări însă, care zboară rapid unele
prădătoare sau scufundătoare au și o adoua fovea temporală. Toate aceste păsări au și o bună vedere
binoculară, care se datorează tocmai acestei a doua fovei. De asemenea această fovee temporală este
utilă în detectarea mișcărilor obiectelor mici.
Pectenul, o caracteristică proprie a ochiului păsărilor, este o structură vascularizată atașată retinei lângă
nervul optic. Rolul pectenului aviar a fascinat oamenii de știință de secole. Cel puțin 30 ipoteze au fost
emise în legătură cu aceasta. În prezent se consideră că are rol în realizarea nutriției și oxigenării
retinei. Ca un radiator, capilarele pectenului furnizează oxigen și substanțe nutritive retinei prin difuzie
în umoarea vitroasă.
La om spectrul vizibil include includ lungimi de undă între 400 și 700 nanometri, corespunzătoare
diferitelor culori. Păsările au spectru mai înspre UV, până la aproximativ 325 nanometri.
Ochii majorității păsărilor se află pe laturile capului, permițându-le să vadă obiecte de fiecare parte în
același timp. Este vederea numită monoculară. Acest lucru oferă păsărilor un câmp vizual larg, de
exemplu, porumbeii (porumbeii) pot vedea circa 300 de grade fără a întoarce capul, iar alte păsări
precum Scolopax rusticola pot vedea 360 de grade! Vederea monoculară, permite mai greu aprecierea
distanțele și a adâncimii. Toate păsările au însă și vedere binoculară, însă majoritatea predomină cea
monoculară. Scolopax are un unghi al vederii binoculare de 10 grade în față, dar și un unghi de vedere
binoculară de 15 grade spre înapoi restul fiind vederea monoculară. Alte păsări, cum sunt prădătoarele
diurne au un câmp mai mare de vedere binoculară tocmai ca să poată aprecia corect distanțe și
adâncimi necesare pentru capturarea prăzii. La bufnițele, au ochii sunt situați și mai frontal, oferindu-le
un câmp mult mai larg de vedere binoculară de circa 70grade.
Urechea păsărilor, ca și cea a mamiferelor, are trei secțiuni: urechea externă, urechea medie și urechea
internă. Spre deosebire de mamifere urechea externă la păsări nu are pavilion. Canalul scurt al urechii
externe, care duce la membrana timpanică este acoperit de pene speciale care nu împiedică transmiterea
sunetului. În urechea medie există un os columela și nu 3 oase (maleus, incus și stapes) ca la mamifere.
Urechea internă - are 3 canale semicirculare, și cohleea. Aici în urechea internă este și sediul
vestibularului.
Majoritatea păsărilor nu au o acuitate auditivă extraordinară. Oamenii aud sunete mai fine decât
majoritatea păsărilor la majoritatea frecvențelor. Păsările aud cel mai bine la frecvențe cuprinse între
1000 și 5000Hz dar spectrul lor este cuprins între circa 300 Hz și 10 mii Hz. Omul aude între 20 și 20
mii Hz.

81
Sensibilitatea auditivă a păsărilor scade rapid atât la frecvențe mai mici, cât și la frecvențe mai mari.
Bufnițele sunt o excepție; aud mai bine la aceste frecvențe joase sau înalte decât alte păsări astfel că ele
pot determina, direcția și viteza mișcărilor prăzilor (în special micromamifere).

APARATUL REPRODUCĂTOR

La masculi, gonadele (testicule) sunt pereche situate în partea din față a rinichiului. Fiecare are un canal
deferent care duce la cloacă. Majoritatea păsărilor nu au penis. Dimensiunea testiculelor nu este
constantă, ele devenind mai mari în sezonul de reproducere. Testiculul stâng este în general mai mare
decât cel drept. În interiorul fiecărui testicul se află o zonă mică, turtită, care se consideră că
corespunde epididimului mamiferelor. Conductul deferenă începe în această zonă aplatizată.
Sistemul reproducător femel la majoritatea păsărilor este format dintrun singur ovar, cel stâng și
oviductul corespunzător. Există și câteva excepții între păsările prădătoare, care dezvoltă ambele ovare
și oviducte. La toți embrionii femeli se formează ambele ovare și oviducte, dar cel drept regresează și
nu se dezvoltă la majoritatea. Ovarul stâng este situat chiar în fața rinichiului. Acesta este bine
vascularizat pentru a asigura transportul nutrienților către vitelusul în curs de formare.
Un ovar matur arată ca un ciorchine de struguri și poate conține până la 4.000 de ovocite care se pot
dezvolta în ovule mature. Ovarul se mărește foarte mult în timpul sezonului de reproducere. Ovulația
are ca rezultat eliberarea unui ovul dintr-un folicul matur de pe suprafața ovarului.
La nivelul părții superioare a oviductului (infundibulum) are loc fertilizarea ovulului. Oul fecundat cu
rezerve extinse de hrană sub formă de straturi concentrice de vitelus, este preluat de curenții ciliari care
îl transportă în regiunea magnumului. Aici în circa trei ore se formează albușul. Acesta este format din
apă (90%) și proteine (10%) și are rolul de a asigura aport de apă embrionului și de a prelua
eventualele șocuri mecanice.
Oul trece apoi în istm, unde se formează membrana cojii. Procesul durează aproximativ o oră. Mai
departe, oul se deplasează către uter sau “glanda de coajă”, unde se adaugă coaja calcaroasă și, la unele
păsări, este adăugat și pigmentul în modelul caracteristic. Oul trece apoi prin vagin în cloacă pentru
depunere.
La majoritatea păsărilor, copulația se realizează prin așa numitul „sărut cloacal”, cu masculul pe spatele
femelei și răsucindu-și coada sub femela, datorită faptului că cu puține excepții masculii nu au penis. În
general copulația durează numai câteva secunde
Majoritatea păsărilor depun câte un ou pe zi, de obicei dimineața devreme, până când ponta este
completă. La unele specii mai mari, femela va depune ou doar o dată la 2-3 zile. Culoarea este adăugată
la coaja de ou din pigmenții secretați de celulele din peretele uterului.
În ciuda variației aparente a culorilor și modelelor ouălor, de fapt diversitatea acestora este destul de
mică. Pigmentii ouălor sunt molecule complexe sintetizate în uterusul păsărilor femele. Doar doi
pigmenți sunt implicați. Protoporfirina produce culori maro-roșcat. Biliverdina produce nuanțe de
albastru și verde. Combinații în proporții diferite ale celor doi pigmenți au ca rezultat nuanțe diferite.
La alte Cettia cetti culoarea roșu-cărămizie intensă este datorată doar protoporfirinei.
La tinamou culoarea albastru turcoaz este datorată doar biliverdinei.
În unele situații rolul pigmentării ouălor nu ridică dubii. Camuflajul este un asemena rol. Multe specii
care cuibăresc pe sol produc ouă patate sau cu dungi.
De regulă, păsările care depun ouă complet albe tind să fie specii care cuibăresc în cavități, cum ar fi
bufnițele și ciocănitorile. Ouăle lor sunt deja ascunse, astfel încât nu există niciun motiv pentru a
produce ouă pigmentate. Există, de asemenea, și teoria conform căreia ouăle albe sunt mai evidente
într-o cavitate întunecată pentru adulți care nu riscă să le calce din greșeală.

82
Dar, există excepții. Tinamiformele depun pe sol ouă extrem de colorate și strălucitoare. În acest caz
există ipoteza care sugerează că culoarea ouălor este un semnal pentru alte femele din aceeași specie,
promovându-se depunerea sincronă. Avantajul păsărilor este că, chiar dacă un prădător atacă, nu poate
mânca toate ouăle astfel că per ansambu șansa de succes reproductiv este mai mare. Alte teorii implică,
atenuarea efectului nociv al luminii UV asupra ADN-ului embrionului, sau stipulează că ajută păsările
să recunoască propriile ouă sau chiar că diferitele culori pot avea proprietăți antimicrobiene diferite.
Studii recente arată că, deși acești factori ar putea juca în continuare un rol important în special la nivel
local, o influență cheie la scară globală este temperatura.
Conform acestei noi teorii, ouăle păsărilor din zone mai reci tind să fie mai închise la culoare iar a celor
din zone tropicale tind să fie mai deschise.
Forma ouălor păsărilor este foarte diferită. La unele specii sunt foarte ovale, precum la colibri, la alte
specii sunt aproape perfect rotunde precum la la bufnițe, la alte păsări sunt foarte piriforme (conice)
precum la alciforme, iar între aceste extrem sunt o grămadă de forme intermediare. orma ouălor este
caracterizată de doi parametrii: elipticitatea, sau cât de mult deviază ouăle de la o sferă perfectă și
asimetria, sau cât diferiți sunt cei doi poli ai ouălor.
Întrebare este de ce au evoluat aceste diferite forme de ouă și cum? De-a lungul anilor, au fost elaborate
tot felul de ipoteze pentru a explica forma ouălor, majoritatea sunt legate de biologia păsărilor sau de
mediul în care acestea trăiesc
Ipoteza mărimii pontei: Forma ouălor este condiționată de mărimea pontei astfel încât să încapă la fix
în cuib pentru a fi incubate eficient.
Ipoteza conservării calciului: Forma ouălor este condiționat de cantitatea de calciu necesară. Ouăle
sferice au o suprafață mai mică, ceea ce ar putea ajuta la conservarea calciului în locurile în care acest
element este rar sau greu accesibil.
Ipoteza rostogolirii: Forma ouălor depinde de mediul în care au fost depuse. Pentru a evita rostogolirea
lor păsările care nu fac cuiburi depun ouă piriforme (conice). Ouăle sferice se pot rostogoli cu ușurință
de pe o stâncă pecând ouăle conice se rostogolesc într-un cerc strâns, făcându-le perfecte pentru
păsările care cuibăresc pe stânci.
O altă ipoteză ține cont de dezvoltarea post embrionară și sugerează că păsările precociale – nidicole,
cele care sunt mobile de la ecloziune, au ouă mai asimetrice, deoarece capetele ascuțite au mai mulți
pori, lăsând să intre mai mult oxigen pentru a le ajuta creierul să se dezvolte mai repede
Un studiu recent în care au fost analizate ouă de la circa 1700 specii de păsări din toate ordinele actuale
arată însă o altă realitate. S-a descoperit că lungimea ouălor se corelează cu dimensiunea corpului
păsărilor, iar forma ouălor - cât de asimetrică sau eliptică este depinde de modul de zbor. La păsări din
același ordin, cele cu zbor mai puternic tind să aibă ouă mai asimetrice. La fel la păsări din același
ordin, cele cu zbor mai puternic tind să aibă ouă mai eliptice.
Planul corpului la păsări, mai ales cele foarte bune zburătoare este oarecum raționalizat organele lor
fiind reduse la minimum posibil. Pentru a profita la maximum, păsările bune zburătoare fac ouă cu
forme asimetrice sau eliptice - care au mai mult volum, în raport cu circumferința lor, decât ouăle
perfect sferice.
Forma oului este deci undeva la un echilibru între două presiuni: presiunea din interiorul oului și
presiunea din oviductul exterior, moderate de grosimea membranei oului și nu coaja în sine (dacă se
scoate cu atenție coaja oului așa încât să rămână doar membrane, oul își va păstra forma fără să se
deformeze). Relația dintre capacitatea de zbor și forma ouălor are însă excepții. De exemplu, în timp ce
ouăle de struț tind să fie sferice, ouăle de kiwi sunt eliptice - chiar dacă ambele specii nu zboară.
Pinguinii deasemenea, nezburători, depun ouă asimetrice în cazul lor însă asta se poate explica prin
puternicul lor zbor subacvatic.

BIOLOGIA REPRODUCERII
83
Păsările (din nefericire ☺) nu se împerechează pentru plăcere, ci doar pentru procreare, la multe specii
masculii fiind sterili în afara sezonului de reproducere. Momentul exact al începerii sezonului de
reproducere variază în funcție de diferiți factori, mai importanți fiind:
Latitudinea: Cu cât este mai departe spre nord zona de reproducere, cu atât mai târziu în anul
calendaristic va începe sezonul de împerechere.
Prezența apei: în deșerturile sau alte habitate aride, apariția bruscă a apei prin furtuni sezoniere sau
inundații poate declanșa sezonul de împerechere. În acele tipuri de habitate, plantele au evoluat pentru
a înflori rapid când este disponibilă apă, iar acele plante oferă hrana necesară păsărilor pentru creșterea
puilor. Ca urmare, multe păsări din deșert nu au sezonalitate precisă a reproducerii
Durata perioadei de îngrijire a puilor: unele păsări parcurg rapid dezvoltarea embrionară și
postembrionară, în timp ce la altele acestea pot dura luni. Cu cât mai lungi sunt perioadele dezvoltării
embrionare și postembrionare, cu atât va fi mai timpuriu sezonul de împerechere. Acest lucru le oferă
părinților suficient timp pentru a crește puii înainte ca condițiile de mediu să se înrăutățească.
Temperatura este probabil cel mai important factor, care induce modificarea ciclului gonadal și
declanșarea sezonului de reproducere.
Atingerea succesului reproductiv presupune parcurgerea de către păsări a mai multor pași care se
succedă: dans nupțial, acuplare, contrucția cuiburilor, depunerea pontei, incubarea ouălor, îngrijirea
puilor
În brâul intertropical, sezonul de reproducere durează mai mult decât cele în zonele temperat. Climatul
tropical favorabil, permite cuibărirea timp de cel puțin 6 până la 10 luni pe an sau chiar, în unele cazuri,
pe tot parcursul anului.
La latitudini temperate, sezonul de reproducere durează de obicei de la trei la patru luni. În Arctica,
unde numai aproximativ o lună sau este potrivită pentru reproducere, păsările trebuie să înceapă
cuibărirea imediat după sosire și uneori câștigă câteva zile, reutilizând cuiburile vechi.

DANSUL NUPȚIAL

Dansul nupțial este un set de comportamente de afișare prin care care un individ încearcă să atragă un
partener și își manifestă dorința de a copula. Aceste comportamente includ mișcari ritualizati
(„dansuri”), vocalizări, producție de sunete inclusiv mecanice sau manifestări de frumusețe, forță sau
abilitate.
Dansul mutual (reciproc) masculul și femela își manifestă recirpoc dorința de a forma perechi. Adesea
în timpul acestui dans mutual partenerii își oferă reciproc ofrande. Dansul în sine are rolul de a reduce
agresivitatea partenereilor și de formare a perechilor. Are loc la specii monogame
La Alcedo atthis masculul oferă femelei ofrande – un pește care nu are semnificație trofică cât mai
degrabă de reducere a agresivității femelei. La Podiceps cristatus, după dansul propriu zis, partenerii îți
oferă ca ofrandă vegetație acvatică, material de cuib, astfel că încep să constuiască cuibul. La acvile,
dansul nupțial și acuplarea are loc în înaltul cerului. Și aici se oferă adesea crenguțe ca ofrande care au
rolul de reducere a agresivității dintre cei doi parteneri
Dansuri realizate de masculi: are loc la specii poligame. La aceste specii există dimorfism și dicromism
sexual, masculii fiind mai mai și/sau mai colorați decât femelele.
Teritorii de paradă (lek-uri). La unele specii poligame, masculii își etalează calității în locuri special
numite lek-uri. Un lek este astfel o agregare masculi adunați pentru a participa la afișări competitive ale
calităților individuale și ritualuri de curtare, pentru a atrage femelele care vizitează lek-ul pentru a
studia potențialii partenerii de acuplare. E ca o piață de masculi care își oferă serviciile
Păsările grădinar sunt renumite pentru comportamentul lor unic de curtare, în care masculii construiesc
o structură complexă pe care o decorează cu bețe și obiecte viu colorate, în încercarea de a atrage

84
femelele. Păsările grădinar au o distribuție australo-papuană, cu zece specii endemice pentru Noua
Guinee, opt endemice pentru Australia și două găsite în ambele. În majoritate sunt poligine, femela
construind cuibul și crescând puii singură.
Dansuri realizate de femele. Sunt mai puțin frecvente în natură, întrucât femelele trebuie să investească
multă energie atât în trăsăturile exagerate dimorfice, cât și în producerea ouălor. La Phalaropus
fulicarius, rolurile tipice sexuale sunt inversate. Femelele sunt mai mari și mai viu colorate decât
masculii. Femelele urmăresc masculii, concurează între ele pentru teritoriul de cuibărit și își vor apăra
agresiv cuiburile și patrenerii aleși. După depunerea pontei însă, femelele își încep migrația spre sud,
lăsând masculii să incubeze ouăle și să îngrijească puii.

LEGĂTURI INTRASPECIFICE

Păsările prezintă o varietate mare de sisteme de împerechere și legături intraspecifice:

Monogamia. Masculul și femela formează o pereche cel puțin pentru un cilcu de reproducere. Apare la
aproximativ 92% din toate speciile de păsări.
Unele specii sunt monogame pe termen lung. La aceste specii participarea masculilor la tot ce înseamnă
reproducere este esențială pentru asigurarea succesului reproductiv
Poliginia: masculii se împerechează cu mai multe femele (dar fiecare femelă se împerechează cu un
singur mascul). Îngrijirea ouălor și a puilor sunt în acest caz realizate doar de către femele. Această
strategie este prezentă cam la doar 2% din toate păsările. Este prezent dimorfism și dicromism sexual în
favoarea masculilor
Poliandria: femelele se asociază cu mai mulți masculi, iar îngrijirea ouălor și a puilor sunt activități
realizate de obicei de către masculi. Cam din 1% din toate păsările au această strategie.
A evoluat în principal la 2 ordine de păsări: Gruiformes și Charadriiformes, iar în acest caz masculii
incubează ouăle și îngrijesc puii. Factorul cheie în evoluția poliandriei a fost probabil mărimea fixă a
pontei care este de patru ouă. În această situație singurul mod în care femelele își pot crește succesul
reproductiv (presupunând condiții favorabile) este de a pasa responsabilitățile clocirii și creșterii puilor
către masculi, așa încât ele să poată depune mai multe ponte.
Promiscuitatea: în acest caz între masculi și femele există relații sexuale fără discriminare, de obicei de
scurtă durată. Este prezentă la proximativ 6% din toate păsările. aparent, promiscuitatea poate părea a fi
o combinație de poliginie și poliandrie, dar păsările poligine și poliandre își asumă un angajament, față
de partenerii lor, dar păsările promiscue nu mențin nicio asociere, după împerechere. Toate păsările
colibri (familia Trochilidae) sunt promiscue. Masculii apără teritorii mari în jurul unor surse importante
de hrană și apoi se afișează femelelor care vin să se hrănească. Femelele pot zbura cu mult dincolo de
teritoriile masculilor locali pentru a găsi masculi cu care să se împerecheze. La aceste păsări, masculii
aproape sigur nu își văd niciodată descendenții sau cuibul și cel mai probabil nu vor mai vedea femela.
Strategia este prezentă nu doar la colibri.
(Înșelăciuni) - copulări extra-pereche: au fost raportate la speciile monogame, la speciile poligine și la
speciile poliandre și sunt definite ca copulații cu alți indivizi decât cu un partenerul social. Au ca
consecință fertilizări extra-pereche care, la rândul lor, pot duce la rezultarea unor pui extra-pereche.
Această situație a fost observată la mai mult de 80% din speciile de păsări monogame. Au fost utilizate
tehnici genetice moleculare pentru a deduce paternitatea. Pare mai degrabă a fi o regulă decât o
excepție

CUIBUL

Aproape toate păsările construiesc cuiburi, variind de la o simplă adâncitură pe sol până la structuri
complexe amplasate în arbori. Păsările construiesc cuiburi pentru a proteja ouăle și puii de prădători și

85
de intemperii. În cursul evoluției păsărilor, pentru a minimiza prădarea, au construit cuiburi tot mai
complexe situate în zone inaccesibile pe cât posiobil pentru predatori.
Tipuri de cuiburi:
Cuiburile pe sol (sunt moștenite de la stămoși reptile) si sunt simple adâncituri de sol, uneori căptușite
cu frunze sau pietre. Astfel de cuiburi sunt construite de unii pinguini, păsări de țărm, pescăruși și alte
specii.
Cuiburile vizuini (galerii în sol sau maluri și surpături) sunt foarte eficiente în protejarea ouălor și a
puilor de prădători și în menținerea unui microclimat adecvat pentru ouă și pui. Unele păsări, cum sunt
lătunul de mal și pescărelul albastru sau albinărelul, își construiesc de obicei propriile vizuini, în timp
ce altele, cum precum unele bufnițe, pot folosi vizuini construite de alte specii.
Cuiburile platformă sunt cuiburi relativ plate, care pot fi situate pe sol, în arbori (stârcii) pe stânci
(răpitoare de zi) sau pe luciul de apă (corcodei, lișița) în acest caz fiind flotante.
Cuiburile cavități (în arbori) sunt utilizate de numeroase paseriforme, ciocănitori, bufnițe, papagali
precum și unele păsări de apă. Unele păsări, precum ciocănitoarile, își construiesc propriile cavități și
sunt denumite cavități primare. Alte specii folosesc cavități preexistente în arbori sau construite de alte
specii caz in care cuiburile sunt considerate cavități secundare. Speciile care folosesc cavități naturale
sau cavități construite de cuibari primari sunt denumiți cuibari secundari.
Cuiburile tip cupă sunt, desigur, în formă de cupă. Astfel de cuiburi pot fi construite din diverse
materiale și într-o varietate de locații, pe ramurile arborilor și arbuștilor (majoritatea paseriformelor și
colibri). Altele sunt aderente - ale căror laturi sunt atașate cu o substanță adezivă (de exemplu, noroi
sau salivă) pe o suprafață verticală, precum sunt cuiburile unor rândunele sau Colocalia.
Unele cuiburi sunt globuloase, avâd și acoperiș
Philetairus socius. Păsările țesătoare construiesc cuiburi permanente pe arboriși alte structuri înalte.
Aceste cuiburi sunt cele mai mari constrcții din lumea păsărilor și sunt suficient de mari pentru a
adăposti peste o sută de perechi de păsări. Cuiburile sunt formate din camere separate, fiecare dintre ele
fiind ocupată de o pereche. Cuiburile acestea sunt foarte complexe și oferă păsărilor o temperatură mai
avantajoasă față de exterior. Camerele centrale păstrează căldura și sunt utilizate pentru dormitpe timp
de noapte. Camerele exterioare sunt folosite pentru umbra pe care o oferă în timpul zilei.
Evoluția cuiburilor a mers deci de la cuiburi simple situate pe sol unde rata prădării este mare, la
cuiburi complexe amplasate în arbori sa ualte structuri inaccesibile cu scopul de a crește succesul
reproductiv. Pe lângă asta cubul oferă un microclimat favorabil. Construcția cuibului poate fi realizată
de masculi, mai rar de femele sau de ambii parteneri.

INCUBAREA PONTEI ȘI EVOLUȚIA ACESTUI COMPORTAMENT LA PĂSĂRI

Cu siguranță îngrijirea și incubarea ouălor au precedat originea păsărilor. Întrebarea este dacă acest
comportament a implicat mai întâi numai femelele, numai masculii sau a fost un comportament
biparental?
Având în vedere că majoritatea păsărilor actuale manifestă îngrijire biparentală a ouălor și/sau puilor,
un scenariu posibil sugerat de unii cercetătopri susține că îngrijirea biparentală a fost condiția
ancestrală a păsărilor.
Alții cercetători sugerează că îngrijirea exclusiv de către femele a ouălor și/sau puilor este condiția
ancestrală, deoarece, la puținele ectoterme actuale care manifestă acest comportament de nidificație
(șerpi, crocodili, mai rar șopârle), el apare numai la femele.
În fine o a treia ipoteză este cea conform căreia condiția ancestrală la păsări presupune existența
instinctului de nidificație doar la masculi, păsările ancestrale comportându-se într-un mod similar cu
unele paleognate actuale (ratite și tinami) la care doar masculii îngrijesc ponta și/sau puii

86
Ținând cont de dovezile existente, aceast din urmă scenariu pare cel mai probabil. În acest scenariu, la
strămoșii păsărilor, masculii ectotermi apărau teritorii bogate în resurse care atrăgeau femele care, după
împerecherea cu un masculul rezident, depuneau ouăle în depresiunile în sol pregătite de masculul
proprietar al teritoriului, care erau apoi îngropate de acesta în nisip sau sol. Deoarece teropodele ,
strămoșii păsărilor depuneau ouă mari, este posibil ca păsările ancestrale să fi făcut la fel.
Avantajul ouălor mai mari este că la ecloziune, puii sunt mai mari și mai dezvoltați (precociali sau
chiar superprecociali) și probabil mai puțin susceptibili de a fi prădați. Din motive anatomice evidente,
evoluția ouălor mai mari a favorizat probabil și evoluția depunerii secvențiale (eșalonate) a pontei (un
ou într-un singur oviduct la un moment dat și un singur ou pe zi). Depunerea secvențială a pontei ar
oferi femelelor alte două beneficii potențiale: (1) mai mult timp pentru a se hrăni și a reface rezerva de
energie și resurse pentru fiecare ou înainte de a fi depus și (2) mai multe oportunități de a depune ouă în
cuiburile mai multor masculi, strategie care ar crește șansa succesului ei reproductiv. În această situație
însă, refacerea energiei și redobândirea de resurse urmată de depunerea ouălor în mai multe cuiburi ar
face imposibil pentru femele instalarea instinctului de nidificație.
Evoluția îngrijirii cuiburilor numai la masculi ar fi necesitat, desigur, ca și masculii să beneficieze de
anumite avantaje. Un posibil avantaj este că masculii care apără teritoriile și păzesc cuiburile ar putea fi
în continuare capabili să facă curte și să copuleze cu femele suplimentare. De fapt, femelele ar fi putut
prefera masculii ale căror cuiburi conțineau deja ouă din cauza efectului de diluare (un ou individual
într-o pontă mare este mai puțin probabil să fie predat decât unul dintr-o pontă mai mică). Masculii ar fi
putut să-și crească șansa de succes reproductiv acoperind sau incubând ouă îngropate în cuiburi puțin
adânci sau ouă parțial îngropate (ca în cuiburile fosile de Troodon formosus), deoarece aplicarea
căldurii, în special pe timp de noapte, crește viteza dezvoltării embrionilor și reduce șansele de prădare
a cuibului.
Pentru a evalua situația la dinozaurii troodontizi și oviraptorizi din Cretacic, a fost examinat volumul
pontei (volumul total al tuturor ouălor dintr-un pontă) și histologia osoasă a adulților acestor specii. S-a
descoperit că volumele relativ mari ale pontelor la Troodon, Oviraptor și Citipati erau similare cu cele
ale paleognatelor actuale, cu legătură intraspecifică de tip poligam și grijă din partea masculilor precum
la Emu și Rea.
S-a demonstrate că volumele pontelor pot evolua pentru a fi mai mari la specii fără îngrijire maternă,
deoarece femelele pot dedica mai multe resurse depunerii ouălor dacă nu oferă îngrijire și pentru că
ponta poate fi astfel compusă din ouă de la mai multe femele.
În plus, oasele fosile ale troodontidelor și oviraptoridelor găsite asociate cuiburilor nu aveau trăsături
histologice comune celor ale arozaurilor femele (inclusiv păsările) în stare de reproducere.
La femelele archozauri, depunerea ouălor presupune extragerea unor cantități substanțiale de calciu și
fosfor din oasele lor. Examinarea histologică a secțiunilor transversale ale oaselor (femur, tibie) de la
un Troodon adult găsit în contact direct cu o pontă a evidențiat puține dovezi de remodelare osoasă sau
resorbție osoasă, sugerând că oasele erau cele ale unui mascul.
Majoritatea păsărilor își incubează (clocesc) ouăle. Hormonul prolactină mediază comportamentul de
incubație al păsărilor. Nivelurile acestui hormon care circulă în sânge cresc brusc cu o zi înainte de
începerea incubării. Astfel, nivelul sanguin de prolactină corespunde rolurilor pe care îl au masculul și
femela în realizarea incubării. La speciile la care unul din sexe, contribuie mai mult la incubarea pontei,
acesta are un nivel mai ridicat de prolactină în circulație. Testosteronul, este hormonul care mediază
comportamentul agresiv și sexual și inhibă expresia comportamentului părintesc la păsări. Nivelul
sangvin de testosteron la masculii care incubează scade brusc după ce depunerea ouălor a început. La
majoritatea familiilor de păsări (50%), ambele sexe contribuie la clocit. Femela incubează singură la
aproximativ 37% din familii, iar masculul incubează singur la circa 6% din familiile de păsări.
Păsările transferă căldura corpului lor către ouă prin plăcile incubatoare, care sunt secțiuni de piele
goale localizate pe abdomen sau piept. La majoritatea păsărilor există o singură pata incubatoare, dar

87
pot fi și două laterale, ca la păsările de țărm. În tiompul clocitului ouăle sunt menținute la temperaturi
constante de 37°C to 38°C la toate speciile
Majoritatea păsărilor nu încep incubarea ouălor decât după ce ponta este completă (ele pot face cel mult
un ou pe zi) . Acest comportament are ca urmare faptul că puii eclozează aproximativ în același timp
(sincron). Alte specii precum fufnițele și rapitoarele diurne, pe de altă parte, încep să incubeze înainte
ca ponta să fie completă, astfel că ecloziunea va fi asincronă.

DEZVOLTAREA EMBRIONARĂ

Un studiu efectuat pe 47 de familii și subfamilii de păsări a arătat că durata perioadei de incubație

depinde de longevitatea păsărilor adulte. Păsările cu durată mare de viată au perioadă lungă de clocit
(de dezvoltare embrionară), iar cele mai puțin longevive au perioadă mai scurtă de incubație.
De asemenea, perioada de incubație se corelează și cu probabilitatea de prădare. Speciile care cuibăresc
în galerii sau în cuiburi inaccesibile tind să aibă o incubație mai lungă decât speciile care cuibăresc în
locuri mai puțin sigure și deschise

ECLOZIUNEA

Spargerea de către pui a cojii de ou și ieșirea din ea este o mare provocare fizică. În etapele sale finale
de dezvoltare, puiul este pliat și compactat și umple spațiul din interiorul oului care a fost cândva
ocupat de gălbenuș și albuș. Puiul abia mai încape în interiorul oului.
Dintele de ou (stânga) este o structură special, calcifiată, care cade de pe cioc la scurt timp eclozare. La
păsările cântătoare această structură temporară se resoarbe.
Puiul mai are o adaptare specială menită sa-l ajute să se elibereze de coaja oului: mușchiul de ecloziune
care regresează complet după ecloziune.

DEZVOLTAREA POSTEMBRIONARĂ

Dezvoltarea post embrionară este perioadă cuprinsă între ecloziune și momentul în care pasărea este
capabilă să-și poarte singură de grijă. Până la stadiul de adult, matur din punct de vedere sexual, puii
trec și prin stadiul de juvenil și subadult.
Există două tipare diferite, diamteral opuse pentru dezvoltarea postembrionară: dezvoltare precocială și
dezvoltare altricială, care se referă la stările de maturitate fizică a puilor la ecloziune și la gradul de
dependență a acestora de îngrijirea adulților. Puii precociali au nevoie de mai puțină îngrijire din partea
adulților decât puii altriciali.
La păsările altriciale puii eclozează golași, sunt orbi și practic imobili și pokilotermi. Rămân în cuib
(sunt deci și nidicoli) și depind complet de părinți pentru hrană și termoreglare. Arată ca niște embrioni
eclozați prematur. Cel mai dezvoltat sistem al lor la ecloziune este cel digestiv.
Puii păsărilor precociale eclozează într-o starefizică relativ avansată și sunt mobili la scurt timp după
ecloziune. Ei sunt de obicei acoperiți cu puf natal și părăsesc cuibul (sunt deci nidifugi) fiind capabili
să umble să alearge, să se hrănescă singuri și să-și regleze temperatura corpului la scurt timp după ce
eclozează.
Precocialitatea (nidifugia) a fost strategia originală inițială în rândul păsărilor. Este tipică multor
grupuri bazale de păsări moderne, precum ratitele, unele păsări acvatice și galiformele . Păsările
mezozoice aveau de asemenea, dezvoltare postembrionară precocială. Se stie asta pentru că au fost
descoperite fosile de embrioni în ou care aveau în mod evident pene.

88
Cantitatea de vitelus nutritiv din ou nu este constantă. Ouăle păsărilor nidifuge conțin o cantitate mai
mare de vitelus comparativ cu ouăle păsărilor nidicole.
Precocialitatea implică capacitatea femelelor de a obține resurse energetice abundente înainte de a
depune ouă. Femelele speciilor precociale (nidifuge) trebuie să depună ouă cu mult vitelus (bogate în
energie) pentrtu ca puii să reușească să atingă un stadiu avansate de dezvoltare înainte de ecloziune. În
contrast, femelele speciilor altriciale nu au cerințe nutriționale atât de mari înainte de depunerea ouălor,
ci după ecloziune. Ele trebuie să poată (împreună cu partenerii lor) să găsească hrană suficientă pentru
a-și hrăni puii neajutorați.
În cazul speciilor altriciale (nidicole) există riscul prădării atât în stadiul de ou, cât și în stadiul de pui,
după ecloziune. În cazul speciilor precociale riscul este mare în stadiul de ou, dar scade după ecloziune.
Aparent precocialitatea ar fi un avantaj. În acest caz, de ce totusi, mai multe linii evolutive de păsări
moderne au evoluat spre altricialitate?
Totuși, cuiburile speciilor altriciale sunt în general mai greu, mult mai greu accesibile pentru prădători.
În plus evoluția altricialității pare a fi fost susținută la păsări și de posibilitatea dezvoltării unui creier
proporțional mai mare decât la nidifuge.
Speciile precociale au creiere relativ mari la ecloziune așa cum e și firesc, deoarece puii, trebuie să fie
capabili să se descurce singuri. La aceste specii însă creierul nu prea mai crește după ecloziune astfel că
la păsările adulte nidifuge, creierul adult este relativ mic în raport cu mărimea corpului lor.
Puii păsărilor altriciale, în schimb, eclozează cu un creier mic, dar datorită dietei bogată în proteine
oferită de adulți și dotați cu tracturi digestive extrem de eficiente, creșterea postnatală a creierului este
excelentă, iar adulții au creierul proporțional mai mare decât speciile precociale.
Îngrijirea puilor de către adulți variază în funcție de tiparul de dezvoltarea postembrionară.
Pui păsărilor precociale necesită puțină îngrijire din partea adulților, sau chiar se pot lipsi de ea, în timp
ce dependența puilor de îngrijire crește foarte mult pe măsură ce păsările au adoptate altricialitatea.
Precocialitatea (nidifugia) și altricialitatea (nidicolia) sunt însă două tipare extreme oarecum de
dezvoltare postembrionră. În natură însă există diferite tipuri intermediare între cele două, care țin de
biologia fiecărei specii și de presiunile selective din mediu care condiționează biologia speciilor, așa
încât ornitologii disting șase tipare de dezvoltare postembrionară:
➢ Superprecocialitate: la ecloziune puiul este în totalitate independent, acoperit cu pene și poate
chiar zbura precum la păsările termometru
➢ Precocialitate: puii au puf pe corp și părăsesc cuibul imediat după ecloziune (nidifugi), își
urmează părinții și sunt capabili să se hrănească singuri la scurt timp după ecloziune, chiar dacă
adesea sunt îndrumați de adulți pentru identificarea surselro de hrană. Așa este cazul la rațe și
păsări de țărm, galiforme, ratite etc.
➢ Subprecocialitate: puii au puf pe corp și părăsesc cuibul imediat după eclozare și îi urmează pe
adulți dar sunt hrăniți de părinți. Așa este cazul la ralide, corcodei, cocori etc
➢ Semiprecocialitate: puii sunt capabili de reglarea temperaturii corpului, au puf, sunt capabili de
mobilitate dar rămâne în cuib și hrăniți de părinți cel puțin o perioadă după ecloziune. Așa este
cazul la pescăruși, petreli, pelicani și pinguini
➢ Semialtricialitate: puii au puf și rămân în cuib (sunt nidicoli), sunt hrăniti și îngrijiți de către
adulți. Așa estecazul la stârci, prădătoare diurne, și nocturne etc
➢ Altricialitate: puii nu au puf, sunt golași, și cu ochii închiși. Așa sunt păsările cântătoare,
ciocănitorile, colibri, trogoni, porumbei, papagali etc.

ZBORUL PĂSĂRILOR

Este principalul mod de locomoție utilizat de majoritatea speciilor de păsări, care presupune trei faze:
decolarea, zorul de croazieră și aterizarea. Zborul păsărilor este una dintre cele mai complexe forme de

89
locomoție din regnul animal. Fiecare fază a acestui tip de locomoție, implică multe mișcări complexe
realizate de structure anatomice specializate.
Zborul implică producerea de către păsări a portanței. Aceasta este produsă de acțiunea fluxului de aer
asupra aripii, care are un profil aerodinamic. Aripa este astfel conformată încât aerul oferă o forță netă
ascendentă pe aripă. Așadar, în timpul zborului ridicarea și portanța este asigurată deoarece aripile
mișcă aerul în jos. Portanța se creează numai atunci când aripă se află la un anumit unghi, numit unghi
de atac. Atunci când marginea anterioară a unei aripi este mai ridicată decât marginea posterioară,
partea de dedesupt a aripii „împinge” aerul înainte și creează o zonă de presiune ridicată sub aripă și în
fața aripii.
În același timp, aerul este deviat în jos, astfel încât aripa este deviată în sus (a treia lege a mișcării a lui
Newton spune că pentru fiecare acțiune există o reacție egală și opusă). Nu doar suprafața inferioară a
aripii deviază aerul ci și suprafața superioară (de deasupra). Suprafața superioară deviază aerul în jos,
deoarece fluxul de aer „se lipeste” de această suprafață și curge peste aripă (este „efectul Coandă”).
Acest lucru creează o zonă de presiune mai mică deasupra aripii. Deoarece aerul tinde să se deplaseze
din zonele de presiune ridicată în zonele de presiune scăzută, fluxul de aer se va deplasa din zona de
presiune înaltă de sub și din fața aripii în zona de presiune scăzută de deasupra și din spatele aripii. Din
cauza unghiului de atac, a înclinării aripii față de orizontală, aerul curge mai repede peste partea
superioară a aripii, în timp ce acesta se mișcă mai lent sub aripă din cauza frecării cu partea inferioară a
aripii. În aceste conditii, fluxul mai rapid de aer, care trece peste partea superioară a aripii exercită o
presiune mai mică decât fluxul de aer cu mișcare mai lentă de sub aripă și, ca rezultat, aripa este
împinsă în sus de diferența de presiune dintre partea superioară și cea inferioară (efectul Bernoulli).
Deci, atât dezvoltarea presiunii scăzute deasupra aripii (principiul lui Bernoulli), cât și curgerea “lipită”
(efect Coandă) a aerului deasupra aripii și reacția aripii la aerul deviat de sub ea (a treia lege a lui
Newton) contribuie la forța totală de ridicare necesară pentru zbor.
Modul de conformare a membrelor anterioare ale păsărilor sunt cheia zborului. Fiecare aripă are un
schelet compus din trei oase segmente, (1) humerusul, (2)ulna și radius și (3) mâna sau manus, care
ancestral era compusă din cinci degete și care este redusă la trei degete. Aceste trei segmente oferă
suprafață de inserție pentru penele de zbornumite remige. La nivelul mâinii se inseră remigele primare
(responsabile pentru forma aripii și implicit pentru tipul de zbor de care o pasăre este capabilă), la
nivelul ulnei se inseră remigele secundar și în fine remigele terțiare se inseră la nivelul humerusului.
Penele de deasupra aripii se numesc supraalare iar cele de sub aripă se numesc subalare. La nivelul
primul deget se află așa numita aripă bastardă sau alula, deosebit de importantă la viteze mici și
unghiuri mari de atac, precum la aterizare când se unghiul mare de atac crează turbulențe pe care alula
le anulează
Zona de presiune ridicată din fața aripii și de sub aripă face ca aerul să curgă mai repede pe partea
superioară a aripii decât pe partea inferioară. Aceasta crează ridicarea. Dacă unghiul de atac> ~ 5°,
aripa începe să producă turbulențe pe partea superioară. Aici intervine alula, penele primului deget care
este mobil și care uniformizează fluxul de aer.
Aripile păsărilor sunt acționate de mușchi specializați. Mușchiul pectoralis (marele pectoral) se inseră
pe partea inferioară a humerului și pe carena sternală șă iadeș (furcula) și trage aripa în jos. Sub el se
află mușchiul supracoracoid (pectoralul mijlociu), care se inseră pe partea superioară a humerusului.
Tendonul lui ajuge aici trecând prin foramen trioseum (gaura celor trei oase – ale conturii scapulare:
coracoid, claviculă, scapulă) Acesta ridică aripa. La Archilochus colubris , pectoralul și
supracoracoideul - sunt foarte dezvoltate și constituie aproximativ 30 la sută din masa ei corporală.
Capacitatea și modul de zbor al unei păsări sunt condiționate de forma aripii. Diferite forme corespund
unor compromisuri diferite între avantaje precum viteza, consumul redus de energie și
manevrabilitatea. Foarte important este parametrul numit “încărcarea aripilor”, care este este raportul
dintre masa păsării și suprafața aripii, dar și parametrul numit “rata de formă”, care este raportul dintre

90
pătratul anvergurii (lungimii) aripilor împărțit la aria aripii. Păsările cu încărcătură mică a aripilor sunt
foarte bune zburătoare

TIPURI DE ZBOR

Păsările folosesc trei tipuri de zbor, care se disting prin modul de mișcare a aripilor. Zborul cu bătaie.
Este cel mai comun mod de zbor. Majoritatea păsărilor îl practică, unele pentru parcurgerea unor
distanțe scurte, însă toate îl folosec cel puțin pentru decolare. Zborul cu bătaie, implică două etape:
cursa descendentă a aripii, care asigură majoritatea tracțiunea ridicând pasărea și cursa ascendentă a
aripii. La fiecare cursă ascendentă, aripa este ușor pliată spre interior pentru a diminua frânarea și
pentru a reduce costul energetic al zborului.
Zborul planat. În acest caz, după decolare și atingerea altitudinii dorite, pasărea nu mai bate din aripi.
Ea își folosește greutatea (masa) pentru a depăși rezistența aerului la mișcarea sa înainte. Pentru a face
acest lucru eficient, desigur, este necesar ca incarcatura aripii să fie mică. Chiar și așa pasările își pierd
câte puțin din altitudine Uniele dintre cele mai buni "păsări planoare" parcurg până la 20 de metri
pentru fiecare metru de altitudine pierdut. Secretul planării deasupra mediului terestru constă în faptul
că păsările care o fac, care au o încărcătură mică a aripii, o anumită masă limită și aripă lată folosesc
curenții termici ascendenți de aer cald. Acești curenți ascendenți însă nu se formează decât deasupra
uscatului, ceea ce nu le permite acestor păsări să planeze si deasupra mării. Din acest motiv, păsările
planoare în timpul migrațiilor lor evită pe cât posibil zborul deasupra oceanului căutând rute alternative
astfel încât distanța pe care trebuie să o parcurgă deasupra mării să fie minimă.
Deasupra mării nu se formează curenți termici ascendenți. Cu toate acestea unele păsări marine,
precum albatroșii reusesc să planeze foarte eficient. Zborul lor se mai numește și planare dinamică. În
acest caz, beneficiind de o aripă foarte lungă și îngustă, energia poate fi extrasă de pasăre din mișcarea
orizontală a aerului (vânturi) astfel încât își permite să zboare continuu fără să bată. Planarea dinamică
este posibilă numai atunci când viteza vântului se modifică, odată cu creșterea altitudinea. Viteza
vântului este mai mică la suprafața oceanului din cauza frecării cu apa și crește progresiv odată cu
altitudinea. Planarea dinamică constă din cicluri repetate periodic formate din trei faze: de urcare (zbor
în vânt); de atingere a maximului de altitudine urmat de schimbarea direcției de zbor, apoi de coborâre
(zbor sub port) până la atingerea altitudinii minim posibile cand intervine din nou schimbarea direcției
de zbor, pentru obținerea de altitudine prin zbor în vânt.
Zborul ondulat. Multe păsări de talie mică, pentru a economisi energie când zboară pe distanțe mari
folosind o tehnică în care alternează rafale scurte de bătăi de aripi cu intervale în care aripile sunt pliate
în lungul corpului spre înapoi alunecând prin aer. Când aripile păsării sunt pliate, traiectoria sa este
inerțială și ușor descendentă însă se economisește energie.
Unele păsări sunt capabile de zbor la punct fix. Specii din genurile Falco sau Buteo precum și Pandion
haliaetus sunt capabile să zboare pe loc, să se mențină într-un anume punct, zburând în vânt cu o viteză
egală cu cea a vântului. Particulare din punct de vedere al capacității de a zbura la punct fix sunt însă
păsările colibri. Ele pot rămâne în același loc în aer, atâta timp cât doresc. Pentru a face asta aceste
păsări, își mențin corpul la un unghi de aproximativ 45 de grade față de sol și își mișcă aripile într-un
model mai mult sau mai puțin în formă de un „opt” puțin mai întins. Colibri, spre deosebire de alte
păsări, pot zbura chiar și înapoi
Particulare însă din punct de vedere al capacității de a zbura la punct fix sunt însă păsările colibri. Ele
pot rămâne în același loc în aer, atâta timp cât doresc. Pentru a face asta aceste păsări, își mențin corpul
la un unghi de aproximativ 45 de grade față de sol și își mișcă aripile într-un model mai mult sau mai
puțin în formă de un „opt” puțin mai întins. Colibri, spre deosebire de alte păsări, pot zbura chiar și
înapoi

91
Colibri zboară bâtând foarte repede din aripi, într-un ritm care variază de la aproximativ 12 bătăi pe
secundă la cele mai mari specii, până la peste 80 bătăi pe secundă la cele mai mici dintre specii.
Schimbările de direcție, la speciile care au fost măsurate în tuneluri de vânt se realizează la viteze ce
depășește 15 m/s (54 km/h), iar unele specii pot atinge viteze de 22 m/s (79 km/h)
Zborul în ploaie reprezintă o provocare mare mai ales pentru păsările mici, deoarece efectele relative
ale încărcării cu apă a aripilor, precum și ale impactului picăturilor sunt mai mari la scări reduse.
Cu toate acestea, colibri pot zbura eficient chiar și în condiții de precipitații extreme. Ortega-Jimenez și
Dudley (2012) au evaluat efectul a patru intensități de ploaie (adică zero, ușoară, moderată și grea)
asupra performanței zborului la punct fix a colibriilor Calypte anna, în condiții de laborator. Ploaia
ușoară până la moderată nu a avut repercutări prea serioase asupra cinematicii zborului. În aceste
situații frecvența bătăilor aripilor s-a fost redus cu circa 7% față de condițiile de control, fără ploaie.
În schimb, zborul la punct fix în condiții de ploi abundente, arată adoptarea de către pasare a unei
pozitii mai orizontale a corpului si a cozii poziție care reduce numărul de picături care îi lovesc aripile
și prin care pasărea se poate menține mai ușor în aer în aceste condiții și este mai stabilă.
De asemenea, s-a observant că în aceste condiții de ploi abundente, colibri și-au crescut, frecvența
bătăilor aripilor dar au redus în același timp amplitudinea cursei aripii în comparație cu condițiile de
control fără ploaie.
Astfel, desi foarte mici, colibri sunt capabile să zboare eficient la punct fix chiar și în condiții de ploaie
puternică, adoptând câteva modificări posturale.

