Tema 1.

Misiunile diplomatice

Subiectul 1. Misiunea diplomatică: definiţie, istoric, clasificare

Potrivit dicţionarelor diplomatice şi celor mai cunoscute lucrări de specialitate, misiunea

diplomatică e definită ca „organul unui subiect de drept internaţional instituit în mod permanent
pe lângă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu asigurarea relaţiilor diplomatice a
acestui subiect” sau, în altă expresie, „organul administrativ permanent, înfiinţat într-o ţară
străină, pe o bază ierarhică, în scopul menţinerii relaţiilor prieteneşti între state şi asigurării
protecţiei drepturilor şi intereselor unei ţări şi ale naţionalilor săi” sau „agenţia ori instituţia pe
care un stat o înfiinţează într-un alt stat, cu consimţământul acestuia, în scopul de a menţine cu el
relaţii diplomatice”.
Aşadar, elementul esenţial al raportului sau dialogului politic între două state suverane
prin mijlocirea misiunii sau reprezentanţei diplomatice este acordul lor de voinţă sau
consimţământul lor mutual, înscris ca atare şi în textul Convenţiei internaţionale de la Viena
(1961). Din capul locului se cuvine precizat că misiunea diplomatică nu trebuie confundată cu
membrii săi, cu personalul acesteia (aşa cum instituţia preşedinţiei nu trebuie confundată cu
preşedintele vremelnic).
În practica diplomatică nu există obligativitatea ca două state care au stabilit relaţii
diplomatice să deschidă şi misiuni diplomatice permanente. De asemenea, nu există reciprocitate,
putând ca unul din aceste state să îşi deschidă o misiune diplomatică în celălalt stat fără ca acesta
să facă un act similar.
Misiunile diplomatice permanente au fost necunoscute până foarte târziu în Evul Mediu,
iar apariţia lor – datorată statelor italiene, în principal Veneţiei, apoi Florenţei, Milano, Savoiei
etc., la mijlocul sec. XIV, cu reprezentanţi (emisari) permanenţi trimişi în Spania, statele
germane, Franţa şi Anglia – a constituit un progres nu numai pe plan instituţional, ci şi din
perspectiva dezvoltării dreptului internaţional, în general, şi al dreptului diplomatic, în special
(marcând, de fapt, momentul genezei sau al conturării acestuia). Pentru prima dată în istorie,
titlul de ambasador a fost folosit în secolul al XVI-lea de împăratul Carol al V-lea care a acordat
reprezentanţilor săi din Veneţia acest titlu.
Pentru prima oară în istoria diplomaţiei, denumirea şi clasificarea şefilor de misiune a
fost operată prin Regulamentul de la Viena, din 19 martie 1815, rectificat trei ani mai târziu prin
Protocolul de la Aix-la-Chapelle, din 21 noiembrie 1818. Prin acele documente, au fost
consacrate (cu semnăturile celor cinci reprezentanţi ai puterilor europene: Anglia, Franţa, Rusia,
Austria şi Prusia) următoarele categorii de agenţi diplomatici:
- ambasadorii, reprezentând statele mari în alte state mari;
- nunţii şi legaţii, ca ambasadori sau trimişi extraordinari ai Sfântului Scaun în ţările
catolice; împreună cu cei dintâi, alcătuiau clasa a I-a a agenţilor diplomatici.
În clasa a II-a, intrau:
- miniştrii plenipotenţiari, trimişi extraordinari pe lângă şeful de stat acreditat şi
- miniştrii rezidenţi, acreditaţi, fie pe lângă şeful statului, ori pe lângă ministrul de
externe.
În sfârşit, din categoria a III-a agenţilor diplomatici făceau parte doar:
- însărcinaţii cu afaceri, permanenţi sau temporari, acreditaţi numai pe lângă ministrul
de externe.
 În funcţie de durata şi caracterul misiunii, o primă clasificare contemporană deosebeşte:
- misiunile diplomatice permanente şi
- misiunile diplomatice temporare.
Cele din urmă fiinţează pe durata soluţionării obiectivelor pentru care au fost
împuternicite.
O a doua clasificare vizează, pe de o parte, misiunile diplomatice cu sarcini generale
(care sunt şi permanente) şi, pe de altă parte, misiunile diplomatice speciale (temporare).
În fine, o a treia şi ultima clasificare, constituită astfel prin Convenţia de la Viena
(1961), devenită clasică, dependentă de subiecţii relaţiilor internaţionale, ca şi de rangul sau
nivelul de reprezentare al fiecăreia (implicit de însemnătate), consacră următoarele categorii de
reprezentanţe:
1. Ambasada este misiunea diplomatică cu rangul cel mai înalt, aproape generalizată
azi. Şeful misiunii are titlul de ambasador şi face parte din prima clasă de diplomaţi din ierarhia
consacrată în dreptul diplomatic. În mod excepţional, ambasada poate fi condusă de un
însărcinat cu afaceri ad-interim (temporar) sau permanent, funcţie inferioară în rang faţă de
ambasador.
2. Nunţiatura (sau nunciatura) apostolică este misiunea diplomatică echivalentă
ambasadei, pe care Statul Papal sau Sfântul Sediu (Scaun) o utilizează în relaţiile sale externe.
Nunţiatura exercită funcţii diplomatice şi ecleziastice guvernate de dreptul internaţional, în
relaţiile oficiale cu statul acreditar şi de dreptul canonic, în raporturile sale cu biserica catolică
din respectivul stat. Şeful titular al misiunii este nunţiul, omologul ambasadorului pe linie
ierarhică, iar înlocuitorul său este pronunţiul. Instituţia se distinge de celelalte misiuni
diplomatice prin faptul că activitatea sa îmbină sarcini de reprezentare a unui subiect de drept
internaţional, cu atribuţii directe privind ierarhia eclesiastică locală, în virtutea primatului
Pontifului Roman.