ZBORUL ÎN FORMAȚIE

Unele păsări, cum sunt gâștele, pelicanii și cocorii, sunt adesea observate zburând în formații în forma
literei de V. Motivul este legat de vortexurile de aer care se formează la vârfurilor aripilor lor. Păsările
din spate profită de aerul dislocat de păsările din față pentru ele zborul devenind mai eficient energetic.
Vortex-urile se formează la nivelul vârfului fiecărei aripi și crează un flux descendent de aer fix în
spatele aripii și un flux ascendent puțin în exteriorul vârfului acesteia. O pasăre care se află în urma
altei păsări poate profita energetic de acest flux ascenxent de aer dacă se poziționează într-o poziție
ușor laterală în raport cu pasărea din față. Teoria sugerează că în poziția optimă vârful aripii drepte a
păsării din spate trebuie să se suprapună puțin (cam o zecime din anvergura aripii) peste vârful aripii
stângi a păsării din față pentru a beneficia de fluxul ascendent creat de vârful aripii păsării din față.

ORIGINEA ZBORULUI LA PĂSĂRI

Modul în care păsările au dobândit capacitatea de a zbura a ridică încă multe semne de întrebare. Au
fost elaborate câteva ipoteze care încearcă să explice motivele care au dus la apariția zborului la păsări.
Toate însăpleacă de la premisa ca tipul primar de zbor a fost cel cu bătaie, ceea ce este evident,
celelalte tipuri de zbor necesitând adaptări suplimentar
1. Ipoteza vieții arboricole sugerează că păsările ancestrale, arboricole au evoluat zborul sărind în și din
arbori. Afost până de curând cea mai fezabilă ipoteză și încă mai are susținători. Noile descoperiri de
fosile de teropde din China, cu membrele lungi, și trunchi realtiv scurt și cu locomoția bipedă, arată clar
că conformația lor este exact contrară conformației corpului tuturor mamiferelor și reptilelor actuale
care sar și planează din arbore în arbore. Acestea au picioare scurte și corpuri lungi. La păsările
primitive cu membre lungi, apariția zborului ar fi presupus fluturarea aripilor, proces care ar fi mărit în
primă faza rezistenta la înaintare. Din punct de vedere aerodinamic, trecerea de la planare la zbor cu
bătaie este foarte dificilă și chiar improbabilă.
2. Ipoteza „cursorială” (a alergării susținute) sugerează că teropozii alergau întinzându-și brațele pentru
echilibru în timp ce săreau în aer după prada reprezentată mai ales de insecte precum și pentru a evita

92
prădătorii. Penele rudimentare inițial de pe membrele anterioare ar fi mărit suprafața brațului
favorizând ușor ridicarea corpului de pe sol. Penele ar fi crescut în timp ridicând corpul cu mai multă
ușurință până când în timp s-a ajuns la zborul cu bătaie susținut. Desigur, că ar ar fi fost necesară o
viteză de alergare destul de mare pentru a realiza decolare. Ipoteza cursorială este susținută de faptul că
strămoșii teropozi ai păsărilor aveau trăsăturile necesare pentru a dezvolta viteze mari de alergare: erau
mici, agili, ușor construiți și cu picioare lungi. De asemenea erau bipezi, astfel că brațele lor erau libere
să evolueze pentru zbor.
Totuși există contra argumente. Orice ridicare de pe sol generată bătaia brațelor reduce tracțiunea la sol
a picioarelor, iar accelerația se pierde. “No predator today, bird or otherwise, runs at high speed to flush
out insects”
3. Ipoteza afișării (display) și a luptei. Alungirea membrelor anterioare și mai ales a mâinii a favorizat
afișarea și a făcut-o eficientă. Bataia cu membrele anterioare ar fi stimulat evoluția mușchilor pectorali
puternici. Afișarea nu are doar rol sexual. Păsările actuale luptă adesea pe sol, chiar și cele care zboară
bine. Aripile nu mai au gheare, dar sunt încă folosite ca arme (rațele de torent sunt cunoscute pentru
forța cu care lovesc cu aripile). Gâștele își amenință prădătorii bătând puternic din aripi. Cu cât bataia
din aripi are o frecvență mai mare cu atât mai eficient este comportamentul în sine. În aceste condiții se
presupune că un nou comportament cum ar fi zborul ar fi putut evolua ca și o consecință. Apoi, odată
ce se putea realiza decolarea s-a trecut la zborul activ cu bătaie.

MIGRAȚIA PĂSĂRILOR

Migrația este mișcarea sezonieră regulată, din nord spre sud și viceversa, întreprinsă de multe specii de
păsări. Ca răspuns la schimbările în disponibilitatea hranei, la schimbările habitatului sau ale vremii,
păsările cu marea lor capacitate de mișcare întreprind deplasări mai lungi sau mai scurte, regulate sau
neregulate. În aceste condiții unele dintre deplasările păsărilor nu sunt recunoscute ca fiind „migrații
adevărate” deoarece ele sunt neregulate (de exemplu nomadismul sau invaziile) sau se desfășoară într-o
singură direcție (exemplu dispersia post natală). Migrația ca fenomen este marcată de sezonalitate
anuală și implică deci regularitate. Aproximativ 5000 din cele aproximatix 10.000 de specii de păsări
actuale sunt migratoare pe distanțe lungi.
Migrația presupune presupune periodicitate calendaristică, adică păsările migrează regulat aproximativ
în aceleași intervale calendaristice, în aceleași direcții și pe distanțe similare în fiecare an, și de
asemena presupune fidelitate față de anumite zone geografice, indivizii majorității speciilor migratoare
revenind an de an în aceleași localități de reproducere și de iernare. Această extremă constanță în
comportament este caracteristica de bază a migrației păsărilor. Această constanță are însă valoare
adaptativă numai în mediile previzibile, în care păsările pot fi sigure că găsesc condiții favorabile an
după an, în aceleași zone de reproducere sau de iernare.
Unele specii de păsări exploatează habitate sau resurse trofice, care sunt foarte variabile în distribuție și
abundență de la un an la altul. În special, resursele trofice în unele zone, pot fi abundente într-un an și
practic inexistente în alt an. Speciile care exploatează cel mai eficient astfel de resurse sporadice,
prezintă o flexibilitate mult mai mare în mișcările lor, concentrându-se în diferite zone în ani diferiți,
oriunde resursele sunt abundente în acel moment. Astfel de specii sunt numite specii nomade sau
iruptive (invazive) pentru a fi deosebite de migratorii tipici (cu migrație regulată sezonieră).
Aceste două categorii de specii sunt un fel de extreme ale unui spectru de comportamente adaptate
condițiilor specifice de viată cu care se confruntă aceste specii. Între ele există o gamă largă de specii
nemigratoare (rezidente sau sedentare), sau specii parțial migratoare, adesea pe distanțe scurte.

93
DEPLASĂRI IRUPTIVE

Producția de semințe în regiuni separate geografic prezintă fluctuații largi neregulate și independente,
condiționate de particularitățile locale (climatice sau biotice). De asemenea, populațiile de rozătoare în
diferite zone prezintă fluctuații anuale sau multianuale neregulate. Înaceste condiții, această
disponibilitate redusă a hranei într-o regiune poate coincide cu o disponibilitate optimă sau chiar
supraoptimă într-o altă zonă. Păsările iruptive (de invazive) profită de acest tip de resurse trofice
fluctuante. Ca să aibă acces la hrană abundentă în fiecare an, păsările iruptive trebuie să se deplaseze
adesea sute sau mii de kilometri dintr-o zonă de reproducere în alta. În consecință, în anii cu deficit de
resurse trofice aceste specii se deplasează, ca „migratori iruptivi”, distribuția populațiilor lor, variind
foarte mult de la an la altul. La aceste specii, spre deosebire de migratoarele adevărate, fidelitatea față
de o anume zonă geografică este redusă și puțini indivizi se întorc în aceleași zone de reproducere în
ani succesivi. Studiile realizate pe diferite astfel de specii prin metoda inelării (apoi a recapturării)
precum și prin metoda marcării GPS confirmă faptul că indivizi ai acestor specii se pot reproduce în ani
diferiți în zone geografice separate de sute sau mii de kilometri. Exemple în acest sens sunt de pildă,
Loxia curvirostra la care indivizi adulții au cuibărit în zone geografice separate de distanțe de până la
de 3200 km în diferite sezoane de reproducere, precum și Nyctea scandiaca, care în ani diferiți a
cuibărit în zone geografice separate de distanțe de până la 2000 km.
Producția de semințe la arbori variază în limite largi de la an la an. În unii ani, arborii sunt încărcați cu
semințe și fructe de diferite feluri, dar în alți ani producția poate fi inexistentă. La acesți arbori
fructificația depinde parțial de biologia biologialor și parțial pe condițiile abiotice locale (precipitații,
vreme). Majoritatea speciilor de arbori necesită mai mult de un an pentru a acumula rezervele de
nutrienți necesare pentru a fructifica. Rezultatul este că foarte rar fructificația abundentă poate apărea
în ani succesivi; de regulă după un an de fructificație urmează unul fără. Analiză fructificării la diferite
specii de conifere din America de Nord și Eurasia arată o sincronizare ridicată a producției de semințe
la arbori din zone situate la distanțe de 500–1000 km, în funcție de specie. Peste această distanță
fructificarea pierde din sincronicitate iar la distanțe de peste 5000 km nici nu mai poate fi vorba de așa
ceva. Speciile de cinteze care trăiesc în aceste habitate depind tocmai de aceste resure trofice
fluctuante.
Cu probleme similare se confruntă și specii de bufnițe și rapitoare diurne specializate și deci
dependente de populațiile de rozătoare. În pădurile temperată, boreală sau în tundră efectivele
populațiilor speciilor de microtine (rozătoare) tind să fluctueze la intervale de 3–5 ani. La fel ca și în
cazul arborilor fluctuațiile populațiilor de rozătoare din anumite zone sunt sincronizate, dar pe măsură
ce crește distanța aceasta sincronicitate se estompează până se pierde. Strigiformele și răpitoarele
diurne se deplasează în consecință, pe distanțe lungi din zonele cu efective reduse ale rozătoarelor, în
zone cu efective mari care el asigură optimul de resursă trofică.
Speciile iruptive (de invazie) depind de resurse fluctuante, întreprind deplasări neregulate și prezintă
fidelitate redusă față de o anume zonă sau alta

MIGRAȚIA PE ALTITUDINE

Păsările care se reproduc în munți înalți prezintă adesea migrație altitudinală. Acest tip de migrație este
declanșată de faptul că resursele trofice devin absente sau greu procurabile în sezonul de iarnă din
cauza zăpezii abundente. În principiu acest tip de migrație constă în deplasare păsărilor la altitudini mai
mici pe distanță relative scurtă. La aceste specii câteva sute de metri de altitudine pot face diferența
între disponibilitatea sau indisponibilitatea hranei. Și în acest caz există o oarecare neregularitate a
distanței parcursă în timpul deplasărilor, în unii ani fiind necesară deplasarea la o altitudine mult mai

94
mica decât în alți ani. După trecerea sezonul de iarnă aceste păsări urcă din nou la altitudinea preferată
în vederea reproducerii.
Așadar, migrația altitudinală este mișcarea sezonieră pe altitudine a păsărilor din zonele de reproducere
(situate la mare altitudine) în zonele de iarnare situate la altitudini mai mici

MIGRAȚIA REGULATĂ PE DISTANȚE LUNGI

Aceast tip de migrație presupune o călători lungă, dus-întors, întreprinsă de specii care se deplasează
între latitudini nordice și latitudini sudice. Acest tip de migrație implică deci, în mod obligatoriu,
revenirea la locul de origine (de cuibărit). Unele specii zboară ziua, altele exclusiv noaptea; unele
migrează singure, altele în stoluri care pot ajunge la dimensiuni immense, dar în toate cazurile se
implică și o revenire, adesea cu o precizie extraordinară (homming), la localitățile ocupate anterior.
Aceste migrații se desfășoară latitudinal.
În ceea ce privește amplitudinea, migrațiile multor păsări marine sunt cele mai impresionante.
Celebra chiră polară (Sterna paradisea), cuibărește în nordul extrem în Arctica și migrează pentru
iernare în antarctica, o călătorie dus-întors de aproximativ 40.000 km efectuată în fiecare an.
Puffinus griseus se reproduce pe insulele din în jurul Noii Zeelande, la sfârșitul primăverii. În timpul
toamnei austral migrează spre nord și înconjoară bazinul Pacificului la sud de strâmtoarea Bering. Când
începe toamna boreală se deplasează spre sud prin vecinătatea coastelor Americilor, ajungând la
începutul primăverii austral din nou la cartierele de reproducere din jurul Noii Zeelande. În migrație
această specie circumnavighează Pacificul.
Migrațiile pe distanțe lungi se pot desfășura și pe longitudine. Albatrosul călător (Diomedea exulans),
înconjoară Terra, deplasându-se de la vest spre est, peste oceanele turbulente de la latitudinile extreme
ale continentelor sudice.
Acești albatrosii se reproduc odată la fiecare doi ani, iar în timpul anului sabatic, indivizii migrează în
Oceanul Pacific, cu vânturile de vest, în total, înconjurând Antarctica de 2 până la 3 ori, acoperind mai
mult de 120.000 km într-un singur an sabatic.
Multe păsări limicole cuibăresc la latitudini mari în Arctica și își petrec iarna departe în emisfera
sudică. Puii acestora sunt sunt precociali și necesită astfel puțină îngrijire. Păsările adulte încep adesea
migrația de toamnă spre cartierele de iernat înaintea juvenililor, lăsându-i pe aceștia să migreze singuri
spre cartierele de iernare. Migrația acestora are loc mai ales noaptea, dar și ziua atunci când traversează
bariere ecologice mari, cum ar fi oceanele, golfurile, care necesită zboruri extrem de lungi.
Pluvialis dominica face de pildă un zbor non-stop din provinciile maritime ale Canadei de-a lungul
vestului Atlanticului Oceanul către America de Sud, zburând adesea la altitudini care depășesc 6.000
m. În primăvară, în migrația spre nord, specia urmează un traseu diferit, traversând Caraibele și Golful
Mexic și apoi îndreptându-se spre nord prin interiorul Americii de Nord.
Dendroica striata din America de Nord are o migrație absolut excepțională. Cântește aproximativ 11g
la sfârșitul sezonului de reproducere, iar până în toamnă cand începe migrația spre sud reușește să
acumuleze o greutate suplimentară de alte 10 grame reprezentând grăsime depozitată subcutan,
ajungând la o greutate de 21 grame, înainte de a pleca din cartierul de reproducere din nord-estul
Americii de Nord într-un zbor non-stop peste Atlanticul de Vest pentru a ajunge în cartierul de iernare
din America de Sud. Această călătorie durează de la trei la patru zile, și cu o rată a consumului de
grăsime în zbor de 0,6% din masa sa pe oră, Dendroica are suficient combustibil pentru aproximativ 90
de ore de zbor. În esență, nu există loc unde să se oprească pe drum și face prima aterizare în America
de Sud.
Barza (Ciconia ciconia) migrează spre sud din cartierul de reproducere din Europa, în august și
septembrie, spre cartierul de iernare din Africa subsahariană. Acolo, barza își petrece iarna, în savanele
din Kenya și Uganda până în Provincia Capului. Barza ajunge din nou în Europa la sfârșitul lunii

95
martie și începutul lunii aprilie. Pentru a evita lunga traversare a Mării Mediterane, berzele din Europa
Centrală urmează fie un traseu estic de migrație, trecând peste Bosfor, apoi traversând Levantul și apoi
ocolind deșertul Sahara pe valea Nilului spre sud fie urmând o rută de vest peste Strâmtoarea Gibraltar.
Aceste coridoare de migrație maximizează suportul curenților termici ascendenți și astfel barza
economisește energie. Ruta spre est este de departe cea mai importantă, 530.000 de berze folosind-o
anual. Ruta estică este de două ori mai lungă decât cea vestică, dar berzele ajung prin oricare din ele,
cam în același interval de timp la cartierele de iernat.
Majoritatea păsărilor acvatice (lebede, gâște, rațe) sunt migratoare de distanță scurtă, de obicei
cuibărind și iernând pe același continent. Ei tind să migreze în stoluri coezive care conțin adesea
grupuri familiale și folosesc în mod repetat tradiționalele locații de oprire pentru odihnă și hrănire.
Păsările acvatice migratoare sunt puternic influențate în migrația lor de conditiile meteo. Când
condițiile sunt favorabile, pot parcurge multe sute de km într-un singur zbor la mare altitudine.
Alte specii depend în migrația lor de încălzirea suprafeței pământului , care induce formarea de coloane
de aer crescut mai cald (termice). Șoimi, vulturi, vulturi, berzele și cocorii folosesc acește termice
ascendente câștigând altitudine, și zubând planat cu aproape nici o cheltuială de energie. Odată ce a fost
atinsă o altitudine substanțială, păsările alunecă, acoperind suprafețe uriașe. Și acește păsări sunt
influența în migrația lor de condițiile meteorologice.
Unele păsări comune migrează exclusiv ziua. Cele mai multe dintre păsările cântătoare migrează însă
aproape exclusiv noaptea și în reprize. După un zbor de noapte urmează o perioadă de două-trei zile în
care păsările se odihnesc și își refac rezervele de energie. Aceștia zboară solitar sau în mici stoluri. O
migrație nocturnă tipică de în condiții meteo favorabile permite acoperirea a circa 320 km.

DE CE MIGREAZĂ PĂSĂRILE?

Așadar, desi există multe tipare de migrație păsări, toate reprezintă adaptări la variabilitatea resurselor
trofice precum și la predictibilitatea acestei variabilități. Aceste două variabile, resursa trofică și
predictibilitatea variației ei, determină în mare măsură ce fel de comportament migrator va adopta o
specie sau alta. Multe specii de animale răspund la dispariția sezonieră a unei/unor resurse esențiale
intrând într-o stare inactivă (de exemplu, hibernare sau diapauză sau somn estival). Majoritatea
păsărilor, însă, preadaptate de capacitatea de a zbura pe distanțe lungi, au răspuns la variațiile resurselor
mutându-se temporar în zone cu resurse abundente.

ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA MIGRAȚIEI

O ipoteză susține că migrația a evoluat în urma extinderii treptate ca amplitudine a mișcărilor anuale pe
distanțe initial mai mici pe măsură ce păsările căutau hrană sau oportunități de reproducere. Indivizii
ale căror mișcări le-au oferit șanse mai mari de a supraviețui și de a se reproduce au transmis acel
comportament migrator descendenților lor.
Numeroasele cicluri de schimbări climatice au avut loc pe Terra. În ultimii 2,5 milioane de ani, au fost
mai mult de 20 de cicluri glaciare. Cel mai recent dintre acestea a fost topirea și retragerea vastelor
calote de gheață în urmă cu aproximativ 14.000 de ani. Ne putem imagina că, cu fiecare ciclu de
glaciație, păsările s-au retras în localități de reproducere mai sudice și au făcut migrații mai scurte în
timp ce gheața stăpânea nordul. Apoi, când gheața s-a retras, migranții s-au mutat spre nord pentru a
profita de noile oportunități de reproducere din habitatul neocupat care a apărut. Doar că acest habitat
era/este supus schimărilor sezoniere, așa că păsările trebuiau să revină în sud pentru a ierna.
Dovezile concrete ale origini migrației sunt probabil pierdute pentru totdeauna, dar reconstrucțiile
filogenetice recente sugerează că comportamentul migrator a apărut și a dispărut în mod repetat în linia

96
evolutivă a păsărilor. Prima manifestare a acestui comportament ar fi putut coincide cu achiziționarea
de către păsări a unei capacități eficiente de zbor pe distanțe lungi.
Deși tiparele actuale de migrație ar fi putut și cu siguranță au fost influențate de evenimente climatice
globale, cum ar fi glaciațiunile, cel mai probabil comportamentul de migrația a precedat aceste
evenimente.
Studii recente arată că comportamentul de migrație poate apărea rapid în populație. Astfel, Carpodacus
mexicanus Este o specie sedentară în sudul Californiei. A fost introdus în climatul temperat sezonier
din nord-estul Statelor Unite și a evoluat comportament migrator în mai puțin de 50 de ani.
Experimentele realizate pe Sylvia atricapilla, au demonstrat existența uni puternic control genetic
asupra mai multor aspecte ale comportamentului migrator. Această specie este răspândită în Europa,
din Scandinavia până în zonele din jurul Mediteranei, dar populații insulare trăiesc pe insulele Canare
și Capului Verde. În acest areal, indivizii acestei specii prezintă o gamă largă de comportamente
migratoare, de la migranții obligatorii pe distanță lungă la populațiile din nord, până la populațiile non-
migratoare în insulele Capului și Canare. Încrucișarea păsărilor din Insulele Canare cu indivizi
migrantori obligați din nord, a produs indivizi care au prezentat niveluri intermediare de activitate
migratoare în captivitate.
Instinctul migrației poate să și dispară din populație. Studiul ADN mt arată divergență între șoimii lui
Galápagos și șoimii Swainson de 0,42%. Asta înseamnă că șoimii Swainson au colonizat întamplător
Galápagos foarte recent, probabil cu mai puțin de 300.000 de ani în urmă și ajunși aici au pierut
instinctul de a migra.
Hirundo rustica, este o specie, larg răspândită în Eurasia și America de Nord, zone în care cuibărește.
Populațiile din aceste zone iernează în Africa subsahariană, în regiunea Orientală și în America
Centrală și de Sud. Această specie și-a extins aria de reproducere cu 7.000 km când a început să se
reproducă, acum 35 de ani, în zona de iernare obișnuită din Argentina, de unde și-a extend acest nou
areal de cuibărire ulterior cu peste 500 kmp. În Argentina, rândunelele au reușit cumva să sară migrația
spre nord și să-și schimbe sezonul de reproducere cu șase luni pentru a se potrivi cu anotimpurile din
America de Sud. În ultimii ani, rândunelel par să fi terminat tranziția la un stil de viață din emisfera
sudică. Au fost identificate migrând spre nord în timpul iernii sudice, o schimbare completă a
comportamentul strămoșilor lor din urmă cu doar 40 de ani
Există două ipoteze asupra originii migrației la păsări. Ipoteza originii nordice a migrației sugerează că
migrația a evoluat la păsările care se reproduc în nord. Aceste păsări au început treptat, să se deplaseze
spre sud pentru a iarna. Treptat, de-a lungul generațiilor, acestea și-au extins aria de iernare spre sud și
se întorc întotdeauna în aria lor originală de reproducere. Studiile recente arată că la unele specii
precum Setophaga fusca exact acesta este scenariul. Setophaga fusca era sedentară în nord-estul SUA.
Această zonă a rămas și în prezent cartier de reproducere pentru această specie, dar treptat în decuirs de
generații, cartierul de iernara a fost mutat tot mai spre sud, peste estul Americii de Nord, apoi sud-estul
acestui continent, apoi America Centrală, iar în prezent acesta este localizat în nordul Americii de Sud.
O ipoteză alternativă,este ipoteza originii sudice, care sugerează că migrația a început la specii
tropicale care s-au deplasat treptat spre nord în timpul verilor pentru reproducere, dar care au revenit
întotdeauna în sud în zonele sale de origine pentru iernare. Grangurul de Baltimore a evoluat cel mai
probabil comportamentul migrator în acest fel. Această specie trăia initial în nordul Americii de Sud, în
America central și Antile. De-a lungul generațiilor și-a extins și mutat cartierul de reproducere tot mai
spre nord. Desi în primele faze cele două cartiere erau contigui, în present ele sunt separate de distanțe
considerabile.
➢ Pentru multe specii ipoteza Patriei Nordice explică cel mai bine originea migrației
➢ Pentru un număr mai mic de specii, originea migrației se explică prin ipoteza Patriei sudice

97
La unele păsări, este vizibilă încă amprenta presiunilor evolutive din trecut în migrațiile lor actuale.
Pentru toate populațiile acestei specii, cartierul de iernare este situat în Africa subsahariană. Oenanthe
oenanthe cuibărește în toată Eurasia dar și în America de Nord.
Specia își are originea în Eurasia, dar pe măsură ce calota de gheață din nord au început să se retragă
acum aproximativ 20.000 de ani, indivizi ai speciei au colonizat America de Nord. Coloniștii au venit
din ambele direcții posibile, atât din Siberia dispersând spre est în Alaska cât și din și din Europa spre
vest, trecând peste Atlantic până în Canada.
În prezent pietrarii care se reproduc în nord-estul Canadei migrează peste Atlantic și apoi spre sud în
Africa. Pietrarii care se reproduc în Alaska se migrează pentru iernare exact peste zonele pe unde au
colonizat Alaska, călătorind peste Siberia și Asia pentru a ajunge în Africa. În ciuda faptului că sunt
aceeași specie, cele cele două populații nord-americane își parcurg traseele de migrație în moduri
radical diferite.

FIZIOLOGIA MIGRAȚIEI

Comportamentul migrator este o parte integrantă a ciclului anual dintre acele specii care sunt migranți
obligați. Ca și alte evenimente care apar în fiecare an al vieții unei păsări (de exemplu, năpârlire,
reproducere), migrația se află sub controlul unui ceas endogen numit ritm circanual, un ceas care
rulează cu periodicitate de aproximativ un an. La păsările ținute în permanență condiții de mediu
(temperatură constantă, constantă lumină slabă), evenimentele din ciclul anual, inclusiv migratorii
comportament, continua să reapară în ordinea corectă pentru ani. Astfel, deși migrația în lumea reală
este cu siguranță influențate de condițiile de mediu ambientale (climă, vreme, aprovizionare cu
alimente, modificări ale fotoperioadei), elementul de bază stimulul vine din interior. În natură,
circanual ritmurile sunt sincronizate cu schimbările lumii reale în anotimpuri prin schimbările
sistematice asociate duratei zilei (fotoperioada).
Așadar, migrația este sub controlul unui ceas intern numic ritm circanual. Schimbărle în lungimea
Fotoperioadei determină schimbări hormonale, care declanșează neliniștea migrației (Zugunruhe). Se
mai numește neliniștea migrației. Zugunruhe este un comportamentul manifest la animalele
migratoare, în special la păsări în perioadele normale de migrație. Zugunruhe implică o activitate
crescută spre și după amurg, cu modificări ale tiparului normal de somn. Zugunruhe a fost indus
artificial în experimente prin modificarea lungimii zilei. Se credea că Zugunruhe se manifestă numai la
speciile migratoare; cu toate acestea, unele studii arată cu Zugunruhe se manifestă chiar dacă la un
nivel scăzut, chiar și la specii nemigratoare.
Principalii hormoni care controloează ritmul circanual sunt prolactina, triiodotironina, tiroxina și
melatonina
Prolactina este implicată în hiperfagie. Creșterea cantității de T3 și T4 este asociată cu îngrășarea
premigratorie și cu declanșarea zugunruhe. Melatonina este implicată în regularea ciclului somn-veghe
prin cauzare unei stări de amețeală și micșorarea temperaturii corpului. Producția de melatonină de
către glanda pineală este inhibată de lumină (în special de lumină albastră, cu lungimi de undă cuprinse
între 460 și 480 nm). În timpul migrației, noaptea, nivelul de melatonină este mai mic decât în afara
migrației
Energetica migrației
Zborurile luni în migrație sunt extrem de obositoare și necesită multă energie. Combustibilul de bază
pentru păsări este substanța grăsimea (lipidele) forma de bază sub care animalele inclusive păsărilor pot
stoca energie în corpul lor. Înaintea fiecărei perioade de migrație, sub acțiunea hormonilor tiroidieni,
păsările își fac depozite de grăsime. Acestea sunt depuse pe tot corpul unei păsări, inclusive în jurul
organelor interne, precum inima și ficatul, dar majoritatea grăsimii este stocată sub subcutan. Cantitatea

98
de grăsime depusă variază foarte mult între speciile migratoare. Speciile care au de traversat mari
bariere geografice sau ecologice depun cantități mai mari de grăsime înainte de a începe zborul.

ALTITUDINEA ȘI VITEZA DE ZBOR

Majoritatea speciilor migrează la altitudini relativ mici, după cum a fost dezvăluit prin studii radar.
Unele specii de păsări limicole și acvatice tind să zboare la cele mai mari altitudini în jurul a 4500m.
indiene Anser indicus, în mod regulat migrează peste vârfurile munților Himalaya.
Păsările cântătoare migrează la altitudini substanțial mai mici. Noaptea, majoritatea păsărilor zboară la
altitudini sub 600 m.
Viteza de zbor variază în general între 32-48 km / oră, în condiții optime, cu vânt din spate, unele specii
atingând viteze de zbor de 48-80 k /hr).
Orientarea și navigația păsărilor migratoare
Unul dintre cele mai remarcabile lucruri despre păsări și despre migrația lor, este capacitatea de a
reveni la un anume loc geografic cu o precizie uimitoare. Acest fenomen se numește homing și a fost
descries la mai multe tipuri de animale, dar comportamentul acesta în sine atinge apogeul la păsări
Uimitor însă este faptul că la multe specii de păsări, tinerii aflați la prima migrație călătoresc singuri,
fără ajutorul potențial al părinților experimentați sau al altor păsări mai în vârstă. Ei nu au mai fost
niciodată în cartierul de iarnă a speciei lor, astfel că de unde știu ei în ce direcție se află acest loc și cât
de departe este de cartierul de reproducere?
Cel puțin o parte din aceste informații sunt codificate genetic și controlate de ritmul circanual endogen.
Acest program oferă păsărilor tinere informații despre direcția pe care trebuie să o urmeze. Acest lucru
poate fi demonstrat cu ușurință la păsări captive migratoare nocturne. Manifestarea comportamentului
Zugunruhe, la păsări închise în cuști experiementale circulare arată că păsările sar si se agită într-o
anumită direcție, care corespunde cu direcția în care ar trebui să zboare. Astfel la de pildă la specia
Sylvia borin, populațiile vest-europene, migrează inițial spre sud-vest spre peninsula Iberică și apoi
după ce ajung în Africa, schimbă direcția spre sud pentru a ajunge în cartierul de iernare. La păsările
tinere închise în cuști de orientare s-a constatat această schimbare de această schimbare de direcție,
exact la momentul la care și conspecificii migratori schimbau direcția de deplasare în teren. În ultima
jumătate a secolului al XX-lea, o mare au fost realizate multe eforturi experimentale cu scopul
descoperirii modului în care păsările se orientează în migrație

BUSOLA SOLARĂ

Busola solară este utilizată de multe animale. Folosirea ei este posibilă însă doar pe timp de zi și în
condiții meteo favorabile fără nori, iar animalele trebuie să țină cont și de timpul din zi. Acest lucru
este posibil deoarece busola solară este legată de ritmul circadian intern al acestora. Cu acest mecanism
de compensare a timpului, o pasăre poate își poate schimba orientarea menținând direcția corectă de
zbor în orice moment al zilei. Legătura dintre ritmul circadian și orientarea cu ajutorul busolei solare
poate fi demonstrată prin schimbarea ceasului intern al păsărilor, care pot fi închise experimental în
încăperi illuminate artificial fotofaza și scotofaza defazate cu câteva ore față de cele natural. Porumbeii
astfel manipulați au făcut întotdeauna erori în alegerea direcției de zbor. Majoritatea studiilor s-au
realizat însă la porumbeii migratori, astfel că rolul busolei solare la păsările migratoare este mai puțin
clar.

99
BUSOLA STELARĂ

Păsările care migrează noaptea sunt singurele animale despre care se știe că folosesc busola stelară. În
cazul lor, orientarea se bazează pe relațiile spațiale fixe dintre stele și grupuri de stele: experimental s-a
constatat că aceste păsări se pot orienta chiar și sub cerul fix al unui planetariu.
Păsările tinere învață tiparele dintre relațiile stelelor observând rotația cerului nocturn care rezultă din
rotația pământului în jurul propriei axe. În acest fel, ele sunt capabile să localizeze centrul de rotație
(reprezentat în nordul planetei de steaua Polară) și astfel să identifice nordul adevărat. Direcția de
migrație înnăscută este codificată în raport cu rotația stelară la păsările tinere.

BUSOLA LUMINII POLARIZATE

Majoritatea păsărilor migratoare nocturne inițiază zborurile la scurt timp după apusul soarelui, în timp
ce migratoarele diurne își încep zborul în preajma răsăritului. În aceste momente ale zilei, se formează
modele de lumină polarizată de la lumina soarelui care trece prin atmosfera pământului și care sunt
foarte vizibile pe bolta cerului. Pentru că este polarizată lumina soarelui, care trece prin atmosferă fărăr
să atingă pâmăntul, modelele luminii polarizate pe cer se schimbă în paralel cu rotația pământului astfel
că lumina polarizată se rotește în jurul polului ceresc asemănător stelelor noaptea.
Observarea rotației cerești prin lumina polarizată poate astfel indica nordul. Experimente cu păsări
migratoare în cuști de orientare în care a fost manipulată lumina polarizată și modelele de polarizare
arată că păsările sunt capabile să se orienteze folosind și acest tip de informație.

BUSOLA MAGNETICĂ

Câmpul magnetic terestru poate fi vizualizat ca "emanând" din polul sud, traversând suprafaţa planetei
aproape paralel cu suprafaţa terestră, pentru a reveni pentru a reintra în scoarţa terestră la polul nord.
Atunci când o busolă se roteşte liber, câmpul magnetic terestru exercită un cuplu de forţe asupra acului
acesteia care, în consecinţă, se roteşte pentru a indica nordul. Când privim o busolă spunem că acul
acesteia, de fapt capătul acestuia marcat ca fiind nordul, ne indică în ce direcţie este acest punct
cardinal. Ştim însă că magneţii funcţionează după principiul "polii opuşi se atrag". Asta înseamnă că
ceea noi numim polul nord, zonele arctice, se comportă de fapt ca polul sud al unui magnet imens. Cu
alte cuvinte, "polul nord" arctic este de fapt polul sud, iar polul sud pe care îl asociem cu toţii
Antarcticii este de fapt polul nord al acestui magnet imens care este Pământul.
Polii magnetici și cei geografici ai Terrei nu coincid. Declinaţia magnetică este diferenţa unghiulară
dintre polii magnetici şi polii geografici ai Terrei. Nordul geografic este plasat pe axa de rotaţie a
Pământului, în timp ce nordul magnetic, cel indicat de busole, nu este fix, şi de aceea nu este localizat
în acelaşi loc cu nordul geografic.
La polii magnetici, liniile de câmp indică direct în cer (la Polul Sud magnetic) sau direct în Pământul
(la Polul Nord magnetic). La ecuatorul , magnetic liniile câmpului magnetic sunt paralele cu ale
Pământului suprafaţă. Așadar, câmpul magnetic devine mai puternic pe măsură ce ne îndepărtăm de
ecuator. Unghiul dintre liniile câmpului magnetic și suprafața Pământului se numește „înclinație
magnetică”. Prin urmare, înclinarea magnetică se schimbă treptat de la -90 ° la Polul Sud magnetic la 0
° la ecuatorul magnetic la + 90 ° la Polul Nord magnetic.
Pe aceasta particularitatea a liniilor de câmp de bazează busola păsărilor. Capacitatea de a detecta
câmpul magnetic al Pământului este larg răspândită la animale precum și la microbi. Folosirea busolei
magnetică la păsări a fost demonstrate experimental prin modificarea previzibilă a orientării la păsările
migratoare închise experimental în cuști asupra cărora s-a acționat cu camp magnetic modificat precum

100
și prin inducerea incapacității de a realiza homingul porumbeilor la care s-au montat pe cap coliere
magnetice. Prin manipularea componentelor orizontale și verticale ale câmpului magnetic natural al
pământului, s-a arătat că busola magnetică a păsărilor nu se bazează pe polaritatea câmpului ca și
busola noastră, ci mai degrabă, busola păsărilor se bazează pe înclinarea sau unghiul de înclinare al
liniilor câmpului magnetic pentru a determina direcția către polii magnetici sau spre ecuator.
Atât în emisfera nordică cât și în cea sudică, liniile câmp magnetice, au un unghi tot mai mare către
poli, astfel încât acest mecanism de compass magnetic este eficient pentru păsări în ambele emisfere.
S-a demonstrat experimental că la păsări care migrează peste ecuator unde unghiul liniilor de camp este
maxim că răspunsul, cu privire la înclinația magnetică, se inversează după ce au experimentat o
perioadă într-un câmp magnetic fără înclinație, simulând un câmp ecuatorial..
Se pare că capacitatea de orientare magnetică se dezvoltă spontan la păsările tinere. Mecanismul prin
care păsările percep câmpul magnetic rămâne însă incert.
Cum percep păsările liniile de câmp magnetic?
Ipoteza particulelor de magnetit. Folosind diferite metode biofizice s-a demonstrat, prezența în partea
superioară a ciocului porumbeilor, a unor mici particule magnetice. Ulterior acestea s-au descoperit la
alte câteva specii de păsări . pot fi dispuse în șase locații specific sau difuz. Folosind diferite metode
microscopice combinate cu analiza cu raze X, s-a concluzionat că există două tipuri diferite de compus
de fier în ciocurile păsărilor: magnetit (Fe3O4) și maghemit (Fe2O3). S-a arătat că magnetitul formează
micro clustere, atașate la membranele celulară, în timp ce cristalele de maghemit sunt dispuse în lanțuri
difuz în interiorul dendritelor. Pe baza analizei forțelor care acționează asupra particulelor de magnetit,
s-a arătat că sistemul mineralele de fier identificate pot funcționa ca o unitate magnetoreceptoare cu
proprietăți orientative distincte. Astfel, în funcție de orientarea câmpului magnetic extern, presiunea
asupra membranei celulare se poate modifica semnificativ ducând la diferite semnale nervoase. Se
consideră că semnalele nervoase sunt transmise creierului provocând un anumit comportament
orientativ al păsării.
Ipoteză funcționării busolei magnetice mediate de lumină. Această ipoteză susține că direcția de
referință furnizată de câmpul magnetic al Pământului este detectată în ochii păsărilor, unde proteinele
criptocrom din retină sunt cel mai probabil moleculele senzoriale magnetice condiționate de lumină. Se
consideră că absorbția luminii generează perechi de radicali flavină-triptofan de lungă durată în cadrul
criptocromilor din retină, ale căror randamente de reacție sunt determinate de orientarea moleculei în
raport cu vectorul câmpului geomagnetic. Informațiile busolei magnetice mediată de lumină sunt
transmise de la retină prin nervul optic la talamusul vizual și de acolo la Clusterul N din creierul
anterior prin calea vizuală talamofugală. În cazul în care Clusterul N este distrus, păsările nu își mai pot
folosi busola magnetică.

BUSOLE MULTIPLE ȘI INTERACȚIUNI ÎNTRE ELE

Este greu de înteles de ce evoluția a înzestrat păsările cu atât de multe busole, dar probabil este
avantajos să existe sisteme de rezervă disponibile care să preia funcția de bază în condiții suboptime
precum un cerul acoperit cu nori care nu permite utilizarea busolei solare sau a luminii polarizate, sau
intrarea în zone cu anomalii magnetice care nu permit folosirea compasului magnetic. Busolele acestea
la păsări, par a fi legate între ele oarecum ierarhic. De exemplu, la porumbeii care zboară ziua busola
solară este utilizată preferențial ori de câte ori soarele este vizibil iar busola magnetică pare să
funcționeze ca system de rezervă în condiții de cer acoperit. Cu toate acestea la majoritatea speciilor de
păsări, relația dintre busole este mai puțin clară și pot exista diferențe între specii.
Pe baza informațiilor actuale, busola magnetică pare a fi esențială pentru orientarea migratorie, oferind

101
informațiile direcționale primare. Când este nevoie de alegerea imeiată a direcției de zbor, , busolele
vizuale solare, stelare sau a luminii polarizate sunt folosite, dar în cele din urmă majoritatea păsărilor
par să treacă pe busola magnetică.
În timpul dezvoltării capabilităților păsărilor cântătoare tinere de folosire a busolei magnetice,
folosirea busolei stelare sau a luminii polarizate sunt se pare utilizate pentru calibrarea direcției
migratorii în vederea folosirii ulterioare a busolei magnetice. Unele dovezi sugerează că orientarea, cel
puțin la porumbeii migratori pare a implica și existența unor hărți de navigație. Foarte puține se stiu
însă despre acest aspect.
Căutarea bazei fizice care să explice utilizarea hărților de navigație este în continuare una dintre
problemele cele mai controversate din studiul comportamentului animalelor.
În prezent există două ipoteze care încearcă să explice funcționarea hărților de navigație de către păsări,
care nu se exclud reciproc.
Marea problemă este că studii experimentale asupra hărților de navigație ale păsărilor au fost realizate
aproape exclusiv la porumbeii călători. Ipoteza hărții olfactive afirmă că porumbeii învață mirosurile și
își formează o hartă olfactivă a mirosurilor regiunii prin asocierea mirosurilor diferite cu diferitele
direcții din care vânturile aduc aceste mirosuri. Multe studii experimentale care au implicat manipulări
ale sistemului olfactiv al porumbeilor, precum și manipulări ale mirosurilor din mediu susțin
posibilitatea existenței și utilizării de către porumbei a hărții olfactive. Porumbeii experimentați pot
folosi o hartă a mirosurilor pe distanțe destul de mari până la 400 km. Nu prea este clar însă cum este
posibil ca substanțele odorizante să furnizeze informații precise într-o atmosferă mai mult sau mai puțin
inconstantă. Cercetări experimentale asupra gezelor din atmosferă au arătat totuși , că există modele
spațiale relativ stabile, deși, ce substanțe anume din atmosferă sunt percepute de porumbei pentru a-și
forma harta mirosurilor, nu sunt cunoscute.
Cealaltă ipoteză, a hărții magnetice, susține că porumbeii pot folosi câmpul magnetic al pâmântului nu
doar ca busolă și și pentru a-și forma o harta de navigație.
În concluzie, abilitatea de a se orienta și de a naviga în spațiu este o adaptare vitală pentru toate
animalele și este extrem de evidentă la păsări. Studierea experimentală a navigației spațiale a păsărilor
a dezvăluit multe lucruri noi despre modul în care sistemele senzoriale ale păsărilor sunt integrate
pentru a oferi informații asupra localizării poziției indivizilor în mediu.
Printre cei mai remarcabili navigatori din lumea păsărilor se numără paseriformele migratoare. Acestea
parcurg mii de kilometri între zonele de reproducere și locurile de iernare și manifestă o precizie
remarcabilă, revenind la același loc de reproducere, uneori chiar la același cuib, an de an. Aceste păsări
manifestă, de asemenea, o flexibilitate remarcabilă, fiind capabile să corecteze abaterile mari de la
calea lor migratorie normală, induse de pildă de vremea nefavorabilă sau artificial fiind translocate
experimental. Această capacitate pare a fi învățată în timpul primei lor călătorii din zona de
reproducere spre cartierul de iernare.
De aici s-a născut ipoteza că aceste păsări navighează folosindu-se de ceva asemănător unei harți și
unei busole. Harta aceasta este esențială, deoarece le permite să își determine locația în raport cu
destinația și se consideră că funcționează oarecum asemănător cu sistemul nostru de coordonate
carteziene, oferind informații despre latitudine și longitudine.
Deși s-a depus mult efort de cercetare în încercarea de a descoperi concret, cum anume se realizează
navigația păsărilor și deși s-au obținute rezultate adesea remarcabile, problema în sine rămâne în esență
nerezolvată, deoarece nu înțelegem pe deplin ce repere de mediu sunt utilizate de păsări pentru a-și
determina poziția.
Observațiile experimentale și empirice sugerează că reperele și simțurile utilizate de păsări pentru a
genera o hartă sunt separate de cele folosite pe post de busolă.