3. Legaţia este o reprezentanţă diplomatică de rang inferior ambasadei, rang II, şi este
condusă de un ministru plenipotenţiar (şi „trimis extraordinar”) sau un ministru rezident, care
fac parte din a doua clasă a agenţilor diplomatici, ori de un însărcinat cu afaceri (ad interim sau
permanent). Numărul acestora este în continuă scădere, în timp ce responsabilităţile tind să se
generalizeze şi să fie asimilate ambasadelor.
4. Internunţiatura apostolică este echivalentul legaţiei pentru Statul Papal în ţările în
care nu există nunţiatură şi este condusă de un internunţiu, omologul „ministrului
plenipotenţiar”.
5. Înaltul comisariat este misiunea diplomatică a unui stat trimisă într-un alt stat prin
care acesta este legat prin interese (istorice) deosebit de strânse. Exemple: legăturile între Marea
Britanie şi ţările Commonwealth-ului, dintre care unele (Canada, Australia, Noua Zeelandă,
Ceylon) aveau ca şef de stat aceeaşi persoană: regina Marii Britanii. În relaţiile dintre aceste ţări
sunt folosiţi înalţi comisari (Anglia) sau înalţi reprezentanţi (Franţa), care beneficiază de
statutul privilegiat al ambasadorilor.
6. Delegaţiile (misiunile) permanente sunt reprezentanţele diplomatice ale statelor pe
lângă organizaţiile internaţionale. Deşi se apropie de misiunile diplomatice tradiţionale, acestea
au caracteristici proprii sub aspectul acreditării, al structurii şi al obiectivelor. Statutul
internaţional al acestor delegaţii sau misiuni, apărute în practica relaţiilor dintre state şi
organizaţiile internaţionale, a fost reglementat prin Convenţia de la Viena din 14 martie 1975.
 7. În statele cu care nu întreţine relaţii diplomatice, Sfântul Scaun trimite delegaţii
apostolice, preoţi cu funcţii nediplomatice, trimişi de Papă să-l reprezinte într-o zonă ecleziastică
cu ierarhie catolică.
8. Misiunile organizaţiilor internaţionale sunt cele mai noi şi reprezintă organismele
cu caracter diplomatic pe care organizaţiile internaţionale le folosesc atât cu state membre cât şi
nemembre.
De remarcat este faptul că până la al doilea război mondial, ambasadele erau privite în
practica internaţională ca un fel de privilegiu rezervat îndeobşte doar marilor puteri. Acreditarea
unui ambasador era anevoioasă, interpretându-se ca o atenţie specială şi o apreciere deosebită a
intereselor pe care statul acreditant le lega de raporturile diplomatice, întruchipate în persoana
ambasadorului.
După al doilea război mondial, dezvoltarea relaţiilor internaţionale a impus creşterea
continuă a numărului ambasadelor şi reducerea corespunzătoare a numărului legaţiilor, tendinţă
ori cerinţă a remodelării relaţiilor internaţionale, în sensul aşezării lor pe temelia unor principii
care afirmă suveranitatea statelor şi egalitatea lor în drepturi (desigur, teoretic).
 Subiectul 2. Structura şi organizarea misiunii diplomatice

Cele două repere sunt variabile, în funcţie de mărimea, prestigiul, capacitatea şi

interesele statului acreditant, ca şi de natura şi conţinutul raporturilor (sau amploarea domeniilor
de cooperare) între cele două state. De asemenea, organizarea internă a misiunilor diplomatice
este de competenţa exclusivă a statelor partenere.
Tradiţional, misiunile erau formate, cu precumpănire, din personal cu profil politic.
Treptat, preocupările şi competenţele tehnico-economice şi-au câştigat poziţii fruntaşe, ajungând
uneori să le devanseze pe celelalte. O misiune este alcătuită din reprezentantul diplomatic şi
personalul său. Primul este considerat şeful misiunii care are funcţia de reprezentare şi răspunde
de activitatea misiunii diplomatice în vreme ce personalul nu are funcţie de reprezentare ci de
asistenţă pentru şeful misiunii.
Din practica diplomatică internaţională, neuniformă, se poate desprinde o schemă
„clasică” de organizare a misiunii diplomatice, care cuprinde:
a) Cancelaria – compartimentul principal al misiunii, coordonatorul tuturor celorlalte
secţii, păstrătorul arhivelor şi codurilor diplomatice – elaborează, soluţionează şi transmite toate
actele de competenţa şefului reprezentanţei diplomatice, inclusiv pe cele de ordin administrativ,
privitoare la proprii concetăţeni (acte de stare civilă, notariat, paşapoarte etc.) atunci când
misiunea nu are secţia consulară.
Este condusă de un consilier (ad-interim la ambasade) sau de un secretar-prim (la
legaţii), care-l înlocuiesc pe şeful misiunii, în caz de absenţă. În care şi acesta lipseşte, Ministerul
de Externe din statul acreditant trebuie să numească un funcţionar diplomatic care să preia
conducerea misiunii. Ceilalţi secretari, doi şi trei au sarcini precise (de informare sau protocol)
înscrise în fişa postului. Al doilea secretar elaborează documente diplomatice şi face analize
asupra situaţiei interne a ţării acreditare. Al treilea secretar codifică documentele şi are atribuţii
de protocol.
Cancelaria are în subordine un secretariat care are personal specific şi este păstrătorul
arhivelor misiunii.
b) Secţia politică – cu un rol şi însemnătate mult diminuate în condiţiile dezvoltării
diplomaţiei directe la nivelul guvernelor şi şefilor de state – este coordonată chiar de şeful
misiunii şi are ca obiect formularea politicii diplomatice, întreţinerea dialogului politic cu
autorităţile competente ale statului-gazdă şi transmiterea către statul acreditar a punctelor de
vedere politice a statului acreditant, raportarea către statul acreditant al problemelor de interes
comun, cultivarea de relaţii inclusiv cu partidele politice, presa şi grupurile influente de acolo şi
cu corpul diplomatic. Secţia politică se ocupă de vizitele şefilor de stat, a primilor miniştrii sau
alte întâlniri bilaterale la nivel înalt.
Politica diplomatică este rezultatul unor aprecieri politice pozitive, al simţului politic şi
a înţelegerii aprofundate a comportamentelor politice şi ale politicienilor din statul acreditar.
Şeful misiunii are obligaţia să recomande statului acreditant ce conduită politică trebuie să
adopte, cum să abordeze problemele şi să facă sugestii sau recomandări asupra modului de
abordare a raporturilor politice dintre cele două state.
Consilierul este adjunctul şefului misiunii diplomatice şi are răspunderi în coordonarea
activităţilor misiunii şi coordonarea secţiilor misiunii. Consilierul este însărcinat cu dosarele de
informaţii (pe probleme) despre situaţia din statul acreditar. Aceste dosare privesc organizarea
Ministerului de Externe din ţara primitoare, prezentarea evenimentelor locale, probleme de
interes local, liste cu personalităţile din diverse domenii din ţara acreditară, aspecte care îl ajută
pe şeful misiunii să se orienteze în ţara unde este acreditat.
c) Secţia economică şi comercială. Chiar dacă la început problematica preocupărilor
acestui compartiment a fost de competenţa exclusivă a consulatelor, cu timpul s-a impus ca cel
mai important domeniu de activitate al majorităţii misiunilor diplomatice. Însemnătatea
factorului economic şi al celui comercial în raporturile internaţionale a impus şi motivat apariţia
diplomaţiei economice, cu diversitatea ei de forme şi metode. Secţia de profil a misiunii,
condusă de un ataşat comercial, exercită următoarele funcţii:
- de informare asupra situaţiei economice, financiare, bancare şi monetare, transporturi
şi asigurări, şomaj, inclusiv asupra legislaţiei economice din ţara de reşedinţă;
- de asistenţă, pentru pregătirea, negocierea şi aplicarea acordurilor comerciale între cele
două ţări;
- de prospectare a posibilităţilor concrete de extindere şi diversificare a relaţiilor
comerciale;
- să ajute exportatorii din ţara sa să se orienteze pe piaţa locală şi să le furnizeze
informaţii despre aceasta;
- de promovare a comerţului, prin publicitate, târguri şi expoziţii, relaţii cu cercurile de
afaceri etc.
Poate avea în subordine un birou financiar care studiază situaţia financiară locală
(evoluţia bursei, politicile valutare, politicile de creditare etc.).
d) Secţia militară a apărut în structura misiunilor diplomatice în sec. XIX, urmând
exemplul Austriei, Prusiei şi Rusiei. Condusă de un ataşat militar, această secţie (birou)
îndeplineşte funcţia de observare şi informare licită asupra problematicii de profil, de cooperare,
de reprezentare şi de consiliere pe lângă statul de reşedinţă. Ei provin din rândurile militarilor de
carieră, din flota aeriană sau navală. În ţările partenere ei sunt invitaţi să ia parte la exerciţiile
militare.
Ataşaţii militari au funcţii de observare şi informare a situaţiei militare, cooperare cu
autorităţile militare, mai ales în cazul statelor care sunt membre ale unor alianţe militare,
reprezentare a statului trimiţător la ceremoniile militare, consilier tehnic pe lângă şeful misiunii
militare în probleme specifice. Şeful secţiei militare are atribuţii comerciale doar în cazul
negocierilor cu privire la vânzarea de armament şi tehnologie militară.
e) Secţia culturală, apărută în structura ambasadelor relativ târziu, îndeosebi după al II-
lea război mondial, odată cu apariţia noilor state care au îmbogăţit patrimoniul cultural şi au
impus schimbul de valori spirituale drept o condiţie a dezvoltării relaţiilor internaţionale.
Misiunea specifică a ataşatului cultural constă în pregătirea acordurilor culturale şi ştiinţifice,
promovarea valorilor spirituale ale propriei ţări prin publicitate, lectorate pentru studierea limbii
naţionale, conferinţe, expoziţii, manifestări artistice, acordarea de burse etc.
Ataşatul cultural este numit din rândul personalităţilor culturale din statul acreditant, cu
bune oficii în statul acreditar. Aceste secţii au prioritate în relaţiile cu comunitatea naţională
aflată pe teritoriul statului acreditar. În multe cazuri ei sunt dublaţi de ataşaţi pe probleme de
învăţământ. Ei colaborează cu secţiile externe ale diferitelor instituţii culturale cum este cazul
Institutului Cultural Român.
f) Biroul de presă. Dacă iniţial, numai informarea politică (politica externă, îndeosebi)
interesa diplomaţia, în perioada postbelică o triplă evoluţie marchează activitatea informaţională
a misiunii, şi anume:
- extinderea obiectului său la toate domeniile (politic, economic, comercial şi cultural);
 - lărgirea audienţei până la cuprinderea marelui public;
- introducerea noilor tehnici şi utilizarea mijloacelor moderne de comunicare.
Totodată, biroul – condus de ataşatul de presă – constituie sursa oficială de informare
pentru mass-media locală, cu privire la situaţia internă sau poziţia internaţională a statului
acreditant, intervenind pentru precizarea sau rectificarea unor ştiri tendenţioase, făcând declaraţii
în numele misiunii sau organizând conferinţe de presă.
Secţia are un personal tehnic care se ocupă cu codarea şi decriptarea mesajelor,
facilitează comunicarea şi supraveghează aparatura tehnică şi mijloacele de comunicare.
g) Secţia consulară – organizată în cadrul misiunii atunci când nu există un consulat al
statului acreditant în capitala statului acreditar, nu preia toate atribuţiile consulatelor, ci doar pe
cele de natură civilă şi administrativă (paşapoarte, vize, înmatriculări, asistenţă juridică şi
protecţie consulară). E condusă de un membru al misiunii, cu pregătire specifică în domeniul
consular.
În afara acestor secţiuni sau birouri, comune tuturor misiunilor diplomatice, în funcţie
de ponderea unor categorii de probleme speciale, în structura unor reprezentanţe pot apărea şi
alte compartimente, precum:
- biroul pentru migraţiuni: - emigrare sau
- imigrare
- ataşaţii ştiinţifici.
- ataşaţi pe probleme juridice care discută cadrul juridic în care îşi desfăşoară activitatea
misiunea şi cu discutarea convenţiilor bilaterale.