102
Astfel, reperele cerești, cum sunt soarele și stelele, oferă direcții putând fi folosite ca busole, dar nu
oferă locație. Excepția de la aceasta este câmpul magnetic al Pământului, care poate oferi și direcție și
locație.
S-a argumentat astfel că păsările necesită și în consecință posedă două sisteme senzoriale magnetice
separate, unul care este folosit drept busolă, situat în ochi, și un al doilea care generează harta de
navigație, situată în cioc.
Studii mai noi însă, pun sub semnul întrebării existența sistemului senzorial magnetic localizat în cioc.
De asemenea aceste noi studii, indică faptul că unul dintre reperele de bază care este utilizat în
localizarea poziției păsărilor este declinarea magnetică, care variază de la est la vest, adică oferă un
indiciu pentru longitudine. Aceasta se calculează comparând nordul magnetic detectat de busola
magnetică cu nordul geografic (adevărat) detectat de o busolă cerească (soarele sau stelele). Aceasta
poate să însemne că de fapt, sistemele senzoriale utilizate pentru a genera harta de navigație nu sunt
separate de cele folosite drept busolă, formează un tot unitar.
Oricum ar fi există încă foarte multe întrebări fărăr răspuns. De pildă, daca se folossește declinarea atât
pentru a genera harta cât și pentru a obține direcția, cum totuși calculează păsările această declinație
magnetică?
Deoarece majoritatea păsărilor migrează noaptea, este logic ca busola stelară să fie candidatul
principal, dar unele studii sugerează că aceste păsări își calibrează busola magnetică cu busola luminii
polarizate și nu cu busola stelară.
De asemenea nu este clar, dacă păsările își pot calcula doar poziția longitudinală, derivată din declinația
magnetică, cu simțul magnetic din ochi, sau își calculează și poziția lor latitudinală cu acest sistem
senzorial?
Oare latitudinea este mai degrabă percepută datorită reperelor (busolelor) cerești?
Cum învață păsările tinere aceste indicii? Obligatoriu în cazul lor, ele trebuie să învețe aceste indicii în
prima lor călătorie, dar modul exact în care se desfășoară procesul este încă în mare măsură
necunoscut.

CLASIFICAREA PĂSĂRILOR

Păsările (Aves) sunt un grup divers de tetrapode cu peste 10.000 de specii și cu o foarte mare
diversitate morfologică, ecologică și comportamentală. În concluzie, clasificarea lor este încă o
provocare nerezolvată pe deplin, deși în untimii 20 ani, s-au făcut progrese substanțiale în rezolvarea
istoriei lor filogenetice. Analizele filogenetice atât ale datelor moleculare, cât și a celor anatomice și
morfologice susțin monofilia grupului Palaeognathae (tinamiforme și ratitele) și a Galloanserae-lor
(galiforme, rațe și gîște) ca grupuri soră, succesive, ale grupului Neoaves, acestea două din urmă
formând grupul Neognatae. Acest din urmă grup este foarte divers, astfel că rezolvarea filogeniei
acestui grup este încă o provocare dificilă, mai ales că radiația lor adaptivă a fost foarte rapidă și
profundă în timp având loc cu probabil peste 60 milioane de ani în urmă. Relațiile filogenetice dintre
membrii numeroși ai Neoaves au făcut subiectul unor ample lucrări în ultimii ani, încercând să rezolve
două probleme principale: în primul rând, relația de înrudire între ordinele de păsări, și în al doilea
rând, când în timp a avut loc divergența evolutivă a acestor ordine astfel încât să se poată ști care din
ordinele de păsări au evoluat înainte de extincția Cretacic-Paleogen și care au evoluat ulterior.
Conform acestor studii Paleognathae-le și Galloanserae-le s-au desprins din strămoșul comun în
Cretacic, acum circa 90 milioane de ani. Tot în Cretacic, ratitele s-au separate de tinamiforme, iar la
scurt timp după extincția Cretacică galoanserele s-au separate în galiforme și anseriforme. Evoluția
diversificatoare a acestor grupuri însă, a început post-Cretacic, desfășurându-se cam între circa 50 și
38 milioane de ani în urmă pentru paleognate și în intervalul 54 – 15 milioane de ani pentru galoansere.
De asemenea, aceste studii susțin faptul că strămoșul comun al grupului Neoaves ar fi trăit tot în

103
Cretacic, înainte de extincția în masă dând naștere grupurilor Columbea (alcătuit din porumbei,
flamingo, corcodei și pteroclidelor) și Passerea (format din toate celelalte specii).
Așadar, paleognatele, galoanserele și cel puțin patru grupe de neoaves au originat înainte de extincția
Cretacic-Paleogen.

Ulterior extincției în masă, a urmat cel puțin două episoade de radiații adaptive relativ rapidă a neoaves
în primii 15 milioane de ani post extincție, o primă rariație în grupul „păsări de apă - Aequornithia”
(pinguini, pelicani și cufundaci) și a doua în grupul „păsărilor terestre - Telluraves” (păsări de pradă,
ciocănitori, papagali și paseriforme). Aproape toate aceste divergențe evolutive s-au încheiat în urmă
cu circa 50 de milioane cu ani. În concluzie, noile studii filogenomice susțin ipoteza, în care
principalele linii evolutive de păsări actuale au apărut în timpul ultimelor milioane de ani ale
Cretacicului, dar radiația adaptivă diversificatoare a majorității ordinelor actuale s-a desfășurat
concentrat în câteva milioane de ani de după extincţia Cretacicu-Paleogen.
Aceste noi studii filogenetice arată câteva relații surprinzătoare între grupele actuale de păsări. Astfel,
în grupul Columbea, care include flamingo și corcodeii (ambele ordine de păsărilor acvatice) sunt
înrudite cu păsări terestre precum porumbei, pteroclidele și mezitele, ceea ce sugerează că adaptările
acvatice sau terestre ale acestora sunt convergente cu adaptările păsărilor acvatice - Aequornithia și
terestre - Telluraves.
În grupul Aequornithia se observă o achiziție graduală a trăsăturilor acvatice, începând cu păsările
soarelui și phoetoni și culminând cu pinguinii și pelicanii.
Cel mai probabil strămoșul comun al păsărilor terestre Telluraves ar fi fost un prădător probabil înrudit
cu păsările groazei (Phorusrhacidae), care au trăit în America de Nord și de Sud în cea mai mare parte
a Cenozoicului, în intervalul 62-2 milioane de ani în urmă. Astfel speciile terestre primare sunt cele
prădătoare acvile, vulturi, bufnițe, șoimi etc, dar în cadrul acestui grup această trăsătură de bază a fost
pierdută de două ori: o dată în grupul Afroaves, grup care cuprinde coraciiforme, păsări riconer,
ciocănitori, păsări șoareci etc, și a doua oară în grupul Australaves, care cuprinde papagalii și
paseriformele. Numele Afroaves și Australaves implică originile geografice probabile ale acestor
păsări, deși sunt necesare încă studii în acest sens.
Așadar, păsările actuale se împart în două grupe: Paleognathae (câteva specii) și Neognathae
(majoritatae speciilr actuale), grupe care sunt susținute ca atare de filogenia moleculară, dar și de
caracterele lor anatomice.
La paleognate vomerul este mare și se articulează anterior cu premaxilele și maxilarele. Posterior,la
aceste păsări vomerul fuzionează cu pterigoidul și cu palatinele, care se contopesc într-o articulație
rigidă.
La neognate, vomerul este mic se articulează anterior cu maxilopalatinele, iar posterior numai cu
palatinele.

STRUTHIONIFORMES

O singură specia actuală, Struthio camelus, specie poligină, cu pui nidifugi și precociali, cantonată doar
în Africa subsahariană cu patru subspecii. Este cea mai mare specia actuală de pasăre. Masculii au
penis

REIFORMES

Două specii actuale: nandul - Rhea americana nandul lui Darwin -Rhea pennata. Specii poligam-
poligine, cu masculii având harem de 2-12 femele. Masculul incubează ouăle.

104
Nandul lui Darwin trăiește în zone deschise în Patagoniei și pe platoul andin (Altiplano) din Argentina,
Bolivia, Chile și Peru. Nandu trăiește în panpas și chaparral și chiar în zone deșertice.

CASUARIIFORMES

Casuarii sunt trei specii actuale, toate din genul Casuarius. Trăiesc în Noua Guinee și în partea de
nord-est a Australiei. Toate cele trei specii de casuar preferă habitatul de pădure tropicală. Toate cele
trei specii posedă o cască pe vârful capului, care crește încet în primii ani ai păsării. Funcția acestei
căști este discutabilă; s-a crezut inițial că păsările o folosesc pentru a-si croi drum în desiș apoi indivizi
au fost observați indivizi care foloseau acest coif pentru a îndepărta litiera în căutarea hranei la sol. O
altă caracteristică este gheara asemănătoare unui pumnal de pe degetul 2 interior; această gheară poate
fi o armă mortală, iar casuarii o folosesc lovind cu ambele picioare, masculii mai ales, putând ucide
chiar și oameni când își apărăr cuibu sau puii.
Dromaius novaehollandiae, sau emu, este a doua cea mai mare pasăre actuală, după struț. Este
endemică în Australia. Arealul emu-ului acoperă cea mai mare parte a Australiei continentale, dar
subspeciile din Tasmania, Insula Kangaroo și Insula King au dispărut după colonizarea europeană a
Australiei în 1788. Beau rar apă, dar când au ocazia se și scaldă. Emu formează perechi pentru
reproducere în lunile de vară, începând din decembrie și ianuarie și partenerii rămân împreună timp de
aproximativ cinci luni.

APTERYGIFORMES

Sunt păsări nezburătoare, endemice în Noua Zeelandă, există cinci specii actuale, care au aproximativ
dimensiunea unei găini domestice, fiind cele mai mici ratite actuale. Ca si rudele lor păsările kiwi nu au
carenă sternală, apripile sunt vestigiale ascunse sub penele asemănătoare părului mamiferelor, care nu
au barbule. Au vibrise mari în jurul ciocului.
Femelele de kiwi depun un singur ou, cel mai mare în termeni relativi din lumea păsărilor, care poate
cântări până la 450 g (o femelă are circa 2000 grame). Nu au glandă uropigială, ciocul este lungă,
flexibil și sensibil la atingere, iar nările sunt situate în vârful lui și nu la baza ciocului ca la calelalte
păsări. Ochii lor au pecten redus, și sunt mici ca și consecință a modului de viață, relațiile lor putând
dura până la 20 de ani nocturn. Kiwi trăiesc în perechi care durează pe viață În timpul sezonului de
împerechere, din iunie până în martie, partenerii se cheamă noaptea șise întâlnesc în vizuina de cuibărit
la fiecare trei zile. În creierul lor, lobii olfactivi sunt foarte mari. Sunt specii macrosmatice. Bulbii
olfactivi la kiwi sunt cei mai mari la păsări în raport cu dimensiunea creierului anterior, oferindu-le un
miros excepțional, depășit doar de cel al condorului. Această particularitate ajută kiwi să localizeze
hrana sub sol și în așternutul de frunze. Mai recent, cercetările au descoperit că ciocul de kiwi are gropi
senzoriale în vârf, care le permite să simtă prada care se mișcă sub pământ. Astfel se consideră că
mirosul este folosit pentru a explora mediul iar capacitatea ciocului de a percepe vibrațiile din sol
produce de mișcarea animalelor este folosită pentru identificarea prăzii.

DINORNITHIFORMES

Cele nouă specii de moa erau singurele ratite (grupul care include stutul, nanduii, casuari,emu și kiwi),
cărora le lipseau chiar și aripile vestigiale, pe care le au toate celelalte ratite. Au fost erbivorele
dominante în toate ecosistemele din Noua Zeelandă timp de mii de ani și până la sosirea maoriilor.
Erau vânate doar de vulturul Haast (Hieraaetus moorei). Extincția Moa a avut loc în jurul anilor 1300-
1440 ± 20 de ani, în principal datorită supra-vânării lor de către Māori

105
AEPYORNITHIFORMES

Erau păsări mari, enorme, , care au trăit numai pe insula Madagascar. Au dispărut, probabil în jurul
anilor 1000–1200 d.Hr., probabil ca urmare a activității umane. Se cunosc 9 specii incluse în trei genuri
Mullerornis, Vorombe și Aepyornis.

TINAMIFORMES

Sunt un ordin de păsări care include circa 46 de specii răpândite din Mexic peste America Centrală și în
America de Sud. Au oase pneumatizate și carena sternală
Sunt asemănătoare cu galiformele. Uneori pe capul masculilor este prezent un mic moț. Penajul este gri
–maroniu, de camuflaj . Au aripi destul de mici, însă la nevoie pot zbura pe distanțe scurte. Membrele
inferioare sunt lungi și destul de puternice. Sunt in general animale omnivore, consumând în special
insecte și larvele acestora. Sunt păsări retrase, trăind mai mult în păduri.

FILOGENIA PALEOGNATELOR

Filogenia paleognatelor a stârnit interesul timp decenii. Câteva indicii au fost remarcate de mult timp.
Tinamii (endemici în Americi) sunt mici, capabili de zbor și nu au specializările anatomice ale ratitelor,
deci sunt probabil grupul sură al ratitelor.
Moa și kiwi sunt ambele endemice pentru Noua Zeelandă, deci pare logic să presupunem o strânsă
afinitate între ele. Emu și casuarii trăiesc în Australia și sunt destul de asemănătoare, iar struțul și
nanduii sunt asemănători antomic ceea ce sugera că cel mai probabil rude apropiate, dar separate totuși
de Oceanul Atlantic. „Era modernă” a filogeniei paleognatelor a început cu studiul lui Cracraft din
1974. Bazându-se ca referințe pe un număr de 25 caractere anatomice, el a construit o filogenie în care
tinamiformele s-au desprins primele din strâmoșul comun al paleognatelor și formează grupul soră al
ratitelor. Mai departe în filogenia lui Cracraft, păsările kiwi și moa erau considrate rude apropiate,
desaprinde devreme din strămoșul comun al ratitelor și care au evoluat în izolare îndelungată în Noua
Zeelandă. Ceva mai tarziu, din trunchiul ratitelor s-au desprins și păsările elefant care au evoluat de
asemenea în izolare în Madagascar. În ramura principal a ratitelor Cracraft a evidențiat înrudinea
ratitelor australiene, emu și casuari, iar de pe altă parte a evidențiat origine comună și înrudirea stuțului
cu nanduii sud-americani.
Câțiva ani mai tarziu, studiul lui van Tuinen și colab. 1998, pe baza analizei ADN mitocondrial arată că
tinamiformele și struțul s-au desprins primele din strâmășul comun, urmate apoi de nanduii sud-
americani. Apoi din trunchiul comun s-au desprins și kiwi și moa din noua zeelandă, iar formele
australiene formează o grupă distinctă fiind îndeaproape înrudite.
În principiul evoluția acestor păsări, conform acestei viziuni s-a desfășurat în continentele sudice
(resturile Gondwanei), distribuția actuală aspeciilor fiind explicată exclusiv prin vicarianță
Înrudirea dintre kiwi și moa, a dus la concluzia ca kiwi a moștenit capacitatea de a face ouă uriașe de la
strămoșii care erau mult mai mari, acești kiwi evoluând în Noua Zeelandă spre reducerea taliei, dar
moștenind caracterul ancestral de a depunde ouă mari.
Un nou studiu din 2010 bazat de asemenea pe analiza ADM mitocondrial, arată că Moa sunt
îndeaproape înrudite, nu cu kiwi așa cum ar fi fost normal dat fiind faptul ca ambele forme sunt
neozeelandeze și cu tinamiformele care sunt sud-americane. Această nouă descoperire a dus la ideea
conform căreia grupul paleognatelor ar putea să nu fie monofiletic.
Având în vedere că ratitele nu zboară și sunt acarenate (adică nu mai au carenă sternală), o posibilitate
af fi fost ca zborul să fi reapărut în linia evolutivă tinamiformelor. Alternativa, ar fi fost evident că,
pioerderea capacității de zbor a evoluat independent în mai multe ocazii în cadrul paleognatelor

106
În fine, în 2014, Mitchell și colab, au reusit să analizeze ADN-ul mitocondrial de la două specii de
păsări elefant, Aepyornis hildebrandti și Mullerornis agilis. Deși este evidentă asemănarea morfologică
dintre păsările de elefan și struți, sau moa, ADNmt al acestora acestora a aratat „fără echivoc” că sunt
cel mai îndeaproape înrudite cu păsările kiwi, un rezultat surprinzător care nu numai că pare discordant
cu anatomia și ecologia acestor specii, ci și cu distribuția lor, păsările elefant din Madagascar, fiind
separate de Oceanul Indian de păsările kiwi din Noua Zeelandă. De fapt acest rezultat contrazice
complet ideea că ratitele în mod ancestral nezburătoare și că își datorează distribuția actuală
fragmentării Gondwanei, deci prin vicarianță. De fapt, datorită acestui rezultat distribuția actuală a
paleognatelor nu poate fi explicată decât prin implicarea unor episoade de dispersiee activă peste
ocean. Dispersia peste ocean, pe distanță lungă însă implică faptul că capacitatea de zbor a fost
omniprezentă, în grupul paleognatelor în mod primar, iar dimensiunile mari ale acestora și pierderea
capacității de zbor au evoluat în repetate rânduri independent, la începutul Cenozoicului, în urma
evenimentului de extincție a Cretacic-Paleogen. Mitchell și colab. (2014) chiar au sugerat că
paleognatele au evoluat la dimensiuni mari, deoarece au fost printre primele animale cu acest potențial
evolutiv în ecosistemele lor, din care tocmai au fost scoase marile reptile mezozoice.
Paleognatelor care au colonizat mai tarziu arealele actuale li s-a „refuzat” posibilitatea de a evolua spre
forme mari în același mod, pur și simplu pentru că deja aceste roluri erau asumate în acele ecosisteme,
în momentul în care stîmoșii lor au colonizat prezenteel areale. Deci, kiwi și tinami sunt mici, deoarece
moa și, respectiv, nanduii au auns primii la dimeniuni mari.

GALLIFORMES

Sunt un ordin de păsări tericole cu aproximativ 290 de specii, în 5 familii, care trăiesc pe toate
continentele.
Găina, Gallus gallus domesticus este forma domestică a găinii de junglă (Gallus gallus), care trăiește
încă ca specie sălbatică în mare parte din Asia de Sud-Est și de Sud.
Un studiu asupra ADN-ul mitocondrial recuperat din oase antice din Europa, Thailanda, Pacific, Chile,
situri coloniale spaniole din Florida și Republica Dominicană, arată în principal, că a fost domesticită
găina roșie de junglă (Gallus gallus), cu contribuții genetice ulterioare de la găinile sure de junglă
(Gallus sonneratii). Domesticirea a avut loc în urmă cu aproximativ 8.000 de ani, și apoi a continuat în
valuri atât spre est, cât și spre vest. Dovezile arheologice sugerează data domesticirii ca fiind acum
circa 7.400 de la situl Chishan, în provincia Hebei din China. Cu toate acestea, evenimentul de
domesticire din China este acum contestat de mai multe studii care citează condiții meteorologice
nefavorabile la acea vreme. În regiunea Gange din India, au fost identificate rămășițe de pui domestice
mai vechi de 4.000 de ani.
Genul Meleagris este originar din America de Nord și are două specii actuale: curcanul sălbatic din
estul și centrul Americii de Nord și curcanul ocelat din Peninsula Yucatan. Au evoluat în America de
Nord cu peste 20 de milioane de ani în urmă și împărtășesc un strămoș comun recent celelalte
galiforme. Domesticirea curcanului a avut loc cu peste 2000 ani în urmă. Domesticirea a avut loc
independent, în doupă centre de domesticire, în sud-vestul SUA și în sudul Mexicului.
Megapodiidae. Sunt cunoscute sub denumirea de păsări incubatoare sau păsări de gunoi, sunt păsări de
talie mijlocie-mare, asemănătoare găinilor, cu capete mici și picioare mari (deunde și numele grupului).
Majoritatea sunt de culoare maro sau neagră. Megapodele sunt superprecociale, ies din ouă în cea mai
matură stare a posibilă la păsări. La eclozare puii au ochii deschiși, coordonare și forța corporală mare,
pene de zbor complet formate și sunt capabili să alerge, să-și urmărească prada și la unele specii chiar
să zboare în aceeași zi în care eclozează. Megapodele trăiesc în regiunea australasiei, inclusiv în
insulele din vestul Pacificului, în Australia, Noua Guinee și insulele Indoneziene la est de linia
luiWallace, precum și în insulele Andaman și Nicobar din Golful Bengal. Distribuția grupului s-a

107
contractat în Pacific odată cu sosirea oamenilor și intr-o serie de grupuri insulare, precum din Fiji,
Tonga și Noua Caledonie, multespecii au dispărut.
Megapodele sunt în principal păsări solitare care nu își incubează ouăle în modul tipic al păsărilor cu
ajutorul corpului adulților, ci le îngropă în cuiburi speciale. Ouăle lor sunt neobișnuite având, în
termeni relativi, cea mai mare cantitate de vitelus nutritiv, care reprezintă 50-70% din greutatea ouălor.
Cuiburile sunt de fapt niște movile masive formate din vegetație în descompunere, iar masculii,
îngrijesc acest cuib, adăugând sau îndepărtând vegetație pentru a regla temperatura din cuib, în timp ce
ouăle se incubează. Alte specii folosesc căldură geotermală îngropând ouăle în nisip vulcanic, iar altelei
se bazează pur și simplu pe căldura soarelui care încălzește nisipul. În toate cazurile însă masculii
îngrijesc cuiburile îngropând sau dezgropând ouăle pentru a regla temperatura de incubare. Puii de
megapode nu au dinte de ecloziune, ci își folosesc ghearele puternice pentru a ieși din ou.

OPISTHOCOMIFORMES

Ordinul cuprinde o singură specie (Opisthocomus hoazin), endemic în bazinul Orinocco și Amazon
Sternul, centura scapulară și musculatura de zbor asociată, sunt modificate în mod unic la hoazin
pentru face loc unei gușe (dilatația esofagului) foarte mare care funcționează ca o cameră de fermentare
pentru hrană.
Hoazinul este singura pasăre defoliatoare.Hrana hoazinului este exclusiv constituite din vegetale: 82 %
frunze verzi, 10 % flori și 8 % fructe, consumând inclusiv plante toxice pentru alte animale. Digestia
începe în dilatația esofagiană, care funcționează analog cu prestomacele de la rumegătoare. Aici există
o bogată flora bacteriană, care ajută la descompunerea celulozei, digestia efectivă necesitând 24 - 48
ore.
Hoazinul este gregar și cuibărește în mici colonii. Ponta este formată din două sau trei ouă, depuse într-
un cuib atârnat deasupra apei în pădurea inundabilă. Puii sunt hrăniți cu alimente fermentate
regurgitate. Ei au câte două gheare pe fiecare aripă. Imediat după ecloziune își pot folosi aceste gheare
precum și picioarele supradimensionate pentru a se deplasa în coronament, fără a cădea în apă. Când
prădătorii, atacă o colonie de hoatzin, adulții zboară zgomotos, încercând să abată atenția prădătorului,
în timp ce puii se îndepărtează de cuib și se ascund printre ramuri. Dacă sunt descoperiți, însă, se
aruncă în apă și înoată sub suprafața apei pentru a scăpa, apoi își folosesc picioarele și aripile dotate cu
gheare pentru a urca înapoi la siguranța cuibului.

PROCELARIIFORMES

Procellariiformes este un ordin de păsări marine care cuprinde patru familii: albatrosii, petrelii și pufiini
și furtunari. Se mai numesc classic și Tubinares pentru că au nări tubulare. Aceste păsări au o pereche
de glande supraorbitale (deasupra ochiului – glande de sare) care îndeplinesc una dintre principalele
funcții ale rinichilor: extragerea ionilor de sare din fluxul sanguin. Această glandă sărată permite
acestor păsări să bea apă sărată, sarea în exces fiind eliminată apoi pe nările tubulare în care se deschis
glandele supraorbitale. Nările lor tubulare, fa cposibil ca apa sărată secretată de glandele de sare să să
fie evacuată fără riscul de a cădea înapoi în ochii în timp ce zboară.
Sunt aproape exclusiv pelagice (hrănindu-se în oceanul deschis) și au o distribuție cosmopolită peste
oceanele lumii, cea mai mare diversitate fiind în jurul Noii Zeelande. Procelariiformele sunt coloniale,
majoritatea cuibărind pe insule îndepărtate, fără prădători. Speciile mai mari cuibăresc la suprafață, în
timp ce majoritatea speciilor mai mici cuibăresc în cavități naturale și vizuini. Prezintă o filopatrie
puternică, revenind în colonia natală pentru a se reproduce. Procelariiformele sunt monogame și
formează perechi pe termen lung, putând dura toată viața. Se depune un singur ou pe sezon de
reproducere dar albatrosii cuibăresc doar doar o dată la fiecare doi ani.

108
SPHENISCIFORMES

Sunt un grup de păsări acvatice nezburătoare. Sunt prezente aproape exclusiv în emisfera sudică, având
o singură specie, pinguinul Galápagos, aflat la nord de ecuator. Sunt extrem adaptate pentru viața în
apă, inclusiv din punct de vedere al coloritului penajulului care este alb ventral și întunecat dorsal, iar
aripile lor sunt transformate în palete înotătoare și de deplasează prin zbor subacvatic. Se hrănesc cu
krill, pești, calmari etc pe care le prind în imersie. Cea mai mare specie actuală este Aptenodytes
forsteri cu o înălțime de aproximativ 1,1 m și 35 kg iar cea mai mică specie Eudyptula minor, sau
pinguinul zână, care are o înălțime de aproximativ 33 cm și cântărește circa 1 kg
Profund marini, pinguinii petrec câteva luni pe an în larg și merg la la un moment dat pe mare,
ajungând doar la țărm pentru reproducere și năpârlire. Pinguinilor cu creastă (Eudyptes pachyrhynchus)
le cresc uneori ciripede pe coadă, ceea ce indică perioadele foarte lungi petrecute pe mare. Aripile lor
sunt transformate în palete înotătoare, piesele componente ale celor trei segmente, fiind alungite și
turtite. Înoată bătând apa cu aceste palete, un fel dezbor subacvatic, care le asigură o viteza mare de
deplasare precum și manevrabilitate. Aripile sunt acționate de mușchi pectorali puternic dezvoltați
precum la păsările zburătoare. Pingunii Aptenodytes forsteri înoată cu o viteză maximă de 14,4 km / h,
A. patagonica cu 12 km / h, pinguinii Adélie (Pigoscelis adeliae) ating, viteze maxime de 30 până la 40
km / h, dar înoată de obicei la aproximativ 7,9 km / h. Pinguinii Adélie pot accelera suficient pentru a
sări din apă până la 3m înălțime.
Majoritatea pinguinilor vânează în straturile superficiale ale apei. Majoritatea speciilor stau în imersie
mai puțin de un minut. Pinguinul Macaroni se scufundă la adâncimi de 20 și 80 m, pinguinii Gentoo
pot atinge o adâncime maximă de scufundare de 200 m. Pinguinii Adélie au fost înregistrați stând sub
apă timp de aproape șase minute, ajungând la adâncimi de 170 m, deși majoritatea scufundărilor sunt
mult mai scurte. A. forsteri vânează calmari și pești în straturile mai profunde ale apei astfel că, se
scufundă mai până la peste 500m. Cea mai lungă scufundare înregistrată pentru un pinguin împărat a
fost de 27,6 minute, dar majoritatea scufundărilor durează 2 până la 8 minute.
În timpul scufundărilor profunde, ritmul cardiac al pinguinilor încetinește. Ritmul cardiac la A.
patagonica scade de la 126 de bătăi pe minut atunci când se odihnește la suprafață între scufundări,
până la aproximativ 87 bpm în timpul scufundărilor. Ritmul cardiac la A. forsteri, în imersie
superficiale este de obicei cu aproximativ 15% mai mic decât ritmul cardiac în repaus. În timpul unei
scufundări profunde, de 18 minute, ritmul cardiac al pinguinului împărat se reduce progresiv până la 3
bpm. În imersie, fluxul sanguin periferic este redus, astfel că temperaturile zonelor periferice scad, în
timp ce temperaturile regiunilor centrale (inima, venele profunde și mușchiul pectoral) sunt menținute
la temperatura normală.
Întocmai ca procelariile, pinguinii au glande de sare sub ochi care ajută la eliminarea excesului de sare.
Temperatură internă a pinguinilor este între 37,8°C până la 38,9°C. Penele suprapuse creează o
suprafață aproape impenetrabilă vântului sau apei. Penele asigură și impermeabilizarea. Penele au pe
rachis smocuri de puf care înmagazinează aer și formează un manșon de aer cald în jurul corpului.
Acest strat de aer asigură 80% până la 84% din izolația termică a pinguinilor. Stratul de aer prins este
comprimat în timpul scufundărilor și se poate disipa după scufundări prelungite. Ulterior pinguinii își
rearanjează penele și își refac manșonul de aer. De asemenea, pentru a conserva căldura, pinguinii își
țin paletele înotătoare lipite în lungul corpului și adesea, la nevoie tremură pentru a genera căldură
suplimentară. Mai au un strat de grăsime în tegument, care la A. forsteri poate are o grosime de circa 3
cm. există și tehnici comportamentale pentru termoreglare. Pe uscat, pinguinii se încălzesc întorcându-
și spatele de culoare închisă la soare și se adună în grupuri, indivizii stand lipiți unul de altul în
formațiune numită “țestoasă”. În aceste formații de termoreglare colectivă, pinguinii de la margine se
mută continuu spre interior alți pinguini luându-le locul la periferia țestoasei. Pinguinii împărați sunt

109
capabili să recupereze cam 80% din căldura care iese în timpul expirației printr-un sistem complex de
tip radiator din pasajele nazale.
Filogenia sfenisciformelor. Se cunosc mai mult de 40 de specii fosile de pinguini care care au o
vechime de 45–60 milioane de ani.
Ipotezele construite pe baza analizei fosilelor susțin că pinguinii s-au format ca grup în ape temperate -
calde sau tropicale, sau că s-au format în regiuni temperate reci, fie în Gondwana.
Filogenia moleculară bazată pe studiul ADN mt arată că cel mai recent strămoș comun al pinguinilor
moderni ar fi trăit în urmă cu aproximativ 40 mya, după care genul Aptenodytes a evoluat divergent.
Acum circa 38 mya s-a desprins și genul Pygoscelis de ceilalți pinguini sunt mai recenți, momentul
divergenței lor fiind estimat la circa 27,8 milioane de ani, urmată apoi de împărțirea dintre Spheniscus
și Eudyptula acum aproximativ 25 milioane de ani. Două perioade de răcire bruscă care au avut ca
rezultat formarea banchizei de gheață în Antarctica sunt asociate cu diversificarea pinguinilor. Prima
răcire s-a produs în intervalul 34-25 milioane de ani, când genurile Spheniscus, Eudyptes și Eudyptula
au evoluat divergent de genul Aptenodytes și care au dispersat la nord de curentul circumpolar
antaractic nou format, datorită deschiderii pasajului Drake.
Pe măsură ce apele de suprafață din oceanele sudice au continuat să se răcească spre Miocenul
mijlociu, iar fluxul curentului circumpolar din jurul Antarcticii s-a intensificat, s-a instalat o răcire
suplimentară s-a instalat în miocenul mediu urmată de creșterea volumului de gheață din Antarctica
între 14 și 12 milioane de ani. Această a doua perioadă de răcire climatică a fost însoțită de un al doilea
val de divergență, care a dus formarea pinguinilorr Megadyptes. Singura specie care a pătruns în
tropice, pinguinul Galapagos (Spheniscus mendiculus), se estimează că a evoluat divergent din
pinguinul peruvian (Spheniscus humboldti) acum aproximativ 4 mii de-a lungul coastei sud-americane
a Pacificului, în apele reci ale curentului Humboldt, mult după ce alciformel au evoluat ocupând în
emisfera nordică nișa ecologică ocupată de pinguini în emisfera sudică.

ACCIPITRIFORMES

Accipitriformele sunt un ordin de păsări care include majoritatea păsărilor de pradă de zi exceptând
șoimii. În present există circa 262 de specii. Sunt răspândite pe toate continentele, inclusiv în insule
oceanice.
Grupul include trei familii: Accipitridae (vulturi, acvile, ereți, găi etc), Pandionidae (o specie -uliganul
pescar) și Sagittariidae (o specia – pasărea secretar). Harpia Harpia
harpyja, este cel mai mare și mai puternic rapitor diurn din pădurile tropicale. Sunt vârf de piramidă
trofică. Principala sa pradă sunt mamiferele arboricole în principal leneși și maimuțe.
Acvila mâncătoare de maimuțe - Pithecophaga jefferyi, este endemică pentru pădurile din arhipelagul
Filipine. Este cea mai înaltă și are cea mai mare anvergură dintre acvilele actuale
Pasărea secretar este o pasăre de pradă mare, în principal terestră. Este endemic în Africa, în savana din
regiunea subsahariană. Este o pasăre mare, cu un corp asemănător unei acvile dar cu picioare
asemănătoare berzelor sau cocorilor care conferă păsării o înălțime de până la 1,3 m. Sexele sunt
similare.
Reproducerea are loc târziu în sezonul uscat, secetos. Spre deosebire de majoritatea păsărilor de pradă,
pasărea secretară este în mare parte terestră, vânându-și prada pe jos. Adulții vânează adesea în perechi.
Prada este formată din insecte, diferite mamifere dar mai ales șopârle și șerpi

CHARADRIIFORMES

Sunt un ordin divers de păsări cu talie variind de la specii mici până la specii mijlocii-mari. Include
aproximativ 350 de specii care sunt răspândite pe toate continentele. Majoritatea speciilor trăiesc lângă

110
apă (sunt numite păsări de țărm sau limicole), dar unele specii sunt pelagice (marine), iar altele trăiesc
în zone semi-deșertice aride sau chiar în ecosisteme forestiere.
În mod tradițional, ordinul a fost împărțit în trei subordine:
Charadrii: păsările de țărm tipice, majoritatea se hrănesc sondând în noroi sau culegând hrana de pe
suprafața apei, atât în mediul de marin, cât și în cel de dulcicol.
Lari: sau pescărușii, specii în general mai marim, marini la origine dar care s-au adaptat și la medii
interioare. Acest grup include pescărușii proproi ziși, chirele și chirighițele precum și lupii de mare
Alcae sunt specii marine sau costiere care cuibăresc pe stânci marine și „zboară” pe sub apă pentru a
prinde pești fiind echivalenții ecologică ai sphenisciformelor din emisfera sudică.
Alcae sunt un grup de păsări, care cuprinde 23 specii, restricționate în distribuția lor la mediul marin
din emisfera nordică. În aceste regiuni, aceste păsări ocupă nișa pinguinilor din emisfera sudică. În fapt
aceste păsări sunt adevarații pinguini, ei primind primii acest nume – numele pinguin era numele
vernacular al specie Alca impennis- iar când navigatorii europeni au întalnit la latitudinile sudice,
sfeniscifome le-au spus tot pinguini din cauza asemănării lor izbitoare. Din acest motiv este
recomandat ca aceste păsări să fie numite pinguini iar sfenisciformele să fie numite manșoți. Sunt
păsări cu aripi scurte dar zburătoare, cu o singură excepție – marele pinguin nezburator Alca impennis.
Cea mai mica alcă este Aethia pusilla, cu o înălțime de 15 cm și cântărind 85 g, iar cea mai mare dintre
speciile actuale este Uria lomvia cu o lungime de 45 cm și cirga 1 kg greutate
La fel ca manșotii sudici, alcele sunt terestre doar pentru reproducere. Aripile sunt relativ înguste și
scurte, astfel că trebuie să bata intens din aripi pentru a putea zbura, iar coada este scurtă. Aripile lor
sunt un fel de compromis între cel mai bun design posibil pentru scufundare și înot subacvatic și
minimul necesar pentru zbor. Acest lucru variază în funcție de specie, speciile genului Uria fiind cele
mai eficiente sub apă, în timp ce puffinii sunt mai bine adaptate pentru zbor și mers.
Degetele membrului posterior sunt palmate, ca adaptare la inot, iar degetul posterior este absent.
Penajul este asemănător cu cel al manșotilot, închis dorsal și alb ventral. De asemenea, precum
manșoții sunt adaptate la scufundat și zbor subacvatic, iar cand stau pe uscat adoptă o poziție similară
cu a manșoților
Alcele sunt monogame și tind să formeze perechi pe tot parcursul vieții. De obicei, depun un singur ou
și sunt filopatrice (folosesc locul de cuibărire ani la rând). Majoritatea cuibăresc colonial, pe faleze
abrupte în grupuri de zeci până la sute de mii de indivizi. Nu constuiesc cuiburi iar ouăle sunt depuse
direct pe stânci. Din această cauza ouăle acestor păsări sunt foarte piriforme (asimetrice cu un pol mai
ascuțit decât celălalt) astfel evitându-se rostogolirea lor .

CUCULIFORMES

Cucii au o distribuție cosmopolită, fiind prezenți pe toate continentele lumii, cu excepția Antarcticii.
Sunt insectivori și, în special, specializați în consumul de insecte și omizi mai mari, inclusiv omizi
păroase toxice, care sunt evitate de alte păsări. Majoritatea speciilor sunt monogame și își construiesc
propriile cuiburi, dar o parte dintre specii sunt parasite de reproducere. Aproximativ 56 de specii din
Lumea Veche și 3 specii din Lumea Nouă sunt paraziți obligatorii de reproducere, ceea ce înseamnă că
se reproduc doar în acest fel. Cel mai cunoscut exemplu este cucul European (Cuculus canorus).
Clamator glandarius este un parazit de reproducere, care își depune ouăle în cuiburile corvidelor, în
special în cuiburile coțofenei (Pica pica). Spre deosebire de cuc (Cuculus canorus), depune mai multe
ouă într-un singur cuib al gazdei și de asemenea, nici femela, nici puiul după ecloziune nu aruncă din
cuib ouăle sau puii gazdei, dar puii coțofenei mor adesea deoarece nu pot concura cu succes cu cucul
pentru hrană. Puii cucului pestriț specii secretă un miros respingător atunci când sunt amenințați de
prădători, iar acesta protejează atât puiul cucului pestriț cât și puii gazdei de prădători. Cucul, parazit de

111
reproducere are peste 100 de specii-gazdă, toate fiind paseriforme de talie mica și insectivore.
Femelele cucului comun sunt împărțite în gente - grupuri de femele care preferă cuibul numai a unei
anumite specii gazdă și depun ouă care se potrivesc cu cele ale acelei specii prin culoare, mărime și
model. Această mimare a ouălor gazei nu este însă niciodată perfecta.
Cercetările au arătat că femela cucului este capabilă să-și păstreze oul în oviduct pentru încă 24 de ore
înainte de a-l depune în cuibul unei gazde. Acest lucru înseamnă că puiul cucului poate să iasă înainte
ca puii gazdei să o facă și să poată scoate ouăle neacoperite din cuib.
Puiul golaș, nidicol șialtricial, al cucului eclozează după 11-13 zile. Elimină apoi, metodic toți
descendenții gazdei din cuib. Este o pasăre mult mai mare decât gazdele sale și trebuie să
monopolizeze hrana furnizată de părinți. Puiul va rostogoli celelalte ouă din cuib împingându-le cu
spatele peste margine. Dacă ouăle gazdei eclozează înainte de cele ale cucului, puiul de cuc îi va
împinge pe ceilalți pui din cuib în mod similar.
Speciile gazdă ale cucului au evoluat pentru a discrimina ouăle de cuc, dar nu și puii acestuia, așa că îl
acceptă și îl hrănesc

CORACIIFORMES

Sunt un grup de păsări de obicei viu colorate și care au sindactilie cu degetele 3 și 4 fuzionate la baza
lor. Ordinul Coraciiformes cuprinde circa 211 specii, este larg răspândit, dar numai Alcedinidaele
(pescărașii) trăiesc pe toate continentele. Celelalte familii au răspândire mai localizată.
Bucerotidae sunt o familie cu circa 50 de specii de păsări, răspândite în Africa, la sud de Sahara,
arhipelagul malaiez și Asia de Sud. Au un cioc turtit lateral, deosebit de mare, curbat în jos și cu
marginile dințate, iar deasupra mandibulei superioare, au o creastă osoasă de forme diferite. Deși ciocul
este mare, el este ușor datorită țesutului spongilos și lacunar din careeste alcătuit. Păsările rinocer
trăiesc în regiuni împădurite, în general în grupe mici, cu excepția genului Bucorvus care trăiește
solitar. Sunt păsări monogame, cuiburilor lor sunt foarte durabile, fiind situate în cavitățile arborilor.
După împerechere femela este zidită în cuib, cu argilă de către mascul. În cuib timp de câteva luni
femela și puii vor fi hrăniți printr-un mic orificiu de către mascul. Scopul acestor măsuri de siguranță
este de a apăra familia de maimuțe, șerpi sau alte animale cățărătoare prădătoare. Hrana păsărilor
rinocer este compusă din fructe, insecte sau animale mici. Puii se nasc fără creastă osoasă pe cioc,
aceasta dezvoltându-se pe măsură ce puii ating maturitatea sexuală

PICIFORMES

Piciformele sunt un ordin de păsări, răspândite pe toate continentele cu excepția Autraliei și Antarcticii,
cu 6 familii, 62 de genuri și 383 specii, arboricole și cățărătoare, de mărime și înfățișare foarte variată,
care au picior de tip zigodactil (are cele două degete externe permanent îndreptate înapoi), ciocul conic
și puternic, aripile scurte și penele codale dure care pot fi folosite pe post de al treilea picior. Cuibăresc,
de regulă, în scorburile arborilor, ouăle sunt albe, iar puii nidicoli.
Ramphastidae. Tucanii sunt răspândiți numai în America de sud, în bazinele râurilor Oricocco și
Amazon
Tucanii se caracterizează prin ciocul mare și colorat, care la unele specii mari măsoară mai mult de
jumătate din lungimea corpului. În ciuda dimensiunilor sale, ciocul tucanilor este foarte ușoară, fiind
compusă din tije osoase umplute cu țesut spongios de keratină. Ciocul are zimți orientate spre înainte,
asemănători dinților, ceea ce i-a determinat inițial pe naturaliști să creadă că tucanii sunt carnivori. De
fapt, tucanii sunt în primul rând frugivori, dar și omnivori oportuniști consumând și insecte, ouă sau
chiar păsări mici și șopârle, aceasta orefint probabil un plus crucial de proteine în dieta lor. Sunt
importanți în ecologia păsurii tropicale ca vectori pentru dispersia semințelor arborilor fructiferi. Ciocul

112
are tucanilor este bogat bogat vascularizat, astfel încât funcționează ca un mijloc de radiație a căldurii.
Deoarece tucanii, ca și alte păsări, nu pot transpira, acesta ar fi un mod util de a controla temperatura
corpului.
Indicatoridae. Sunt cunoscute și sub numele de păsări indicatoare și au o distribuție tropicală în Lumea
Veche, cu cel mai mare număr de specii în Africa, dar și două specii în Asia. Unele specii sunt
remarcabile mai ales pentru interacțiunea lor cu oamenii. Ele îndrumă în mod deliberat oamenii la
coloniile de albine. Oamenii culeg mierea și lasă și păsărilor recompensa.
Studii experimentale arată că aceste păsări au capacitatea de a înțelege o chemările umane ale
localnicilor cu scopul de a-i îndruma spre cuiburile de miere. Este practic o co-evoluție, care posibil să
se fi inițiat între aceste specii și Homo erectus, acum aproximativ 1,9 milioane de ani. Toate speciile
sunt parazite de reproducere care depun un ou într-un cuib al altei specii, după un model similar cu cel
al cucului. Relația lor include și viezurele melivor African (Mellivora capensis)

PSITTACIFORMES

Sunt un grup de păsări, care cuprinde 398 de specii și care în regiuni tropicale și subtropicale. Au un
cioc puternică, curbată, o poziție verticală, în repaus și picioare puternice zigodactile. La aceste păsări,
falca superioară este semnificativ deplasabilă în sus, având o balama cranio-facială distinctă, care nu
este prezentă la alte linii evolutive de păsări. De asemenea, partea inferioară a ochiului este complet
mărginită de un arc osos suborbital, unic, care nu este prezent la alte grupe de păsări.
Cu puține excepții, papagalii sunt monogami, iar partenerii rămîn împreună chiar și în afara sezonului
de reproducere. Unii papagali au arătat capacitatea de a asocia cuvintele umane cu semnificațiile lor
reale și de a elabora sunete sub forma propoziții simple. Alături de corbi, corbi și gaițe, papagalii sunt
considerați cele mai inteligente dintre păsări. Raportul dimensiunii creier-corp a psittacinelor și
corvidelor este comparabil cu cel al primatelor.
Papagalii nu au corzi vocale, astfel încât sunetele emise de ei se realizează la nivelul sirinxului. Diferite
sunete sunt produse prin schimbarea profunzimii și formei traheei.
Papagalul Kea – Nestor notabilis, este o specie mare, care trăiește în regiunile împădurite și alpine din
Insula de Sud a Noii Zeelande. Kea este singurul papagal alpin din lume. Dieta sa este omnivoră
include carii, Kea este poligam poligin.
Kakapo sau papagalul bufniță – Strigops habroptila, este o specie de dimensiuni mari, nocturn și
endemic în Noua Zeelandă. O combinație de trăsături îl fac unic printre papagali: este singurul papagal
nezburător din lume, este cel mai greu papagal din lume, este nocturn și cu dimorfism sexual vizibil și
are un sistem de reproducere poligin de tip lek. Este, de asemenea, una dintre cele mai longevive păsări
din lume, cu o durată de viață raportată de până la 100 de ani. Kakapo este în prezent o specie critic
periclitată, populația adultă totală numărând numai 209 indivizi, toți fiind numiți și etichetați și studiați
îndeaproape. Introducerea prădătorilor precum pisicile, șobolanii, dihorii și în timpul colonizării
britanice a Noii Zeelande este motivul reducerii drastice a populației.

CAPRIMULGIFORMES

Caprimulgiformele suntun ordin de păsări cu circa 120 specii, cu distribuție globală. În general sunt
insectivore și nocturne. Păsările caprimulgiforme depun în mod obișnuit ponte mici formate din unul
sau două ouă.
Steatornithidae. Pasărea de ulei (Steatornis caripensis), cunoscută local sub numele de guácharo, este o
specie care trăiește numai în zonele de nord ale Americii de Sud, inclusiv în insula Trinidad. Este
singura specie din genul Steatornis și din familia Steatornithidae. Cuibărește în colonii, în peșteri sunt
nocturne și frugivore, sunt de fapt singurele păsări frugivore zburătoare nocturne din lume (kakapo este

113
nezburător). Vederea lor este foarte performată,dar navighează prin ecolocalizare în același mod ca
liliecii. Clicurile au frecvența de aproximativ 2 kHz, care este audibil pentru oameni. Puii devin foarte
grați înainte de păsări cuibul de unde și numele de păsări de ulei. Ei cântâresc cu aproximativ o treime
mai mult decât păsările adulte.

APODIFORMES

La acestepăsări, stilopodul și zeugopodul sunt mai scurte decât la alte păsări zburătoare, iar autopodul,
mai ales carpometacarpul este foarte lung. Sunt răspândite pe toate continentele în zone temperate și
tropicale
Aerodramus fuciphagus - Rândunica de supă, este o pasăre mică din care trăiește în Asia de Sud-Est.
Cuibul său este realizat exclusive din salivă solidificată. Se hrănește cu insecte zburătoare. Se
reproduce cel mai adesea în colonii din peșteri. Cuibul în formă de este alb și translucid și este format
din straturi succesive de salivă întărită atașate de rocă. În acest cuib, sunt depuse două ouă albe, ovale.
Cuibul este folosit local pentru a face supă. Unele populații, cum ar fi cele din Insulele Andaman,
Nicobar și Borneo, au recoltate pe scară largă, făcând ca specia să devină critic periclitată
Trochilidae. Colibri sunt păsări originare din Americi și sunt cele mai mici dintre păsări. Colibriii au
cea mai mare rată metabolică dintre toate homeotermele.
La modul general, colibriii se hrănesc cu o varietate de insecte, inclusiv țânțari, muște sau afide.
Mandibula inferioră este flexibilă și se poate îndoi până la 25 de grade, ceea ce face ca suprafața
ciocului să devină mai mare pentru capturarea insectelor, în timp ce zboară în roiurile acestora.
Aproape toate colibrii beau nectar, un lichid dulce produs în interiorul florilor. La fel ca albinele, ele
pot evalua cantitatea de zahăr din nectarul pe care îl beau; în mod normal, resping tipurile de flori care
produc nectar cu o concentrație mai mică de 10% zahăr și le preferă pe cele al căror conținut de zahăr
este mai mare. Nectarul este un amestec de glucoză, fructoză și zaharoză și este o sursă slabă de
nutrienți, astfel că colibri consumă și insecte, iar când hrana este deficitară, inclusiv noaptea, colibri
intra într-o stare de torpor, o stare similară cu hibernarea. Așadar, metabolismul colibriilor poate
încetini noaptea sau în orice moment când hrana nu este disponibilă pentru a preveni căderea rezervelor
de energie sub un nivel critic. În timpul torporululi nocturn, temperatura corpului scade de la 40 la 18 °
C iar cu ritmul cardiac și de respirație sunt ambele încetinit drastic (ritmul cardiac la aproximativ 50
bătăi pe minut față de ritmul său de zi mai mare de 500 -1000bm). Foarte multe colibri sunt nectarivori
specializați și sunt dependenți de florile anumitor plante dezvoltând coevoluție. Această coevoluție
implică faptul că trăsăturile morfologice ale colibriilor, cum ar fi lungimea ciocului, curbura acestuia și
masa corporală sunt corelate cu trăsăturile morfologice ale florilor plantelor precum lungimea corolei,
curbura și volumul. Acesteia. Unele specii, precum ar fi colibri cu sabie (Ensifera ensifera), au co-
evoluat cu un număr mic de specii de plante. Colibriul Mellisuga helenae - cea mai mică pasăre din
lume - a evoluat spre nanism, specializându/se strict pentru anumite plante al căror nectar doar ea îl
poate consuma. Colibri reazlizează și polenizarea acestor plante

PASSERIFORMES

Cunoscute uneori sub numele de păsări cântătoare, paserinele se disting de alte ordine de păsări prin
dispunerea degetelor de la picioare (trei îndreptate înainte și unul înapoi). Toate au sirinx – organul
fonator.
Cu mai mult de 140 de familii și aproximativ 6.500 de specii, Passeriformes este cel mai mare ordin de
păsări și printre cele mai diverse ordine de vertebrate terestre, reprezentând 60% din totalul păsărilor
actuale. Sunt răspândite cosmopolit.

114
Sirinxul este organul vocal al păsărilor. Situat la baza traheei, produce sunete prin vibrațiile unora sau
ale tuturor membranelor timpaniforme (pereții sirinxului), cauzate de aerul care trece prin el. Acesta
formează un sistem auto-oscilant care modulează fluxul de aer producând sunetul. Mușchii sirinxului
modulează forma sunetului prin schimbarea tensiunii membranelor și a deschiderilor bronșice.

MAMMALIA (MAMIFERE)
Sunt tetrapode primar terestre, amniote şi homeoterme. Îşi hrănesc pui cu lapte, produs de glande
tegumentare specializate, numite glande mamare. Tegumentul lor este acoperit cu păr (de origine
epidermică), cel puţin în stadiul fetal. Mamiferele au şi alte producţiuni tegumentare, respectiv, copite,
cioc, ghiare, unghii, caloziţăţi, coarne care se numesc fanere. Craniul este de tip sinapsid, cu o pereche
de fose temporale, iar articulaţia sa la coloana vertebrală se face prin doi condili occipitali. Aceştia sunt
articulaţi la atlas care se „învârte” pe axis. Mandibula este formată dintr-o singură piesă osoasă (osul
dentar). Urechea externă este prevăzută cu pavilion susţinut de schelet cartilaginos, iar urechea medie
prezintă un şir de trei oscioare: ciocan (malleus), care provine din articular, nicovală (incus) care
provine din osul pătrat şi scăriţă (stapes) derivată din hiomandibular. Plămânii sunt alveolaţi, iar
procesul de respiraţie este în mare măsură condiţionat de prezenţa şi funcţionarea diafragmei (este
formată din muşchi striat). Inima (tetracamerală) păstrează numai cârja aortică stângă. Globulele roşii
(hematii) sunt anucleate. Laringele este prevăzut cu epiglotă. Rinichiul este definitiv funcţional încă de
la naştere (opistonefros), iar cel adult este de tip metanefros. Ureterele se deschid în vezica urinară,
care se deschide la exterior prin uretră. Canalul urogenital este întotdeauna prezent la masculi.
Majoritatea mamiferelor sunt vivipare (exceptând monotremele care sunt ovipare).
La mamifere, mandibula este formată dintr-un singur os – dentarul. Legătura mandibulei la neurocraniu
se face direct la scvamozal. Patratul și articularul de la reptile, au intrat în urechea medie, la mamifere
și formează două din oasele urechii interne, respectiv nicovala (inchus) derivată din osul patrat și
ciocanul (malleus) derivat din articular, alături de scărița (stapes) derivată din hiomandibular și care
este prezentă și la reptile
Părul mamiferelor. Părul este un filament proteic format din alfa-cheratină, care crește din foliculii,
care se găsesc în dermă. Părul este una dintre caracteristicile definitorii ale mamiferelor. Foliculul pilos
este localizat în derm și menține celulele stem, care recresc părul după cădere, Axul părului este partea
filamentoasă, dură, care se extinde deasupra suprafeței tegumentului. În secțiune transversală firul de
păr are trei straturi: cuticula, care constă din mai multe straturi de celule plate, subțiri, care se suprapun
reciproc ca țiglele pe acoperișul casei, cortexul, care conține fasciculele de alfa ceratină în structurile
celulare și medula, în centul firului.
Părul formează blana mamifere dar există și fire de păr cu funcții diferite. Părul oferă reglare termică și
camuflaj pentru multe animale; de asemenea este important în comunicarea intra și interspecifică iar
pentru unele mamifere părul oferă funcții defensive și, de protecție. Părul are și o funcție senzorială –
vibeisele (mustățile), extinzând simțul tactil dincolo de suprafața pielii.
Blana în general este formată din două straturi, fiecare cu un tip diferit de păr, respectiv subpărul sau
puful este stratul inferior sau interior, compus din fire ondulate aceste fire sunt cele mai scurte și mai
numeroase din blană, nu are medulă, iar termoreglarea este funcția principală a acestora, ele formând
un manșon cu aer cald deasupra tegumentului și părul de contur este stratul superior sau exterior al
blănii. Firele sunt mai lungi, au medulă, sunt în general mai grosiere și au axul drept care iese în afară
prin stratul interior de puf. Capătul distal al părului de contur este stratul vizibil al blănii mamifereelor.
Acest strat are cea mai marcantă pigmentare. El respinge apa și blochează lumina soarelui, protejând
tegumentul. Majoritatea mamiferelor au un reflex pilomotor care le ridică firele de contur.
Glandele mamare. Glanda mamară este o glandă exocrină care produce lapte folosit de mamifere
pentru hrănirea puilor. Componentele de bază ale unei glande mamare mature sunt alveolele (cavități
115
goale, de câțiva milimetri mărime) căptușite cu celule cuboidale secretoare de lapte și înconjurate de
celule mioepiteliale. Aceste alveole se unesc pentru a forma grupuri cunoscute sub numele de lobuli.
Fiecare lobul are un canal lactifer care se deschide în mamelon (sfârc). Celulele mioepiteliale se
contractă sub stimularea oxitocinei, excretând laptele secretat de unitățile alveolare în lumenul
lobulului spre mamelon.
Tot țesutul secretor de lapte care duce la un singur canal lactifer se numește „glandă mamară simplă”;
într-o „glandă mamară complexă” toate glandele mamare simple deservesc un mamelon. Numărul și
poziționarea glandelor mamare variază foarte mult la diferite mamifere. În general, însă majoritatea
mamiferelor dezvoltă glande mamare în perechi cu un număr care corespunde în principiu numărului
de pui de la o fătare.

CLASIFICAREA MAMIFERELOR

Până de curând, era în vogă ipoteza comform căreia, marsupialele și monotremele formează o numită
Marsupionta. Însă, de când a fost propus inițial acum aproape 70 de ani, foarte puține argumente
susțineau acest grup. În prezent se consideră că marsupialele și placentalele formează un grup
monofiletic, numit „Teria”.
Care sunt diferențele dintre două seturi diferite de termeni taxonomici care sunt utilizați pentru cele trei
grupe de mamifere: Monotremata, Marsupialia și Placentalia vs. Prototheria, Metatheria și Eutheria?
De fapt termenii Prototheria, Metatheria și Eutheria sunt relicva istorică a unei terminologii teleologice
(„orientată spre obiectiv”) nepotrivită, care a plasat omul ca vârf al evoluției mamiferelor și implicit al
animalelor. De asemenea, termenii Monotremata, Marsupialia și Placentalia nu sunt nici ei cei mai
ideali. Monotremata înseamnă „o gaură”, referindu-se la faptul că aceste mamifere au cloacă (o singură
ieșire pentru tractul intestinal, reproductiv și urinar), dar marsupialele au și ele o cloacă externă.
Numele „Marsupialia” provine din termen „marsupium”, adică „pungă”, dar echidnele (monotreme)
femele au și ele marsupiu iar unor marsupiale de pildă unor didelfide, această pungă le lipsește o
pungă. Numele Placentalia se datorează prezenței placentei la aceste mamifere, dar marsupialele au și
ele, toate, un fel de placentă în timpul sarcinii (la fel ca și unele specii de pești și șopârle!).

PROTOTHERIA

Evoluție. Acum cel puțin 180 de milioane de ani, cu puțin înainte ca dinozaurii să atingă apogeul
evoluției lor, linia evolutivă a Prototerienilor (monotremele) s-a separat de a celorlalte mamifere.
Evoluția lor ulterioară a lăsat în urmă, în fauna actuală numai o singură specie de ornitorinc și patru
specii relativ similare de echidna, la care se adaugă un registru fosil cu puține specii. Referitor la
originea acestor monotreme, în prezent, cea mai populară ipoteză este că ele sunt ultimii supraviețuitori
ai unei radiații adaptive vechi a mamiferelor din emisfera sudică numite Australosphenide. Această
ipoteză a fost determinată de descoperirea în ultimii 15-20 de ani a unei serii de mamifere fosile din
Australia, America de Sud și Madagascar care par a fi îndeaproape înrudite cu monotremele. Interesant
este că aceste mamifere fosile prezintă o morfologie distincă a molarilor, care este cunoscută ca
morfologie tribosfenică. Molarii tribosfenici permit o capacitate complexă de mestecat cu „funcție
dublă”, atât cu faze de forfecare sau tăiere, cât și cu faze măcinare (triturare). Timp de mulți ani, s-a
considerat că tribosfenia a fost a evoluat o singură dată, la strămoșii Theria (marsupiale și placentale.
Deși Australofenidele fosile au molari tribosfenici, există, unele diferențe cheie care sugerează că dinții
tribosfenici ai Australosfenidelor au evoluat convergent. Ca parte a radiației Australosfenidelor,
monotremele sunt aproape sigur un grup Gondwanian, pentru că toate fosilele de monotreme găsite
până în prezent provin din Australia, cu excepția unei fosile (Monotrematum sudamericanum), care a

116
fost găsită în America de Sud. Acest lucru sugerează că monotremele au fost odinioară răspândite în
Gondwana, dar au dispărut din Africa, America de Sud și Antarctica.
Cele mai vechi fosile cunoscute care sunt în mod clar monotreme, sunt câteva fragmente de maxilar
inferior și câțiva dinți, datând din Cretacicul timpuriu (acum aproximativ 120-110 milioane de ani) al
Australiei. Unele au fost atribuite speciei Teinolophos trusleri de iar altele speciei Steropodon galmani.
Există apoi un hiatus de aproximativ 50 de milioane de ani din care nu se cunosc fosile de monotreme.
Cronologic, următoarea specie fosilă și singura specie sud-americană, Monotrematum sudamericanum,
este cunoscută după câțiva molari izolați și un femur parțial. A fost găsit în roci paleogene timpurii (cu
aproximativ 64 de milioane de ani în urmă) din Patagonia.
Studiile moleculare bazate pe „ceasuri moleculare” pentru a estima momentul din trecut în care linia
evolutivă a ornitorincului s-a separat de linia echidnelor, arată că aceste fosile sunt mult prea vechi
pentru a trage concluzii asupra înrudirii dintre ele, formele actuale separându-se mult mai recent.
Datorită naturii fragmentare a fosilele existente atribuite monotremelor se pot spune relativ puțin
despre anatomia și biologia formelor timpurii de monotreme.
După Monotrematum din America de Sud, există un alt decalaj de aproximativ 38 de milioane ani,
până acum aproximativ 25 de milioane de ani când se cunosc următoarele fosile, găsite în diferite din
Australia. Linia evolutivă a ornitorincului este mult mai bine documentată, găsindu-se mai multe fosile
din genul Obdurodon datând de la sfârșitul Oligocenului (aprox. 25 mil ani) și până în pliocen (acum 5
milioane de ani) Cea mai recentă fosilă, Obdurodon tharalkooschild era un fel de ornitorinc gigant (cu
peste1 m în lungime).
Registrul fosil al echidnelor începe cu gigantul Megalibgwilia robusta, din depozite Miocene și câteva
forme din Pleistocen (de acum1,8 milioane de ani) și include specia de asemenea, gigantă Zaglossus
hacketti, care ar avea probabil o lungime de circa 1 m.

Biogeografia monotremelor actuale. Ca mamifer acvatic, ornitorincul este în răspândirea lui limitat la
zonele cu cursuri de apă permanente care de-a lungul coastei de est și sud a Australiei și Tasmaniei.
Specia este acum dispărută în Australia de Sud, dar este încă prezent în Tasmania și în Queensland.
Echidna Tachyglossus trăiește într-o diversitate mai mare de habitate decât orice altă specie de
mamifer, cu excepția șoarecelui de casă, fiind prezentă peste tot de la regiunile înzăpezite din sud-estul
Australiei până la câmpiile tropicale din Noua Guinee.
Echidnele cu cioc lung (genul Zaglossus) sunt prezente în diverse habitate din Noua Guinee. Cele trei
specii de Zaglossus nu sunt simpatrice, distribuția lor reflectând diferite preferințe de habitat. Astfel Z.
bruijnii trăiește numai în vestul Noii Guinee; Z. bartoni trăiește în centrul Noii Guinee iar, Z.
attenboroughi, în munții din Noua Guinee. Așadar, în prezent, echidnele Zaglossus sunt limitat în
distribuția lor la Noua Guinee, dar în mod cert au trăit și în Australia. Picturile aborigenilor
demonstrează acest lucru și se consideră că a dispărut din Australia cândva în Pleistocen (înainte de 12
000 de ani.

Particularițăți ale formelor actuale. Aceste animale au cloaca și sunt ovipare. Depun ouă cu mult
vitelus nutritiv. Echidenele au și un marsupiu, o pungă (care însă nu este susținută de piese scheletice).
Testiculele sunt intra abdominale permanent, iar scrotal lipsește. Botul acestor monotreme este lipsit de
vibrise.
Sunt endoterme, dar au rată metabolică scăzută. Ornitorincul are o temperatură medie a corpului de
aproximativ 31°C, mult mai mica decât mediia de 35°C de la marsupiale și 37°C de la placentare.
Cercetările sugerează că aceasta este o adaptare a monotremelor la nișele ecologice dure și marginale în
care puținele specii de monotreme actuale au reușit să supraviețuiască, această temperature scăzută
nefiind o caracteristică generală a monotremelor dispărute.

117
În acest sens, cercetările recente arată că ornitorincul menține cu ușurință o temperatură corporală
constantă, într-o varietate de circumstanțe dure, precum în apele de munte înghețate. Pe de altă parte,
echidna menține temperatura normală numai atunci când este activă; pe vreme rece, conservă energia
prin „oprirea” reglării temperaturii.
Sunt capabile de electrorecepție, inclusiv echidnele la ecloziune, puiul are un dinte de ou cu ajutorul
căruia perforează coaja oului și care se resoarbe după ecloziune.
Laptele monotremelor conține o proteină antibacteriană cu acțiune foarteputernică, care nu se găsește la
alte mamifere, probabil pentru a compensa modul mai puțin septic al consumului de lapte, care aici este
asociat cu absența mameloanelor.
Femelele ornitorinc, au o pereche de ovare, dar doar cel stâng este funcțional. Genele ornitorincului
sunt o posibilă legătură evolutivă între cromozomii XY ai mamiferelor și cromozomii ZW ai păsărilor,
deoarece cromozomul X al ornitorincului conține gena DMRT1, pe care păsările o posedă pe
cromozomul Z.
Ouăle se dezvoltă în uter timp de aproximativ 28 de zile, cu doar aproximativ 10 zile de incubație
externă (spre deosebire ouăle păsărilor, care petrec aproximativ o zi în oviduct și mai cel puțin două-
trei săptămâni de incubație în exterior.
După depunerea ouălor, femela se incolăcește în jurul lor. Per ansdamblu, perioada de incubație este
împărțită în trei faze. Puii eclozați sunt vulnerabili, orbi și fără păr și sunt hrăniți cu lapte. Glandele
mamare sunt raspândite în câmpuri mamare fără mameloane. Puii sunt alăptați timp de trei până la
patru luni. În timpul incubației și înțărcării, femela părăsește vizuina doar pentru perioade scurte,
pentru a se hrăni. Când face acest lucru, ea astupă intrarea în vizuină, pentru a proteja puii de prădători.
La ecloziune puii au dinți, dar aceștia se resorb foarte devreme. În locul lor, la adulți se formează plăci
cheratinizate dure.
Este unul dintre puținele specii de mamifere veninoase. Veninul este produs în glanda crurală și eliberat
printr-un pintem de pe piciorul din spate. Numai masculii sunt veninoși, iar veninul este activ numai în
sezonul de reproducere. Deoarece numai masculii produc venin și numai în timpul sezonului de
reproducere, probabil că acesta este folosit ca armă pentru afirmarea dominanței masculilor în această
perioadă
Monotremele sunt singurele mamifere capabile de electrorecepție: își localizează prada prin detectarea
câmpurilor electrice generate de contracțiile musculare ale acesteia.
Electroreceptorii sunt localizați în rânduri rostrocaudale în pielea ciocului, în timp ce mecanoreceptorii
(care detectează atingerile) sunt distribuiți uniform pe cioc.
Atât electroreceptorii, cât și mecanoreceptorii din cioc domină harta somatică a creierului
ornitorincului, în același mod în care mâinile umane domină harta homunculusului. Ornitorincul poate
determina direcția unei surse electrice, prin compararea diferențelor de putere a semnalului. Acest lucru
ar explica mișcarea caracteristică în lateral a capului animalului în timpul vânătorii. Hrănindu-se fără să
se folosească de vedere, auz sau de miros, ornitorincul își închide ochii, urechile și nasul de fiecare dată
când se scufundă.
Deși terestre, cel mai probabil, echidnele, au evoluat relativ recent, acum între 19 și 48 milioane de ani
dintr-o formă acvatică asemănătoare ornitorincului. Argumente în acest sens sunt faptul că au pinteni
veninoși vestigiali și de asemenea, capacitate de electrorecepție care însă nu este pe depline de folos
decât în mediul acvatic.

METATHERIA

Evoluție. Marsupialele sunt mult mai diverse și mai diferențiale ecologic decât monotremele, cu mai
mult de 330 specii existente incluse în șapte ordine, trei dintre ele conținând specii sud-americane și
patru distre ele cu specii australiene. Cea mai veche fosilă certă de marsupial este Sinodelphys szalayi,

118
din Cretacicul timpuriu, care are aproximativ 125 de milioane de ani și care a fost descoperită în nord-
estul Chinei. Cel mai vechi euterian (placentar) fosil este chiar mai în vârstă decât Sinodelphys.
Juramaia sinensis, este veche de aproximativ 160 de milioane de ani și a fost descoperită tot în China.
Vechimea speciei Juramaia, implică faptul că Eutheria și Metatheria s-au despărțit acum cel puțin 160
de milioane de ani. Studiile „ceasului molecular” ale acestor grupe sugerează o separare și mai
timpurie de 160 milioane de ani.
Fosile de metaterienii din Cretacicul mediu și târziu (între 125 și 66 milioane de ani) se cunosc din
Asia, Europa și America de Nord.
În timpul Cretacicului târziu (între 86-66 milioane de ani), metaterienii erau deosebit de diverși în
America de Nord, unde erau mai comuni decât euterienii. Precum toate mamiferele din „Epoca
dinozaurilor”, metaterienii cretacici erau mici, având în jur de 2 kg
Înregistrările fosile ale mamiferelor cretacice în Australia sunt foarte slabe, și nu se conusc metaterieni
din această perioadă. În America de Sud, înregistrările fosile de mamifere sunt mai bogate, în special
din Cretacicul târziu, dar nici de aici nu se cunosc metaterieni.
Cea mai simplă explicație implică faptul că metaterienii erau cu adevărat absenți din emisfera sudică în
Cretacicul, ei formându-se ca grup în emisfera nordică.
Ulterior, în urmă cu aproximativ 60-70 de milioane de ani în urmă, un lanț insular s-a format între
America de Nord și America de Sud. Mai multe grupuri diferite de vertebrate, inclusiv mamifere
metateriene au dispersat din aproape în aproape de-a lungul acestei conexiuni, din America de Nord
spre America de Sud.
În nord, metaterienii au fost decimați de extincția în masă Cretacic-Paleogen din în urmă cu 66 de
milioane de ani, fiind reprezentați în regsitrul fosil prin doar o singură specie imediat după limita
Cretacic-Paleogen, comparativ cu 11 specii puțin înainte extincție. Aici, în emisfera nordică,
metaterienii au supraviețuit pentru încă vreo 50 de milioane de ani, dar au rămas limitate la o talei mica
ocupând nișa animalelor mici insectivore-omnivore, în timp ce placentarele s-au diverificat
extraordinar.
Povestea de success a metaterienilor avea să se desfășoare în emisfera sudică. Cei mai vechi fosile de
metaterieni din America de Sud au aproximativ 64 de milioane de ani și sunt destul de diverse. Au
radiat adaptiv ocupând o gamă largă de nișe ecologice, insectivore-omnivore, dar și de carnivore, sau
rozătoare, cu diverse moduri de locomoție. Așadar, după formarea ca grup în Asia, metaterienii au
ajuns în America de nord, unde au suferit prima lor radiație adaptive, de unde au trecut în America de
Sud trecând printr-o a doua radiație adaptive mult mai amplă. În present însă în America de Sud trăiesc
circa 70 specii de metaterieni, pe când în Autralia trăiesc peste 230 specii. Așadar, următoarea
întrebare, cum au ajuns metaterienii în Australia?
Existența Gondwanei, vechiul super-continent sudic, care conecta, America de Sud cu Australia, prin
intermediul Antarcticii ș joacă un rol cheie în înțelegerea acestei întrebări. Se pare că marsupialele s-au
răspândit din America de Sud în Australia via Antarctica, care era fără gheață și acoperită cu păduri de
Nothofagus până acum aproximativ 35 de milioane de ani.Această cale de dispersie trans-antarctică
este plauzibilă pentru că fosile de metaterieni au fostgăsite în fauna veche de 45 de milioane de ani, de
pe Insula Seymour, în largul coastei Peninsulei Antarctice. Când Gondwana s-a rupt conmplet,
marsupialele ajunseseră deja în Australia: cele mai vechi fosile marsupiale cunoscute din Australia au o
vechime de 55 de milioane de ani, și au fost găsite în sud-estul Queensland-ului. După aceste fosile,
există un decalaj de circa 30 de milioane de ani în registrul fosil de mamifere în Australia până acum
aproximativ 25 de milioane de ani când mamifere marsupiale, tipic „australiene”, precum koala,
cangurii, wombați și bandicoți apar în registrul fosil.
Studiile moleculare arată că cele patru ordine australiene provin dintr-un singur strămoș comun sud-
american care a ajuns în Australia înainte sau puțin după separarea Australiei de Antarctica. Aceste
oridone asutraliene, respectiv Diprotodontia (cangurii, posumii, wombats și koala), Peramelemorphia

119
(bandicooți și bilbi), Dasyuromorphia (diavolul tasmanian și tilacinul) și Notoryctemorphia (cârtițele
marsupiale) formează o grupă distinctă numită Euaustralidelphia.
Ordinele sud-americane Didelphimorphia (oposumi), Paucituberculata (oposumii chițcani) și
Microbiotheria (Dromiciops gliroides) nu sunt însă monofiletice. Acesta din urmă, (Dromiciops
gliroides) prezintă o afinitatea mai strânsă cu ordinele australiene (formând împreună grupa
Australidelphia) decât cu cele sud-americane, așa cum era de așteptat.
Includerea lui Dromiciops în grupul Australidelphia arată că ordinul Microbiotheria a originat în
Australia și apoi a făcut drumul invers din Australia peste Antarctica până în America de Sud.
În Australia marsupialele au dezvoltat toate formele ecologicem dezvoltate și de placentare, cu excepția
zburătoarelor (nu există marsupiale capabile de zbor activ) și a fomelor acvatice sau marine, ambele
fiind probabil incompatibile cu strategia marsupialelor de creștere a puilor
Particularități anatomice și biologice ale marsupialelor. Marsupialele au oaase epipubice – schelet
pentru marsupiu. Au două vagine laterale și uterus duplex. Canalul de naștere sau canalul
pseudovaginal se dezvoltă în timpul primei sarcini, înainte de prima naștere.
Euterienii au toți o placentă corioalantoidică, un organ remarcabil care se formează după fecundație la
locul în care embrionul intră în contact cu mucoasa uterului matern. Aici embrionul placentar parcurge
o perioadă relativ lungă de dezvoltare iar la naștere, în general este bine dezvoltat (nidifug) deși există
și excepții.
La marsupiale dezvoltarea embrionară intrauterină este scurtă, iar la naștere puii lor sunt doar niște
embrioni puțin dezvoltați. După fătare insă, puii marsupialelor continuă să se dezvolte în afara corpului
mamei lor, cel mai adesea marsupiile speciale de pe abdomenul femelelor.
La marsupiale, laptele furnizat de mamă după naștere este esențial pentru dezvoltarea puilor și la ele,
compoziția acestui lapte se schimbă dramatic pe măsură ce puii cresc.
În esență, glandele mamare ale marsupialelor îndeplinesc multe dintre funcțiile placentei euterienilor.
Așadar, la marsupiale există o placentă, care însă se dezvoltă târziu în timpul dezvoltării embrionare.
Astfel, diferența dintre mamiferele euteriene și marsupiale nu este prezența sau absența placentei, ci
mai degrabă accentul relativ pus pe dezvoltarea embrionului în placenta (la euterieni) și în alăptare la
marsupiale.
La marsupiale, placenta se formează deci mai tarziu după implantare decât la euterieni, la care
implantarea zigotului și formarea placentei se formează repede după fecundare. La marsupiale nașterea
survine repede, după o perioadă scurtă de dezvoltare a embrionului în placenta. La euterieni placentația
este lungă. La marspuiale există trei faze de alăptare fiecare cu o compoziție diferită a laptelui. Faza 1,
faza 2 și mai mult de jumătate din faza 3 corespund deszoltării în placenta a embrionilor euterienilor.
La marsupialel deci, lactația este fundamentală în dezvoltarea puilor. La placentare, placenta este
esențială.

Lactația la marsupiale. Una dintre cele mai studiate specii din perspectiva modului în care decurge
lactația este este Macropus eugenii. Ciclul de lactație la canguri este împărțit în patru faze:
(Faza 1), faza de gestație se desfășoară în uter și este de aproximativ 26 de zile, urmată apoi de fătarea
unui pui în stadiu embrionar. În această fază toate cele
patru glande mamare ale femelei suferă o dezvoltare lobulo-alveolară progresivă, înlocuindu-se treptat
țesutul conjunctiv cu țesut glandular producător de lapte.
Faza 2 (este impărțită în două subfaze A și B).
Faza 2 A începe la naștere când nou născutul se atașează permanent la unul dintre cele patru
mameloane și rămâne atașat de el timp de aproximativ 100 de zile. În timpul acestui stadiu timpuriu de
dezvoltare, puiul este altricial. Femela produce un volum relativ mic de lapte diluat cu o concentrație
mare de carbohidrați complecși și o concentrație scăzută de proteine și lipide.

120
Faza 2B începe cam la 100 - 120 de zile de la naștere naștere și durează alte aproximativ 100 de zile,
timp în care nou-născutul rămâne în marsupiu, dar nu mai este atașat de mamelon și se reașează doar
pentru a suge. În această fază, laptele produs de femelă, menține niveluri ridicate de glucide și
concentrații scăzute de proteine și lipide.
La debutul fazei 3, puiul începe să iasă din marsupiu și se hrănește și cu vegetale, dar revine din cand în
cand la marsupiu pentru a suge și lapte. Pe parcursul acestei faze, mamelonul glandei mamare de care
puiul s-a atașat în faza 2A, la scurt timp după naștere se mărește semnificativ, producând cantități mari
de lapte concentrat care este bogat în proteine și lipide, dar sărace în carbohidrați pentru a oferi mai
multă energie. Faza 3 reprezintă, de asemenea, perioada de schimbare cea mai dramatică a morfologiei
și creșterii piului, acum având loc inclusiv trecerea de la ectotermie la reglarea endotermică a
temperaturii corpului.
Particular este faptul că cangurii practică alăptarea asincronă simultană. Aceasta înseamnă că femela
produce într-una din glandele mamare lapte concentrat, cu care hrănește un pui în faza 3, iar cu altă
glandă mamară produce lapte diluat cu care hrănește un pui aflat în faza 2, toate astea în timp ce în uter
are un blastocist în stare dormantă.

Diversitatea marsupialelor actuale. Marsupialele actuale sunt împărțite în 7 ordine, trei dintre ele
cuprinzând specii care trăiesc în America de Sud (Ameridelphia) și celelalte patru, cuprinzând specii
care trăiesc în Australia (Australidelphia)

DIDELPHIMORPHIA

Este un ordin cu peste 100 de specii care trăiesc în America de Sud și Centrală, dar și cu o specie
opossumul nord american (Didelphis virginiana) care trăiește în sudul Americii de Nord. Didelfidele au
origine sud-americană prezența mai multor specii în America Centrală și a opossum-ului în America de
Nord, fiind rezultatul a unei dispersii relativ recente spre nord, odată cu ridicarea istmului Panama.
Didelfidele ating maturitatea sexuală la 3 – 9 luni. Trăiesc puțin. În natură ating cel mult 2 ani.
Didelphis, are 13 mameloane. Poate naște până la 20 pui dar supraviețiesc doar 13 care se atasează
primii de mameloane.
Semelparitatea este manifestă la dasyuride, în principal la masculi. Moartea masculului are loc imediat
după împerechere, dar femelele pot trăi pentru a se reproduce și în al doilea an. Masculii nu sunt
capabili să stocheze suficientă energie în timpul scurt de la naștere la maturitatea sexuală și pentru a
depăși acest deficit de energie, nivelul hormonilor de stress crește foarte mult, aceștia facilitând
utilizarea proteinelor din țesutul muscular ca resursă energetică. Acest lucru duce la distrugerea
completă a capacității de a produce spermă înainte de începerea împerecherii. Moartea rezultă dintr-o
cascadă de evenimente legate de degradarea stării fizice și imunosupresia prin creșterea prelungită a
nivelurilor hormonilor de stres. Masculii devin anemici și susțin un număr mare de ectoparaziți, ceea ce
le agravează problemele. Cauza proximală a decesului este de obicei ulcerul gastro-intestinal.

PAUCITUBERCULATA

Acest ordin conține cuprinde șapte specii din trei genuri (Caenolestes, Rhyncholestes și Lestoros).
Înregistrările fosile arată că Paucituberculatele au fost un grup divers de marsupiale cu mai multe
familii. Caenolestidele moderne sunt mici (<50g), sunt predominant insectivore și a căror ecologie este
puțin cunoscută. Sunt limitate în distribuția lor la Munții Anzi.
Femelele nu au marsupiu

121
MICROBIOTHERIIDAE

Există o singură specia actuală, monito del monte („micuță maimuță a munților” în spaniolă),
Dromiciops gliroides. Trăiește în pădurile tropicale temperate și în pădurile de bambus din sudul
Americii de Sud. De mărimea unui șoarece (cu circa 25g), această specie este arboricolă și în principal
insectivoră, dar consumă ocazional și fructe.
Monito del monte este o specia monogamă. Femelele au un marsupiu căptușit cu blană, care conține
patru mameloane. În mod normal, se reproduc o dată pe an, primăvara, și pot avea de la unu la patru
pui. După ce puii sunt suficient de maripentru a părăsi marsupiul la aproximativ cinci luni, ei sunt apoi
purtați pe spate de către femelă. Maturitatea sexuală este atinsă șa doi ani.

DASYUROMORPHA- POLYPROTODONTIA

Sunt circa 70 de specii în trei familii - Dasyuridae, Myrmecobiidae (o singură specie care consumă
doar furnici) și Thylacinidae ( o singură specie modernă „tigrul Tasmanian” – în prezent dispărut).
Dasyuridaele, sunt mult mai diverse. Acest grup include cel mai mic marsupial cunoscut, (circa 4g -
Planigale ingrami) dar și cel mai mare marsupial carnivor actual, care are circa 8 kg ( diavolul
tasmanian - Sarcophilus harrisii). Toate speciile de dasyuride se sunt prădătoare. Majoritatea speciilor
sunt terestre, dar unele precum Phascogale spp. sunt predominant arboricole.
Dentiția lor este poliprotodontă, ceea ce înseamnă ca au mulți incisivi. Există astfel 8 incisivi superiori
și 6 incisivi inferiori, acesastă formulă dentară fiind o particularitate a lor
Diavolul tasmanian – Sarcophillus harrisi, a fost larg răspândit în Australia, dar în prezent mai trăiește
doar în Tasmania.
Boala tumorii faciale diavolului este un fel de cancer agresiv transmisibil clonal care afectează diavolii
tasmanieni. A fost descris pentru prima dată în 1996. În deceniul următor, boala a devastat diavolii
sălbatici din Tasmania. Între 1996 și 2015, această boală a eliminat 95% din populația de diavol
Tasmanian.
De la prima semnalare din 1996, din nord-estul Tasmaniei, boala s-a extins rapid în populație in 2015
fiind deja prezentă la populații din întreaga insulă. Boala provine din celulele Schwann ale unui singur
diavol, care apoi s-a propagat în populație. În 2015, a fost identificată o a doua tulpină genetică
distinctă care este tetraploidă, nu diploidă ca forma principală a cancerului. Forma tetraploidă are rate
mai scăzute ale mortalității.

Tilacinul (tigrul Tasmanian - (Thylacinus cynocephalus) este un marsupial carnivor dispărut care, care
a trait în Tasmania, Noua Guinee și continentul australian. Ultimul individ a murit în grădina zoologică
din Hobart pe 7 septembrie 1936, iar în sălbaticie, ultimul individ a fost împușcat în 1930. Tilacinul
era nocturn, cu aspectul general al unui câine de dimensiuni medii spre mari. Tilacinul a dispărut atât
din Noua Guinee, cât și de pe continentul australian, înainte de colonizarea britanică a continentului.
Femelele tilacin aveau un marsupiu cu patru mameloane, dar spre deosebire de multe alte marsupiale,
punga se deschidea înspre înapoi (caudal). Masculii aveau un marsupiu scrotal, unic la marsupiale, în
care își puteau retrage sacul scrotal pentru protecție.
Până la sfârșitul Holocenului, tilacinul a fost prădătorul suprem pe continentul australian, de unde a
dispărut la scurt timp după sosirea acum circa 3500 ani, a unui prădător placentar convergent
morfologic: câinele dingo. La fel ca si in cazul diavolului tasmanian, tilacinul a persistat până în
timpuri istorice pe insula Tasmania, insulă pe care dingo nu a ajuns.
Datorită faptului ca dispariția tilacinului și a diavolului tasmanian, a coincis în timp cu sosirea dingo-
ului, cei mai mulți specialiști presupun că dingo este responsabil pentru dispariția acestor prădători

122
marsupiali, fie prin competiție pentru hrană resurse, fie prin confruntare directă. Există și unele opinii
contrare, bazate pe faptul că tilacinul era considerabil mai mare (30 kg) decât dingo (circa 15 kg).
Datale fosile arată însă că pe continent, spre deosebire de tasmania, femelele tilacin erau mai mici, cam
de mărimea unui dingo. În plus dingo vânau și în haite, astfel că ipoteza dispariției prădătorilor
marsupiali asutralieni din cauza sosirii câinelui dingo pare verosimilă. Oamenii și bolile au fost, de
asemenea, citate în mod diferit ca factori posibili ai extincției tilanicului și diavolului tasmanian de pe
continentul asutralian.
Studii asupra ADN mt și nuclear arată că dingo-ul australian este strâns înrudit cu câinii domestici din
Asia de Est și a ajuns în Asutalia împreună cu navigatorii este asiatici (care aveau să colonizeze și
insulele din Pacific) între 5000 și 10 000 de ani în urmă. Cele mai vechi fosile ale câinelui dingo în
Australia au însă 3500 ani.

PERAMELEMORPHIA

Acest ordin cuprinde două tipuri de animale : bilby (o singură specie actuală – Macrotis lagotis) și
bandicoții cu mai mult de 20 specii actuale.
Au un aspect asemănător rozătoarelor, cu picioare scurte, corp îndesat, gât scurt și nas lung și ascuțit.
Sunt în mare parte nocturne, olfacția este bine dezvoltată și ochi sunt adaptați pentru vederea nocturnă.
Mărimea lor variază de la mai puțin de 100 de grame la peste 5 kilograme, deși majoritatea au în jur de
1 kg. Masculii sunt de obicei mai mari decât femelele. Peramelemorfii sunt omnivori și consumă în
principal insecte, dar de asemenea și o varietate de materiale vegetale și alte nevertebrate. Ocupă o
gamă largă de habitate în toată Australia, Noua Guinee, Tasmania și în câteva din insulele insulindei
precum Seram. Membrele posterioare ale peramelemorfelor sunt relativ lungi și extrem de puternice.
La aceste membre, degetul al patrulea este cel mai mare, în timp ce oasele celui de-al doilea și al treilea
deget de la picioare sunt fuzionate (adică sindactilie), dar mențin gheare separate. Membrele anterioare
sunt scurte și adaptate pentru săpat. La aceste membre, primul și al cincilea degetele sunt absente. Al
doilea, al treilea și al patrulea deget de la picioare au gheare puternice și boante pentru săpat. În mod
obișnuit, își folosesc membrele posterioare puternice pentru a sări, dar sunt capabili și de alergare mai
ales în caz de pericol.
Macrotis leucura sau bilby pitic a dispărut cam în anul 1931. Regresul efectivului populațional și în
cele din urmă dispariția speciei este atribuită mai multor factori între care prădătorii introduși precum
precum pisica domestică și vulpea și concurența cu iepurii pentru hrană.
Isoodon auratus sau bandicootul auriu este o specie amenințată. În trecut era prezent în tot nord-vestul
Australiei, iar în prezent este limitat în distribuție la regiunea Kimberley din Australia de Vest și Insula
Marchinbar din Teritoriul de Nord. Are o lungime de aproximativ 35 cm și cântărește între 260-655g.
Bandicootul auriu este nocturn. Între marsupiale, bandicootul auriu este cunoscut ca având una dintre
cele mai mari rate de reproducere și are una dintre cele mai scurte perioade de gestație pentru
mamifere, doar de aproximativ 12 zile. Naște aproximativ 2-3 pui care rămân în marsupiul mamei până
la 8 săptămâni. După aceastafemela nu îî mai îngrijește și se reproduce din nou.
Macrotis lagotis: este simbolul Paștelui în Australia înlocuind tradiționalul iepure datorită daunelor
provocate de acesta faunei australiene. Este un animal extrem de rar din cause care au dus la dispariția
bibly-ului pitic. Are circa 55cm și o greutate de până la 2,5kg. Este un animal solitar, care preferă ca
habitat deșerturile și semideșerturile din Centrul Australiei.

NOTORYCTEMORPHIA

Acest ordin include două specii de cârtițe marsupiale: Notoryctes typhlops (cârtița marsupială sudică,
sau itjaritjari) și N. caurinus (cârtița marsupială nordică, sau kakarratul), care trăiesc în deșerturile din

123
centrul și sud-vestul Australiei. Sunt mamifere mici (circa 50g) extrem de asemănătoare morfologic cu
cârtițele placentare aurii (Chrysocloridae), fiind lipsite de pavilioane și cu ochi vestigiali acoperiți de
tegument. Sunt capabile de săpat foarte rapid. Primii coloniști britanici au pierdut unul dintre primele
exemplare colectate pentru că au decis să îl așeze pe pământ pentru a vedea cum sapă iar acesta a
dispărut imediat cu o viteză atât de mare încât ei nu l-au putut recupera. Nu se știe mai nimic despre
biologia reproducerii acestor specii. Fiecare femelă are două mameloane.