- secţie contabilă, pentru evidenţele notelor de plată şi a contabilităţii, cu angajaţi din
cadrul personalului local.
 Subiectul 3. Funcţiile misiunii diplomatice

Activitatea unei misiuni diplomatice se desfăşoară pe coordonate politico-juridice

definite de starea relaţiilor dintre statele acreditant şi acreditar, de caracterul misiunii, de
finalitatea urmărită şi de acordul între parteneri. În chip tradiţional, agentul diplomatic şi apoi
misiunea au avut de îndeplinit funcţii de reprezentare a statului, acţionând ca purtător de cuvânt
al guvernului şi canal de comunicare între organele de conducere ale celor două state, de
informare asupra situaţiei din statul acreditar şi de protejare a intereselor statului trimiţător,
implicit a concetăţenilor săi. Desigur, cu timpul, misiunii diplomatice i-au fost amplificate
funcţiile, adăugându-se celor politice şi juridice altele, de natură economică, comercială,
financiară, industrială, culturală, umană şi consulară.
Codificarea acestor funcţii se regăseşte în cuprinsul art. 3 al Convenţiei de la Viena
(1961).
- Funcţia de reprezentare
Este una dintre cele mai vechi, considerată doctrinar a fi principală sau fundamentală,
generatoare a celorlalte funcţii prin care misiunile permanente s-au afirmat în modul cel mai
pregnant din momentul activării lor ca organe ale relaţiilor externe ale statelor. De aceea, au şi
fost denumite reprezentanţe diplomatice. Funcţia de reprezentare se materializează şi se
manifestă extrem de variat, prin participarea agenţilor diplomatici la evenimentele vieţii publice
ale statului acreditar (sărbători naţionale, recepţii, reuniuni festive, ceremonii) semnificând
prezenţa şi adeziunea statului acreditant, nu doar a şefului statului sau guvernului. Aşadar
reprezentarea este a statului, ca subiect de drept internaţional, şi nu a autorităţilor – fie şi cele
mai înalte.
- Funcţia de negociere.
Este considerată esenţa activităţii diplomatice, menită a apăra interesele statului, nu prin
eliminarea sau negarea intereselor partenerilor, ci prin punerea lor în acord, prin aflarea
numitorului comun.
Negocierile pot fi oficiale, când sunt deschise în mod formal în numele celor două state,
constituind un început de angajament pe plan internaţional, şi oficioase, când părţile îşi sondează
doar intenţiile, nefiind angajante pentru ele. Negocierile pot fi, de asemenea, directe (contacte
între şeful misiunii şi şeful de stat), ori indirecte, când şeful statului e substituit prin ministrul de
externe; mai pot fi orale sau scrise.
Negocierea reclamă un cumul al metodelor specifice ştiinţelor şi artelor, iar diplomatul
trebuie să dispună de cunoştinţe, de experienţă şi talent spre a fi un bun negociator. În formarea
sa, studiul istoriei şi îndeosebi al istoriei relaţiilor internaţionale, are o însemnătate capitală.
Printre elementele esenţiale ale artei negocierii, se impun: a) efortul de a înţelege punctul de
vedere al partenerului; b) deosebirea esenţialului de neesenţial în acordarea concesiilor şi c)
păstrarea secretului tratativelor, definind astfel „secretul diplomaţiei”, nicidecum „diplomaţia
secretă”.
- Funcţia de observare şi informare.
Privită cu suspiciune în trecut, activitatea de observare şi informare a misiunii nu este
doar legitimă, ci strict necesară, în interesul reciproc al statelor. Dacă observarea are sens unic,
dinspre statul acreditar către acreditant, informarea are dublu sens, misiunea având obligaţia de a
furniza informaţiile necesare, deopotrivă autorităţilor statului de reşedinţă ca şi celui pe care îl
reprezintă. În privinţa surselor de informare, misiunea trebuie să recurgă numai la căile licite
(contacte oficiale şi cu ceilalţi colegi din corpul diplomatic, organe de presă şi mass-media,
publicaţiile ştiinţifice, tehnice şi de cultură şi artă etc.), fiind interzisă cu desăvârşire utilizarea
mijloacelor nepermise (spionaj, corupţie). Persoana care apelează la asemenea mijloace,
descoperită, este declarată „persona non grata” şi expulzată (dacă nu e rechemată).
- Funcţia de cooperare internaţională.
Finalitatea misiunilor diplomatice se exprimă într-o funcţie centrală, de sinteză, care
polarizează acţiunea tuturor celorlalte funcţii, în direcţia aceluiaşi obiectiv: promovarea de relaţii
prieteneşti şi dezvoltarea legăturilor de cooperare între cele două state. Misiunile diplomatice
îndeplinesc, sub acest aspect, un rol deosebit de important în investirea relaţiei bilaterale, cu
virtuţi care o transformă în elementul pozitiv primar al procesului de aşezare a relaţiilor
internaţionale pe baza principiilor moralei, ale justiţiei şi dreptului.
Formele de colaborare pe care misiunea le promovează sunt foarte diverse şi cuprind
toate sferele relaţiilor bilaterale. În perioada postbelică, mai ales, ponderea principală în
activitatea misiunilor diplomatice ale majorităţii statelor a căzut pe dezvoltarea relaţiilor
economice, pe diversificarea şi amplificarea acestora. De asemenea, cele culturale, ştiinţifice şi
artistice au preocupat în măsură sporită, comparativ cu trecutul, personalul misiunilor
diplomatice.
- Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor acestuia.
Această funcţie constituie o preocupare tradiţională a misiunii diplomatice. Pe calea
demersului diplomatic, misiunea intervine pe lângă autorităţile statului acreditar atunci când se
întreprind măsuri care afectează interesele statului său, sau când conaţionalii sunt supuşi
arestării, expulzării, confiscării proprietăţii ori altor acte ilegale.
Funcţia de ocrotire recunoscută în dreptul internaţional permite misiunilor să acorde
protecţia diplomatică cetăţenilor statului acreditant, aflaţi sau stabiliţi pe teritoriul statului
acreditar, prin intervenţii oficiale, pentru înlăturarea urmărilor păgubitoare şi obţinerea reparaţiei
prejudiciului suferit, pentru apărarea lor împotriva eventualelor ilegalităţi etc. Protecţia
diplomatică îşi are fundamentul în statutul juridic internaţional al străinilor, potrivit căruia
statele au datoria să asigure persoanelor străine aflate pe teritoriul lor un tratament care să nu fie
inferior unui standard minim. Statutul străinilor poate fi, totodată, reglementat convenţional prin
tratate bilaterale, denumite tratate de stabilire, prin care sunt consfinţite, pe cale de
reciprocitate, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor unei părţi contractante pe teritoriul altui stat. De
altfel, şi Convenţia de la Viena (1961) a consacrat că protecţia diplomatică se exercită „în
limitele admise de dreptul internaţional”. Fiind însă o prerogativă a statului acreditar, acesta are
deplină libertate de apreciere în ceea ce priveşte exercitarea protecţiei diplomatice, călăuzindu-se
după considerente politice, de necesitate, utilitate şi oportunitate.
- Funcţia consulară.
Este o practică de dată mai recentă a misiunilor diplomatice, care au preluat şi
exercitarea atribuţiilor consulare (acolo unde nu funcţionau oficii consulare), pe măsură ce rolul
acestora a sporit considerabil, ca urmare a dezvoltării legăturilor comerciale şi turistice,
îndeosebi. Convenţia de la Viena (1961), consacrând această practică, nu fără controverse, a
atribuit misiunilor diplomatice şi dreptul de a exercita funcţii consulare, fără a mai solicita
autorizarea statului acreditar în acest sens.
 Subiectul 4 Imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice

O misiune diplomatică nu şi-ar putea exercita funcţiile şi, deci, justifica rolul şi existenţa
decât dacă i se creează un minim necesar de condiţii, acele imunităţi, privilegii şi facilităţi care,
laolaltă, alcătuiesc aşa-numitul statut diplomatic. Vechile cutume, ale căror origini coboară în
timp până la începutul istoriei diplomaţiei, i-au investit pe soli cu drepturi speciale, impunând
drept obligaţie statului primitor de a le respecta, pentru ca ei să-şi poată îndeplini misiunea.
Practica internaţională a confirmat, de-a lungul veacurilor, că recunoaşterea şi respectarea
acestor drepturi este esenţială pentru menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor între statele suverane.
Încă din antichitate, ambasadorii beneficiau de un statut privilegiat, încălcarea acestuia fiind
motiv de război în Roma antică. Statutul diplomatic a fost definit pentru prima dată de juristul
olandez Hugo Grotius în lucrarea De jure belli ac pacis la 1625. În prezent, statutul este definit şi
normat juridic printr-o serie de convenţii: Convenţia de la Havana cu privire la funcţionarii
diplomatici (1928), Convenţia cu privire la prerogativele şi imunităţile O.N.U. (1946), Convenţia
de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (1961).
„Principiile şi regulile privilegiilor şi imunităţilor diplomatice – afirma un specialist în
dreptul internaţional (M. Lachs) – nu sunt invenţia sau sistemul unui singur continent sau al unei
singure culturi; ele sunt stabilite în decursul secolelor şi sunt împărtăşite de toate rasele şi
civilizaţiile”. Recunoaşterea imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice este guvernată,
în ansamblu, de cerinţele reciprocităţii; nerespectarea lor de către statul acreditar atrage măsuri
de retorsiune faţă de diplomaţii săi din partea statului acreditant. Mai mult, recunoaşterea şi
respectarea statutului diplomatic (imunităţi + privilegii + facilităţi) constituie o premisă necesară,
nu numai pentru normalitatea relaţiilor dintre cele două state între care s-a stabilit raportul de
misiune, ci şi pentru comunitatea internaţională, în ansamblul ei.
În accepţiunea largă a termenului, prin imunitate diplomatică se înţelege tratamentul
pe care, în baza dreptului internaţional, statele sunt obligate să-l acorde misiunilor diplomatice
străine acreditate înlăuntrul lor. În sens mai restrâns, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de
care beneficiază misiunile (organele) diplomatice, de sarcinile şi obligaţiile la care sunt supuşi
alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat, exceptarea de la o
obligaţie juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar.
Spre deosebire de imunităţi, privilegiile diplomatice au avut o bază mai puţin solidă
(consistentă) în dreptul internaţional până la codificarea din 1961. Majoritatea acestora (scutirea
de taxe vamale, de ex.) erau fondate mai curând pe ideea de politeţe (curtoazie), decât pe dreptul
internaţional, iar reciprocitatea în acordare a avut un rol mai substanţial în formularea lor.
Facilităţile sau prerogativele se deosebesc de imunităţi şi privilegii, constând în
posibilitatea juridică a organului diplomatic străin de a desfăşura o activitate care îi este proprie.
Prerogativele au un conţinut cu caracter pozitiv şi de natură activă, ca, de exemplu: procurarea de
localuri diplomatice şi locuinţe pentru personalul misiunii diplomatice, dreptul şefului de
misiune de a fi primit (la cerere) de ministrul de externe şi de şeful statului ş.a.
Principalele imunităţi, privilegii şi facilităţi sunt:
1. Imunitatea de jurisdicţie (penală, civilă şi administrativă) şi imunitatea de exercitare;
2. Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice şi a reşedinţei particulare a şefului
misiunii şi a personalului diplomatic.
3. Inviolabilitatea bunurilor acesteia şi a arhivelor, precum şi imunitatea personală a
agentului diplomatic, a reşedinţei şi a bunurilor sale.
 4. Scutirea de obligaţia de a face depoziţie sau de a îndeplini rolul de expert într-un
litigiu; acestea se fac de regulă în scris dar nu există mijloace de constrângere în această direcţie.
5. Libertatea deplină de mişcare în interiorul statului cu excepţia zonelor care privesc
securitatea naţională.
6. Libertatea de comunicare
7. Inviolabilitatea comunicării şi corespondenţei
8. Libertatea de a tranzita alte ţări, beneficiind şi de imunităţile specifice, dar în
condiţiile în care posedă vizele necesare.