DIPROTODONTIA

Grupul include în fauna actuală koala, wombați, canguri și posumi, specii care au doar doi dinți incisivi
în pe maxilarul inferior. A doua caracteristică majoră a diprotodontelor este sindactilia
Este ordinul de marsupiale, cu cele mai multe specii cuprinzând 11 familii și aproximativ 150 de specii
actuale, foarte diverse ecologic. Specii noi continuă să fie descoperite, în special din pădurea
ecuatorială impenetrabilă din Noua Guinee.
Diversitatea lor este extraordinară și în ceea ce privește intervalul de variabilitate a dimensiunilor: cel
mai mic diprotodont, Tarsipes rostratus, cântărește doar 7 g, în timp ce cel mai mare, Diprotodon
optatum (care a dispărut în ultimii 50 de mii de ani), ajungea la circa 3 tone.
Diprotodontele actuale sunt ierbivore sau omnivore Există însă și câteva excepții notabile, în rândul
unor specii, în prezent dispsărute.
Unul dintre cele mai mari carnivore din lumea mamiferelor a fost leul marsupial (Thylacoleo carnifex),
o rudă apropiată a wombatului și a defoliatorului koala, care avea o forță extraordinară,
gheare puternice și ca adaptare la modul de viață prădător, avea o pereche de incisivi asemănători unor
pumnale secondați premolari giganți care forfecau prada

Phascolarctidae. Singura specie de Koala (Phascolarctos cinereus) are un areal actual care se extinde
din sud-estul statului Queensland prin estul statului Noua Galie de Sud și Victoria până în sud-estul
Australiei de Sud. În timpul pleistocenului superior koala era prezent, de asemenea, în sud-vestul
Australiei de Vest, unde se pare că există încă habitate adecvate, dar de unde a dispărut. Koala trăiește
numai în pădurile de eucalipt.
În limba aborigenilor australieni, koala înseamnă fără apă, fâcând referitre la faptul că acest animal nu
bea apă și își ia necesarul din frunzele de eucalipt.
Koala este specializat trofic. Hrana este formată din frunzele mari și fibroase ale eucaliptului. În afară
de frunzele și scoarța tânără a aproximativ 30 de specii de eucalipt (deși în Australia există circa 650
specii de eucalipt), koala consumă ocazional și frunze de cimișir (Tristania). Animalul are din cauza
acestui regim trofic un miros caracteristic de eucalipt. Fiecare individ consumă circa 600 – 800 g de
frunze zilnic. Frunzele de eucalipt conțin însă multe substanțe toxice.
Koala evită cele mai toxice specii, de asta consumă doar frunzele a 30 din cele peste 600 specii de
eucalipt și variază alegerea arborilor ale căror frunze le consumă sezonier în funcție de nivelurile
toxinelor care în general variază sezonier.
Ficatul de koala este capabil de detoxifiere și excreție a compușilor toxici. Koala are pungi în interiorul
obrajilor, și un singur premolar și patru molari în fiecare maxilar, care îi permit să macine fibrele
frunzelor până la obținerea unei paste fine. Aceasta este apoi digerată prin fermentarea microbiană în
cecumul (un sac orb în tractul digestiv, între joncțiunea intestinului subțire și gros) neobișnuit de lung
al animalului ( are circa 2 m lungime). Randamentul redus de energie al dietei de ce koala este animal
lent cu regim trofic predominant sedentar. Ca fapt divers, probabil tot din cauza dietei ineficiente
energetic, koala are unul dintre cele mai mici creiere dintre toate marsupiale în raport cu mărimea
corpului - doar 0,2% din greutatea corporală.

124
Koala nasc câte un singur pui, care cântărește mai puțin de 0,36 grame la naștere, apoi trăiește în
marsupiu circa 5-7 luni și este înțărcat la 6-12 luni. Spre sfârșitul vieții lor în marsupiu, pentru o
perioadă de până la șase săptămâni puiul este hrănit cu un material trecut prin tractul digestiv al mamei
și apoi regurgitat de femelă.
Ambele sexe ating maturitatea sexuală la 2 ani, dar maturitatea fizică completă este atinsă în al patrulea
sau al cincilea an.

Vombatidae. Vombații, 3 specii actuale, sunt răspândiți în sud-estul Australiei, Tasmania și Insula
Flinders din strâmtoarea Bass. Vombații trăiesc în păduri, savane și stepe și își sapă vizuini.
Sunt marsupiale terestre, nocturne, greoaie, cu aspectul unor urși de dimensiuni mici, cu picioare
pentadactile scurte și coadă scurtă. Nu au canini, iar regimul alimentar este ierbivor.
Wombații sapă sisteme extinse de galerii cu incisivii asemănători cu cei ai rozătoarelor și cu ghearele
puternice. Vombații au un metabolism extraordinar de lent, durând aproximativ 8 până la 14 zile pentru
a completa digestia, ceea ce ajută la supraviețuirea lor în condiții aride.
Capacitatea intestinală este mare, iar colonul este extins pentru a adăposti microorganisme care digeră
celuloza. În general, se mișcă încet. Când sunt amenințați, totuși, pot atinge până la 40 km/h și pot
menține această viteză pe circa 150 de metri. Dingo și diavolii tasmanieni sunt pricipalii prădători.
Deschiderea marsupiului este caudală. Avantajul unui astfel de marsupiu orientat spre înapoi este că,
atunci când sapă, wombatul nu adună sol în marsupiu.

Macropodidae. Este a doua cea mai mare familie de marsupiale (după Didelphidae), cu aproximativ 62
de specii plasate în 11 genuri. Macropodidele trăiesc în Australia, Noua Guinee și pe unele insule din
apropiere.
Au dimensiuni medii până la mari (0,5 - 90 kg). Sunt plantigrade. Au picioarele posterioare puternice
ca si consecință a locomoției prin salturi.
Al patrulea deget de la piciorul din spate este cel mai lung și mai puternic. Se află într-o linie cu
elementele principale ale membrului și contribuie la producerea salturilor (acest deget de la picior este
mai redus la cangurii de stâncă și la cangurii de copac). Degetul exterior (al cincilea) este de asemenea
mare. Al doilea și al treilea deget sunt fuzionate pentru cea mai mare parte a lungimii lor, dar se
termină cu gheare separate care sunt folosite pentru grooming. Halucele este mult redus sau (de obicei)
absent. Coada este lungă și grea la majoritatea macropodidelor și este folosită ca organ de echilibrare
sau stabilizare în timpul locomoției prin salt.
În locomoția obișnuită, cangurii încep saltul cu o apăsare pe membrele posterioare mari și musculoase
și aterizează pe picioarele și coada. La viteze mari (până la 50 km/h!), coada nu atinge solul și este
utilizată pentru echilibru. Nu pot face salturi spre înapoi (marșalierul nu funcționează la canguri).
Macropus rufus este cea mai mare specie actuală de cangur. Speciile arboricole (genul Dendrolagus) și
pademeloni (genul Thylogale), au picioarele din spate mai scurte și mai late și o coadă mai scurtă decât
cangurii și valabii.
Macropodidele sunt sunt ierbivore și pasc ierburi. Au un stomac compartimentat complex, iar
compartimentele servesc drept locuri de fermentare a vegetalelor de către microorganisme. Unele
specii chiar regurgitează hrana pentru a o tritura suplimentar asemănător rumegătoarelor. Majoritatea
speciilor sunt nocturne, dar câteva sunt diurne sau crepusculare. Unele dintre macropodide au prosperat
după colonizarea europeană a Australiei, în timp ce altele au diminuat numeric ca urmare a vânătorii, a
distrugerii habitatelor și a prădării și competiției de către speciile introduse. Câteva specii au dispărut.

Petauridae. Sunt o familie cu 11 specii, plasate în 3 genuri. Trăiesc în zonele împădurite din Australia
și Noua Guinee. Au dimensiuni mici până la mijlocii și toate speciile au o dungă dorsală întunecată
care se întinde peste spate până la cap. Coada lor este lungă, cu blană groasă și prehensilă. Un număr de

125
6 specii au o membrană patagială, care se extinde de la încheieturile minilor până la gleznele
picioarelor și sunt capabile de planat dintr-un arbore în altul precum „veverițele zburătoare”. Celelalte
specii fie nu au această membrană fie au doar un vestigiu al acesteia. Marsupiul petauridelor are
deschiderea spre înainte. Se hrănesc cu insecte și cu seva și guma eucalipților și salcâmilor. Ei obțin
această sevă făcând răni în ritidomul arborilor cu incisivii.
Posumii din genul Gymnobelideus , au degetul 4 de la mambrul anterior remarcabil de lung și se
hrănesc lovind cu acest deget în trunchiul arborilor, apoi ascultând mișcarea insectelor în interior, după
care deschid o gaură în lemn cu incisivii lor asemănători cu ai rozătoarelor și își extrag prada cu acest
al patrulea deget alungit și ajutându-se de limba lungă (este un un mod de hrănire similar cu cel
folosite de aye-aye din Madagascar).

EXTINCȚII ISTORICE ALE MARSUPIALELOR

Bandicotul cu picioare de porc, a dispărut în secolul al XX-lea. Conform tradiției orale a aborigenilor
acești bandicoți erau rari înainte de sosirea europenilor pe continent. Cauza dispariției rămâne incertă:
nici una dintre cele mai distructive specii invazive introduse, vulpea și iepurele, nu ajunseseră încă în
sud-vestul Australiei, când acești bandicootii au dispărut. În schimb acolo erau deja frecvente pisicile
sălbaticite, ceea ce poate oferi o explicație.
Macropus greyi este o specie dispărută de walaby din sud-estul și sud-vestul Australiei A supraviețuit
doar 85 de ani de la colonizarea europeană a Australiei. În anii 1920, s-a făcut un efort de conservare
pentru salvarea speciei. Planul era capturarea și reproducerea în captivitate a ultimilor membri ai
speciei. Acest efort s-a încheiat printr-un dezastru după ce 10 dintre cei 14 indivizi existenți au fost
uciși accidental în încercarea de a-i captura. Restul de patru au supraviețuit în captivitate. Ultimul
individ a supraviețuit în captivitate până în 1939.
Fauna unică de marsupiale din Australia a suferit în timpul Holocenului două valuri de extincții. Primul
val, așa cum am văzut a avut loc cam în perioada de acum 3500–1500 ani, ca urmare a sosirii pe
continent a dingo-ului adus de navigatorii din Asia de Este. Atunci au dispărut de pe continent marii
prădători (diavolul tasmanian și tilacinul)
Următorul val de extincții a început în 1788 odată cu sosirea coloniștilor britanici în Australia.
Coloniștii au introdus multe specii de animale într-o serie de scopuri,
precum producția/subzistența (oi), animale de companie domestici (caini, pisici), vânătoarea (vulpi,
iepuri) precum și din nostalgie pentru a le vedea și auzi pur și simplu. Alte animale au fost aduse
neintenționat precum șobolanii și șoarecii. Două dintre speciile introduse au avut efecte devastatoare
asupra faunei continentului: vulpea (Vulpes vulpes) și pisica sălbatică (Felis catus).
Acești prădători au fost implicați în dispariția majorității marsupialelor native cu o greutate cuprinsă
între 0,05 și 10 kg.
Alte animale introduse au avut efect indirect asupra faunei locale, modificând structura și dinamica
ecosistemelor locale, precum cămila Camelus dromedarius.

EUTHERIA

Euteria (sau Placentalia) este cea mai diversă grupă de mamifere, atât taxonomix cât și ecologic. Sunt
animal euvivipare.
Atât marsupialele cât și placentarele au o placentă, care însă sunt considerabil diferite structural și
funcțional. La marsupiale două structuri extraembrionare, sacul vitelin și corionul, fuzionează,
rezultând placenta coriovitelină. La placentare, alantoida și corionul fuzionează, formând placenta
corioalantoidă. Placenta coriovitelină a marsupialelor și placenta placentarelor, aproape sigur a evoluat
convergent.

126
Aceste mamifere sunt extrem de diverse ecolgic, mai diverse decât orice alt grup de vertebrate. Variazî
ca talie de la micuțul Sunchus etruscus până la balena albastră, unele fiind terestre, altele arboricole,
săpătoare, acvatice sau zburătoare.
Trei factori sunt responsabili de diversitatea ecologică considerabilă a acestor mamifere: modul de
reproducere, nivelul metabolismului și starea ancestrală nespecializată cu membru parasagital
pentadactil. Euviviparitatea placentarelor, presupune dezvoltare extinsă a embrionului în uter care
crește pe baza placentei corioalantoidice. Acest lucru permite femelei să continue activitățile normale
în timpul gestației. Ca și celelalte mamifere, placentarele sunt evident endoterme. Circa 80% din
energie este canalizată spre menținerea endotermiei.
Strămoșul comun al tuturor mamiferelor, precum și acela al euterienilor, era un animal patruped mic,
posibil insectivor care a menținut cinci degete la toate cele patru membre. Un astfel de tipar generalizat
de poziție și locomoție a permis a o mai mare diversificare ulterioară a posturilor și modurilor de
locomoție la euterieni precum înotul, zborul, săparea, , brahierea, zborul etc. În contrast, păsările sunt
reprezentată în fauna actuală prin mai multe specii decât placentarele, dar prezintă o diversitate
considerabil mai redusă a modelelor locomotorii Acest lucru se datorează faptului că, spre deosebire de
mamifere, strămoșul comun al păsărilor a fost un dinozaur teropod, care a dobândit deja un habitus
specializat cu membre posterioare utilizate pentru locomoție și membre anterioare utilizate pentru
capturarea prăzii sau afișare (zborul a fost o achiziție mai tărzie).
În prezent placentarele trăiesc în fiecare ocean și cu câteva excepții pe toate suprafețele de uscat, astfel,
placentarele lipsesc numai din Antarctica și din unele insule oceanice (vulcanice).
Cea mai veche fosilă euteriană este Juramaia sinensis, datată în urmă cu 160 - 120 de milioane de ani
din Jurassicul din China. Alți taxoni fosili din Asia și America de Nord arată tiparul tipic de eutherian
cu cel mult cinci premolari superioară și inferiori și cu trei molari superiori și inferiori. Aceste forme
erau toate mici, variind ca talie, de la un chițcan până la un opossum. Dieta lor erau în mare parte
carnivoră, eventual insectivoră, dar unele specii erau omnivore și posibil, dar în mai mică măsură chiar
ierbivore. Aceste tipar de animal mic, nocturn al placentarelor s-a menținut până la dispariția
dinozaurilor acum 65 milioane de ani. Ulterior acestui eveniment, într-o perioadă de aproximativ 15
milioane de ani, au apărut majoritatea celor 18 ordine clasice actuale de placentare, alături de alte 16
ordine în prezent extincte. Aceasta a fost cu adevărat o radiație adaptivă explozivă și diversificatoare.
Eurasia și America de Nord au fost clar, în Terțiar, centre de geneză pentru o mare parte din grupele
actuale de placentare actuale.
Deși se cunosc mai puține detalii despre radiațiile timpurii ale placentarelor actuale în Africa, atât
distribuția actuală îa unor grupe cât și studiile moleculare recente, indică faptul că acest continent a
fost, de asemenea, un centru major de evoluție pentru placentare.
Probabil că euterienii nu au ajuns America de Sud până acum aproximativ 65 de milioane de ani. În
afară, eventual de Xenarthra, se consideră că niciun alt ordin placentar actual nu a originat pe acest
continent. Se cunosc ănsă cel puțin cinci ordine fosile de placentare endemice Americii de Sud. Aceste
grupe, în principal erbivore, au înflorit de-a lungul aproape întregului Terțiar. Până când America de
Sud a ajuns în contact, acum 3 milioane de ani cu America de Nord. În Australia, cu excepția liliecilor,
care au ajuns aici la începutul Eocenului (acum aproape 55 de milioane de ani), nu au existat alte
placentare până acum circa 5 milioane de ani, când au ajuns aici și rozătoarele, care sunt și în prezent
singurele placentare care au ajuns în Australia fără ajutorul oamenilor.
De asemenea, precum în Australia, în insulele oceanice, placentarele (dar și orice alte mamifere) cu
excepția liliecilor și rozătoarelor, lipsesc.

127
CLASIFICAREA EUTERIENILOR

Pe baza studiilor fosilelor, a studiilor anatomice și de dezvoltare embrionară placentarele actuale sunt
grupate in mod tradițional (clasic) în 18 ordine. Cu excepția ordinului Insectivora, care probabil a
apărut în Cretacicul târziu, toate celelalte ordine actuale au apărut în Cenozoic. Probabil însă că această
situație este artefactuală. În această clasificare, cea mai timpurie ordine divergentă este a ordinului
Xenarthra (sau Edentata) din America de Sud, care sunt considerate îndeaproape înrudite cu Pholidota
din Lumea Veche Unele ordine în această clasificare tradițională sunt grupate împreună denotând
probabila origine comună. Așa de pildă, Glires este un taxon care include Rodentia și Lagomorpha.
Archonta este un alt taxon care include patru ordine: Primates cu distribuție pantropicală, Scandentia și
Dermoptera din Asia și cosmopolitele Chiroptera. Insectivora și Carnivora de asemenea cosmopilote
sunt vag înrudite cu celelalte.
Un grup de șapte ordine actuale: Artiodactyla, Cetacea, Tubulidentata, Perissodactyla, Hyracoidea,
Proboscidea și Sirenia sunt grupate împreună în supraordinul Ungulata.
Studiile moleculare recente, susțin, de asemenea, existența a 18 ordine de placentare, dar cu câteva
combinații diferite. Unul dintre principalii taxoni noi este Afrotheria, care grupează șase ordine, fie
limitate în distribuția lor la Africa (și Madagascar), fie originare pe acest continent. Afrotheria include
Paenungulata tradițională, respectiv Hyracoidea, Proboscidea și Sirenia plus Tubulidentata,
Macroscelidea și, de asemenea, un nou ordin, Afrosoricida, anterior plasat în Insectivora.
Conform acestei noi clasificări Afrotheria, împreună cu Xenarthra formează împreună linia evolutivă
(magnordinul) Atlantogenata. Acestea sunt placentare care au originat în Africa și America de Sud,
probabil, în Cretacic.
Conform noii filogenii, Glires (Rodentia și Lagomorpha), sunt înrudite cu Archonta (Scandentia,
Dermoptera și Primates), formând supragrupul Euarchontoglires, dar nu și cu Chiroptera.
Insectivora (fără Afrosoricida) și Chiroptera sunt înrudite cu Pholidota, Carnivora, Perissodactyla, și o
un nou ordin, Cetartiodactyla, care dupa cum îi sugerează numele include cetaceele și artiodactilele
(paricopitatele) tradiționale și împreună formează supragrupul Laurasitheria.
Acestea din urmă împreună cu Euarchontoglires sunt înrudite ca origine formând grupul Boreoeutheria
un magnordin cu origine în emisfera nordică.

DERMOPTERA

Cunoscute popular sub numele de Colugo, dermopterele sunt mamifere arboricole, planoare care sunt
originare și răspândite numai în Asia de Sud-Est. Există doar două specii de colugo: colugo-ul de
Sunda (Galeopterus variegatus), care este prezent în Indochina, Malaezia, Sumatra, Borneo și Java și
colugo-ul filipinez sau kagwang-ul (Cynocephalus volans), prezent numai pe insulele Mindanao și
Palawan, care formează împreună familia Cynocephalidae.
Colugo sunt mamifere nocturne, care măsoară circa 35-40 cm și cântăresc 1-2 kg. Colugo sunt planori
excepționali și pot parcurge prin planare distanțe de 70 până la 200 m, de la un arbore la altul fără a
pierde multă altitudine. Dintre toate mamiferele planoare, colugo sunt cel mai perfect adaptați acestui
mod de locomoție. Au în acest sens o membrană patagială mare, care se extinde de la obraji peste
membrele anterioare, posterioare, incluzând și degetele și coada.
Deși arboricoli, din cauza conformației autopodului fără deget opozabil, colugo nu sunt cătărători
performanți și se cațără printr-o serie de salturi lente. Incisivi sunt extrem de particulari; au o formă de
pieptene, cu până la 20 de zimți fiecare. Incisivii sunt analogi ca aspect și funcție cu suita de incisivi de
la strepsirhine, care este utilizată pentru toaletaj (grooming). O altă caracteristică unică a dermoterelor
în rândul mamiferelor, este al doilea incisiv superior, care are două rădăcini.

128
Colugo își cresc puii într-un mod asemănător cu marsupialele. Nou-născuții sunt subdezvoltați și
cântăresc doar 35 g. Primele șase luni de viață le petrec agățați de abdomenul mamei. Mama colugo își
ondulează coada formând un fel de patagiu pentru a-și proteja și transporta puiul. Maturitatea sexuală
este atinsă la vârsta de doi-trei ani.
Regimul trofic este predominant folivor, colugo consumând în principal frunze tinere și ocazional
fructe moi, flori, lăstari de plante și insecte. Obțin, apa în principal prin linsul frunzelor umede,restul
din plantele și fructele consumate.

SCANDENTIA

Sunt cunoscute popular sub numele de chițcani arboricoli. Inițial au fost considerate insectivore de
unde numele de chițcani. Deși majoritatea speciilor sunt arboricole există și specii care trăiesc pe sol.
Grupul cuprinde două familii, respectiv Tupaiidae cu 19 specii în patru genuri și Ptilocercidae cu o
singură specie. Sunt mamifere mici, răspândite în pădurile tropicale din India și Asia de Sud-Est.
Sunt animale zvelte, cu cozi lungi. Speciile terestre sunt ceva mai mari decât formele arboricole și au
gheare mai mari, pe care le folosesc pentru dezgroparea insectelor. Au canini slab dezvoltați și molari
nespecializați. Au o foarte bună acuitate vizuală, iar speciile arboricole au vedere binoculară cu câmp
mai mare decât speciile terestre. Sunt diurne cu excepția unei singure specii, Ptilocercus lowii, care este
nocturnă. Trăiesc în mici grupuri familiale, care își apără teritoriul de conspecifici.
Gestație durează 45-50 de zile și femela naște până la trei puiîn cuiburi căptușite cu frunze în scorburi
din trunchiurile arborilor. Puii sunt altriciali și nidicoli, dar cresc repede și pot părăsi cuibul după
aproximativ o lună. În perioadă în care stau în cuib, femela îngrijește puțin puii, vizitând cuibul doar
pentru scurte reprize de câteva minute pentru a-i alăpta. Maturitatea sexuală este atinsă repede, după
aproximativ patru luni și se reproduc pe toată durata anului, fără un sezon de reproducere clar
diferențiat.
Au cel mai mare creier în termeni relativi (raport între creier și masa corporală), mai mare decât al
oricăror alte mamifere inclusiv decât al speciei Homo sapiens, dar această situație nu sunt neobișnuite
pentru mamifere care cântăresc mai puțin de 1 kg.
Sunt animale omnivore, consumând insecte, mici vertebrate, fructe, inclusiv cele de Rafflesia și
semințe.
Tupaidele consumă în mod intenționat alimente bogate în capseicină, precum piperul, acest
comportament fiind unic în rândul mamiferelor, altele decât oamenii. O singură mutație a genei
TRPV1, reduce răspunsul de durere produs de capseicină, și se pare că aceasta este o adaptare
evolutivă, meniul lor incluzând astfel plante hrănitoare pe care alte specii nu le pot consuma. Tupaidele
sunt de asemenea capabile să consume cantități mari de nectar fermentat natural (cu până la 3,8%
conținut de alcool) pe tot parcursul anului, fără ca acesta să aibă efecte nefaste vizibile asupra
comportamentului (nu se îmbată).
Ptilocercus lowii din Malaezia poate trăi cu o dietă bazată exclusiv pe consumul nectarului fermentat al
mugurilor florali ai palmierilor bertam (Eugeissona), care conține 3,8% alcool. E ca și cum s-ar hrăni
exclusiv cu bere.

LAGOMORPHA

Ordinul cuprinde 102 specii răspândite pe toate continentele. Sunt adaptate la o gamă foarte largă de
habitate, de la deșert la tundră, păduri, munți și mlaștini. Popular sunt cunoscute sub numele de iepuri.
Au incisivi frontali puternici, dar în spatele lor au și o a doua pereche de incisivi, mai mici de unde și
numele de duplicidentate. Acești dinți au creștere continuă, sunt hipsodonți. Prin acest caracter (dar și
prin altele) diferă de rozătoare. Nu au canini, iar între dentiția labială și dentiția jugală există diastemă.

129
Sunt mamifere de dimensiuni mici spre medii. Femele sunt în general mai mari decât masculii, ceea ce
este neobișnuit în rândul mamiferelor terestre, la care masculii sunt de obicei mai mari.
Sunt adaptate pentru alergare. În acest sens, membrele posterioare sunt lungi, cu patru degete pe fiecare
picior, iar membrele anterioare mai scurte, au câte cinci degete. Tălpile sunt acoperite cu păr, pentru a
îmbunătăți aderența în timpul alergării și au gheare puternice pe toate degetele de la picioare. Urechi
distincte, sunta lungite și mobile și au un excelent simț al auzului. Ochii sunt mari, iar vederea lor pe
timp de noapte este bună, reflectând modul lor de viață în principal nocturn sau crepuscular
Regimul trofic este ierbivor, hrănindu-se în principal cu ierburi dar și cu diverse frunze, fructe și
semințe. Lagomorfele sunt coprofage, aceasta însemnând că ele trec alimentele prin sistemul lor
digestiv de două ori, expulzându-le mai întâi ca fecale verzi moi, numite cecotrope, pe care apoi le
reingerează, producând în cele din urmă fecale dure și închise la culoare.
Gestație la leporide variază între 28 și 50 de zile și este, în general, mai lungă la iepurii de câmp. Acest
lucru se datorează în parte faptului că, trăind în terenuri deschise, puii acestora, se nasc pe deplin
dezvoltați, cu blană și ochi deschiși, în timp ce puii iepurilor de vizuină sunt golași și orbi la naștere,
fiind protejați în siguranța vizuinei. Sunt animale prolifice, avâd mai multe cicluri de reproducere pe
an, astfel că dacă resursele din mediu sunt abundente, se pot înmulți foarte rapid.
Există 3 tipuri ecologice de iepuri: iepurii de camp (genul Lepus), care nasc pui nidifugi, acoperiți cu
blană și cu ochii deschiși, iepuri de camp (genul Oryctolagus), care sapă vizuini și ai căror pui sunt
nidicoli și se nasc golași și orbi și iepurii pika (Ochotonidae) care sunt endemic Americii de Nord.
Lepus europaeus – iepurele de câmp. Este originar din mare parte a Europei și Asiei centrale. A fost
introdus de romani în Marea Britanie, apoi a fost introdus în America de Nord și de Sud, precum și în
Australia și Noua Zeelandă după colonizarea acestora de către europeni.
Oryctolagus cuniculus – iepurele de vizuină. Arealul initial al acestei specii a fost limitat la Franța de
Sud-Vest, Peninsula Iberică și zone în Maroc și Algeria. În Antichitate însă, a fost introdusă în Italia, în
Evul Mediu în Franța și în Insulele Britanice, iar în Germania la începutul Epocii Moderne.
De asemenea, în secolele 18 și 19 iepurele de vizuină a fost introdus în Australia și Nouă Zeelandă,
unde s-a înmulțit excesiv.
În România a fost adus din Franța între anii 1905 și 1907, inițial în apropiere de Iași. În prezent, nuclee
mai mult sau mai puțin importante sunt instalate în mai multe județe (Prahova, Brașov, Alba ș. a.).
Nucleul de lângă Iași a dispărut ca urmare a mixomatozei. Iepurele de vizuină este strămoșul tuturor
raselor de iepuri de casă. Domesticirea iepurelui de vizuină s-a realizat pe calea directă, intenționată și
a început cel mai probabil în Roma antică. Pe atunci puii de iepurii erau considerați o delicatesă.
Ulterior, o mare varietate de rase s-a obținut în timpul Evului Mediu.

RODENTIA

Cu peste 2000 de specii actuale plasate în aproximativ 30 de familii, rozătoarele sunt de departe cel mai
mare ordine de mamifere, din punct de vedere al numărului de specii (peste 40% din speciile de
mamifere actuale aparțin ordinului Rodentia!).
Dimensiunile acestora variază de la șoareci pigmei cu o greutate de 5 g până la capibare, care poate
ajunge la peste 70 kg. Este unul dintre cele mai răspândite grupuri de mamifere. rozătoarele se găsesc
pe fiecare continent, cu excepția Antarcticii.
Sunt singurele mamifere placentare terestre care au colonizat Australia și Noua Guinee fără intervenția
umană. De asemenea, sunt printre puținele mamifere care au colonizat insule vulcanice precum
Galapagos. Rozătoarele s-au adaptat la aproape fiecare tip de habitat terestru, de la tundra rece (unde
pot trăi sub zăpadă) până la deșerturile fierbinți.
Unele specii precum veverița, sunt arboricole, în timp ce unele, cum ar fi orbeții, trăiesc în subteran,
unde construiesc sisteme complexe de galerii. Castorii dar și alte specii sunt semi-acvatice. Alte specii

130
sunt tericole dar își sapă vinuini în care se pot retrage pentru odihnă sau în caz de pericol. Rozătoarele
au prosperat și prosperă încă în aabsolut toate ecosistemele antropogene de la agroecosisteme la zone
urbane.
Toate rozătoarele au o pereche de incisivi superiori și una de incisivi inferiori (de asta spre deosebire de
lagonorfe se mai numesc simplicidentate) cu rădăcină deschisă, ascuțiți ca lamele de brici, care cresc
permanent (hipsodonți). Acești incisivi au un strat gros de smalț pe fața lor și puțin smalț în spate, astfel
că fața și spatele dintelui se uzează inegal, din care cauză sunt foarte tăioși. Majoritatea speciilor au
până la 22 de dinți fără canini sau premolari anteriori. Între incisivi și dentiția jugală este prezentă
diastema.
Majoritatea rozătoarelor sunt erbivore, hrănindu-se exclusiv cu material vegetal precum semințe,
tulpini, frunze, flori și rădăcini, iar unele specii sunt omnivore.

Castoridae. Castorii sunt o familie cu doar 2 specii actuale dintr-un singur gen, Castor. Sunt
semiacvatici. Adultii pot cântări peste 30 kg. Au membrele posterioare mari și coada moderat lungă,
dar foarte turtită dorso-ventral, care este utilizată pentru propulsia în apă. Sunt înotători performanți,
capabili să parcurgă până la 750 m sub apă și să rămână în imersie timp de 4 sau 5 minute.
Ochii sunt protejați în timpul înotului de membrana nictantă, iar nările și urechile lor pot fi închise de
mușchi speciali. Castorii trăiesc în grupuri familiale.
În America de Nord trăiește specia Castor canadensis.. În Europa trăiește specia Castor fiber. Castorul
nord american a fost introdus în Finlanda în anul 1937, cu scopul repopulării habitatelor. La acea vreme
se considera ca există doar o singură specie de castor.Arealul castorului eurasiatic, cuprindea în evul
mediu mare parte a biotopurilor acvatice ale Europei, din Portugalia până la munții Ural și din sudul
europei până dincolo de cercul polar. România face parte din arealul istoric al castorului eurasiatic
(Castor fiber). În România, ca și în alte țări ale Europei, castorul a fost exterminat în secolul al XIX-lea.
Secolul XX a reprezentat revenirea speciei în mai multe țări europene, inclusiv în România. După mai
mult de o sută de ani au fost reintroduse în total un număr de 183 de castori, astfel: râul Olt - 91 de
indivizi, râul Mureș - 56 de castori și 35 de castori pe râul Ialomița. De atunci efectivul populației
crește constant.

Sciuridae. Veveritele sunt un grup divers format din aproximativ 279 de specii și 51 de genuri care
sunt împărțite în cinci subfamilii. Familia Sciuridae include veverițe arboricole, veverițe terestre și
veverițe zburătoare. Veverițele arboricole au cozi lungi, stufoase, gheare ascuțite și urechi mari.
Veveritele zburătoare au o membrană patagială care se extinde între încheietura mâinii și glezna
piciorului, care le permite să planeze între arbori. Veverițele terstre sunt, în general, mai robuste și au
membrele anterioare scurte și puternice, folosite pentru săpat. Cozile lor, sunt mai puțin stufoae
stufoase. Veveritele sunt indigene în America, Eurasia și Africa și au fost introduse de oameni în
Australia. Au ochii mari. Membrele posterioare au cinci degete, în timp ce picioarele anterioare au
patru. Ghearele se găsesc pe toate falangele terminale, cu excepția degetului mare, care are o unghie.
Vibrisele, care sunt importante pentru stimulii tactici, se găsesc pe tot corpul prin nas, obraz, ochi,
bărbie, încheietura mâinii, picioare și în afara picioarelor. Majoritatea veverițelor mănâncă în principal
semințe și fructe, dar dieta lor este diversă, și include și insecte, ouă de păsări, ciuperci, licheni și
vertebrate mici. În timp ce unele veverițe consumă ciuperci ca o componentă secundară a dietei lor,
aceasta reprezintă aproape jumătate din dieta altor specii. Cantitatea fiecărui tip de mâncare consumată
este determinată în principal de disponibilitatea și accesibilitatea sa.
Veverița Sciurus vulgaris, ocupă păduri de conifere boreale în Europa de Nord și Siberia, preferând
păduri de pin, molid și pin siberian. În Europa de Vest și Europa de Sud trăieșteîn păduri de foioase, și
este chiar antropofilă. În Insulele Britanice și în Italiapopulația este în declin datorită competiției cu
veverița nord americana (Sciurus carolinensis), care a fost introdusă în anul 1870 pentru blană.

131
Popândăul Spermophilus citellus, este o specie endemică continentului european, și un element stepic
al faunei europene de mamifere. Trăiește în Palearctica de Vest, fiind singura specie din cele 13 al
acestui gen, care populează regiuni aflate la vest de Marea Neagră. În secolul 20, limitele arealului
popândăului se extindeau la vest până în Boemia, nord estul Germaniei și sudul Poloniei iar la sud până
la Salonic. Specia prezintă o distribuție disjunctă, separată de către Carpați și Canionul Djerdap al
Dunării. În România, ca și în majoritatea țărilor din arealul său, popândăul beneficiază de statut legal
de protecție favorabil. Pe când până în anii 1980 era considerat un dăunător al agriculturii, în prezent
este unul dintre cele mai periclitate specii de mamifere din România. Cei mai importanți factori
periclitanți sunt dispariția pășunilor cu vegetație scurtă respectiv fragmentarea accentuată a
populațiilor.

Caviidae. Este o familie de rozătoare care trăiesc în America de Sud. Include două subfamilii: cobaii și
capibara precum și marasul Patagonian. Există un total de cinci genuri și paisprezece specii de cavide.
Caviidaele sunt o familie diversă din punct de vedere morfologic, incluzând forme mici, de până la 600
de grame, și forme mari, cum este Dolichotis, care poate cântări până la 16 kilograme. Cobaii au
membrele și urechile scurte și corpurile robuste, în timp ce iepurii patagonieni (maras) se
caracterizează printr-o formă de corp asemănătoare lagomorfelor, cu urechi lungi și membre subțiri și
lungi. Unele specii trăiesc în pajiști deschise, altele se găsesc în pajiști semiaride, aride sau în stepele
uscate și munții înalți din Peru și Argentina. Caviidele sunt de obicei diurne sau crepusculare și nu
hibernează. Se adăpostesc în vizuini pe care le sapă sau care sunt săpate de alte animale. În general,
sunt sociale și trăiesc în perechi sau în grupuri. Unele specii formează ierarhii sociale complexe.
Membrii acestei familii se pot reproduce pe tot parcursul anului; iar puii sunt bine dezvoltați la naștere
și ajung la maturitate sexuală devreme (sunt specii cu prolificitate și precocitate).
Cobaiul sau sau porcușorul de Guinea Cavia porcellus, este o specie domestic din Anzii Americii de
Sud. Specia C. porcellus nu se găsește în mod natural în sălbăticie. A fost domesticit pe calea
animalului pradă, încă din anul 5000 î.Hr. de către nativii din regiunea andină din Columbia, Ecuador,
Peru și Bolivia, la câteva mii de ani după domesticirea camilelor sud-americane (lama și alpaca). Până
la la cucerirea spaniolă a Americii de Sud din 1532, popoarele indigene au folosit reproducerea
selectivă pentru a dezvolta numeroase soiuri de cobai domestici, care au stat la baza unora dintre rasele
domestice moderne. Ele continuă să fie o sursă de hrană în regiune; multe gospodării din zonele
muntoase andine cresc animalul, care subzistă cu resturile de legume ale familiei.
Hydrochoerus hydrochaeris – capibara, este cel mai mare rozător actual și este un mamifer semiaquatic,
care trăiește în aproape toate țările din America de Sud, cu excepția Chile. Inhabitează zone dens
împădurite lângă corpuri de apă, precum și savana inundată și malurile râurilor din pădurea tropicală
tropicală (este singurul caviid prezent și în pădurea tropicală sud-americană). Este un excelent înotător
și poate sta în imersie până la cinci minute. Este ierbivor, păscând în principal ierburi și plante acvatice.

Cricetidae. Este o familie extrem de diversă, una dintre cele mai mari familii de mamifere, cu 681 de
specii în 130 de genuri și 6 subfamilii. Cricetidele trăiesc în America de Nord și de Sud, în Europa și
cea mai mare parte a Asiei din sudul Chinei spre nord. Grupul cuprinde hamsterii, hârciogii, lemingii,
șobolanii și șoarecii. Cricetidele ocupă un spectru larg de habitate în climate uscate, umede, calde și
reci. Sunt elemente extrem de importante în dinamica ecosistemelor de pajiști, agroecosisteme, păduri,
peisaje montane stâncoase, deșerturi, plaje, lacuri, iazuri, pâraie, mlaștini, inclusiv din zone rurale și
urbane. Sunt de asemenea, prezente de la altitudini de la nivelul mării până la peste 5000m altitudine.
Sunt mamifere mici, variind de la doar 5-8 cm lungime și 7 g în greutate în șoarecele pigmeu din
America de Nord până la 41-62 cm și 1,1 kg la bizam (Ondatra zibethicus). Populațiile de cricetide
suferă adesea fluctuații numerice mari, ele putând crește rapid în perioade abundente, datorită unei
combinații de perioade scurte de gestație între 15 și 50 de zile și a numărului mare de pui, în

132
comparație cu multe alte mamifere (precocitatea și prolificitatea este dusă la extrem la acest grup). Puii
se nasc de obicei orbi, fără păr și neajutorați. (altriciali)
Hârciogul european Cricetus cricetus, este prezent nativ într-un areal larg larg care se întinde peste în
majoritatea Europei și până în Asia Centrală, în Kazahstan. Este o specie nocturnă sau crepusculară.
Trăiește solitar în sisteme complexe de tuneluri. Se hrănește cu semințe, legume, rădăcini și ierburi dar
și cu insecte, fiind un animal omnivor.
Hamsterul românesc Mesocricetus newtoni, este o specie endemic care are răspândirea sa în Europa
limitată la Dobrogea și o mică parte din estul Bulgariei. În Dobrogea este răspândită mai mult insular,
mai comun în teritoriul județului Tulcea. Este un animal exclusiv de stepă cultivată sau cu vegetație
spontană bogată, ocupând biotopuri atât cu coline, cât și în plin șes, construindu-și galeriile, de obicei,
în terenuri înțelenite, nesupuse lucrărilor agrotehnice. Se estimează că ar exista în jur de 3.000 de
exemplare de hamsteri românești în libertat, specia fiind amenințată. este o specie nocturnă și
crepusculară de rozătoare. Trăiește în mod solitar într-o rețea complexă de vizuini. Mănâncă semințe,
legume furate de către ei, ierburi, dar și insecte. Atinge maturitatea sexuală în timp de 56-70 de zile și
se înmulțește între lunile aprilie și august.
Șoarecele de casă Mus musculus este un mamifer rozător sinantrop mic, de culoare cenușie, cu botul
ascuțit, care trăiește pe lângă așezările omenești, în gospodăriile umane, în construcții industriale, în
silozuri, în depozite de furaje, de produse alimentare și textile, în incinta morilor etc. Construiește
cuiburi căptușite cu material moale, pe sub stoguri, în magazii, hambare, depozite, cămări, poduri etc.
Șoarecele de casă este răspândit pe toate continentele și urcă la altitudine până la 2700 m acolo unde
există construcții umane. În România se întâlnește subspecia Mus musculus musculus răspândită în
toată țara pe lângă locuințe, de la câmpie până în golul de munte. Șoarecele de casă este omnivor. El
consumă de preferință boabe și semințe de cereale și plante industriale, dar și o gamă largă de alte
produse comestibile: fructe, legume, carne, insecte și alte alimente găsite în locuințe, dar poate mânca
clei, pastă și chiar săpun. Șoarecele de casă poate să se hrănească cu omizi, molii nezburătoare și râme.
Dacă mănâncă alimente umede sau semințe care conțin 12% proteine, el poate trăi fără apă.
Mănâncă de 20 de ori în fiecare zi, consumând zilnic alimente până la 10% din greutatea corpului.
Având hrană suficientă disponibilă, nu face rezerve pentru sezonul rece.
Rattus norvegicus mai este cunoscut si sub denumirea de guzgan. Corpul este robust, lung de 20-25 cm,
iar coada, de 18-20 cm, prezinta 200-220 inele solzoase. Se reproduce de 3-7 ori pe an. O femela naste
cate 5-14 pui, care dupa 3 luni ajung la maturitatea sexuală. Guzganul dorsal prezinta culoarea cenusiu-
brun, iar pantecele este de culoare cenusiu deschis. Botul este relativ bont, urechile groase si opace,
ochii mari. Sobolanul sare, alearga, inoata cu abilitate, dar se catara mai anevoios. Consuma alimente
diferite, ataca pasari, porci, iepuri si alte animale si la nevoie isi mananca proprii pui.
Rattus rattus, sau șobolan negru, este originar din Asia tropicală și s-a răspândit prin Orientul Apropiat
în epoca romană, înainte de a ajunge în Europa în secolul al VI-lea și de a se răspândi ulterior cu
navigatorii europenii în întreaga lume. În prezent este limitat în mare parte la zone mai calde, fiind
înlocuit de șobolanul brun (Rattus norvegicus) în regiunile mai reci. În ciuda numelui său, prezintă mai
multe forme de culoare. De obicei, este de culoare neagră până la maro deschis, cu partea inferioară
mai deschisă. Este nocturn și omnivor, cu preferință pentru cereale. În comparație cu șobolanul
norvegicus, este un înotător mai puțin abil, dar este mai agil și un se cațără mai eficient. Este vectorul
pentru o serii de boli crunte, dintre care ciuma bubonică (prin puricii), tifosul, toxoplasmoza și
trihineloza.

Bathyergidae. Cunoscuți și sub numele de șobolani-cârtiță, sunt rozătoare care săpătoare hipogee. sunt
asemănătoare cârțițelor, cu corpuri cilindrice și cu membrele scurte cu talie de la 9 la 30 cm în lungime
și de la 30 la 1,800 g în greutate. Precum majoritatea speciilor fosoriale (săpătoare), au ochii și
pavilioanele urechilor foarte reduse, coadă relativ scurtă, și adesea au corpul nud (fără păr). Au o

133
vedere foarte slabă și își folosesc suprafețele ochilor pentru a detecta curenții de aer. Simțul lor cel mai
important este cel tactil, dar au și un simț al mirosului excelent. Majoritatea speciilor sapă folosind
puternicii lor incisivi. Trăiesc în sisteme elaborate de galerii și diferite specii prezintă diferite grade de
socialitate. Cele mai multe specii sunt solitare, dar două dintre specii, Fukomys damarensis și
Heterocephalus glaber, sunt considerate a fi singurele două specii de mamifere eusociale.
Heterocephalșus glaber are un areal actual care cuprinde Etiopia, Somalia și Kenya. Sunt poliandri și
foarte puțini indivizi participă la reproducere: o singură femelă (regina) care este dominantă, foarte rar
două female regine, care se împerechează cu 1 până la 3 masculi, care sunt de obicei indivizi mai mari
și mai în vârstă în colonie. Regina se reproduce pe tot parcursul anului, producând până la 5 serii de
pui pe an, în medie cu 7 pui la fiecare fătare. Ceilalți indivizi din colonie servesc ca non-reproducători
și au diverse roluri, precum soldați sau muncitori. Consangvinizarea este un fenomen obișnuit în rândul
acestei specii. Consangvinizarea prelungită este de obicei asociată cu o stare fizică mai slabă. Mai
recent s-a descoperit însă că există și indivizi numiti dispersori. Aceștia nu sunt morfologic, fiziologic
și comportamental diferiți de membrii coloniei și caută activ să-și părăsească vizuina atunci când se
ivește o oportunitate de evadare. Acești indivizi au rezerve generoase de grăsime pentru călătoria lor.
Dispersorii sunt interesați doar de împerechere cu indivizi din colonii străine și manifestă puțin interes
în a lucra în cooperare cu membrii coloniei în vizuina lor natală. Prin urmare, morfa dispersoare este
bine ecipată pentru a promova schimbul de material genetic între două colonii separate altfel. Sunt cei
mai longevivi rozători, trăind peste 30 ani.