9. Scutire fiscală de taxe şi impozite pe sediul misiunii, indiferent dacă sediul este
proprietate sau închiriat, cu excepţia serviciilor de apă, electricitate, canal etc.
10. Scutire vamală pentru articole de uz propriu sau pentru întreţinerea locuinţei. Aceste
bunuri nu pot face obiectul unor tranzacţii comerciale.
11. Scutirea de prestaţii personale, rechiziţii şi încartiruiri militare
12. Scutirea de taxe locale sau naţionale, precum taxe pe TVA, taxe pe proprietate, pe
venitul privat, pe cazier, taxe de timbru, taxe ipotecare,
13. Scutirea de obligaţiile din domeniul asigurărilor sociale;
14. Folosirea drapelului şi a emblemei (stemei) naţionale (art. 20).
15. Procurarea de localuri pentru misiune şi locuinţe pentru membrii acesteia (art. 21)
Trecând peste chestiunea fundamentării teoretice a imunităţilor, privilegiilor şi
facilităţilor diplomatice, aspect ce interesează cu precădere pe jurişti sau teoreticieni ai dreptului
(teoria exteritorialităţii, teoria reprezentării, teoria acordului tacit, teoria funcţională şi teoria
egalităţii şi reciprocităţii), să mai precizăm că ele (facilităţile etc.) pot fi clasificate după mai
multe criterii, care şi explică varietatea lor: reale şi personale sau funcţionale şi
extrafuncţionale sau oficiale şi individuale, cele dintâi vizând reprezentanţa diplomatică, ca
instituţie, cele din urmă vizându-i pe agenţii diplomatici, ca persoane. De asemenea, privilegiile
şi imunităţile pot fi depline sau limitate. Primele se aplică diplomaţilor şi membrilor familiei
acestora. Prin „familie” se înţelege soţia şi copii sau mama sau fraţii, dacă nu este căsătorit.
Poate fi inclusă alături de soţie şi mama dacă aceasta este văduvă. Numele acestor persoane este
figurat într-o Listă diplomatică (art. 17) de către Serviciul de Protocol al Ministerului de Externe
a ţării gazdă, la indicaţiile misiunilor. Cele limitate sunt acordate personalului tehnic şi
administrativ sau personalului de serviciu, dacă nu sunt rezidenţi permanenţi ai statului unde îşi
desfăşoară activitatea. Imunităţile se referă numai la actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor
sale nu şi pentru cele personale. Diplomaţii şi întregul personal nu au dreptul de a desfăşura
activităţi comerciale cu scopul de a obţine profit pe teritoriul statului primitor (art.42). Dacă
angajaţii misiunii au naţionalitatea statului acreditar nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie
sau inviolabilitate decât pentru actele oficiale. Personalul tehnic şi administrativ, angajaţi ai
misiunii, care sunt cetăţeni ai statului acreditar nu beneficiază de imunităţi şi privilegii decât în
măsura în care sunt recunoscute de statul gazdă.
Personalul diplomatic primeşte din partea statului acreditant paşaport diplomatic şi din
partea statului acreditar poate primii acte de identitate diplomatice care prevăd imunităţile şi
privilegiile de care diplomaţii se bucură.
Există şi o serie de obligaţii pentru personalul diplomatic. Acesta nu are voie să se
implice în problemele de politică internă şi nici să folosească sediul misiunii pentru alt scop
decât cel oficial. Diplomaţii nu au voie să se folosească de privilegiile şi imunităţile lor pentru a
obţine avantaje materiale sau de jurisdicţie şi nici să încalce legile statului acreditar în probleme
de circulaţie rutieră (art.41).
 Tema 2 Tipuri ale diplomaţiei

Subiectul 5 Diplomaţia prin Conferinţe

Odată cu sfârşitul războiului rece şi mai cu seamă după 11 septembrie 2001 diplomaţia
clasică a lăsat locul unor noi forme, metode şi procedee de realizare a contactelor diplomatice.
Şefii statelor au preferat să rezolve crizele internaţionale prin negocieri directe. S-a impus astfel
„diplomaţia la vârf” ca şi cea specializată, pe probleme din ce în ce mai complexe.
O primă formă care s-a impus odată cu apariţia unor noi state şi structuri internaţionale
este diplomaţia ad-hoc. Prin acest tip de diplomaţie se înţelege forma de diplomaţie la care
statele recurg pentru înfăptuirea unor contacte temporare cu sarcini determinate. Instrumentele
prin care operează acest tip de diplomaţie au fost stabilite de Comisia de Drept Internaţional de
sub egida O.N.U. Diplomaţia ad-hoc vizează trei formule: trimişii itineranţi, diplomaţia prin
conferinţe şi misiunile speciale.
Trimişii itineranţi se referă la acei funcţionari în misiune care aparţin unor
administraţii de stat care se deplasează pentru a examina împreună cu omologii lor probleme
specifice de interes comun. În slujba lor s-au deschis birouri temporare cu sarcini precise în
diferite probleme: birouri pentru rezolvarea unor litigii comerciale, pentru pregătirea unor
conferinţe, pentru lichidarea pagubelor sau datoriilor de stat sau de război, birouri culturale etc.
Diplomaţia prin conferinţe are la bază reuniunile internaţionale (conferinţe, congrese)
la care statele recurg pentru rezolvarea unor probleme specifice în cadrul organizat. Termenul de
congres, după o lungă evoluţie, desemnează astăzi reuniuni cu caracter tehnic (de ex. Congresele
pe probleme de mediu) iar cel de conferinţă se referă la reuniuni ale reprezentanţilor statelor
pentru negocierea şi rezolvarea unor probleme comune. Aceste reuniuni pot fi bilaterale sau
multilaterale, pe un subiect sau mai multe subiecte, ad-hoc sau obişnuite. Ele nu trebuie
confundate cu „diplomaţia la vârf”. Scopul conferinţelor este:
 servirea drept forum pentru dezbateri generale sau pe tematici prestabilite;
 recomandări neobligatorii sau obligatorii pentru guvernele statelor sau pentru
organizaţiile internaţionale;
 oferirea de instrucţiuni pentru organizaţii interguvernamentale privind modul de
implementare a programelor comune;
 negocierea unor tratate internaţionale;
 schimburi internaţionale de informaţii.
Conferinţele au câteva caracteristici. Ele se deosebesc de reuniunile politice ale
organismelor internaţionale având o entitate finită, fiind de sine stătătoare şi independente de
conferinţele care le preced sau care le urmează. Altă caracteristică este tocmai periodicitatea lor,
fiind convocate pentru reglementarea unor probleme determinate încheindu-şi lucrările odată cu
rezolvarea acestora. Au obiectiv şi scop limitat, cum ar fi încheierea unui conflict (de ex.
Conferinţa de la Dayton din 1995). Ele sunt o metodă de rezolvare a problemelor de politică
externă şi nu un organ de politică externă al statelor, fiind lipsite de capacitate juridică. Din punct
de vedere organizatoric se caracterizează prin organe ales ad-hoc.
Organizarea conferinţelor internaţionale ţine cont de câţiva paşi. Convocarea conferinţei
la iniţiativa unui stat sau a unei organizaţii internaţionale, mai ales a ONU. Organizatorii
stabilesc participanţii în funcţie de problematica dezbătută şi pregătirea conferinţei care
reprezintă o muncă de care depinde succesul ei. De exemplu este bine ca locul de desfăşurare să
fie agreat de toţi participanţii. De regulă un stat gazdă trebuie să fie neutru sau să asigure bunele
oficii iar un oraş trebuie să fie la egală distanţă pentru asigurarea unei deplasări rezonabile.
Desfăşurarea lucrărilor conferinţei trebuie să ţină cont de câteva reguli de procedură. Se
stabileşte biroul conferinţei, preşedintele şi secretarul general, se hotărăşte ordinea de zi pe
probleme, se verifică scrisorile de acreditare cu depline puteri ale participanţilor, se verifică dacă
se respectă componenţa delegaţiilor, se stabilesc observatorii şi sarcinile acestora şi modul de
votare. Limba conferinţei poate fi una de circulaţie internaţională, de regulă engleza, sau limba
ţării gazdă dacă este recunoscută de participanţi (de ex, franceza în cadrul grupului de ţări
francofone sau rusa pentru spaţiul C.S.I.). Normele procedurale stabilesc dacă reuniunile sunt
publice, închise publicului sau semideschise prin conferinţe de presă organizate de persoane
desemnate în acest scop.
Rezultatele Conferinţei sunt înscrise în documente specifice. Procesele verbale sunt
documente care redau in extenso dezbaterile şedinţelor. Rezoluţiile sunt documente care se
adoptă în timpul lucrărilor sau la finalul lor. Tratatele sunt acorduri scrise care rezultă în urma
lucrărilor conferinţei. Declaraţiile sunt documente elaborate de state prin care acestea
interpretează sau îşi precizează poziţia comună faţă de problematica dezbătută în cadrul
conferinţei. Protocoalele au caracter juridic şi sunt elaborate în legătură cu un tratat, îl
completează sau interpretează prevederile din tratat.
Misiunile speciale au caracter reprezentativ şi regim juridic similar cu cel al misiunilor
diplomatice deschise cu consimţământ reciproc. Funcţiile şi sfera lor de activitate face, de
asemenea, obiectul consimţământului reciproc negociat în prealabil de trimişi speciali. Acest tip
de misiuni erau frecvente în secolele anterioare dar au fost reglementate prin articolul 1 al
Convenţiei de la New York din decembrie 1969. Misiunile speciale beneficiază de toate
privilegiile şi imunităţile care converg din Convenţia de la Viena pentru misiunile diplomatice
permanente.
 Subiectul 6 Alte tipuri de diplomaţie

Dezvoltarea diplomaţiei multilaterale a dus la apariţia unor noi forme de cooperare

internaţională. După al doilea război mondial s-a impus tot mai mult diplomaţia prin
organizaţii internaţionale. Caracteristic diplomaţiei prin organizaţii este că acestea au ca
membrii statele suverane şi cu drepturi egale. În raporturile cu organizaţiile statele tratează prin
intermediul unor delegaţi permanenţi sau temporari, prin misiuni speciale sau trimişi itineranţi.
Organizaţiile nu trebuie să încalce suveranitatea statelor membre fiind dependente de
voinţa statelor. Statele participă în mod egal în cadrul lor iar deciziile au caracter juridic doar în
baza unui acord comun. Interesele de grup ale organizaţiilor nu trebuie să încalce interesele
naţionale. În practică există regula consensului acolo unde interesul de grup al statelor este
dominant. S-a stabilit ca procedură impunerea unor decizii prin vot care nu încalcă suveranitatea
statului naţional.
Numeroasele provocări apărute în ultimele decenii au impus şi alte categorii de
diplomaţie.
Diplomaţia bilaterală este rezultatul relaţiilor diplomatice dintre două state care îşi pot
rezolva direct, prin intermediul misiunilor diplomatice chestiunile pendinte. Diplomaţia
multilaterală are două trăsături distincte: a. poziţia unui stat faţă de o temă care interesează două
sau mai multe state; b. demersurile pe care le face pentru încheierea unor acorduri care să ducă la
rezolvarea problemelor. Diplomaţia multilaterală are în vedere chestiuni politice, economice, de
securitate, ştiinţă, religie, mediu înconjurător s.a.
Diplomaţia la vârf este o formă de reuniuni politică la care participă direct şefii de state
şi de guverne, fără să implice misiunile diplomatice în mod obligatoriu. Aceste reuniuni poartă
numele de summit ( sommet, cumbre). Acestea au în vedere obţinerea de informaţii, schimbul de
opinii, elaborarea de strategii, rezolvarea conflictelor. Un exemplu a fost Conferinţa de la Yalta
din 14 februarie 1945 prin care s-a decis împărţirea sferelor de influenţă din Europa la finalul
celui de al doilea război mondial sau reuniunea din 2-3 decembrie 1989 din Malta la care
preşedinţii George Bush şi Mihail Gorbaciov au pus capăt Războiului Rece.