PRIMATES

Exceptând specia Homo sapiens, primatele au distribuție pantropicală, răspândite fiind în brâul
intertropical, atât în America centrală și de sud, cât și în Africa și în regiunea Orientală. Depășesc spre
nord limitele tropicelor numai în sud-vestul Europei, în Gibraltar și în arihipelagul nipon.
Macaca sylvanus magotul a fost importat în Gibraltar din Africa de Nord între 711 și 1492 A.D. Prima
înregistrare scrisă a a speciei în Gibraltar datează din 1704
Macacul japonez (Macaca fuscata - stânga), sau maimuța de zăpadă, este originară din Japonia.
Macacul japonez este primatul non-uman care trăiește cel mai la nord. Se găsește pe trei dintre cele
patru insule japoneze principale: Honshu, Shikoku și Kyushu. Probabil s-a diferențiat din populațiile
est asiatice de macac rhesus estic (Macaca mulatta - dreapta) în timpul Pleistocenului, cele două specii
fiind îndeaproape înrudite. Primatele sunt mamifere pentadactile, degete prevăzute mai ales cu unghii și
mai rar cu gheare, au terminatii nervoase libere pe maini, haluce şi poluce opozabil, creier mare şi
craniu bombat, Au o singură pereche de glande mamare poziționate pectoral, olfacția este puțin
importantă, au în schimb vedere stereoscopică și tricromatică.
De altfel, toate mamiferele cu excepţia primatelor diurne şi marsupialelor au vedere dicromatică sau
monocromatică. Majoritatea mamiferelor au doar două tipuri de opsine. Acestea sunt în mod normal
sensibile la lumina de lungime de undă scurtă și medie, care include albastru și verde. Având această
formă de capacitate limitată de vizualizare a culorilor este cunoscut sub numele de dicromatie
(literalmente „două culori”)
La unele vertebratele non-mamaliene, recepția luminii vizuale și non-vizuale implică structuri
fotoreceptoare oculare, laterale și extraoculare, respectiv: organ pineal, organ parapineal, organ frontal,
ochi parietal și fotoreceptori creierului profund. Aceste diferite organe permit indivizilor să colecteze,
dintr-o singură sursă de lumină, diverse informații precum fotoperioada, intensitatea luminii și spectrul
electromagnetic. Acest lucru face posibilă reducerea interpretării greșite și rafinarea măsurării luminii
și, prin urmare, măsurarea timpului.
La mamifere, fotorecepția implică doar structuri oculare. Această particularitate ar putea fi legată de
evoluția lor, în prezent, 64% dintre mamifere fiind nocturne. Cu toate acestea, navigarea în întuneric

134
necesită structuri foarte sensibile, care să distingă variații minime ale intensității luminii sau ale
spectrului electromagnetic. Numai structurile oculare ale fotoreceptorilor sunt suficient de sensibile
pentru a distinge aceste variații. Această constrângere ar fi determinat ca la mamifere, structurile
fotoreceptoare extraoculare să se piardă. Acest lucru este observat și la speciile nocturne de non-
mamifere, cum ar fi gecko care și-au pierdut ochii parietali.
Strămoșul lor comun al primatelor era dicromat, (stare secundară) și ca urmare a adaptării la viața
arboricolă, primatele au re-dobândit vedere tricromatică. Astfel, la catarini (maimuțe din „Lumea
Veche”) și la maimuțele urlătoare din America de Sud, există trei gene, numite SWS1, MWS și LWS,
care codifică trei tipuri de conuri. La platirine (maimuțele „Lumii Noi”) există două gene, dintre care
una este poli-alelică (există mai multe forme ale aceleiași gene SWS1 și trei forme alelice LWS), legate
de cromozomul X. Cu alte cuvinte, pentru aceste specii, doar femelele heterozigote, care au două alele
LWS diferite, au vedere tricromatică; femelele homozigote, care au două alele LWS identice și
masculii, care au un singur cromozom X și o singură alelă LWS, sunt dicromatice.
Revenirii primatelor la vederea tricromatica ancestrală se datorează faptului că, aceasta le-a oferit
acestor primatelor un avantaj selectiv în a distinge fructele roșii, coapte pe fondul verde de vegetației.
Într-adevăr, gena MWS și una dintre alelele LWS codifică conuri sensibile la culoarea verde.
Strepsirrhini
Acest grup include primatele lemuriforme, respectiv lemurienii din Madagascar, galagos și potto din
Africa, și lorișii din India și Asia de sud-est.

Strepsirrinele sunt definite prin rinariul lor umed (vârful botului- similar cu rinariul câinilor și
pisicilor). De aici și termenul colocvial, dar inexact, „maimuțe cu nasul umed”. Au, de asemenea, un
creier mai mic decât simienii de dimensiuni comparabile, lobi olfactivi mai mari, au organ vomeronazal
pentru a detecta feromonii și uter bicornis.. Ochii lor conțin un strat reflectorizant numit tapetum
lucidum, pentru a-și îmbunătăți vederea nocturnă. Primatele Strepsirrhine sunt capabile s-și producă
vitamina C, în timp ce primatele haplorhine trebuie să o obțină din hrană.

Suprafamilia Lemuroidea. Trăiesc numai în Madagascar. Insula Madagascar s-a separat de Africa de
Est acum circa 88 mil. Ani. Lemurii ancestrali au originat în Africa, acum circa 62 până la 65 de
milioane de ani. Lemurii au dispersat în Madagascar prin rafting, pe plute de vegetație acum circa 47-
54 milioane de ani. Aici au radiat adaptiv. Particulari sunt dinții lor. Dinții labiali (incisivii și caninii
arată similar și sunt folosiți pe post de pieptene pentru toaletaj (grooming). Primii molari sunt
modificați și au aspect de canini.
Sunt primate, împărțite în 8 familii 15 genuri și aproximativ 100 de specii actuale. Sunt originari doar
din insula Madagascar. Majoritatea lemurienilor actuali, sunt mici, au botul ascuțit, ochi mari și coadă
lungă. Ei s-au adaptat pentru a umple multe nișe ecologice libere în Madagascar. Diversitatea lor atât în
comportament, cât și morfologie este extraordinară. Ca talie variază de la lemurianul șoarece care are
30 g (cel mai mic primat din lume), până la recent dispărutul Archaeoindris fontoynonti care cântârea
160-200 kg Lemuri au dezvoltat diverse forme de locomoție, niveluri variate de complexitate socială și
adaptări unice la climatul local din Madagascar. Înainte de sosirea oamenilor cu aproximativ 1500-
2000 de ani în urmă, lemurii erau găsiți pe toată insula. Primii coloniști au transformat rapid pădurile în
orezării și în pajiști pentru agricultură limitând distribuția lemurilor la aproximativ 10% din suprafața
insuleidin această cauză și în prezent. Majoritatea celor aproximativ 100 de specii și subspecii de lemur
sunt fie amenințate, fie pe cale de dispariție. Speciile actuale variază ca talie de la cele 30 g ale
lemurului soarece Microcebus berthae până la 7–9 kg la Indri indri și sifaka (Propithecus diadema)
Daubentonia madagascariensis, cunoscut sub numele de aye-aye, trăiește într-o mare varietate de
habitate, inclusiv pădure tropicală primară și secundară, pădure de foioase, plantații cultivate și
ocazional în păduri de mangrove. Își petrece cea mai mare parte a timpului în etajul superior al

135
coronamentului. Aye-ayes este nocturn și în general solitar, iae cea mai mare parte a zilei este petrecută
dormind. Folosește diferite metode locomotorii, inclusiv cvadrupedalismul arboricol și săriturile pe
care le alternează. Are o dietă bogată în grăsimi și proteine în care larvele de insecte xilofage alcătuiesc
o altă componentă importantă a dietei sale (în special larvele de gândaci cerambicizi) și are un mod
foarte particular de hrănire. Al treilea deget al membrelor anterioare este subțire, alungit și flexibil și
este folosit pentru a detecta prezența larvelor în trunchiul arborilor. Cu acest degeta bate în lemn și
ascultă în căutarea unor spații goale sub suprafața scoarței. Odată ce se găsește o cavitate, aye-aye își
folosește incisivii mari, pentru a roade lemnul și apoi extrage larvele tot cu al treilea deget.

Suprafamilia Lorisoidea. Sunt nocturne și arboricole. Sunt primate mici (85 g - 1,5 kg), care trăiesc în
Africa și Asia. De regulă se deplasează lent în coronamentul arborilor, dar la nevoie sunt capabile să se
miște rapid. Se pot deplasa inclusiv de-a lungul părții inferioare a ramurilor. Cozile lor sunt foarte
scurte. Unele specii sunt aproape în întregime insectivore, în timp ce altele au o dietă omnivoră
consumând și fructe și frunze în dieta lor
Membrele anterioare și posterioare au o lungime aproximativ egală. Halucele și polucele sunt bine
dezvoltate și opozabile. Toate degetele au unghii, cu excepția celui de-al doilea deget de la membrul
inferios, care are o gheară tipică folosită pentru toaletaj.
Lorișii din genul Nycticebus sunt singurele primate veninoase. Ei posedă un venin dublu format din
salivă și exudat al glandei brahiale. Aceste glande brahiale (de pe antebrațe) sunt glande sudoripare
apocrine modificate. Atât saliva cât și secreția glandelor brahiale sunt toxice iar când sunt amestecate,
efectul lor toxic este și mai puternic.
La aceste specii, când au pui și trebuie să se hrănească, femelele îi lasă de obicei singuri în cuib, după
ce in prealabil îl unge cu saliva și cu secreția glandelor brahiale pentru a-I proteja de eventualii
prădători.

Haplorhinele se mai numesc primate „cu nasul uscat”, neavând rinarium precum strepsirinii, de care s-
au separate evolutiv acum circa 63 de milioane de ani. Buza superioară a haplorinelor, care a înlocuit
rinariul ancestral de la strepsirine, nu mai este conectată direct la nas, permițând o gamă largă de
expresii faciale.
Toate haplorhinele, au pierdut enzima care produce vitamina C. Raportul lor de masă creier-corp este
semnificativ mai mare decât strepsirine, iar simțul lor principal este vederea. Majoritatea speciilor sunt
diurne (excepțiile fiind tarsierele și încî câteva specii).

TARSIIFORMES

Toate speciile actuale de tarsieri (10 sau 11 specii) trăiesc numai în insulele din Asia de Sud-Est,
respectiv în special Filipine, și Indonezia (Borneo, Sumatra, Celebes plus încă câteva insule), deși
fosilele lor se cunosc și din Asia continentală, Europa și America de Nord, posibil chiar și din Africa.
Tarsierii sunt animale mici, cu ochii enormi; fiecare glob ocular are un diametru de aproximativ 16
milimetri și este la fel de mare sau, în unele cazuri, mai mare decât întregul creier. Tarsierii au, membre
posterioare lungi, tarsele fiind alungite de unde și numele grupului. Aceste tarse lungi și tibiofibulele
(tibia și fibula sunt fuzionate) sunt specializări particulare pentru locomoția prin sărituri verticale pe
trunchiurile și în coronamentul arborilor.
Degetele sunt și ele alungite, cu al treilea deget având aproximativ aceeași lungime cu humerusul.
Majoritatea degetelor au unghii, exceptând degetele al doilea și al treilea de la membrele posterioare
care au gheare, folosite pentru îngrijire. Spre deosebire de multe vertebrate nocturne, tarsierilor le
lipsește tapetum lucidum. Sunt singurele primate actuale complet carnivore: sunt în primul rând
insectivore dar vânează și păsări, șerpi, șopârle și lilieci. Tarsierii nasc câte un singur pui. Puii sunt

136
nidifugi și prcociali nascându/se cu blană, cu ochii deschiși și capabili de deplasare în coronament la o
zi după naștere.
Există trei grupe de tarsieri: vestici: răspândiți în Sumatra, Bangka, Belitung, Padang, Riau si Borneo,
filipinezi: răspândiți în insulele filipineze Mindanao, Bohol și Samar și estici: răspândiți în Sulawesi.
Tarsierii vestici au ochii cei mai mari, urechile cele mai scurte și cele mai lungi picioare și mâini.
Tarsierii estici au cei mai mici ochi, cele mai lungi urechi, cele mai scurte picioare și mâini. Tarsierii
Filipinezi sunt intermediari în toate acestea.

PLATYRRHINI

Maimuțele din Lumea Nouă sunt răspândite în regiunile tropicale din America Centrală și de Sud,
ajungând spre nord până în sudul Mexicului. Termenul Platyrrhini înseamnă nas larg, nasul lor fiind
mai plat decât cel al simienilor din Lumea Veche, cu nările orientate spre lateral. Aceste maimuțe sunt
singurele care au cozi prehensile. Cu excepția maimuțelor urlătoare din genul Alouatta, nu au, vedere
tricromatică. Sunt diurne cu excepția Aotus.Platirrinele diferă, de asemenea, de maimuțele lumii vechi
prin faptul că au doisprezece premolari în loc de opt. Majoritatea sunt mici și aproape toate sunt
arboricole. Spre deosebire de majoritatea maimuțelor din Lumea Veche, platirinele formează perechi
monogame. Se hrănesc cu fructe, nuci, insecte, flori, ouă de păsări, păianjeni și mamifere mici. Spre
deosebire majoritatea maimuțelor din Lumea Veche, degetele mari nu sunt opozabile (cu excepția
Cebidelor).
Originea Platyrrhinelor este în Africa, strâmoșii lor ajungând în America de Sud acum circa 40
milioane de ani cel mai probabil prin rafting pe plute de vegetație, peste Oceanul Atlantic. Există cinci
familii: Cebidae - maimuțe capucin și maimuțe veveriță, Callitrichidae - marmosete și tamarini,
Aotidae - maimuțe bufniță, Pitheciidae- mamimuțe titi, saki și uakari, Atelidae - maimuțe urlătoare,
maimuțe păianjen, și maimuțe lânoase.

CATARRHINI

Acestea au nasul îngust și nările îndreptate în jos. Nici o specie nu are coadă prehensilă. Degetele sunt
prevăzute cu unghii Au opt premolari. Sunt diurne. Halucele și polucele sunt opozabile (excepție
Homo). Majoritatea speciilor au dimorfism sexual pregnant și nu trăiesc în perechi exceptând gibonii.
Majoritatea speciilor, trăiesc în grupuri sociale. Sunt de dimensiuni medii până la mari. Unele sunt
exclusiv arboricole precum maimuțele colobus, unele sunt exclusiv terestre precum babuinii iar altele
au atât viață arboricolă cât și terestră. Sunt răspândite numai în Africa și Asia (exceptând Homo) într-o
foarte mare varietate de habitate de păduri tropicale, savane și zone montane.
Cercophitecidae sunt maimuțele cu coadă din Lumea Veche.
Hominoidea. Aceste primate se deosebesc de celelalte printr-un grad mai mai mare de mobilitate la
nivelul articulației umărului, evoluat sub influența brahiației. Există două linii evolutive: gibonii și
hominidele (maimuțele mari). Nu au coadă.
Majoritatea hominoizilor non-umani sunt specii rare sau foarte rare. Principala amenințare pentru
majoritatea speciilor pe cale de dispariție este pierderea habitatului în special cel de pădure tropicală.
Studiile genetice combinate cu dovezile fosile indică faptul că hominoizii s-au separat de celelalte
maimuțe din Lumea Veche cu aproximativ 25 de milioane de ani în urmă, în apropierea limitei
Oligocen-Miocen.
De asemenea, studiile moleculare indică faptul că linia evolutivă a gibonilor (familia Hylobatidae), s-a
separat de cea a marilor antropomorfe în urmă cu aproximativ 18-12 milioane de ani. Ulterior, în
trunchiul antropomorfelor s-a produs separarea liniei evolutive a orangutanilor (subfamilia Ponginae)
acum aproximativ 12 milioane ani. Nu există fosile care să documenteze aceste separări evolutive.

137
Familia Hylobatidae – giboni. Există patru genuri și 18 specii, care trăiesc în pădurile tropicale și
subtropicale din nord-estul Indiei până în sudul Chinei și Indonezia (inclusiv insulele Sumatra, Borneo
și Java). Gibonii diferă de marile antropomorfe (cimpanzeiu, bonobo, gorilele, orangutanii și oamenii)
prin faptul că sunt mai mici, și au dimorfism sexual redus. De asemenea, spre deosebire de marile
antropomorfe, gibonii sunt monogami. Modul lor principal de locomoție este brahierea, deplasarea cu
ajutorul membrelor anterioare, care implică oscilarea de la ramură la ramură pe distanțe de până la 1,5
m la viteze de până la 55 km/h. De asemenea, pot face salturi de până la 8 m și ocazional, pot merge
biped cu brațele ridicate pentru echilibru. Acestea sunt cele mai rapide și mai agile dintre toate
mamiferele arboricole nezburătoare. Regimul trofic al gibonilor este constituit în proporție de circa
60% din fructe restul fiind reprezentat de frunze, insecte, flori și ocazional ouă de păsări.
Gibonii Hoolok, trăiesc în nord-estul Indiei, Bangladesh, Myanmar și sud-vestul Chinei. Sunt cei mai
mari giboni după siamang, ahungând la 60 - 90 cm și cântărind 6 - 9 kg. Sexele sunt de aproximativ
aceeași talie, dar diferă prin culorare: masculii sunt de culoare neagră, cu sprâncene albe, în timp ce
femelele au o blană gri-maro, mai închisă pe piept și gât.
Gibbonii Hylobates sunt răspândiți în pădurile tropicale tropicale din Asia de Sud-Est, din Laos,
Malaezia, Myanmar, Thailanda și Indonezia.
Există două forme de culoare: negru și maro. Acesta nu este caracter sexual secundar, atât masculii, cât
și femelele putând avea una sau alta dintre colorații.
Fața fără păr este înconjurată de un inel de blană foarte scurtă, albă sau deschis colorată, iar mâinile și
picioarele ambele albe. Dimensiunea lor variază între 42 - 60 cm, și cântăresc între 4,5 – 7,5 kg.
Gibonii Nomascus trăiesc din sudul Chinei (Yunnan) până în sudul Vietnamului și, de asemenea, pe
insula Hainan. Una dintre specii, Nomascus nasutus, este „cea mai periclitată specie de maimuță din
lume”.
Nomascus masculi sunt de culoare neagră, în timp ce femelele au o culoare crem cu o coroană neagră
pe cap Acest dicromism sexual se dezvoltă odată cu înaintarea în vârstă, pe măsură ce femela își
schimbă părul de la culoarea neagră la cea crem la începutul maturității. Cântăresc în general de la 7-10
și măsoară între 43-54 cm.
Siamangul (Symphalangus syndactylus) este originar din pădurile din Malaezia, Thailanda și
Indonezia. Este cel mai mare dintre giboni, ajungând la 1 m înălțime și cântărind până la 14 kg.
Două degete de la fiecare membru, respectiv al doilea și al treilea deget, sunt parțial unite de o
membrană - de unde și numele specific syndactylus. Atât masculii cât și femelele, un sac gular mare,
care poate fi umflat până la dimensiunea capului siamangului, permițându-i să emită sunete puternice și
rezonante.

Familia Hominidae. Cel mai recent strămoș comun al tuturor hominidelor a trăit cu aproximativ 15
milioane de ani în urmă. când strămoșii orangutanilor (Pongo) au speciat din linia ancestrală a
celorlalte trei genuri. Această separare a fost urmată acum circa 8 – 9 milioane de ani se evoluția
divergentă a grupului Gorilla, urmată apoi acum circa 6 – 7 milioane de ani de separarea genului Pan
(cimpanzeu și bonobo) de linia evolutivă care a dus la genul Homo.
Orangutani. Un gen actual, Pongo (orangutani), care conține trei specii actuale; orangutanul Sumatra
(Pongo abelii), orangutanul Tapanuli (Pongo tapanuliensis) și orangutanul Bornean (Pongo pygmaeus).
Orangutanii (genul Pongo) sunt maimuțe mari originare din Indonezia și Malaezia. Se găsesc în
pădurile tropicale din Borneo și Sumatra. Cel mai arbore dintre maimuțele mari, orangutanii își petrec
cea mai mare parte a timpului în copaci. Au brațele proporționale lungi și picioarele scurte, iar părul
este brun-roșcat. Bărbații adulți pot dezvolta obrazuri sau flanșe distincte și pot face apeluri lungi care
atrag femelele și intimidează rivalii; masculii mai tineri nu seamănă cu femelele adulte. Orangutanii
sunt cei mai solitari dintre marile maimuțe, legături sociale care apar în primul rând între mame și

138
descendenții lor dependenți, care rămân împreună în primii doi ani. Fructele sunt cea mai importantă
componentă a dietei unui orangutan, dar vor mânca și vegetație, scoarță, miere, insecte și ouă de păsări.
Pot trăi peste 30 de ani atât în sălbăticie, cât și în captivitate.
Gorilele antropomorfe mari, predominant erbivore, care trăiesc pe sol, în pădurile din Africa
subsahariană. Genul Gorilla este împărțit în două specii: gorilele de est Gorilla berringei și gorilele de
vest Gorilla gorilla (ambele în critic periclitate). Sunt cele mai mari primate actuale. ADN-ul gorilelor
este foarte asemănător cu cel al oamenilor, și sunt următoarele cele mai apropiate rude ale omului după
cimpanzei și bonobo.
Cimpanzeul Pan troglodytes, trăiește în pădurea și savana din Africa centrală, la nord de râul Congo.
Are patru subspecii. Pan paniscus sau cimpanzeul pitic sau bonobo, trăiește în pădurea din Africa
centrală, la sud de râul Congo.

ISTORIA EVOLUTIVĂ A OMULUI MODERN

Craniul din Gibraltar - Homo neanderthalensis. Descoperit in 1848. 1856 – specimenul tip Homo
neanderthalensis descoperit în valea Neander din Germania. La vremea descoperiri lor, inainte ca
Darwin sa-și publice teoria, Aceste fosile au fost considerate ca araținând unor oameni moderni cu
malformații. Homo neanderthalensis a trăit în Eurasia de acum aproximativ 430.000 de ani până acum
aproximativ 28.000 de ani. În comparație cu oamenii moderni, Neanderthalii erau mai robuști, aveau
picioarele mai scurte și corpurile mai mari. În conformitate cu regula lui Bergmann, precum și cu
regula lui Allen, aceasta a fost probabil o adaptare pentru a păstra căldura în climatele reci.
Neanderthalii masculi și femele aveau capacități craniene în medie de 1.600 cmc și, respectiv, 1.300
cmc, în intervalul valorilor pentru oamenii moderni anatomic. Înălțimea medie la bărbații era în jur de
164 până la 168 cm și la femei 152-156 cm. Technologia Mousteriană este reprezentată de unelte de
piatră și asociată în principal cu oamenii de Neanderthal din Europa și cu cei mai timpurii oameni
moderni anatomic din Africa de Nord și Asia de Vest.
Neanderthal genome project a fost inițiat în anul 2006. Genomul de Neanderthalian a fost secvențializat
prima dată în 2013 – materialul genetic provenind dintr-o falanga veche de circa 50 mii ani. Primele
dovezi ale hibridizării dintre neandertalieni și oamenii moderni au fost publicate în 2010. Circa 20%
din genomul neandertalienilor este prezent în genomul oamenilor moderni non-africani. Un studiu din
2016 arată că masculii neandertalieni și femelele om modern nu aveau copii băieți fertili. Aveau în
schimb copii fete fertili. Din această cauza nu există oameni moderni nu cromozom Y neandertalian.
Nu a fost găsit ADNmt neandertalian la oamenii moderni, ceea ce înseamnă probabil, că femelele
neandertalian și masculii sapiens nu produceau hibrizi fertili.
În 1868 au fost găsite resturi de oameni moderni au fost găsite în peștera Cro-Magnon, in Franța.
În 1891 a fost descoperită specia Homo erectus calotă craniană găsită la Trinil, Java de Eugene Dubois,
și descrisă ca nouă specie in 1894. Pithecanthropus erectus – este numele inițial al acestei specii. În
1929 – a fost descrisă specia Sinanthropus pekinensis. În anii 50 acest specimen și cel din Java au fost
reconsiderate si redenumite ca Homo erectus
Homo erectus este o specie extinctă de om arhaic din Pleistocen, cu cea mai timpurie apariție în urmă
cu aproximativ 2 milioane de ani. A persistat în registrul fosil până acum circa 110 mii ani, fiind din
acest punct de vedere cea mai de success specie de Homo. H. erectus a fost primul strămoș uman care
s-a răspândit în întreaga Lume Veche, având o distribuție în Eurasia care se întindea de la Peninsula
Iberică până la insula Java și mai departe, ajungând probabil până în insula Flores. Populațiile africane
de H. erectus sunt probabil strămoșii oamenilor moderni, trecând prin câteva forme intermediare. Avea
dimensiuni de la 146–185 cm înălțime și 40–68 kg în greutate. H. erectus este asociat cu industria
uneltelor numită tehnologie Acheuleană și se consideră că a fost cel mai vechi strămoș uman capabil să
folosească focul, să vâneze și să se adune în grupuri coordonate, să îngrijească membrii răniți sau

139
bolnavi ai grupului, să navigheze și, posibil, să facă artă. Site-urile arheologice arată în general
consumul de către erectus a unor de animale mijlocii până la mari, cum ar fi bovine sau elefanți, iar o
dependență mare de carne este asociată cu creșterea dimensiunii creierului.
În 1908 – a fost descrisă specia Homo heidelbergensis după o mandibulă descoperită la Mauer,
Germania in 1907. Homo heidelbergensis este numele dat fosilelor eurasiatice, care duc la
neanderthalieni și Denisovani, Homo rhodesiensis este numele dat pentru formele africane, care provin
din H. erectus și care duc la oameni moderni. În 2013, s-a descoperit că ADN mt din femurul unui
Homo heidelbergensis în vârstă de 400.000 de ani din peștera Sima de los Huesos din Spania este
înrudit cu ADN mt al neandertalilor și al Denisovanilor
În 1924 – a fost descoperit Copilul din Taung in Africa de Sud, clasificat ca specie nouă -
Australopithecus africanus în 1925. Avea 2,3 milioane de ani și dinți de lapte și se consideră că avea
circa 6 ani în momentul decesului. Australopithecus africanus este o specie extinctă care a trăit în urmă
cu 3,67-2 milioane de ani în urmă, din Pliocenul mijlociu până în Pleistocenul timpuriu în Africa de
Sud. Primul specimen, copilul din Taung, a fost descris de anatomistul Raymond Dart în 1924 și a fost
primul hominin timpuriu non Homo, descoperit.
În 1938 – a fost descrisă specia Paranthropus robustus descoperită în sudul Africii. Paranthropus
robustus este o specie din Pleistocenul timpuriu și posibil mijlociu din leagănul omenirii, Africa de
Sud, care a trait în urmă cu aproximativ 2,1 până la 0,6 milioane de ani în urmă. Acesta a fost
identificat în peșterile Kromdraai din Africa de Sud
În 1964 – a fost descrisă specia Homo habilis descoperită de asemenea în defileul Olduvai, în Tanzania,
in anul 1959. Este cea mai primitivă fosilă care a fost plasată în genul Homo. Omul îndemânatic este o
specie disparută din genul Homo, care, potrivit fosilelor găsite până în prezent, ar fi trăit în Africa cu
2,3-1,5 milioane de ani în urmă. Un argument principal pentru clasificarea sa ca prima specie Homo
("uman") a fost folosirea uneltelor de piatră. Se conszideră că Homo habilis a făurit uneltele din cultura
Olduwaiană, aparținând Paleoliticul Inferior. H. habilis a folosit aceste pietre pentru a măcelări și a lua
pielea animalelor. Aceste așchii de piatră erau mai avansate decât orice unealtă folosită anterior și i-au
dat lui H. habilis avantajul de a prospera în medii ostile. Dacă H. habilis a fost primul hominin care a
stăpânit tehnologia uneltelor de piatră, rămâne controversat, după ce a fost descoperită specia
Australopithecus garhi, datat acum 2,6 milioane de ani, împreună cu unelte de piatră.
În 1972 - Specimenul KNM-ER 1470 a fost descoperit în Eastul lacului Turkana. Initial a fost
considerat ca fiind Homo habilis, ulterior a fost reclasificat ca Homo rudolfensis in 1986. Capacitate
craniană era de circa 790 cmc.
În 1974 – a fost descoperită ‘Lucy’ în Hadar, Ethiopia. In 1978, acest specimen si altele asemănătoare
au fost clasificate ca: Australopithecus afarensis. Urmele de pași, vechi de 3.6 million de ani de la
Laetoli, Tanzania, impregnate în cenușă vulcanică, demonstrează că A. afarensis era biped.
În 1975 - Specimenul KNM-ER 3733a fost găsit in estul Africii. A fost inițial considerat Homo
erectus, apoi redenumit ca Homo ergaster. Această fosilă a fost găsită în același strat cu un exemplar de
Paranthropus boisei, dezmințind în cele din urmă teoria „speciei unice” care era populară la acea
vreme. În 1984 – a fost descoperit în Kenya un schelet aproape complet de Homo ergaster denumit
‘Turkana Boy’. Specimenul are 108 oase, ceea ce îl face cel mai complet schelet uman fosil
descoperit.Are 1,5 milioane de ani.
În 2002 - Sahelanthropus tchadensis a fost descoperit în Ciad. Fosila datează de aproximativ 6-7
milioane de ani. Oamenii de știință consideră că descoperirea este de o importanță majoră, dar dezbate
relația acesteia cu oamenii. Este foarte posibil ca această fosilă să fi precedat despărțirea dintre linia
evolutivă umană și cea a cimpanzeului, făcându-l un strămoș al ambelor ramuri. Interesant este faptul
că poziția foramen magnum era tipică unui animal biped.
În 2004 - Homo floresiensis, un tip uman pitic a fost descoperit în insula Flores in Indonezia. Fosilele
datează de la aproximativ 12.000 până la 100.000 de ani, făcând din aceasta un contemporan al

140
oamenilor moderni. Această specie nu a fost un strămoș al oamenilor moderni ci cel mai probabil un
descendent al asiatic Homo erectus
În 2010 - Analizei ADN nuclear efectuată pe o falangă și un dinte descoperite în peștera Denisova,
Rusia, în 2008, arată că rămășițele provin de la o specie care nu este nici Homo sapiens, nici Homo
neanderthalensis.
A primit numele Homo denisova. S-a mai constatat că între 4 și 6% din genomul melanezienilor
(nativii din Papua Noua Guinee și Insula Bougainville) provine de la denisovani Ascendența
denisovană este împărtășită și de aborigenii australieni. De pildă, gena EPAS 1 - Moștenită de tibetani
de la denisovani, ajută la adaptarea la niveluri scăzute de oxigen la altitudine mare.
In 2013, a fost găsită o nouă fosilă la Gauteng în South Africa. Are o vârstă de 250,000 years ago și a
primit numele Homo naledi. Era contemporan cu oameni moderni anatomic, Neanderthali, Denisovani
și cu oamenii din Flores. Specia este caracterizată printr-o masă corporală și o statură asemănătoare cu
populațiile umane cu corpuri mici, un volum endocranial mai mic, similar cu Australopithecus și o
formă de craniu similară cu speciile timpurii de Homo.

PAȘI SPRE UMANIZARE

Primul pas: Bipedalismul, mersul biped. A eliberat membrele anterioare de funcția locomoției. Pasul 2:
cerebralizarea. Volumul cerebral a crescut constant. Australopithecus - între 380–530 cm³, Homo
habilis – în jur de 640 cm³, Homo erectus – între 850 - to 1100 cm³, Homo neanderthalensis – până
la 1,600 cm3.
Evoluția umană nu a fost anageneză ci cladogeneză. Pana acum 12 mii ani au coexistat permenent mai
multe specii. În principiu evoluția umană a trecut prin ramura Ardipitecilor și apoi a Autralopitecilor
devenind în cele din urmă Homo. Parantropus au fost o linie colaterală în evoluția hominidelor. Există
mai multe ipoteze asupra originii și evoluției omului modern anatomic:
Originea multiregională a omului modern. Ipoteza multiregională susține că specia umană a apărut
pentru prima oară cu aproximativ două milioane de ani în urmă, iar evoluția umană ulterioară a fost în
cadrul unei singure specii umane continue. Această specie cuprinde toate formele umane arhaice,
precum H. erectus și neanderthalieni, precum și formele moderne, care au evoluat la nivel mondial
către diversele populații ale oamenilor anatomici moderni.
Originea Africană recentă a oamenilor moderni - "Out of Africa" (OOA). Acest model evolutiv
propune o „origine unică” a speciei Homo sapiens, excluzând evoluția paralelă a trăsăturilor
considerate anatomice moderne altundeva decât în Africa dar nu exclude amestecul multiplu
(hibridizarea) între H. sapiens și oamenii arhaici din Europa și Asia. Conform acestul model H. sapiens
a apărut cel mai probabil în Cornul Africii între 300.000 și 200.000 de ani în urmă. Și propune că toate
populațiile moderne non-africane provin în mod substanțial din populațiile de H. sapiens care au părăsit
Africa după acel moment. Au existat cel puțin mai multe dispersii „în afara Africii” ale oamenilor
moderni, care încep probabil cu 270.000 de ani în urmă și cu siguranță în urmă cu 130.000 până la
115.000 în urmă prin nordul Africii.
Analiza ADN mt și nuclear dezvăluie ruta migrațiilor oamenilor moderni care au apărut în Africa. Eva
Mitocondrială, a trăit în Africa. Cel mai vechi haplogrup este L0. Haplogroupurile M and N, sunt
prezente la toți oamenii moderni excptând africanii și provine din L3. L3 are o vechime de circa 84,000
ani iar haplogroupurile M și N au circa 63,000 ani. Toate grupele ADN mt umane actuale provin dintr-
o singură populație din Africa, de acum circa 140.000 - 200.000 de ani
Adam Y-cromozomial. Potrivit lui Cruciani și colab. În 2011, cele mai multe linii bazale au fost
detectate în Africa de Vest, Nord-Vest și Centrală. Aici deci trăiesc cei mai vechi oameni moderni. În
2015, estimările vârstei Y-Most Recent Common Ancestor variază între 200.000 și 300.000 de ani în

141
urmă, aproximativ în concordanță cu apariția oamenilor anatomici moderni. Timpul până la cel mai
recent strămoș comun al cromozomilor Y umani moderni și Neandertal este de circa 588 mii ani.
În Africa cei mai vechi markeri îi au populațiile San (boșimanii) și Hazda. În afara Africii, cei mai
vechi markeri sunt la Aborigenii australieni, ceea ce indică faptul că primul val de oameni moderni, au
iesit din Africa, urmând apoi sudul Asiei, au ajuns în Australia cu mult inainte să ajungă în Europa.
Modelul asimilării în evoluția omului modern. Asimilarea este de acord cu Recent African Origin
susținând că modernitatea anatomică a avut origine exclusivă pe continentul african, dar argumentează
că migranții din Africa, s-au încrucișat cu specii înrudite cum ar fi neanderthalii din Europa, și că
amestecul genetic arhaic a fost semnificativ (nu este neglijabil sau absent în cazul RAO)
În 2015, s-a fost descoperit că 7,4% din genomul unui om modern din paleoliticul superior din la
Peștera cu Oase (România) este de Neanderthalian
După unele opinii, cerebralizarea a avut câteva consecințe: revoluția cognitivă – acum circa 70 mii ani
proces în urma căruia comunicarea interspecifică s-a perfecționat extraordinar și revoluția agricolă –
acum circa 10 mii ani. Tranziția preistorică de la viața de vânător culegător la agricultura este
cunoscută și sub numele de Revoluția Neolitică. Au existat cel puțin patru centre distincte în care s-au
pus bazele agriculturii: în Orientul Apropiat (între Tigru și Eufrat), în Extremul Orient, în Mesoamerica
în în Anzi. Revoluția agricolă a dus la domesticirea animalelor care s-a realizat în principiu în trei
moduri.
Calea comensală: nu presupune neaparat intenționalitate, cel puțin în fazele timpurii. Comensalismul,
în ecologie, este o clasă de relații între două organisme în care un organism beneficiază de celălalt fără
a-l afecta pe cel din urmă. Calea comensală nu a început cu o acțiune intenționată din partea oamenilor.
În schimb, pe măsură ce oamenii au manipulat mediul împrejurimilor, diferite populații de animale
sălbatice ar fi fost atrase de elemente din nișa umană, mai ales deșeurile alimentare umane. Animalele
cele mai capabile să profite de resursele asociate taberelor umane ar fi fost indivizii mai mai puțin
agresivi ai speciilor lor. O serie de animale, precum porcul, pisica, găina, rața, au fost domesticite în
acet fel. Primul a fost lupul, chiar înainte de revoluția agricolă (între 30 – 10 mii ani), care a dat naștere
tuturor raselor actuale de câini.
Calea animalelor pradă: intenționată. Deși etapele timpurii ale căii comensale nu sunt neapărat
dependente de intenționalitate, calea animalului pradă începe cu o oarecare intenție umană. Principalul
motiv a fost creșterea eficienței de gestionăre aresurselor. Animale domesticite pe această cale sunt
ierbivore de dimensiuni medii sau mari care erau vizate ca pradă. Oamenii însă probabil și-au modificat
strategiile de vânătoare pentru a maximiza disponibilitatea prăzii. Condițiile pentru domesticire pe
această cale sunt asociate cu stabilirea de comunități umane mai stabile care cultivau plante și s-a bazat
pe o subzistență cu spectru larg. În acest fel au fost domesticite vaca, oaia, capra, lama, curcanul etc.
Calea directă: de asemenea intenționată. Singura cale care a început clar cu un obiectiv deliberat de
domesticire a unei specii este cea directă. Înainte ca speciile în cauză să fie vizate pentru a fi
domesticite, oamenii deja posedau și erau dependenți de animale domestice. Oamenii își puteau
imagina versiuni domestice ale animalelor sălbatice la care râvneau. Astfel, deși cai, măgari și cămile
din Lumea Veche au fost uneori vânate ca specii de pradă, fiecare au fost alese în mod deliberat de om
pentru a îndeplini sarcini greu de rezolvat de oamenicum este transportul. Ulterior pe această cale au
fost alese și domesticite și animale care erau considerate delicatese precum iepurii sau care încantau
privirea precum unele păsări. Așa au fost domesticite calul, măgarul, cămilele, iepurele etc.

CARNIVORA

Este o ordin de mamifere placentare care s-au specializat în a consuma în mod primar carne, deși unele
specii au devenit secundar omnivore (ratonul și urșii) iar alte specii, deși puține au devenit ierbivore,
precum panda. Carnivorele sunt prezente nativ pe fiecare continent, exceptând Australia și într-o foarte

142
mare varietate de habitate, de la regiunile polare reci până în regiunile hiper-aride ale deșerturilor.
Dentiția carnivorelor este heterodontă, deși la unele specii, precum lupul de pământ - Proteles cristata,
dinții sunt reduși și specializați pentru consumul de insecte.
Canini sunt mari și conici și incredibil de rezistenți la stres mecanic. Toate speciile cu excepția vidrei
de mare (Enhydra lutris), au șase incisivi. Cel mai particular aspect al dentiției carnivorelor este faptul
că au carnasieră, un fel de clește folosit pentru tăiat, alcătuită din al patrulea premolar superior și
primul molari inferior.
Toate speciile de carnivore provin dintr-un grup de mamifere înrudite cu pangolinii actuali, apărând în
America de Nord la circa 6 milioane de ani după evenimentul de extincție Cretacic-Paleogen. Acești
strămoși timpurii ai carnivorilor numiți creodonte, semănau cu nevăstuic sau cu genetele, fiind animale
nocturne care trăiau fie pe sol fie erau semiarboricole. Evoluția lor a fost relativ rapidă. Unele au
evoluat în medii de pădure dând naștere feliformelor, altele în medii deschise, dând naștere
caniformelor, grup din care unele forme au devenit marine dând naștere pinipedelor (foci). Până în
miocen, au apărut toate familiile actuale de carnivore.
Taxonomia carnivorelor se află într-o stare continua schimbare, de mai bine de un secol. În mod
tradițional, majoritatea mamalogilor consideră focile și carnivorele terestre ca aparținând unor ordine
diferite, respectiv Pinnipedia și Carnivora (Fissipedia). Într-adevăr există, doar puține caracteristici
comune focilor și rudelor lor terestre din cauza adaptărilor extinse și numeroase pe care le-au suferit
focile ca adaprate la mediul marin. Practic, la foci nu există o structură anatomică să fie nemodificată
de adaptările acvatice extinse. Fiecare organ și țesut examinat diferă într-un fel de omologul său de la
formele terestre. Sistematica modernă, moleculară arată că de fapt carnivorele pot fi împărțite în două
ramuri evolutive care s-au desprins în Paleogen: Caniforme (grup care include și focile) și Feliforme.
Feliformele, carnivore de tip „pisică”, precum felinele mari și mici, hienele, mangustete, viveridele etc
și caniformele carnivore de tip „câine”, precum canidele, ursidele, mustelidele, se diferențiază pe baza
structurii oaselor urechii și a trăsăturilor craniene.
Astfel, toate feliformele au bulele auditive formate din două camere, respective din două oase unite
printr-un sept. Feliformele tind să aibă boturi mai scurte. Carnasierele sunt mai specializate.
Feliformele tind să fie mai carnivore, majoritatea fiind hipercanivore și sunt, în general, vânători de
ambuscadă. Majoritatea feliformelor au gheare retractile sau semi-retractile și multe specii sunt
arboricole sau semi-arboricole.
În contrast, caniformele au bule auditive cu o singură cameră sau parțial divizate, compuse dintr-un
singur os. Caniformele tind să aibă boturi mai lungi. Carnasierele sunt mai puțin specializate.
Caniformele tind să fie mai omninivore, oportuniste sau sunt vânători de anduranță. Caniformele nu au
gheare retractile și sunt terestre.

Felidae. Sunt cele mai răspândite dintre carnivorele feliforme. Există 41 de specii actuale și toate, cu
excepția câtorva, au gheare retractile, iar limba și penisul acestora au spini cheratinizați.
Această familie este reprezentată pe toate continentele, cu excepția Australiei (unde au fost introduse
pisicile domestice) și a Antarcticii. Dimensiunea speciilor variază de la pisica cu picioare negre (Felis
nigripes) de doar 2 kg până la tigrul (Panthera tigris) care ajunge la circa 300 kg.
Feline mari – sunt speciile genului Panthera și Acinonyx. Panthera leo (leu): Africa subsahariană și
deșertul Thar (India) (cu rou arealul istoric, albastru arealul actual). Panthera tigris (tigru): Asia de est,
India și Sondele mari. Panthera pardus (leopard): Africa subsahariană, Arabia, sudul și sud estul Asiei,
Java și Ceylon. Sunt 9 subspecii cu areal actual fragmentat. Panthera onca: (jaguar) Sudul Americii de
nord, America Centrală și de Sud (roz este arealul inițial, rosu este arealul actual. Panthera uncia (irbis)
: Asia centrală, nord estul Chinei și Tibet. Acinonyx jubatus (ghepard) : Africa, peninsula Arabia,
Sudul Asiei până în India. Nu are gheare retractile.

143
Hyenidae. Cuprinde patru specii actuale în patru genuri. Toate manifestă caracteristici ale evoluției
convergente cu canidele, având gheare non-retractile, boturi lungi și adaptări la alergare pe distanțe
lungi. Trăiesc în prezent în Orientul Mijlociu, India și Africa. Hienele sunt animale mari, puternice, de
până la 80 kg (Crocuta crocuta) și sunt dintre cei mai prolifici carnivori mari de pe planetă. Lupul de
pâmânt, Proteles cristata este mult mai mic, având circa 27 kg și este un specializat, consumând în
principal termite.
Proteles cristata – are dentiția profund modificată consumând termite. Crocuta crocuta - Fălcile hienei
pătate, acționate de mușchii mari ai maxilarului și o boltă craniană specială pentru a proteja craniul
împotriva forțelor mari conferă hienei patate o mușcătură extrem de puternică care poate exercita o
presiune de 80 kgf / cm2, care este cu 40% mare decât forța pe care o poate genera un leopard.
Crocuta crocuta este originară din Africa subsahariană, cel mai probabil însă specia a originat în Asia și
a fost prezentă în toată Europa timp de cel puțin un milion de ani până la sfârșitul Pleistocenului. Hiena
pătată este cel mai mare membru actual al Hyaenidaelor și se caracterizează prin construcția fizică
asemănătoare unui urs, urechile rotunjite, blana sa pătată, dentiția extraordinat de puternică, și prin
prezența unui pseudo-penis (clitoris exacerbat) la femelă. Este singura specie de mamifer la care
femelele nu au o deschidere vaginală externă, având în schimb un pseudo-penis. Este cea mai socială
dintre hiene trăind în societăți matriarhale, numite clanuri, conduse de femele. Procesul de împerechere
este complicat, deoarece penisul masculului intră și iese din tractul reproductiv al femelei prin pseudo-
penisul acesteia.Durata perioadei de gestație tinde să varieze foarte mult, deși 110 zile sunt durata
medie de timp. În etapele finale ale sarcinii, femelele dominante furnizează descendenților lor în curs
de dezvoltare niveluri mai ridicate de androgeni decât femelele cu rang inferior. Se consideră că
nivelurile mai mari de androgeni, rezultatul concentrațiilor ridicate de androstendionă ovariană, sunt
responsabile de masculinizarea extremă a morfologiei feminine și a comportamentului femelelor.
Astfel, puii femelelor dominante vor fi mai agresivi și mai activi sexual decât cei ai femelelor cu rang
inferior. În general se nasc câte doi pui. Hienele pătate și leii ocupă aceeași zonă geografică în Africa
(sunt simpatrice), de asemenea, cele două specii ocupă aceeași nișă ecologică și sunt astfel în
competiție directă. Suprapunerii nișei ecologice este de circa la 68,8%. Există o concepție greșită
obișnuită conform căreia hienele fură prada eilor, dar cel mai adesea este invers. În craterul
Ngorongoro, este obișnuit ca leii să subziste în mare parte furând prăzile hienelor. Hienele ucid prin
eviscerare. Hiena pătată este foarte eficientă în ce privește consumul prăzii; nu numai că este capabilă
să se spargă și să mănânce cele mai mari oase ale ungulatelor, ci este, de asemenea, capabilă să le
digere complet. Hienele patate pot digera toate componentele organice din oase, nu doar măduva.

Herpestidae – suricate și manguste. Este o familie cu 32 de specii. Care trăiesc în Africa, Orientul
Mijlociu și Asia. Toate au gheare non-retractile. Sunt animale relativ mici, variind de la 1 kg la 5 kg și
au, corpuri lungi, subțiri și picioare scurte. Dieta variază în funcție de mărimea speciilor și de sursele de
hrană disponibile, fiind compusă din mamifere mici, păsări la reptile, insecte și alte nevertebrate. Unele
specii sunt omnivore, consumând inclusiv fructe și tuberculi.