Diplomaţia parlamentară este o altă formă consacrată. Ea exprimă ideea generală prin
care legislativele şi membrii lor intervin în problemele de politică externă şi din domeniul
relaţiilor internaţionale. Cooperarea parlamentară internaţională presupune realizarea unor
obiective de politică externă prin intermediul unor mijloace specifice. Pentru prima dată acest tip
de diplomaţie a fost folosit la 1889, când parlamentarul englez William Randal Cremer şi
deputatul francez Frederic Passy au convocat la Paris reprezentanţii legislativelor din nouă state
pentru a cădea de acord asupra unor probleme de politică externă ce le interesa direct.
Diplomaţia parlamentară se deosebeşte de cea clasică prin modul direct, fără menajamente, în
care se poartă discuţiile pe diferite teme. Diplomaţia parlamentară are ca mijloace de exprimare
conferinţele internaţionale, grupurile de prietenie, delegaţiile permanente ale parlamentelor,
vizite ale delegaţiilor parlamentare, schimburi de experienţă. Astăzi există un număr crescut de
adunări şi organisme parlamentare internaţionale: Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,
Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre, Adunarea Parlamentară a
Francofoniei, Adunarea Parlamentară a Mediteranei, Asociaţia Parlamentară Internaţională
pentru Tehnologia Informaţiei s.a.
Diplomaţia specializată a apărut ca urmare a provocărilor de tip nou apărute în
ultimele decenii. Un reper important în reprezintă globalizarea. Acest tip de diplomaţie se
exprimă prin diplomaţia economică, diplomaţia apărării, diplomaţia energetică, diplomaţia de
mediu, diplomaţia culturală. Întrunirile şi negocierile sunt duse de diplomaţi specializaţi din
cadrul Ministerelor de Externe sau din domeniile de referinţă. Diplomaţia apărării este un
concept politico-militar şi de securitate şi are în vedere armonizarea punctelor de vedere cu
privire la modul cum sunt reglementate aceste probleme în relaţiile internaţionale. De ex.
Diplomaţia apărării în S.U.A. este axată pe activităţile Pentagonului în diverse zone de pe Glob.
Diplomaţia economică este un element central în cadrul relaţiilor internaţionale. Apărarea
intereselor economice ale statelor, ale companiilor naţionale şi ale investitorilor privesc direct
mediu diplomatic. De exemplu Formulul de la Davos are în vedere elaborarea unor strategii
globale pentru probleme care nu îşi găsesc rezolvarea prin diplomaţia clasică. Diplomaţia
economică presupune o colaborare strânsă între diplomaţii din Ministerele de Externe şi angajaţii
din domeniul corporativ, al organizaţiilor sindicale şi al mediului de afaceri. Diplomaţia
economică are în vedere două mari probleme: promovarea mediului corporativ naţional pe plan
extern şi atragerea de investiţii străine prin crearea de noi locuri de muncă.
Diplomaţia culturală, domeniu relativ nou, are în vedere promovarea culturii, artei,
tradiţiilor, obiceiurilor diferitelor popoare pentru promovarea imaginii pozitive a statelor în
mediul internaţional. Ea trebuie totodată, să creeze punţi de legătură nu numai între state ci şi
între popoare şi oameni. O definiţie cât mai completă a fost oferită de profesorul american
Milton C. Cummings jr. pentru care diplomaţia culturală este: „interschimbul de idei, informare,
artă şi alte aspecte ale culturii între naţiuni şi popoare pentru a contribui la înţelegerea reciprocă.
Diplomaţia culturală nu trebuie să se bazeze în mod exclusiv în a ne face cunoscută istoria în
afara ţării, ci trebuie să aibă în vedere, de asemenea, că succesul diplomaţiei culturale depinde de
dialogul cultural şi respectul reciproc”.
Diplomaţia publică are ca rol stabilirea dialogului dintre state şi popoare, cu rolul
îmbunătăţirii înţelegerii reciproce. Ea poate fi exercitată atât de diplomaţi cât şi de instituţii
publice şi private, mediul corporativ, organizaţii nonguvernamentale sau prin intermediul
diasporei. Între domeniile pe care şi le-a propus Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti în
2018 avem programul multianual dedicat Primului Război Mondial, promovarea candidaturii
României pentru înscrierea Ansamblului Brâncuşi de la Tg. Jiu pe lista UNESCO, promovarea
noii ediţii a Festivalului internaţional George Enescu. Prin intemediul misiunilor diplomatice
Ministerul mai are în vedere Evenimentele Lunii sau Programele anuale tradiţionale.
Diplomaţia publică trebuie să ţină cont şi de invazia noilor tehnologii. Astfel, misiunile
diplomatice şi-au creat platforme de diplomaţie publică utilizând Twitter sau Facebook. În
mediul diplomatic se foloseşte un nou stil de comunicare numit diplomacy by networking sau
platformele e-Diplomatia. Problema apărută este cea a lipsei unei reglementări în folosirea
reţelelor sociale în diplomaţie. Marea Britanie a elaborat un ghid de comunicare pentru
diplomaţia publică dar chestiunea este în dezbatere la nivel internaţional.
Diplomaţia verde (Eco-Bio- Diplomaţia) a deschis un nou domeniu pentru a atrage
atenţia asupra problemelor de mediu la nivel internaţional. Ea urmăreşte atragerea specialiştilor,
experţilor şi personalităţilor publice pentru a transmite un semnal de alarmă asupra problemelor
globale de mediu. În plan internaţional, acest tip de diplomaţie a apărut în urma Conferinţei de la
Stockholm din iunie 1972 când s-a organizat reuniunea „Un singur Pământ”. Mai recent,
Conferinţa O.N.U. de la Paris din decembrie 2015 privind schimbările climatice a intrat în istorie
deoarece reprezentanţi din 195 de state au adoptat un acord universal în lupta contra încălzirii
globale (lupta pentru ca încălzirea globală să rămână sub nivelul de două grade Celsius).