Eupleridae – carivore din Madagascar. Familia Eupleridae („carnivoranele malgașe”) include fosă,
falanouc, civetă malgașă și manguste malgache, toate acestea fiind limitate la insula Madagascar. Cele
opt specii din familie prezintă variații semnificative de formă. Aceste diferențe au dus inițial la faptul
că speciile din această familie împărtășesc nume comune cu și sunt plasate în diferitele familii ale
speciilor aparent mai asemănătoare de pe continent (de exemplu, zibete și mangustă). Cu toate acestea,
analiza filogenetică a ADN-ului oferă dovezi puternice că toți carnivoranii malgași au evoluat dintr-un
singur strămoș comun care a fost herpestid (Yoder și colab. 2003). [10] [11] Analiza filogenetică
susține acest punct de vedere și plasează toți carnivoranii malgași în familia Eupleridae. Este
asemănătoare unei pisici și este cel mai mare carnivor din Madagascar. Adulții au o lungime a capului-

144
corp de 70-80 cm și cântăresc între 5,5 și 8,6 kg, cu masculii mai mari decât femelele. Denumirea
generică Cryptoprocta se referă la faptul că anusul este ascuns într-o pungă anală. Are gheare semi-
retractabile și glezne flexibile care îi permit să se deplaseze foarte eficient în arbori, inclusiv să facă
salturi din arbore în arbore. Fosa este unică în familia sa pentru forma organelor sale genitale, care
împărtășesc trăsături cu cele ale pisicilor și ale hienelor. Masculii au penis și un baculum (osul penian)
neobișnuit de lungi. Femelele prezintă masculinizare tranzitorie, începând cu vârsta de aproximativ 1-2
ani, dezvoltând un clitoris mărit, spinos, care seamănă cu penisul unui mascul și care este susținut de un
os clitoridian. Vânează animale mici și este singurul prădător malgaș capabil să vâneze adulți din toate
speciile de lemurieni.

Viveridae. Este o familie cu 30 de specii actuale, precum binturongul, civetele indiene, genetele și
oyanii. Toate au corpuri lungi, picioare scurte cu gheare retractile și, de obicei, cozi lungi. În greutate,
speciile variază între 0,5-14 kg. Trăiesc în sudul Europei, în Africa și Asia. Dieta lor variază de la
fructe și plante la insecte, crustacee și moluște și mici mamifere.

Canidae. Familia Canidae este o familia care include lupii, câini, coioți și vulpile. În prezent, familia
este subîmpărțită în două grupuri majore, câinii (tribul Canini), care include nouă genuri, și vulpile
(tribul Vulpini) cu trei genuri. În prezent sunt cunoscute 35 de specii raspândite nativ pe toate
continentele exceptând Australia și Antarctica. Sunt animale semidigitigrade. Membrele anterioare au
patru sau cinci degete, iar cele posterioare au întotdeauna patru degete. Ghearele sunt neretractile,
groase și tocite. Canidele sunt mai prolifice decât felidele, născând de regulă 4-9 pui. În general, puii se
nasc orbi și neputincioși și au nevoie de o îngrijire îndelungată. Canidele sunt cele mai sociale dintre
toate caniformele, unele specii trăind grupuri numite haite.
Canis lupus este un canin mare, originar din Eurasia și America de Nord. Se cunosc 14 subspecii de
Canis lupus. Lupul este cel mai mare membru actual al Canidaelor, masculii cântărind în medie 40 kg
și femelele 37 kg.
Lycaon pictus - câinele sălbatic african. Lycaon pictus este cel mai mare canin din Africa și singurul
membru al genului Lycaon, care se distinge de Canis prin dentiția extrem de specializată pentru o dietă
hipercarnivoră și lipsa degetului vestigial de la membrele anterioare. Câinele sălbatic african este un
animal foarte social, care trăiește în haite cu ierarhii dominante separate pentru masculi și femele. În
mod unic printre carnivorele sociale, femelele, dispersează din haita natală odată maturizate sexual.
Este un vânător diurn, extrem adaptat la alergarea de anduranță, specializat la a vâna antelope, pe care
le prinde urmărindu-le până la epuizare. La fel ca alte canide, câinele sălbatic african regurgitează
hrana pentru puii săi, dar și pentru adulții care nu participă la vânătoare. Cocurează cu leii și hienele:
leii ucid adesea cainii sălbatici iar hienele sunt frecvente cleptoparaziți (în general fură prada câinilor).
Inhabitează mai ales zonele de savană, preferință legată de obiceiurile de vânătoare ale animalului,
care necesită zone deschise care nu obstrucționează vederea sau nu împiedică urmărirea prăzii. Vulpile
(Vulpini) se disting Canine prin posesia unui proces paroccipital larg care este suturat pe suprafața
posterioară a bulei timpanice.

Ursidae. Urșii sunt cei mai mare dintre caniformele terestre. Există opt specii actuale. Acestea variază
ca talie de la ursul polar mare care ajunge la 680 kg până la micul urs soare Helarctos malayanus de 30-
60 kg. Caracteristicile comune ale urșilor sunt un corpul mare, cu picioare groase, un bot lung, picioare
plantigrade cu cinci gheare neretractile și coadă scurtă. Majoritatea urșilor sunt omnivori, cu diete
variate, care includ atât hrană vegetală, cât și hrană animală. Ursul polar este cel mai carnivor dintre
urși datorită climatului arctic în care trăiește și are o preferință pentru vânarea focilor.
Panda uriaș (Ailuropoda melanoleuca) este cel mai ierbivor urs și a evoluat o serie de adaptări, inclusiv
un al șaselea „deget”, dinți specializați și mușchi puternici ai maxilarului, care-i permit să se hrănească

145
aproape exclusiv cu bambus. Ursul leneș (Melurus ursinus) are unele adaptări pentru consumul de
furnici și termite, cu un bot lung, gheare puternice și dinții superiori din față lipsă, deși consumă și
miere și fructe.

Mustelidae. Familia Mustelidae (bursucii, nevăstuici și vidre) este cea mai mare familie de carnivore,
cu 22 de genuri existente și aproximativ 57 de specii actuale. Deși sunt foarte variabile ca formă,
dimensiune și comportament, majoritatea mustelidelor sunt animale mai mici, cu picioare scurte, urechi
scurte, rotunde și blană groasă. Mustelidele sunt predominant carnivore.
Înregistrările fosile indică faptul că mustelidele au apărut la sfârșitul perioadei oligocene (33 milioane
de ani) în Eurasia și au migrat pe toate continentele, cu excepția Antarcticii și Australia (toate
continentele care au fost conectate în timpul sau încă de la începutul Miocenului). Au ajuns în America
prin podul terestru Bering.
Mâncăciosul Gulo gulo, este cea mai mare specie din familia Mustelidae. Este un carnivore puternic,
îndesat, care seamănă mai mult cu un urs mic decât alte mustelide. Este un animal solitar, recunoscut
pentru ferocitate și forță disproporționată față de mărimea sa, având capacitatea documentată de a ucide
prăzi mult mai mari precum elani. Trăiește în pădurea boreale și în tundrei subarctică și alpină din
emisfera nordică, cu cel mai mare efectiv în nordul Canadei, statul Alaska al SUA, țările nordice
continentale ale Europei și în vestul Rusiei și Siberiei . Populația sa a scăzut în mod constant începând
cu secolul al XIX-lea din cauza braconajului și fragmentării habitatului.
Viezurele melivor Mellivora capensis, este răspândit în Africa, Asia de Sud-Vest și subcontinentul
indian. Are puțini prădători naturali datorită pielii groase, rezistenței și abilităților defensive feroce. Are
cea mai puțin specializată dietă din familia mustelidelor. Adesea prădează stupii himenopterelor
aculeate de unde și numele său. De asemenea, se hrănește cu insecte, broaște, țestoase, șopârle,
rozătoare, șerpi, păsări și ouă, dar și fructe, rădăcini și bulbi. Devorează toate părțile prăzilor sale,
inclusiv pielea, părul, penele, carnea și oasele. Cam 25% din hrana sa este reprezentată de șerpi extrem
de veninoși precum cobre și mambe negre.
Vidra uriașă (Pteronura brasiliensis) este cea mai mare dintre vidre, ca lungime ajungând la 1,7 metri.
Atipic pentru mustelide, vidra uriașă este o specie socială, grupurile familiale fiind formate din trei
până la opt membri. Grupurile sunt centrate pe o pereche reproductivă dominantă și sunt extrem de
coezive și cooperante. Vidra uriașă este diurnă, fiind activă exclusiv în timpul zilei. Trăiește în nordul
și centrul Americii de Sud, mai ales în și de-a lungul râului Amazon și în Pantanal. Distribuția sa a fost
mult redusă și este acum discontinuă. Zeci de ani de braconaj pentru blana catifelată, care au atins
apogeul în anii 1950 și 1960, au redus considerabil efectivul speciei. Specia a fost listată astfel, ca fiind
pe cale de dispariție în 1999.
Vidra de mare (Enhydra lutris) este singura vidră marină, care trăiește pe coastele de nordu și est ale
Oceanului Pacific. Cântăresc de obicei între 14 și 45 kg fiind cea mai grea membră a familiei
mustelidelor. Spre deosebire de majoritatea mamiferelor marine, forma primară de termoizolare a
vidrei de mare este un strat de blană excepțional de gros, cel mai dens din regnul animal. Deși poate
merge pe uscat, vidra de mare este capabilă să trăiască exclusiv în ocean. Prădează mai ales
nevertebrate marine, cum ar fi arici de mare, diverse moluște și crustacee și unele specii de pești.
Obiceiurile sale de hrănire și alimentație sunt demne de remarcat din mai multe puncte de vedere. În
primul rând, particular este faptul că utilizează roci pentru a sparge prada și pentru a deschide scoicile
fiind una dintre puținele specii de mamifere care folosesc unelte. Este o specie cheie, în ecosistemele
marine controlând populațiile de arici de mare.

146
PINNIPEDIA

Este un grup larg răspândit și diversificat de mamifere marine semiacvative (fată întotdeauna pe uscat).
Grupul este monofiletic, dar relația pinnipedelor cu carnivorele terestre este încă neclară. Unele studii
susțin ipoteza că urșii sunt rudele lor cele mai apropiate, în timp ce altele susțin o relație mai strânsă cu
mustelidele. Oricum, pinipedele sunt caniforme și s-au despărțit de alte caniforme acum circa 50 de
milioane de ani în timpul Eocenului
Există trei familii de pinipede. Familia Phocidae (foci adevărate sau foci fără urechi) formată din
aproximativ 19 specii a căror talie variază de la 45 kg și 1,2 m în lungime, la 2.400 kg și 5 m (foca
elefant de sud). Focidele se găsesc în toate mările și oceanele lumii. Familia Otariidae (otariile sau leii
de mare, sau focile cu urechi) sunt răspândite în toate oceanele lumii, cu excepția Atlanticului de Nord.
Cele 15 specii (împărțite în șapte genuri) de otarii se disting de phocide prin pavilioanele urechi externe
vizibile, fețele mai asemănătoare câinilor și capacitatea de a-și îndoi membrele posterioare sub corp,
folosindu-le la locomoția pe uscat, care este mai eficientă decât a focilor adevărate. Familia
Odobenidae include în prezent o singură specie, morsa, un animal mare de circa 2.000 kg cu mustăți
lungi și colți uriași, și cu distribuție circumpolară discontinuă în Oceanul Arctic și în mările subarctice
din emisfera nordică. Se hrănrște în mediul bentic cu moluște bivalve și alte nevertebrate marine.

PHOLIDOTA (PANGOLINI)

Opt specii din trei genuri: Manis, Phataginus și Smutsia. Manis include patru specii care trăiesc în Asia,
în timp ce Phataginus și Smutsia includ două specii fiecare, toate găsite în Africa subsahariană. Trăiesc
în arbori sau vizuini, în funcție de specie.
Pangolinii au corpul acoperit cu solzi mari, de keratină, sunt singurele mamifere cu această
caracteristică. Aceștia sunt moi la pangolinii nou-născuți, dar se întăresc pe măsură ce animalul se
maturizează. În caz de pericol, pangolinii se poate înfășura sub forma unei mingi solzii suprapuși
acționând ca o armură, în timp ce își ascund fața sub coadă. De asemenea, în caz de pericol pangoliii
emite o substanță chimică cu miros repelent din glandele perianale, similar cu spray-ul unui sconcs. Au
picioare scurte, cu gheare ascuțite puternice pe care le folosesc pentru a săpa în movilele de furnici și
termite și pentru a urca în arbori. Cozile lor sunt prehensile.
Sunt animale nocturne, iar dieta lor constă în principal în furnici și termite, pe care le capturează
folosind limba lor lungă și protractilă. Limbile sunt extrem de lungi și protractile iar rădăcina limbii nu
este atașată de osul hioid, ci se află în toracele dintre stern și trahee, astfel că își pot pot extinde limba
până la 40 cm deși limba este foarte subțire cu un diametru de numai 0,5 cm. Sunt animale solitare,
care se întâlnesc doar pentru a se împerechea. Nasc până la trei pui, pe care îi cresc timp de
aproximativ doi ani.

PERISSODACTYLA (MEZAXONIA)

Numele Perissodactyla înseamnă „imparicopitat”. Acest grup de ungulate include caii, tapirii și
rinocerii. Denumirea ordinululi lor derivă din faptul că degetul mijlociu, degetul nr. 3, este mai mare
decât celelalte, iar planul de simetrie al piciorului trece prin el, o condiție numită mezaxonică.
Majoritatea speciilor au trei degete la piciorul posterior și trei sau patru degete la mambrul anterior, dar
la unele specii precum ecvidele (caii) rămâne doar un singur deget, al treilea.
Partea anterioară a craniului perisodactilelor este alungită și găzduiește o serie completă de dinți jugali
mari (majoritatea au în total 44 de dinți). Molarii și premolarii sunt hipsodonți la formele care de
pășunează ierburi dure, cum sunt caii, și brahidonți la tapiruri. Speciile moderne sunt lofodonte, spre

147
deosebire de paricopitate, care tind să fie selenodonte sau bunodonte. Perisodactilele au un stomac
simplu, spre deosebire de structura tri sau tetracamerată a stomacului majorității artiodactilelor
(paricopitate). În consecință cecumul lor este mărit și saculat și în el are loc digestia bacteriană a
celulozei.

Tapiridae – tapiri. Sunt mamifere mari, erbivori, cu habitus asemănătoar unui porc, cu și cu o scurtă
tropmă (proboscis) prensilă. Trăiesc în pădurile ecuatoriale din America de Sud și Centrală (trei specii)
și din Asia de Sud-Est (o specie). Proboscisul tapirului este un organ extrem de flexibil, capabil să se
miște în toate direcțiile, permițând tapirilor să apuce frunze care altfel nu ar fi la îndemână. Lungimea
proboscisului variază în funcție de specie. Tapirul Malaezian are cel mai lungi proboscis. Evoluția
proboscisuluir la tapir, alcătuit aproape în întregime din țesuturi moi, conferă craniului tapirilor o formă
unică în comparație cu alte perisodactile, cu o creastă sagitală mai mare și cu orbite poziționate mai
rostral.

Rhinocerotidae. Familia cuprinde în prezent 5 specii plasate în 4 genuri. Trei dintre aceste specii se
găsesc în Asia de sud și sud- est, iar celelalte două trăiesc în Africa, la sud de Sahara. În Africa,
rinocerii inhabitează savana, iar formele asiatice trăiesc în regiuni arbustive și în păduri dense. Toți
rinocerii sunt limitați în distribuția lor la zone în care este posibil accesul zilnic la apă. Rinocerii au
corpuri masive și un cap mare cu 1 sau 2 coarne. Coarnele rinocerilor diferă de coarnele adevărate,
deoarece aceste coarne nu au miez și nici teacă. Sunt alcătuite dintr-o multitudine de celule epidermice
și mănunchiuri de papile dermice (extensii ale dermei). Celulele din fiecare papilă formează o fibră
asemănătoare părului gros. Aceste fibre, care sunt ținute împreună de masa celulelor epidermice, nu
sunt păr adevărat. Părul adevărat crește din foliculi care se extind în derm, în timp ce coarnele
rinocerului cresc din papilele dermice care se extind în corn. Cornul rinocerului este situat deasupra
oaselor nazale. La speciile care au două coarne, al doilea corn se află deasupra oaselor frontale.
Coarnele sunt curbate spre înapoi. Rinocerii au pieptul lat și picioarele scurte și columnare. Radius/ulna
și tibia/fibula sunt doar ușor mobile, dar sunt bine dezvoltate și neunite. Atât picioarele posterioare, cât
și cele anterioare sunt mezaxonice cu câte 3 degete, fiecare deget cu o copită mică. Rinocerii au ochi
mici și urechi scurte, proeminente și erecte. Tegumentul este gros (sunt pachiderme) acoperit cu păr rar.
Caninii și incisivii sunt vestigiali, cu excepția incisivilor inferiori de la rinocerii asiatici. La rinocerii
care pasc iarbă (Ceratotherium), dinții labiali sunt hipsodonți, dar ei sunt brahidonți la celelalte genuri.
Rinocerii africani tind să se hrănească la sol, în timp ce rinocerii asiatici se hrănesc cu frunzele
arbuștilor. Femelele dau naștere doar odată la doi ani la un singur pui care este activ la scurt timp după
naștere și rămâne cu mama până la nașterea următorului pui. Gestația este îndelungată de 420-570 de
zile. Maturitatea sexuală este atinsă la 7-10 ani pentru masculi și 4-6 ani pentru femele. Durata de viață
potențială este de aproximativ 50 de ani. În general, rinocerii africani sunt mai agresivi decât speciile
asiatice. Sunt animale solitare și teritoriale, cu excepția unității mamă-pui. Toate speciile de rinoceri
sunt extrem de peericlitate datorită supra-vânării și distrugerii habitatului lor. Oamenii au vânat rinoceri
pe scară largă, deoarece aproape toate părțile animalului sunt fost utilizate în medicina populară. Cea
mai apreciată parte a rinocerului este cornul său, care a fost folosit ca medicament pentru orice, inclusiv
ca aphrodisiac și ca poțiune pentru tratarea otrăvirilor.

Equidae – caii. Această familie, care cuprinde caii, măgarii și zebrele, conține un singur gen - Equus
cu nouă specii. Formele domestice sunt prezente în întreaga lume; formele sălbatice trăiesc numai în în
Africa de Est și Orientul Apropiat până în Mongolia. Mustangii nord americani, sunt descendenți ai
cailor aduși în Lumea Noua de europenii colonizatori. Inhabitează o mare varietate de habitate de la
pășuni mezofile și savane până la deșerturi nisipoase și pietroase. Au corpul acoperit cu păr dens, dar
lungimea părului este variabilă. Majoritatea speciilor au o coamă pe gât și o șuviță de păr pe partea din

148
față a capului. Ecvidele sălbatice sunt animale mari, cu dimensiuni ale corpului cuprinse între 200 și
500 kg. Descendenții lor domestici sunt mai variabili, greutatea lor variind de la mai puțin de 140 kg la
peste 1000 kg.
Sunt alergători de viteză dar și de anduranță. În acest sens au dezvoltat membrele lungi și subțiri, cu un
singur degete functional, degetul 3 cu condiție mezaxonică. Metacarpienele și metacarpienele sunt
sudate formând os canon. Merg pe vârfurile degetelor (unguligrad), care sunt învelite cu copite. La
piciorul anterior, radius și ulna sunt unite, ulna fiind foarte redusă, astfel încât toată greutatea este
suportată de radius. La piciorul din spate, tibia este mărită și susține greutatea, iar fibula este redusă și
fuzionată cu tibia. Au 40-42 dinți. Caninii sunt vestigiali sau absenți la femele. Dinții jugali au o
structură complexă; sunt hipsodonți cu patru coloane principale și cu mult ciment. Echidele sunt active
atât ziua, cât și noaptea, dar sunt în principal crepusculare.
Sunt în întregime erbivore, hrănindu-se în mare parte cu iarbă și cu Frunze ale arbuștilor. Majoritatea
beau apă zilnic, deși pot rămâne fără apă pentru perioade lungi de timp. Sunt animale de turmă,
poligine care trăiesc în grupuri extinse de familie care ocupă teritorii mari în câmp deschis (pajiști,
zone semi-aride, deșerturi și munți).
Registrul fosil al cailor este deosebit de bogat. A furnizat exemple clasice care documentează
schimbarea treptată a dinților și a membrelor. Primul cal, Hyracotherium (= Eohippus), este cunoscut
încă de la începutul Eocenului și pare a fi derivat dintr-un fel de condilarte (ungulate primitive). Era un
animal mic, cu dinți relativ simpli, cu al treilea metacarpian mărit și cu o poziție digitigradă. În
Oligocen, Miocen și Pliocen, caii au crescut în dimensiuni, degetele lor laterale s-au micșorat și au
pierdut contactul cu solul, creierul lor s-a mărit și dinții jugali au devenit mult mai complecși. Primul
cal adevărat, Merychippus, a trăit în miocen. Dinții lui erau hiposodonți și aveau lofuri puternic
dezvoltate. Trei dintre degetele aveau contactat solul. Primul cal cu un singur deget, Pliohippus, a trăit
în Pliocen. Genul Equus a apărut pentru prima dată în timpul Pliocenului. Caii au fost odinioară
răspândiți, locuind în pajiști temporale, savane și habitate de stepă prin America de Nord, Asia, Africa
și Europa. America de Nord a fost centrul evoluției echidelor. Ecvidele au dispărut complet de pe acel
continent în urmă cu aproximativ 8000 de ani, pentru a se întoarce doar după colonizarea Americii de
nord de către europeni.
Măgarul sălbatic african (Equus africanus), este strămoșul măgarului domestic și trăiește în deșerturi și
alte zone aride din Cornul Africii, din Eritreea, Etiopia și Somalia.
Equus grevyi, sau zebra imperială, este cel mai mare equid sălbatic actual și cel mai amenințat dintre
cele trei specii de zebră. Trăiește în Kenya și Etiopia
Equus burchellii, este cea mai răspândită specie de zebră. Trăiește din sudul Etiopiei până în Botswana
și Africa de Sud.
Equus zebra este originar din sud-vestul Angolei, Namibia și Africa de Sud.
Equus przewalskii sau calul sălbatic mongol sau Takhi, este o specie de cal sălbatic, cea mai apropiată
rudă sălbatică a calului domestic. Unii îl consideră o specie separată, ultimul descendent al calului
sălbatic Equus ferus, alții îl încadrează ca o subspecie de Equus caballus (calul domestic). Controversa
va fi rezolvată numai când strămoșul comun din care au evoluat calul lui Przewalski și cel domestic va
fi determinat. Deși calul lui Przewalski are 66 de cromozomi, spre deosebire de calul domestic care are
64, acestea sunt singurele ecvide care se pot încrucișa și produce descendenți fertili, care au 65 de
cromozomi.
Există peste 350 de rase domestice de cai, care se încadrează în patru grupuri majore. Cai ușori - Cai
relativ mici și picioare subțiri care cântăresc mai puțin de 580 kg. Câteva exemple sunt: caii pursânge
arabi, saddlebreds și caii de Tennessee. Cai grei - cai de tracțiune sau cai mari cu o greutate de până
la sau peste 900 kg. Sunt puternici, cu oase mari și picioare rezistente. Câteva exemple sunt:
Percheroni, Clydesdale, Shire, cai belgieni și semigreii românești . Ponei - au cel mult 1,2 m înălțime.

149
Câteva exemple sunt: poneii Shetland, Haflinger, Caspian, Fell, Fjord și Chincoteague. Cai sălbatici
sau semi-sălbatici, precum mustangii nord-americani.

ARTIODACTYLA (PARAXONIA)

Sunt un grup foarte divers de mamifere terestre cuprinzând 10 familii și aproximativ 210 specii. Trăiesc
în toate tipurile de habitate, atât deschise, cât și în zone forestiere sau zone umede din toate
continentele, cu excepția Australiei și Antarcticii. Ca masa artiodactilele variază de la 4000 kg la
hipopotami la 2 kg la Tragulus javanicus, iar înălțimea variază de la 5 m la girafe la 23 cm la Tragulus
javanicus.
Artiodactilele sunt paraxoniene, adică planul de simetrie al fiecărui picior trece printre al treilea și al
patrulea deget. La toate speciile, numărul de degete este redus prin pierderea primului deget (poluce și
haluce), iar multe specii au al doilea și al cincilea deget de dimensiuni reduse. Degetele trei și patru
rămân mari și susțin greutatea corpului. Acest model de picior dă numele lor, Artiodactyla, care
înseamnă „paricopitat”. În contrast planul de simetrie la perisodactile (adică imparicopitate) trece prin
al treilea deget. Cea mai extremă reducere a degetelor de la picioare la artiodactile, camile și
rumegătoare, care au doar două degete funcționale la fiecare picior. La aceste animale, al treilea și al
patrulea metapodial fuzionează, parțial sau complet, pentru a forma un singur os, numit os de canon. La
nivelul membrului posterior al acestor specii, oasele gleznei sunt, de asemenea, reduse ca număr, iar
astragalusul devine principalul os care susține masa corpului. Aceste trăsături sunt probabil adaptări la
alergarea rapidă și eficientă.
Deși există excepții (porci și peccari), marea majoritate a artiodactilelor sunt obligat ierbivore, însă ele
nu posedă enzimele necesare pentru descompunerea celulozei sau ligninei. Ca urmare, se bazează pe
microorganisme pentru a ajuta la descompunerea acestor compuși vegetali. Pe lângă adevăratul lor
stomac, majoritatea artiodactilele au camere suplimentare ale stomacului în care are loc fermentarea
bacteriană a hranei vegetale. Acste camere, sunt localizate chiar înainte de stomacul propriu-zis de-a
lungul tractului gastro-intestinal. Cervidele și bovidele au trei asemenea compartimente, hipopotamii,
cămilele și tragulidele au două, în timp ce porcii și pecariile au doar stomac propriu-zis.
Majoritatea artiodactililor au dinți jugali de tip selenodont, există însă și specii cu dinți de tip
lophodont. În general, cele care se hrănesc cu frunze de arbori și arbuști tind să aibă dinți brahidonți, în
timp ce păscătorele, care consumă ierburi dure au dinți hipsodonți. Porci și pecarii, care sunt omnivore
au dinți bunodonți. Bovidele, Cervidele și Giraffidele și-au pierdut incisivii superiori, iar mai multe
grupuri și-au pierdut și caninii superiori, la acestea diastema fiind prezentă. La unele specii caninii sunt
prezenți și dezvoltați folosiți pe post de arme pentru apărare sau ca indicatori ai statutului social (porcii
hipopotami și unele cervide).
Majoritatea artiodactilelor sunt poligine și se reproduc de obicei doar o dată pe an. În afară de porci,
care poate făta până la 12 pui, celelalte artiodactile dau naștere la unu, mai rar doi, pui pe an. Puii sunt
precociali, capabili să meargă la câteva ore după naștere. Puii unor specii sunt capabili chiar să alerge
în decurs de 2 până la 3 ore de la naștere. Există două categorii de strategii de creștere a puilor.
Strategia ascunderii puilor, în acest caz puii au culoari criprice, care îi camuflează în mediu și ei stau
ascunși în timp ce mama se hrănește. Strategia însoțirii femelei, caz în care puii extrem de procociali își
urmează mama la scurt timp după fătare, strategie ce apare la specii care trăiesc în habitate deschise.
Ambele sunt forme de apărare antiprădător.
Artiodactilele sunt împărțite în 3 subordine. Suiformele cuprind porcii, pecari și în mod tradițional și
hipopotamii. Aceste animale nu rumegă și stomacul lor este simplu.Picioarele lor sunt de obicei cu 4
degete. Au dinți jugali de tip bunodont, iar caninii sunt prezenți. Subordinul Tylopoda este grupul
cămilelor. Tilopodele actuale au stomacul cu 3 camere, și sunt rumegătoare. La acestea, al treilea și al
patrulea metapodial sunt fuzionați pe mare parte din lungimea lor, dar se separă distal, formând un os

150
canon în formă de Y. Oasele naviculare și cuboidiene ale gleznei nu sunt contopite. Subordinul
Ruminantia (rumegătoarele) este subordinul cel mai divers, și cuprinde mai multe familii actuale:
Tragulidae, Giraffidae, Cervidae, Moschidae, Antilocapridae și Bovidae. precum și o serie de grupuri
dispărute. Rumegătoarele au dinți jugali de tip selenodont, un stomac cu 3 sau 4 camere și al treilea și
al patrulea metapodial sunt complet sudate în os canon.

Suiformes. Au incisivi maxilari (superiori), un stomac simplu care permite o dietă omnivoră și, în
general, spre deosebire de celelalte artiodactile au picioare scurte. Șaisprezece specii din opt genuri
alcătuiesc familia Suidae, adică porcii din Lumea Veche. Suidele au apărut în Eurasia, și în prezent
sunt răspândite pe acest continent, inclusiv în Filipine și Sondele Mici precum și în toată Africa. Au
dimensiuni medii, pielea este de groasă și cu păr rar. Craniul are o creastă occipitală proeminentă care
este formată din oasele supraoccipitale și parietale. Metapodialele nu sunt fuzionate, iar primul deget
lipsește atât de la picioarele anterioare, cât și la picioarele posterioare. Toate cele patru degete au
copite. Caninii superiori cresc spre înapoi ca niște colți mari, curbați. Și sunt în continuă creștere.
Molarii sunt bunodonți.
Porcii sunt omnivori, iar dieta include ciuperci, frunze, rădăcini, bulbi, tuberculi, fructe, melci, râme,
vertebrate mici, ouă etc. Își folosesc râtul muscular și mobil și picioarele anterioare pentru a săpa și
dezgropa hrană. Nu rumegă. Majoritatea speciilor sunt gregare.
Tilopoda. Au calozități la încheieturi (de aici numele de tilopode); sunt rumegătoare (stomac
tricameral); au canini și o pereche de incisivi superiori; dentiție jugală selenodontă. Registrul fosil
sugerează că acest grup a originat în America de Nord în timpul Pleistocenului. O parte au trecut podul
Bering dând naștere dromaderului și cămilei bactriene, iar celelalte au trecut în America de sud peste
istmul Panama dând naștere guanacoului si vicugnei
Există două grupuri de cămile actuale. Un grup cuprinde camilele din Lumea Veche cu dromaderul din
Africii cămila bactriană din Asia centrală. Celălalt grup, sunt cămilele sud-americane, include 2 specii
sălbatice plus două forme obținite prin selecție artificială în urma domesticirii. Formele sălbatice sunt
Guanaco și vicugna, iar formele domestice sunt lama și alpaca, care sunt derivate din guanaco.
Cocoașele camilelor nu sunt rezerve de apă și de energie stocată sub formă de grăsime. Particularitatea
acestor animale, care le face să reziste mult timp fărăr apă, este faptul că ca au hematocitele ovale ceea
ce face ca ele sa fie transportate cu mare usurinta prin tot corpul, chiar si in cazul in care camila este
deshidratata si sangele ingrosat.

Ruminantia (Pecora). Sunt animale folosesc rumegătoare, care digeră hrana în două etape, întâi
mestecând și înghițind, apoi regurgitând hrana semidigeraată pentru remesteca și înghiți din nou. Ele au
stomac tetracameral format din rumen, reticulum, omasum și abomasum. Rumenul, primul
compartiment este locul principal de fermentare microbiană. La rumegătoare, fermentarea este crucială
pentru digestie, deoarece descompune carbohidrații complecși, cum este celuloza, și îi permite
animalului să le folosească. Microbii (bacterii, dar și protozoare și fungi) funcționează cel mai bine
într-un mediu cald, umed, anaerob, cu un interval de temperatură cuprins între 37,7 și 42,2°C și la un
pH între 6,0 și 6,4. Fără ajutorul microbilor, rumegătoarele nu ar putea folosi substanțele nutritive din
hrana vegetală. Aceasta este întâi amestecată cu salivă și formează un bol alimentar. Acesta ese
regurgitat și mestecat din nou pentru fragmenta și mai mult hrana vegetală. Deși rumenul și reticulum-
ul (al doilea compartiment) au nume diferite, ele au structură și textură foarte asemănătoare, ceea ce
face dificilă separarea lor vizuală. De asemenea, îndeplinesc sarcini similare. Împreună, aceste camere
sunt numite reticulorumen. După ce bolul alimentar remestecat, este înghițit din nou, suferă din nou
fermentare în rumen și apoi prin reticulum trece în camera următoare, omasumul. Această cameră
păstrează dimensiunea particulelor cât mai mică posibil. Omasumul absoarbe, de asemenea, acizii grași
volatili și amoniacul. După aceasta, digesta este mutată în adevăratul stomac, abomasul. Acesta este

151
compartimentul gastric al stomacului rumegătoarelor. Abomasul este echivalentul direct al stomacului
monogastric, iar digesta este digerată aici în același mod ca la alte animale. Acest compartiment
eliberează acizi și enzime care digeră în continuare hrana. Tot aici sunt digerați microbii produși în
rumen. Digesta este în cele din urmă mutată în intestinul subțire, unde are loc absorbția nutrienților.
Intestinul subțire este principalul loc de absorbție a nutrienților. După intestinul subțire urmează
intestinul gros. Rolurile principale aici sunt descompunerea în principal a fibrelor prin fermentarea cu
microbi, în caecum, absorbția apei cu ioni și minerale, precum și expulzarea deșeurilor.

Cervidae. Majoritatea cervidelor au coarne caduce, o pereche de structuri osoase, ramificate, care cresc
din frontalele craniului și sunt lepădate anual. Ele sunt caractere sexuale secundare și cu excepția
renului (Rangifer tarandus), numai masculii au aceste coarne, iar la unele specii masculii au și canini
superiori măriți. Dimorfismul sexual se manifestă și prin talia masculilor, aceștia fiind cu până la 25%
mai mari decât femelele. Trăiesc într-o gamă largă de habitate, de la zone arctice reci până la tropice
pe toate continentele exceptând Antarctica, Australia și Africa la sud de Sahara.

Antilocapridae . Este o familie monospecifică, endemică în America de Nord. Cele mai apropiate rude
ale acestora sunt girafidele cu care alcătuiesc superfamilia Giraffoidea (împreună cu Dama dama).
Singura specie,actuală este pronghornul (Antilocapra americana). Coarnele acesteia seamănă cu cele
ale bovidelor, prin faptul că au teacă, dar, în mod unic, sunt lepădate în afara sezonului de reproducere
și ulterior cresc din nou. Antilocapridele au evoluat în America de Nord, unde au umplut o nișă
similară cu cea a bovidelor care au evoluat în Lumea Veche. Pronghornul trăiește în interiorul vestic și
central al Americii de Nord. Înainte de sosirea europenilor, pronghornul era deosebit de abundent în
regiunea amerindienilor din câmpie și în regiunea Platoului de Nord-Vest și era vânat ca principală
sursă de hrană de către triburile locale.
Pronghornul este cel mai rapid mamifer terestru din emisfera vestică. Poate alerga cu 56 km/h pe
distențe de circa 6 km, 67 km/h pe distanțe de circa 1,6 km și chiar cu 88,5 km/h pe distanțe mai scurte.

Bovidae. Bovidele sunt cea mai diversă dintre familiile de Artiodactyla, constând din peste 140 de
specii actuale. Caracteristica distinctivă a familiei Bovidae o constituie coarnele lor ramificate.
Coarnele acestea, prezente în majoritate și la masculi și la female, provin dintr-un miez osos cunoscut
sub numele de proces cornual al osului frontal și sunt acoperite de o teacă keratinizată groasă. Coarnele
sunt perene, nu sunt lepădate anual precum coarnele cervidelor și majoritatea cresc continuu. Cu
excepția antilopelor indiene care au patru coarne, există doat două coarne care apar într- diversitate de
forme, de la forma de pumnale curbate de la capra de munte (Oreamnos americanus) până la coarnele
groase și ondulate ale kudu-ului (Tragelaphus strepsiceros). Majoritatea bovidelor sunt diurne.
Activitatea socială și hrănirea sunt maxime în zori și amurg. Bovidele se odihnesc de obicei înainte de
zori, în timpul prânzului și după întuneric. Cea mai mare diversitate de bovide este în Africa
subsahariană, unde înlocuiesc cervidele mai ales în savanele din estul Africii. Specii de bovide sunt
prezente însă și în Europa, Asia și America de Nord. Bovidae includ trei dintre cele cinci mamifere
domestice fundamentale pentru dezvoltarea societăților umane: vaca, oaia și capra.
Bison bison (bizonul) este un bovid emblematic pentru preeriile nord-americane. Arealul istoric, până
în anul 1750, era reprezentat de zona de pajiști bogate care se întindea din Alaska până în Golful
Mexic, la est până la țărmul Atlanticului și la sud până la Georgia. Este una dintre cele mai mari specii
de bovide actuale din lume, depășită doar de gaurul asiatic.
Bison bonasus – zimbru din Eurasia. Ultimul zimbru european din Transilvania a murit în 1790.
Ultimul individ sălbatic a fost împușcat în pădurea Białowieża în 1921 și în Caucaz în 1927. După
aceasta, mai puțin de 50 au rămas în grădinile zoologice. Bizonul european a fost reintrodus cu succes
în Pădurea Białowieża în 1929. În România, zimbrii pot fi admirați în Rezervația Dragoș-Vodă de

152
la Vânători Neamț, în Rezervația Neagra de la Bucșani, Dâmbovița (cea mai mare rezervație din
România ca număr de exemplare), în rezervația Valea zimbrilor din Vama Buzăului, Brașov, la Hațeg -
Slivuț, la Grădina Zoologică din Târgoviște, două exemplare la Grădina Zoologică din Reșița și două
exemplare la Grădina Zoologică din Hunedoara. Zimbrii au fost reintroduși în România în anul 1958,
când primele două exemplare de animale au fost aduse din Polonia și ținute într-o rezervație din
Hațeg. Ideea zimbrilor în libertate, pe teritoriul României, s-a născut abia în 1999, printr-un program
susținut de Banca Mondială și Uniunea Europeană.
În 2003 au fost aduși 15 zimbri din vestul Europei, pentru care a fost amenajat un țarc cu o suprafață de
180 de hectare.În acest loc, zimbrii trăiesc în semi-libertate.În data de 21 martie 2012 au fost eliberați 5
zimbri din Parcul Național Dragoș Vodă, ei sunt monitorizați în permanență.Începând cu anul 2014,
în Munții Țarcu (pe raza comunei Armeniș, județul Caraș-Severin) au fost reintroduse mai multe
exemplare din această specie (17 mai 2014 au fost reintroduse 17 exemplare, 12 iunie 2015, 14
exemplare, iar în 11 iunie 2016 încă 10 exemplare).
Antilopele gnu, două specii, sunt emblematice pentru savanna africană. Gnu comun (Connochaetes
taurinus) este o specie cheie în ecosistemele de câmpie și savană cu acacia din sud-estul Africii până în
centrul Kenya. Este extrem de gregară și superb adaptată pentru o viață de migrator. Mai mult de un
million de indivizi din această specie trăiesc în câmpiile Serengeti din nord-vestul Tanzaniei și Kenya
adiacentă, singurul ecosystem de savană rămas intact în arealul speciei.
Gnu negru (C. gnou), a fost unul dintre ierbivorele dominante din ecosistemele Highveld și Karoo din
Africa de Sud. A fost vânat aproape până la dispariție la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu toate acestea,
s-a recuperat încet și, la sfârșitul secolului al XX-lea, existau în jur de 20.000 indivizi, majoritatea în
ferme private.
Springbok (Antidorcas marsupialis), emblem Africii de sud, este o antilopă de dimensiuni medii care
trăiește în zonele uscate din sudul și sud-vestul Africii. Arealul lor se extinde din nord-vestul Africii de
Sud prin deșertul Kalahari în Namibia și Botswana.
Gazela lui Thomson (Gazella thomsonii) este una dintre cele mai cunoscute gazele, care trăiește în
savane și habitate de pajiști din Africa, în special în regiunea Serengeti din Kenya și Tanzania. În
anotimpul umed, consumă în principal ierburi (graminee) proaspete, iar în anotimpul secetos, mănâncă
mai mult frunze ale arbuștilor. Această mică antilopă-gazelă poate alerga extrem de rapid, de la 80
km/h la 96 km/h și în zigzag, o particularitate care o salvează adesea de prădători.este prada predilectă
a ghepardului (Acinonyx jubatus)
Bivolul african (Syncerus caffer) este unul dintre cei mai de succes ierbivori din Africa. Trăiește în
mlaștini și câmpii inundabile, precum și în pajiștile mopane și în pădurile marilor munți din Africa,
preferând habitate cu acoperire densă, fie de stuf fie păduri, dar poate fi găsit și în pădurile rare. Bivolii
africani au puțini prădători și sunt capabili să se apere activ împotriva leilor. Leii vânează mai ales în
grup acest ierbivor. Au fost raportate totuși mai multe situații în care leii masculi adulți singuri au
doborât cu succes bivoli adulți.
Saiga tatarica. Este o antilopă aflată în pericol de dispariție, care, inițial a populat o arie vastă a zonei
de stepă eurasiatică de la poalele munților Carpați (în vest) și Caucaz (sud) până în Djungaria și
Mongolia (est). A trăit și în America de Nord în timpul Pleistocenului. Saiga atrage atenția datorită
ciudatului său nas lung cu nări mari, în formă de trompă. Forma nasului adaptată la alergatul în viteză
prin aerul înghețat al stepelor pe timp de iarnă. Având cavitatea nazală foarte mare, aerul este încălzit
natural înainte de a pătrunde în plămâni. În acest fel, antilopele pot alerga în viteză mare o perioadă de
timp suficient de lungă încât să scape de hăituiala lupilor. alearga cu 70 km/h. Trompa” încălzeşte aerul
şi-l filtrează de praful ridicat în alergare. În noiembrie, la rut, sunt eliminaţi fizic mulţi masculi beta,
gama etc. de către masculii alfa (caz aproape unic). Masculii au Haremuri de până la 40 femele, de
obicei 5-12. Apărarea teritoriului de rut epuizează masculii, care devin vulnerabili la prădători.
Femelele intră în rut din primul an, la 7 luni începe gestaţia şi se opreşte creşterea; au o nouă perioadă

153
de creştere după prima fătare; masculii intră la reproducere în al doilea an = precocitate excepţională.
Manifestă eratism trofic. A fost în prag de extincţie in jurul anului 1920. În 1950 au revenit la peste 2
milioane indivizi. A fost cea mai spectaculoasă “renaştere” a unei specii.
Ovis canadensis este una dintre cele două specii de oi de munte din America de Nord; cealaltă specii
fiind O. Dalli din Alaska. În Munții Stâncoși și Sierra Nevada, specia ocupă regiunile muntoase mai
reci de la altitudine, dar o subspecie este adaptată la condițiile de deșert din sud-vestul Statelor Unite
și Mexic.
Boul moscat (Ovibos moschatus), trăiește în Groenlanda și în Arctica canadiană a Teritoriilor de Nord-
Vest și Nunavut, cu populații reintroduse în statul american Alaska, teritoriul canadian Yukon,
Peninsula Scandinavă și Siberia.
Capra neagră (Rupicapra rupicapra) are șapte subspecii:R. r. rupicapra în Austria, Franța, Germania,
Italia, Elveția, Slovenia, Slovacia; R. r. tatrica (capra de Tatra) în Slovacia și Polonia; R. r. balcanica
(capra balcanică) în Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, nordul Greciei, Republica
Macedonia, Serbia, Muntenegru și Slovenia; R. r. carpatica (capra carpatină) în Carpații din România;
R. r. cartusiana în Franța; R. r. asiatica în Turcia; R. r. caucasica în Munții Caucaz din Azerbaidjan,
Georgia, Federația Rusă.
Capra alpină (Capra ibex), sau ibex-ul, este o specie de capră sălbatică care trăiește în munții Alpilor
europeni. Este o specie dimorfă sexual, cu masculi mai mari, care poartă coarne mai mari și puternic
recurbate.
În urmă cu 100.000 de ani, capra alpină era întâlnită în toate regiunile stâncoase din Europa Centrală.
Capra alpină a fost vânată mult timp, fiind adusă aproape de extincție. În anul 1856, regele Victor
Emanuel al II-lea al Italiei a hotărât ca vânarea caprelor alpine să fie permisă doar membrilor familiei
regale, creând în acest scop în Valea Aostei, rezervația Gran-Paradiso, protejată de paznici (devenită în
1922, Parcul Național Gran-Paradiso. În anii 1990, se estima existența a cca 30.000 de exemplare, din
care jumătate pe teritoriul Elveției, iar restul în Italia, Franța, Austria, Slovenia și Germania.
Poephagus grunniens, sau yakul este un bovid domesticit, cu păr lung, care trăiește în toată regiunea
Himalaya din subcontinentul indian, Platoul Tibetan, Myanmar de Nord, Yunnan, Sichuan și la nord
până în Mongolia și Siberia. Fiziologic, yak-ul este bine adaptat la viața la altitudini mari, având
plămâni și inimă mai mari celelalte bovide, precum și o capacitate mai mare de transport a oxigenului
datorită persistenței hemoglobinei fetale pe tot parcursul vieții. Hemoglobina fetală se găsește în
globulele roșii fetale și este implicată în transportul oxigenului din fluxul sanguin al mamei către
organele și țesuturile din fătului. La om, ea se produce la aproximativ 6 săptămâni de gestație și
nivelurile sale rămân ridicate după naștere până când puiul are aproximativ 2-4 luni. Hemoglobina F
are o compoziție diferită de forma adultă de hemoglobină, și poate să se lege de mai puternic de
oxygen.
Budorcas taxicolor sau takin-ul este animalul național al Bhutanului, este o specie de talie mare care
trăiește în estul Himalaya, în grupuri familiale mici de aproximativ 20 de indivizi. Legenda „lânei de
aur”, căutată de Iason și argonauți, s-ar putea să fi fost inspirată de stratul strălucitor auriu al takinului
din subspecia B. t. bedfordi. Lungimea părului poate varia de la 3 cm vara, până la 24 cm în timpul
iernii.
Vacile au fost identificate inițial ca fiind trei specii separate: Bos taurus, vacile europene, Bos indicus,
sau zebu în India și dispărutul Bos primigenius, Acesta din urmă este ancestral atât pentru zebu cât și
pentru cele europene. În prezent au fost reclasificate ca o singură specie, Bos taurus, cu trei subspecii:
Bos taurus primigenius, Bos taurus indicus și Bos taurus taurus.
Datele arheozoologice și genetice indică faptul că au existat două zone majore de domesticire: una în
Orientul Apropiat (în special Anatolia centrală, Levantul și Iranul de Vest), dând naștere liniei vacilor
europene, și a doua în zona care este acum India și Pakistan, rezultând linia zebu-ului

154
Muflonul (Ovis gmelini) este o oaie sălbatică originară din regiunea Caspicii din estul Turciei,
Armenia, Azerbaidjan și până în Iran. Este strămoșul tuturor raselor moderne de oi domestice. Ca
animal sălbatic, muflonul mai trăiește în sud-estul Turciei, sudul Armeniei, sudul Azerbaidjanului,
nordul Irakului, sud- vestul Iranului. A fost introdus în Cipru în perioada neolitică
Capra domestică (Capra aegagrus hircus) este o formă domesticită din capra sălbatică C. aegagrus, din
Asia de Sud-Vest. Forma splbatică trăiește în zone stâncoase cu tufărișuri din Turcia și Caucaz în vest
până la Turkmenistan, Afganistan și Pakistan în est. Este listată ca specie periclitată pe Lista Roșie
IUCN din cauza distrugerii și degradării habitatului

Giraffidae. Deși girafele actual trăiesc numai în Africa, înregistrările fosile ale grupului arată că
această familie a originat în Eurasia. Coarnele de girafă sunt pereche, sunt scurte și neramificate,
permanente, osoase și sunt acoperite cu tegument și păr. Se deosebesc coarnele altor de artiodactile prin
faptul că nu cresc din oasele frontale, ci se află deasupra suturilor dintre oasele frontale și parietale.
Coarnele de girafă încep ca structuri cartilaginoase la făt și nu fuzionează cu craniul până la vârsta de 4
ani. Coarnele sunt prezente la ambele sexe și chiar la nou-născuți.
Okapi trăiește în pădurile ecuatoriale din Africa, în special în pădurea Ituri, situată în nord-estul
Republicii Democratice Congo. Datorită membrelor sale vărgate, s-a considerat inițial că okapi sunt
înrudite cu zebrele.
Okapi a fost necunoscut lumii occidentale până în secolul XX. Abia în 1901, specia a fost oficial
recunoscută și denumită sub numele de Okapia johnstoni. Studiile moleculare arată cu divergența
girafei și a okapi din strămoșul comun este estimată a fi de circa 11,5 mii, girafa adaptându-se savanei
iar okapi pădurii ecuatoriale.

Hippopotamidae. Este o familie mică care conține două specii actuale, ambele fiind restricționate în
distribuția lor actuală pe continentul african. Atât uriașul hipopotam de râu (Hippopotamus amphibius,
cu o greutate de până la 4.000 kg), cât și hipopotamul pitic (Hexaprotodon liberiensis, cu o greutate de
până la 270 kg) au corpuri masive susținute de picioare scurte cu patru degete. Această familie își are
originea în Africa în timpul Miocenului timpuriu și s-a extins rapid în Europa și Asia până la sfârșitul
Miocenului.
Hipopotamidele împărtășesc mai multe caracteristici cu Cetacea. În afară de modul de viață
semiacvatic, hipopotamii și cetaceele posedă ambele testicule interne, tegument nud și nasc în apă.
Observațiile recente asupra hipopotamilor subacvatici au evidențiat că sunt capabili de vocalizări care
sună similar cu clicurile de ecolocație utilizate de cetacee. Atât incisivii, cât și caninii sunt mari și cresc
continuu, fiind folosiți pentru competiție intraspecifică. Stomacul hipopotamilor este multicamerat, dar
nu rumegă. Descoperirile moleculare și indicațiile morfologice sugerează că artiodactilele și cetaceele
formează împreună taxonul monofiletic Cetartiodactyla. Hipopotamii sunt îndeaprtoape înrudiți cu
cetaceele. Unii autori susțin necesitatea acceptării ordinului Cetartiodactyla, în timp ce altii susțin
păstrarea ordinelor Artiodactyla și Cetacea și includerea lor în supraordinului Cetartiodactyla

CETACEA

Cetaceele sunt mamifere profund adaptate mediului acvatic. Ca urmare a adaptării la mediul acvatic,
toate cetaceele au o serie de particularit în comun: au corp pisciform, membre anterioare transformate
în paletă înotătoare; membre posterioare vestigiale (care sunt ascunse în peretele corpului sau complet
absente), au înotătoare codală dispusă orizontal; urechi vestigiale; corp fără păr, strat gros de grăsime
subcutanată, nări situate pe partea superioară a capului, nu au glande sudoripare,au stomac
compartimentat cu 3 camere, au arborele bronși cu cartilaje alveolare etc. Sunt cele mai derivate dintre
mamifere.

155
Cel mai mare animal de pe Terra, balena albastră (Balaenoptera musculus), de 27 m lungime și136
tone greutate este un cetaceu. În acest grup există însă și specii de talie mult mai mică precum vaquita
(Phocoena sinus) de1,4 m lungime și 42 kg.
Cetaceele provin din mamifere terestre dar multe dintre caracterele de mamifere sunt extrem de
modificate ca urmare a adaptării extreme la mediul acvatic. Astfel, deși prezența părului, de exemplu,
este caracteristică mamiferelor, cetaceele moderne nu au un strat de păr, probabil o adaptare pentru a
reduce fricțiunea în apă și a îmbunătăți în consecință locomoția. Totuși, unele specii își păstrează
câteva fire de păr pe față, iar la altele fătul are la naștere mustăți, acestea fiind semne clare ale
apartenenței lor la grupul de mamifere. Desigur multe alte caractere arată această apartenență a
cetaceelor la grupul mamiferelor. Există și alte mamifere, acvatice, unele precum sirenienii, de
asemenea profund acvatice iar altele precum pinipedele, dependente într-o oarecare măsură și de
mediul terstreu. Cetaceele nu însă îndeaproape înrudite cu acestea Sirenienii (lamantini și dugongi) sunt
îndeaproape înrudite cu elefanții, iar pinipedele, așa cum deja am văzut, sunt înrudite cu carnivorele
terestre
Imediat după ce oamenii de știință și-au dat seama că cetaceele sunt mamifere cu strămoși tereștrii, ei
au încercat să identifice care sunt cele mai apropiate rude ale cetaceelor. Cetaceele sunt atât de diferite
de mamiferele terestre încât a fost dificil să se găsească asemănări semnificative la nivel anatomic între
cetacee și mamiferele terestre. Biologia moleculară a venit însă în ajutor, identificând asemănările
genetice profunde dintre cetacee și artiodactile. În fauna actuală aceste paricopitate sunt reprezentate
așa cum am văzut de porci, hipopotami, cămile, cerbi, bovine și girafe ioar dintre acestea hipopotamii
sunt cele mai îndeaproape înrudite cu cetaceele.
Din perspectiva paleontologică, istoria evolutivă a cetaceelor începe cu un grup de mamifere dispărute
numite raoelide. Acestea au fost descoperite în 2007, când s-au găsit mai multe schelete în Himalaya.
Aceste raoelide sunt una dintre familiile de artiodactile cu un număr mic de specii, majoritatea
cunoscute doar după dinți și maxilare. Craniul și scheletul sunt cunoscute doar pentru o singură specie
de raoelid, anume Indohyus, din Pakistan și vestul Indiei care a trait în Eocenul inferior și mijlociu, în
urmă cu aproximativ 55 și 45 de milioane de ani
Indohyus este clar un artiodactil, după conformația scheletului gleznei, astragalul având două trohlei.
La toate mamiferele, astragalul are o suprafață articulară, o trohlee, la nivelul căreia se articulează tibia.
La artiodactile, astragalul are o și o a doua trohlee, care este situată la capătul opus al primei trohlei, iar
această a doua trohlee se articulează cu fibula. Acest lucru creează o mobilitate mai mare în picior în
sens anteroposterior.
Pakicetidele sunt cele mai arhaice cetacee și se cunosc ca fosile doar din câteva situri din nordul
Pakistanului și din vestul Indiei, cu o vechime de aproximativ 50 de milioane de ani (din Eocenul
mijlociu). Morfologic, pakicetidele arătau și ele, mult diferit de cetaceele moderne. Erau mamifere
terestre cu patru membre puternice, cu bot și coadă lungi. Detaliile scheletelor de pakicetide arată însă
că acestea aveau adaptări la mediul acvatic. Orbitele lor erau situate aproape una de alta, deasupra
craniului, așa cum este obișnuit la animalele acvatice care trăiesc în apă. Datele sedimentologice
rezultate din analiza izotopilor arată de asemenea, că pakicetidele trăiau în apă, dulce.
Un pas ulterior în evoluția cetaceelor au fost făcut de ambulocoetidae. Se cunosc zece fosile de
ambulocetide, iar una dintre acestea este un schelet relativ complet al speciei numită Ambulocetus
natans. Au fost găsite de asemenea, în nordul Pakistanului și în nord-vestul Indiei și au o vechime de
aproximativ 49 de milioane de ani (eocen mijlociu). Ambulocetus este mult mai mare pakicetidele fiind
cam de mărimea unui mare mascul de leu de mare. Acest cetaceu timpuriu avea picioare scurte și
puternice, cu cinci degete la membrul anterior și patru degete la cel posterior iar membrele posterioare
erau mai mari decât cele anterioare. Vertebrele cozii erau robuste, sugerând că coada avea musculatuiră
puternică. Cavitatea măduvei femurului de Ambulocoetus reprezintă circa 57% din secțiunea
transversală a osului, iar acest lucru sugerează că Ambulocetus a trăit în apă. Viața acvatică a acestei

156
specii este în concordanță și cu datele oferite de izotopii din sedimente. Cel mai probabil Ambulocetus
a fost un prădător de ambuscadă, în comportamentul de vânătoare, Ambulocetus fiind oarecum similar
cu crocodilii, cu care preszenta asemănări morfologice.
Așadar locul de origine pentru acest grup este sudul Asiei, cele mai vechi fosile fiind cunoscute doar
din India și Pakistan. Un pas ulterior în evoluția spre mediul acvatic a fost făcut însă de Protocetide,
precum Kutchicetus și Rodhocetus (se cunosc cam 15 genuri) care s-au răspândit pe tot globul, așa
încât acestea, sunt cunoscute ca fosile din Asia, Africa, Europa și America de Nord din Eocenul
mijlociu între 49 și 40 de milioane de ani în urmă. Fosilele lor au fost găsite în depozite marine aproape
de țărm, adesea asociate cu platforme carbonatice, cum ar fi recifele Protocetide aveau ochii mari (spre
deosebire de cetaceele anterioare), si cu dispoziție laterală.
Apoi, la sfârșitul Eocenului mijlociu, în urmă cu aproximativ 41 de milioane de ani, a apărut un nou tip
de cetaceu, primul asemănător cu cetaceele moderne: Basilosauridaele. Acestea aveau deschiderile
nazale deplasate pe creștetul capului spre ochi, membre anterioare transformate în palete înotătoare, și
înotătoare codală. Membre posterioare încă prezente erau prea mici pentru a susține greutatea corpului
pe uscat. Prin toate aceste caracteristici, bazilosauridele sunt mai asemănătoare cu cetaceele moderne
decât cu protocetidele și este probabil exclusiv acvatice.
Există aproximativ șapte genuri de cetacee bazilosauride, care aparțin la două tipuri morfologice. Un
tip, reprezentat de genul Basilosaurus avea un corp foarte lung, fusiform, de până la 17 m lungime și
înota prin unduiri verticale ale întregului corp. Al doilea tip reprezentat de Dorudon, avea corpu
asemănător delfinilor actuali și înotau bătaia apei în sus și în jos cu coada. Basilosauridele sunt
cunoscute din toată Lumea Nouă și Lumea Veche și probabil au trăit în toate mările în urmă cu 41 - 35
de milioane de ani.
În urmă cu aproximativ 34 de milioane de ani, apar primii reprezentanți ai grupurilor moderne de
cetacee, odontocetele și misticetele. Se consideră că acestea (împreună numite Neoceti) au apărut dintr-
un strămoș comun și sunt monofiletice. Cea mai importantă inovație a planului corpului de odontocet
este achiziționarea ecolocației: aceste animale produc sunete care sunt reflectate din obiectele care le
înconjoară, iar aceste reflexii le permit să citească împrejurimile. Misticetele au dobândit un nou
mecanism de hrănire: filtrează hrana (de exemplu, kril), folosind fanoanele. Odontocetele și misticetele
s-au răspândit în toate oceanele, unele dintre ele ajungând chiar și în ape dulci continentale.

PARTICULARITĂȚI ALE CETACEELOR ACTUALE

Deoarece cetaceele provin din mamifere cu membru parasagital, înoată bătând apa în plan vertical și nu
în plan orizontal precum crocodilii sau peștii.Haina de păr este redusă drastic la cetacee, probabil
deoarece părul este un slab izolator termic atunci când este îmbibat cu apă și în plus crește rezistența în
timpul înotului. Astfel, la cetaceele actuale părut există doar ca foliculi izolați pe maxilarul inferior și
pe bot.Membrele posterioare sunt complet dispărute; doar elemente vestigiale rămân uneori și acestea
nu sunt manifeste. Resturile centurii pelviene sunt prezente la toate cetaceele, exceptând cașaloții.
Aproape toți cetaceele au o înotătoare dorsală care servește la diminuarea balansului lateral în timpul
înotului. Atât dorsala cât și codala cetaceelor sunt compuse din țesut conjunctiv, și nu au piese
scheletice osoase precum radiile peștilor. Cetaceele respiră în timp ce se deplasează prin apă și petrec
doar puțin timp la suprafață, pentru a realiza ventilația. (respirația este reflexă la mamiferele terestre,
dar nu și la cetacee). Eventul (orificiul sau orificiile respiratoare) au sfinctere musculare și sunt închise
în repaus. Lipsa părului este compensată pentru izolare de un strat mare de grăsime în dermă. Această
grăsime reduce de asemenea greutatea specifică a animalelor. Toate cetaceele sunt carnivore.
Testiculele și penisul sunt interne.Gestația este lungă la speciile mari putând duraz până la 18 luni. Puii
se nasc cu coada spre înainte.Lapte produs este extrem de bogat în grăsime până la 50%. Glandele

157
mamare sunt pereche și localizate la nivelul abdomenului inferior, chiar în fața fantelor analo-
genitale.La naștere, balena albastră, are aproximativ 7,3 metri și o greutate de aproximativ 3 tone.
Crește în medie cu 0,3 metri pe săptămână și câștigă în greutate circa 90 kg pe zi.

Odontoceti. Sunt cetacee cu dinți (homodonți). Au un singur event pe creștetul capului prin care
respiră. Toate odontocetele sunt capabile de ecolocație. Cetaceele cu dinți pot produce sunete folosind
laringele, precum și saci de aer specializați din apropierea eventului de respirație. Emit sunete cu
frecvență înaltă.
Melonul (spermaceti) modulează și focusează emisiunile sonore acționând ca o lentilă sonică. Ecourile
sunt recepționate folosind structuri grase complexe, care formează fereastra acustică în jurul
maxilarului inferior de unde sunt transmise către urechea medie printr-un corp de grăsime continuu.
Câteva specii de odontocete trăiesc în mediul dulcicol. Majoritatea sunt însă marine.
Delphinapterus leucas – beluga este singura specie fără dorsală. Este un cetaceu din arctica și
subarctica. Este gregar și formează grupuri de cel puțin 10 indivizi, deși în timpul verii se pot aduna în
grupuri de sute sau chiar mii în estuare și în zone de coastă. Sunt înotători lenți, dar se pot scufunda
până la 700 m sub suprafață. În timpul iernii, adesea belugile sunt prinse în gheață fără a putea scăpa în
apele deschise, care pot fi situate la câțiva kilometri distanță. Urșii polari profită în mod special de
aceste situații și sunt capabili să localizeze beluga folosind simțul mirosului. Ursul polar este capabil să
vâneze acest delfin care poate depăși o tonă în greutate.
Caracteristica narvalului (Monodon monoceros) este că la masc caninul stâng devine un colț foarte
lung, care se proiectează din partea stângă a maxilarului superior, prin buza, Are formă spirală răsucită
spre stângă. Acest colț, crește toată viața, atingând o lungime de aproximativ 1,5 până la 3,1 m. Este
gol pe dinăuntru și cântărește în jur de 10 kg. La aproximativ unul din 500 de masculi ambii canini
cresc devenind colți.
Doar la aproximativ 15% dintre femele le crește un colț, care este de obicei este mai mic decât un colțul
masculilor și are o spirală mai puțin vizibilă. Se cunoaște un singur caz de femelă vânată în 1684, care
avea doi colți. Colțul este în principal un organ senzorial inervat, cu milioane de terminații nervoase.
Cașalotul (Physeter macrocephalus) este cel mai mare dintre odontocete și cel mai mare prădător cu
dinți de pe Terra. Maxilarul inferior este foarte îngust și pe el există 18 până la 26 de dinți, care se
încadrează în orificiile din maxilarul superior. Dinții sunt în formă de con și cântăresc până la 1
kilogram fiecare. Cașalotul este un mamifer pelagic cu o distribuție cosmopolită. Masculii maturi au o
lungime medie de 16 metri, dar unii pot ajunge la 20 metri, capul reprezentând până la o treime din
lungimea animalului. Capabil să se scufunde până la 2.250 metri, este pe locul trei între mamifere în ce
privește adâncimea de scufundare, după de elefantul de mare sudic și balena cu cioc a lui Cuvier.
Longevitatea este de circa 70 de ani. Melonul cașalotului este foarte mare (se numește spermaceti) și a
fost o țintă principală a industriei balenenelor, grăsimea conținută fiind folosită producerea de lumină
în lămpi cu ulei, ca lubrifiant și pentru lumânări. Ambra, este un deșeu solid prezent în sistemul său
digestiv, evacuată odată cu fecalele și este încă foarte apreciat ca fixativ în în industria cosmetică.
Mysticeti. Nu au dinți ci fanoane care sunt alcătuite din keratină și crescute din palatul moale care
tapetează cerul gurii. Au două evente pe creștetul capului. Există două tipuri de misticete numite
popular balene. Rorcvalii, care folosesc pliurile subgulare pentru a-și extinde volumul cavității bucale,
pentru a se hrăni eficient. Balaenele propriu-zise care au un cap uriaș cu o cavitate bucală enormă.
Toate misticetele actuale sunt filtratoare obligate, folosindu-și fanoanele pentru a filtra prăzi mici din
apă precum, pești mici, kril, copepode și zooplancton. Grupul este mult mai puțin divers decât grupul
odontocetelor
Cetaceele au fost vânate de mii de ani de către eschimoși. Apoi, în perioada 800-1000 A.D Japonia era
dependent de vânătoarea de balene. În secolul al XVII-lea, norvegienii, bascii, britanicii, olandezii,
americanii, au intrat în cursa vânătorii de balene. S-a trecut de la harponul de mână la cel acționat de un

158
tun și de la bărci la baleniere. Au fost vânate excesiv până în pragul extincției. Eubalaena glacialis –
prima vânată. Doar aproximativ 300 indivizi maisupraviețuiesc în Atlanticul de Nord și 100 în Oceanul
Pacific de Nord. A urmat - Balaena mysticetus. A fost vânată până la dispariție în Oceanul Atlantic, dar
există încă în Pacificul de Nord
După ce cele mai mari balene (Balaenoptera musculus) au fost vânate până la punctul în care erau prea
greu de găsit, balenierii au trecut la următoarea cea mai mare specie Balaenoptera physalus. Apoi au
trecut la Balaenoptera borealis, apoi au fost luate Balaenoptera acutorostrata și Megaptera
novaeangliae.
International Whaling Commission (IWC) –a înființat în 1946 pentru a le proteja. În fiecare an,
Norvegia încalcă regulile IWC. În Insulele Faroe - se vânează tradițional în fiecare an balene pilot -
Globicephala melas (este un delfin nu o balenă).
Indonezienii din Pulau Lambata sunt ultimii care vânează cașaloți cu harponul. Este un mod de viață
tradițional de care depind micile comunități din Sondele Mici

CHIROPTERA

Circa 20% din speciile actuale de mamifere. Sunt peste 1000 specii. Cuprinde singurele mamifere
capabile de zbor activ. Adaptarea la acest mod de locomoţie a indus modificări anatomice deosebite, în
special la nivelul membrelor anterioare. Astfel, stilopodul s-a scurtat, iar zeugopodul şi autopodul s-au
alungit mult, devenind suport pentru membrana patagială La nivelul zeugopodului, radiusul este mai
lung şi mai gros decât cubitusul, iar la nivelul autopodului, modificarea cea mai intensă este la nivelul
metacarpielelor care sunt sudate şi alungite. Degetul 1 are o singură falangă, degetul 2 are două
falange, iar celelalte trei degete au câte 3 falange. Membrana patagială, care este lipsită de păr, se
întinde pe flancurile corpului şi include membrele anterioare şi cele posterioare, adesea şi coada.
Numai polucele (degetul 1 al mâinii) nu este inclus în patagiu. Acest deget este liber şi prevăzut cu o
gheară curbată care este folosită la agăţat. Aripile sunt acţionate de muşchii pectorali, puternici, inseraţi
pe o carenă sternală asemănătoare cu cea a păsărilor. Membrele posterioare sunt scurte comparativ cu
cele anterioare şi se pot roti cu 180°, astfel încât genunchiul ajunge să fie orientat spre înapoi. Degetele
sunt prevăzute cu gheare puternice şi încovoiate. Cu ajutorul lor şi datorită unor tendoane speciale,
chiropterele se pot agăţa de diverse suporturi cu capul în jos, fără ca aceasta să implice consum
energetic. De la fiecare muşchi flexor se întinde câte un tendon, care trece printr-o teacă fibroasă situată
la baza ultimei falange şi se fixează de un pinten situat ventral la baza ghearei. Greutatea propriului
corp întinde tendonul, care fixează gheara de suport iar teaca fibroasă îl imobilizează. Rămân agăţaţi
astfel şi după ce mor.
Sunt animale în principal nocturne. Văzul şi mirosul nu sunt deosebit de performante. Se orientează şi
îşi găsesc hrana prin ecolocaţie. Masculii au os penian (baculum). Se reproduc odată pe an şi nasc unul,
mai rar doi pui. Prolificitatea scăzută este compensată de longevitate, foarte mare comparativ cu a altor
mamifere de dimensiuni similare. Această longevitate este conditionată de faptul că ziua, în stare de
torpor, rata metabolică este foarte scăzută, iar în sezonul rece hibernează. De regulă sunt animale
gregare, trăind în colonii. În perioada de reproducere formează „maternităţi”.Speciile din zonele
temperate şi reci care au regim trofic insectivor, hibernează, de asemenea colonial, în aşa numitele
hibernacule. Chiropeterele formează cel mai numeros ordin de mamifere (după rozătoare) cu peste
1000 specii, adică aproape un sfert din totalul speciilor de mamifere actuale. Zborul activ de care sunt
capabili, a făcut ca grupul liliecilor să fie cosmopolit.
Megachiropterele sunt specii frugivore răspândite în Africa și Asia.
Microchiroptere sunt cosmopolite. Se hrănesc cu entomofaună Se orientează și vânează prin ecolocație
– emit ultrasunete și recepționează ecoul. Există însă și specializări trofice. Desmodus sp – lilieci

159
vampiri sud-americani sunt hematofagi. Choeronycteris mexicana consumă nectar. Noctilionidae sunt
liliecii pescar și trăiesc în America centrală și de Sud.
Rhinolophidae: liliecii cu potcoavă, sunt prezenți și în România. Emit ultrasunete pe nas care sunt
modulate de excrescențele în formă de potcoavă.
Vespertilionidae – cele mai multe specii de lilieci din România aparțin acestui grup. Emit ultrasunete
pe gură
Studiile moleculare arată că Liliecii cu potcoavă (Rhinilophoidea), care sunt capabili de ecolocație fac
parte impreună cu megachiropterele din grupul Yinpterochiroptera. La rinolofi, ecolocația a aparut prin
evoluiție convergentă, ei fiind îndeaproape înrudiți cu megachiropterele și nu cu microchiropterele așa
cum se credea inițial în sistematica bazată pe caractere anatomice și morfologice.

EULIPOTYPHLA (INSECTIVORA)

Cuprinde 4 familii actuale: Erinaceidae (aricii din Africa și Asia), Solenodontidae cu 2 specii numai în
Cuba și Haiti, Soricidae sau chițcani, raspândiți în Holarctica, în America Centrală și în nordul
Americii de Sud și Talpidae sau cârtițe, răspândite în America de Nord, Europa, Asia centrală, sudul
Asiei și Indochina și Extremul Orient.
Soricidele sau chițcanii au evoluat o adaptare uimitoare pentru a supraviețui peste iarnă. Ei nu
hibernează. Craniile lor se micșorează cu aproape 20% și creierul lor se micșorează cu până la 30%.
Celelalte organe pierd, de asemenea, masă, iar coloana vertebrală se scurtează. Ca urmare, masa lor
corporală scade cu aproximativ 18%. Când vine primăvara, cresc până ajung la dimensiunea lor
inițială.
Scăderea temperaturilor face ca chițcanii să-și descompună oasele și țesuturile și să le absoarbă. Pe
măsură ce temperaturile încep să crească odată cu debutul primăverii, corpurile lor încep să
reconstruiască oasele și țesuturile pierdute. Acest lucru reduce semnificativ cerințele lor alimentare și le
crește șansele de supraviețuire pe timpul iernii. Un studiu recent a dovedit că Sorex araneus este
capabil de ecolocare prin sunete de înaltă frecvență, pe care o folosește la orientare în spațiu. Mutarea
puilor de către mamă, dintr-un loc în altul, se face prin asa numita caravană, fiecare pui purtând coada
fratelui din față, în gură
Cârtițele au dezvoltat specializări pentru viața în subteran. Corpurile lor sunt fusiforme, ochii sunt
mici, picioarele sunt scurte, iar urechile externe sunt fărăr pavilion. Cârțițele sapă cu membrele
anterioare. Membrele anterioare sunt rotite cu palmele spre exterior și coatele orientate dorsal. Această
orientare a membrelor anterioare la care se adaugă faptul că sunt prevăzute cu ghiare puternice, conferă
eficiență în procesul de săpare. Desmanii sunt înotători abili, care trăiesc lângă apă și se hrănesc cu
nevertebrate acvatice și pești pe care îi prind sub apă. Există doar două specii de desmani, una trăiește
în Asia (Desmana moschata) și cealaltă (Galemys pyrenaicus) în Europa și ambele sunt pe cale de
dispariție.

XENARTHRA

Sunt un grup de mamifere, care au originat în America de Sud la începutul terțiarului, când America de
Sud era un continent insulă. Grupul include în prezent armadillo, leneși cu 2 degete, leneși cu 3 degete
și furnicarii, plasate în patru familii care conțin 29 de specii. Aceste animale sunt în majoritate
insectivore și ierbivore de dimensiuni mici până la medii (până la aproximativ 60 kg). În trecut,
xenartrele erau mult mai diverse și numeroase. Au radiat intens, în aproximativ în circa 10 familii, între
care și leneșii giganți sau leneșii de pământ (unii erau mai mari decât elefanții), și un număr mare de
forme mai mici ierbivore. Mai multe grupuri de xenartre au trecut cu succes în pliocen, acum 3
milioane de ani podul terestru din America Centrală (Istmul Panama) către America de Nord. Între

160
aceștia diverse feluri de leneși și armadillo. În prezent doar o specie de armadillo (Dasypus
novemcinctus), este încă prezentă în America de Nord.
Leneșii de pământ sunt un grup divers de leneși dispăruți. Ultimele specii din acest tip de mamifere au
supraviețuit în insulele din Caraibe, în Antilelele Mari supraviețuind posibil, posibil până în 1550 î.Hr.
studii mai noi care au folosit datarea cu radiocarbon, sugerează o vârstă cuprinsă între 2819 și 2660 ani
î.Hr. Pe continentele nord și sud-american, leneșii de pământ au dispărut acum circa 10.000 de ani
dispariția lor din toate zonele fiind corelată în timp cu colonizarea acesatora de către Homo sapiens.
În prezent xenartrele sunt răspândite numai în America de Sud și centrală iar o specie și în America de
Nord. Cea mai caracteristică particularitate a scheletului xenartelor sunt articulațiile speciale
(procesele xenartroase) de pe vertebrele lombare ( de aici și numele grupului: xena – străin). Aceste
procese nu sunt prezente la nici un alt fel de mamifere. O altă particularitate este numărul de vertebre
cervicale, care variază de la cinci la nouă, în funcție de specie; acest grad de variație fiind extrem de
neobișnuit la mamifere (aproape toate celelalte mamifere au șapte vertebre cervicale). Membrele
anterioare au cinci degete (cu câteva excepții), dar două sau trei dintre ele sunt mai mari și au gheare
lungi, puternice, ascuțite, recurbate. Claviculele și un procesele coracoide sunt neobișnuit mari la
xenartre. Ei nu au incisivi și nici canini și, iar dacă sunt prezenți, molarii și premolarii au formă
cilindrică cilindri fără smalț, care se găsește pe dinții celor mai multe alte mamifere. Acești dinți au o
singură rădăcină. Creiere sunt foarte mici in raport cu masa corporală.
În fauna actuală există 2 familii de leneși arboricoli. Aceștia sunt defoliatori, iar intestinul este foarte
mare, reprezentând circa 30% din greutatea corporală totală
Leneșii se numesc așa datorită lentorii cu care se deplasează. Își petrec cea mai mare parte a vieții
atârnând cu susul în jos în arbori, în pădurile tropicale t din America de Sud și America Centrală. Fiind
animale defoliatoare, metabolismului lor foarte redus. Există șase specii de leneși în două genuri -
Bradypus (leneși cu trei degete) și Choloepus (leneși cu două degete).
În ciuda acestei denumiri tradiționale, toți leneșii au de fapt trei degete pe fiecare membru posterior, dar
leneșii cu două degete au doar două degete la membrele anterioare. Cele două grupuri de leneși și-au
evoluat morfologia prin evoluție paralelă, provenind din strămoșii tereștri diferiți. Leneșii sunt aproape
neajutorați la sol, dar sunt capabili să înoate eficient. Blana lungă cu părul canelat care găzduiește alge
verzi simbiotice amuflează leneșii în arbori. Algele hrănesc, de asemenea, moliile leneșului, unele
specii existând doar pe leneși. Leneșii sunt cunoscuți pentru capacitatea lor de a se vindeca rapid, de a
evita infecțiile și de a supraviețui celor mai grave leziuni.
Myrmecophagidae sau furnicarii sunt reprezentați prin patru specii din trei genuri. Ca talie, ei variază
variază de la foarte mici, precum Cyclopes, care cântărește în jur de 250 g și până la Myrmecophaga,
care cântărește peste 30 kg. Toți furnicarii au boturi lungi, conice; Limba este de asemenea lungă și
protractilă. Glandele salivare ale furnicarilor secretă o substanță lipicioasă care acoperă limba atunci
când se hrănesc. Urechile sunt mici și rotunjite, iar ochii sunt mici. Cozile sunt lungi și prehensile la 2
din cele 3 genuri. Membrele anterioare au 5 degete, fiecare cu gheare lungi și ascuțite, a treia gheară
fiind deosebit de bine dezvoltată. Picioarele din spate sunt mai puțin specializate, cu 4 sau 5 degete și
gheare mai puțin puternice. Myrmecophaga are un mers ciudat, călcând pe exteriorul degetelor din
cauza ghearelor lungi; Tamandua merg pe părțile laterale ale mâinilor; iar ciclopii sunt aproape
exclusiv arbori. Furnicarii se hrănesc aproape exclusiv cu furnici și termite, care aderă la limbile lor
lungi și lipicioase, și ale căror cuiburi, furnicarii le deschid cu ghearele membrelor lor anterioare, foarte
puternice. furnicarilor.
Dasypodidae. Tatui sau Armadillo este de departe cel mai divers grup de xenartre, cu un total de
douăzeci și una de specii actuale. Toți membrii acestei familii au o armură pe părțile laterale, pe spate
și pe coadă, precum și creștetul capului, care alcătuiește „cuirasa” lor caracteristică. Această armură
este compusă dintr-o serie de plăci și scuturi osificate dermice acoperite cu un strat cheratinoas.
Scuturile sunt aranjate în benzi mobile, care de obicei se suprapun pentru a sigila efectiv golurile din

161
armură. Zonele de piele moale și, uneori, părul sunt situate între benzile armurii. La unele specii,
suprafața ventrală este acoperită cu peri denși. Abdomenul este neprotejat de armură, astfel că în caz de
pericol majoritatea speciilor sunt capabile să se îndoaie în formă de minge. Armura este o adaptare
pentru protecție și apărare împotriva prădătorilor, dar servește și ca protecție împotriva solului abraziv
și a insectelor. Armura poate constitui la unele specii până la cincisprezece la sută din întreaga greutate
corporală. Tatuii sunt în primul rând insectivori, deși dieta lor, variază foarte mult între specii. Unele
specii sunt omnivore, altele sunt strict mirmecofage (care mănâncă furnici) iar unele sunt și necrofage.
În mod unic la mamifere, femelele de Dasypus au polyembrionie obligatorie Poliembrionia este o
formă de dezvoltare clonală în care dintr-un ovul fecundat rezultă în final doi sau mai mulți embrioni și
apoi pui care sunt gemeni identici. Dasypus novemcinctus naste întotdeauna patru pui gemeni identici
rezultați dintr-un singur ovul fecundat

SIRENIA

Este un ordin mic cu patru specii actuale, în două familii. Popular se numesc vaci de mare.
Sirenienii sunt mamifere acvatice, mari și cu mișcare lentă. Au formă de torpilă, cu spatele lung și
arcuit, cu member anterioate transformate în palate înotătoare și cu înotătoare codală, care este în formă
de lingură la lamantini și bilobată la dugongii. La mambrele anterioare, lamantinii au unghii pe
degetele doi, trei și patru, în timp ce dugongilor le lipsesc unghiile. Membrele posterioare sunt absente.
În jurul gurii există multe vibrise scurte. Nu au pavilioane. Nările sunt prevăzute cu supape
semicirculare, pe care le închid în timpul scufundării și se deschid în timpul respirației de suprafață.
Dinții sunt bicuspizi. Acești dinți se înlocuiesc pe tot parcursul vieții datorită dietei abrazive. Pe
parcursul vieții lor, sirenienii își pot înlocui dinți de până la 6 ori.
Sirenienii trăiesc în apele puțin adânci de-a lungul coastelor. Lamantinii trăiesc de-a lungul coastelor
tropicale de pe ambele părți ale Oceanului Atlantic și din bazinul Amazonului. Dugongii se găsesc în
zona coastei de est a Africii, de-a lungul țărmurilor Oceanului Indian și pe coasta de nord a Australiei.
Vaca de mare a lui Steller au trăia în apele reci de coastă ale Mării Bering. Dugongul (Dugong dugong)
are codală orizontală cu doi lobi precum a cetaceeleor. Lamantinii (genul Trichechus) au codală
orizontală rotunjită
Sirenienii sunt prezenți într-o varietate de habitate acvatice tropicale și subtropicale. Toți preferă apa de
cel puțin doi metri adâncime, cu o abundență de vegetație acvatică. Preferă în principal în zonele
marine de coastă, dar lamantinii amazonieni trăiesc strict în habitatele de apă dulce din bazinul
Amazonului. Sunt erbivori, consumând în principal ierburi marine și vegetațiesubmersă dulcicolă.
Lamantinii sunt mai oportunisti, consumând o mare varietate de plante, inclusiv frunze de mangrove și
Hydrilla, și chiar fructe plutitoare de palmieri. Dugongii sunt mai specializați preferând iarba de mare.
Vaca de mare a lui Steller se hrănea mai ales cu alge brune. În fiecare zi, sirienii petrec până la 8 ore
hrănindu-se și mănâncă echivalentul a aproximativ 5-10% din greutatea lor corporală. Gestația durează
circa 12 - 14 luni și nasc în ape puțin adânci. pentru a naște. De regulă se naște un singur vițel precocial
și doar cam în 1,8% din cazuri se nasc gemeni. Vițelul este capabil să înoate înainte de sfârșitul primei
zile de viață.

PROBOSCIDEA

Sunt un ordin de mamiferelor afroteriene, care conțin o familie actuală (Elephantidae) și trei specii
precum și mai multe familii dispărute. Proboscidienii au evoluat în Africa, iar în timpul Eocenului și
Oligocenului timpuriu în evoluția lor s-a remarcat creșterea taliei și de asemenea, a diversității. Au fost
descrise mai multe familii primitive din aceste perioade, toate găsite exclusiv în Africa. Când Africa s-a

162
conectat cu Europa și Asia după îngustarea Mării Tethys, proboscidienii au migrat în Eurasia, unele
familii ajungând în cele din urmă în America de Nord.
Majoritatea proboscidienilor sunt acum dispăruți, incluzând toate speciile endemice din America,
Europa și Asia de Nord. Multe dintre aceste dispariții au avut loc în timpul sau la scurt timp după
ultima perioadă glaciară. Între acestea sunt gomfotere din America, mastodontul american, numeroase
forme de stegodoni din Asia, ultimul dintre mamuți din emisfera nordică și mai multe specii de elefanți
pitici de pe diferite insule (in insule au evoluat nanism insular).
Mastodont a trăit în America de Nord și Centrală din Miocenului târziu până la sfârșitul Pleistocenul în
urmă cu 10.000 - 11.000 de ani. Trăia în turme și era în principal animal din pădure
Mamutul lânos (Mammuthus primigenius) este o specie de mamut care a trăit în timpul Pleistocenului
până în Holocen. A evoluat din mamutul de stepă acum aproximativ 800.000 de ani, în Asia de Est.
Cea mai apropiată rudă actuală este elefantul asiatic. După extincția de pe continent, populații izolate
au supraviețuit pe insula St. Paul până acum 5.600 de ani și pe insula Wrangel până acum 4.000 de ani.
Se cunsoc ca fosile mai multe specii de elefanți pitici de pe insulele mediteraneene Cipru, Malta, Creta,
Sicilia, Sardinia și Ciclade. De asemenea pe insulele Sulawesi, Flores, Timor, apoi pe Insulele Chanel.
Elefanții moderni au trompă lungă și picioare columnare, iar masculii au o pereche de colți uriași
(fildeși) care la origine sunt incisivii superiori. Trompa este o fuziune a nasului și a buzei superioare.
Dinții jugali sunt unic conformați pentru triturarea unei diete foarte abrazivă. se numește dentiție
loxodontă. Elefanții triturează prin mișcărea în față și înapoi a maxilarului, zdrobind materia vegetală
de lofii de pe molari.
Craniul elefanților este scurt și înalt. Creasta lamdoidă din spatele craniului este deosebit de bine
dezvoltată; de acesta atașează mușchii care suportă greutatea capului masiv și a colților.
Elefanții sunt ierbivori și necesită cantități uriașe de hrană, peste 400 kg pe zi. Sunt capabili să dărâme
arbori mari pentru a ajunge la frunzele lor. Consumă și ritidomul arborilor. Au dențiție jugală
loxodonță formată prin contopirea molarilor și premolarilor. Fildeși sunt de fapt a doua pereche de
incisivi de pe falca superioară.
În prezent există trei specii. În zona de savană a Africii trăiește specia Loxodonta africana, iar în
bazinul Congo în pădurea ecuatorială trăiește specia Loxodonta cyclotis. Elephas maximus, elafaptul
asiatic trăiește în India, Indochina, Malaezia și Sumatra
Elefanții asiatici au o singură proiecție asemănătoare unui deget la vârful trompei, în timp ce elefanții
africani (Loxodonta) au două asemenea proiecții. Elephas maximus are urechi mai mici decât urechile
de Loxodonta. Elefanții asiatici au patru unghii la piciorul din spate, în timp ce elefanții africani au
doar trei. Elephas maximus are spatele relativ plat, în timp ce Loxodonta are spatele arcuit. Capul este
cea mai înaltă parte a corpului la E. maximus, în timp ce la Loxodonta umerii sunt cei mai înalți. La
elefantul asiatic numai masculii au fildeși, în timp ce la elefantii africani aceștia sunt prezento atât la
mscul cât și la femelă.

HYRACOIDEA

Damanii sau hiracșii, sunt un grup de Afrotheria, care include 5 specii, cățărătoare și plantigrade,
înrudite cu elefanții.
Au lungime de 44–54 cm și o greutate de 1,8–5,4 kg. Corpul lor este scurt și îndesat, gâtul scurt și gros,
coada scurtă, abia vizibilă.
Membrele anterioare au patru degete lipsind degetul I, iar membrele posterioare au numai trei degete
lipsind degetele I și V.
Deși nu sunt rumegătoare, hyracșii au stomacuri complexe, cu mai multe camere, care permit
bacteriilor simbiotice să descompună materialele vegetale dure, dar capacitatea lor generală de a digera
fibrele este mai mică decât cea a ungulatelor. Trăiesc pe terenuri stâncoase din Africa subsahariană și

163
Sudul Arabiei. Picioarele lor au tampoane moi cu numeroase glande sudoripare, care pot ajuta animalul
să-și mențină aderența atunci când se deplasează rapid pe suprafețe abrupte și stâncoase.
Au rinichi eficienți, care reciclează apa, astfel permițând supraviețuirea lor în medii aride.
Sunt îndeaproape înrudiți cu elefanții și cu Sirenia (lamantini și dugongi), astfel masculii nu au scrot și
testiculele lor rămân intraabdominale. Femelele au o pereche de glande mamare pectorale dar și patru
glande în zona inghinală. Colții lor se dezvoltă din incisivi, la fel ca și colții elefanților. La fel ca
elefanții, au unghii aplatizate pe vârfurile degetelor.

TUBULIDENTATA

Este un ordin de mamifere, din grupul Afrotheria care cuprinde o singură familie, Orycteropodidae, cu
o singură specie actuală, furnicarul african (Orycteropus afer). Are corpul masiv, cu o greutatea de
circa 70 kg. Are un bot trunchiat, un fel de rât, acoperit în vârful său cu vibrize lungi și dese. Urechile
sunt foarte lungi, coada este lungă, musculoasă folosită ca al treilea picior în repaus. Are gheare mari
folosite pentru săpat. Dinții tubulidentatelor au structură particulară. La adult nu există decât
premolarii și molarii care au o formă columnară. Aceștia nu au rădăcină, au formă prismatică, sunt
asemănători între ei și au o structură cu totul particulară. Fiecare dinte este formată de la câteva sute,
până la 1500 de prisme hexagonale de dentină, paralele, așezate în lungul lor una lângă alta. Fiecare
prismă are în mijlocul său un canal tubular longitudinal, plin cu pulpă dentară. De la aceste canale
(tubuli) se trage numele ordinului. Canalele care conțin pulpa dintelui se desprind dintr-o cavitate
comună, unică, ce se găsește la baza dintelui. Dinții sunt lipsiți de smalț, dar sunt acoperiți cu ciment.
Limba tubulidentatelor este lungă, îngustă și protractilă, iar saliva care o acoperă este lipicioasă,
potrivită pentru prinderea insectelor.
Nu există la tubulidentate incisivi și canini Dinții de lapte se resorb înainte de naștere și animalul se
naște cu dentiție definitivă. Porcul de pământ ocupă habitatele de pășuni și savane din Africa
subsahariană. Se hrănesc noaptea și sunt mirmecofagi, majoritatea dietei lor fiind reprezentată de
furnici. Gestația durează aproximativ 7 luni. Dacă se confruntă cu un prădător, un aardvark va încerca
să sape o gaură în care să se ascundă, durând aproximativ 10 minute pentru a se acoperi complet.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

• Bănărescu, P. (1964): Pisces-Osteichthyes. Fauna R.P.R., Vol. 13. Ed. Academiei, Bucharest
• Bănărescu, P. (1969): Cyclostomata et Chondrichtyes. Fauna R.S.R.,Vol. 12 (1). Ed. Academiei, Bucharest.
• Botnariuc N., Tatole V., 2005. Cartea roşie a vertebratelor din România. 260 pp. Ed. Muzeul Naţ. De Ist. Nat. “Gr.
Antipa”, Bucureşti.
• Ciochia, V., 1992. Păsările clocitoare din România. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
• Cogălniceanu, D. 1995. Practicum de ecologie a amfibienilor. Metode şi tehnici în studiul ecologiei amfibienilor.
• Fuhn , I. 1960. Fauna R.P.R. Amphibia, vol. XIV, 1. Ed. Acad. R.P.R.
• Fuhn I., Vancea T. 1961. “Fauna R.P.R.”, Reptilia. XIV(II) Edit. Acad. R.P.R., Bucureti. 1-352
• Munteanu, D., Chişamera, G., David, A., Diter, S., Onea, N., Petrescu, A., Sevianu, E. 2015. Fauna României,
AVES, Volumul XV, Fascicula 2- Galliformes, Ciconiiformes, Editura Academiei Române, Bucureşti.
• Murariu D., 2014 – Fauna României. Mammalia, Fascicula 1 Insectivora, Ed. Academiei, Bucharest
• Murariu D., G. Chişamera, Dragoş Ştefan Măntoiu, Irina Pocora, 2016 – Fauna României. Mammalia, vol. XVI,
Fascicula 3 Chiroptera. Ed. Academiei, Bucharest
•

164