Războiul din Vietnam se împarte în două.

Primul război a început pe 19

decembrie 1946 și a durat până la 1 august 1954. Al doilea a avut loc între 1 noiembrie
1961 și 30 aprilie 1975. În principiu, războiul avea ca scop reunificarea Vietnamului.
Țara fusese împărțită în urma primului război din Indochina în două părți: Vietnamul de
Nord, care se afla sub stăpânire comunistă și Vietnamul de Sud, care adoptase un sistem
capitalist.
Indochina a fost o colonie franceză de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la
mijlocul secolului al XX-lea. Atunci când Japonia a invadat Indochina, în timpul celui
de-al doilea Război Mondial, gruparea comunistă Viet Minh s-a opus, fiind sprijinită de
SUA, Uniunea Sovietică și China, conducând astfel la învingerea Japoniei. Republica
Democrată Vietnam a condus ca singurul guvern civil din Vietnam timp de 20 de zile. Pe
23 septembrie 1945 forțele franceze au răsturnat guvernul și au preluat puterea. Viet
Minh-ul a inițiat o insurgență împotriva dominației franceze iar ostilitățile au escaladat,
pornind primul război din Indochina(1946).
În ianuarie 1950, națiunile comuniste conduse de Republica Populara Chineză
au recunoscut Republica Democrată Vietnam al Viet Minh-ului, cu capitală la Hanoi,
drept guvern legitim al Vietnamului. În luna următoare, SUA și Marea Britanie au
recunoscut diplomatic statul Vietnam sprijinit de Franța, cu capitala la Saigon, condus de
fostul împărat Bao Dai. În ciuda finanțării americane, Franța a fost învinsă de forțele
vietnameze. La Conferința de la Geneva, Franța și Viet Minh au acceptat încetarea
focului, garantând independența Cambodgiei, Laosului și Vietnamului, cel din urmă
fiind împărțit în două. S-a decis ca în 1956 să fie organizate alegeri pentru unificarea
politică a Vietnamului. Nordul era condus de organizația Viet Minh și de Ho Chi Minh,
în timp ce în sud s-a format un regim puternic anti-comunist, în fruntea căruia se afla
Ngo Dinh Diem și Bao Dai. Se estimează că in Nord au murit între 200.000 și 900.000
de persoane din cauza execuțiilor, taberelor de muncă și foametei.
Americanii considerau că la alegerile din 1956 urma să câștige Ho Chi Minh
așa că au încercat să consolideze regimul lui Diem. Între timp Ho Chi Minh negociază cu
chinezii și sovieticii tratate de prietenie și asistență mutuală. În 1955, cu un an înainte de
alegerile programate, Diem a declarat că, din moment ce Vietnamul de Sud nu semnase
acordul de la Geneva, nu urma să permită organizarea alegerilor în condițiile specificate
și că, din moment ce în Nord libertățile erau suprimate, nu se putea organiza o campanie
electorală corespunzătoare. Ho Chi Minh, care se baza pe succesul electoral, a răspuns
prin demararea programului de pregătire pentru războiul de gherilă.
Președintele Dwight David Eisenhower și John Foster Dulles, secretarul de stat
al Americii au continuat sa sprijine Vietnamul de Sud deoarece voiau să oprească
extinderea comunismului, cu toate ca acesta nu reprezenta un pericol pentru SUA. În
timpul mandatului presedintelui Kennedy americanii au ajuns să fie implicați adânc în
războiul din Vietnam. Părerile erau împărțite. Existau voci care recomandau să fie trimiși
soldați americani pentru a sprijini Vietnamul de Sud însă existau și oameni care s-au
opus acestei idei. Printre ei se află și George Ball, subsecretarul de stat pentru probleme
economice, care l-a avertizat pe președinte că dacă va trimite chiar și 8000 de soldați în
Vietnam va ajunge să trimită sute de mii, deoarece implicarea activă a americanilor va
schimba războiul. În ciuda avertismentelor Kennedy a autorizat trimiterea a 15.000 de
consilieri militari și unități de sprijin. În ciuda ajutorului primit de la americani armata
sud-vietnameză nu reușea să facă față luptătorilor de gherilă ai Viet Minh-ului. În timpul
anului 1963, regimul lui Diem s-a radicalizat și s-a pus problema unei lovituri de stat.
CIA i-a asigurat pe generalii care plănuiau eliminarea lui Diem că SUA nu se va opune
acestei decizii și nici nu va sista ajutoarele pentru Vietnam.
Lyndon Johnson, președintele Americii după moartea lui Kennedy, a fost cel care a
luat decizia nefastă de a trimite soldați americani în Vietnam, implicându-se astfel într-un
război sortit eșecului. America începe bombardarea Vietnamului de Nord în urma unui incident
din golful Tonkin. Americanii susțineau că două nave americane fuseseră atacate de nord-
vietnamezi în ape neutre cu toate că în anul 2005 s-a descoperit faptul că atacul nu avusese loc
și că președintele a mințit pentru a putea începe oficial războiul. Timp de trei ani Vietnamul de
Nord este bombardat constant însă fără efect deoarece Ho Chi Minh a intensificat activitățile de
gherilă. America a bombardat și Laosul și Cambodgia deoarece pe aici trecea ruta de
aprovizionare din nord a Viet Cong-ului(Frontul Național pentru Eliberarea Vietnamului de
Sud). În aprilie 1965, liderii militari americani au recomandat trimiterea unui număr de 50.000
de soldați, o luna mai târziu se vorbea de 80.000 iar în iunie de 200.000.
Ofensiva Tet din anul 1968, în ciuda faptului că a fost una dintre cele mai mari
campanii ale războiului, a fost un eșec pentru americani. Amplitudinea atacului i-a convins pe
multi americani că nu există speranță pentru victorie iar sprijinul pentru război a atins recorduri
negative. Tot în 1968 a avut loc masacrul de la Mỹ Lai, unde un pluton american a ucis 500 de
civili, majoritatea copii, femei și bătrâni. Acest incident a provocat consternare națională și
internațională. Administrația Johnson nu a înțeles că diferența enormă dintre Vietnamul de
Nord și cel de Sud este aceea că soldații lui Ho Chi Minh luptau până la moarte în numele
revoluției, în timp ce sud-vietnamezii nu știau exact de ce luptă, pentru ce-și dau viața.
Succesorul lui Johnson, Richard Nixon, a dezvoltat o politică de „vietnamizare”.
Aceasta presupunea retragerea treptată a americanilor, retragerea din conflict și lăsarea în spate
a unui guvern sud-vietnamez anti-comunist stabil. Retragerea americană începe în 1969 însă
efectul acesteia a fost creșterea forțelor comuniste care ar fi putut să răstoarne complet regimul
de la Saigon. Administrația Nixon răspunde la această provocare pe două direcții: distruge
sanctuarelor comuniste din Laos și Cambodgia și revine la bombardamentele aeriene.
Încep negocierile de pace de la Paris în ciuda faptului că nu exista speranța că
războiul se va termina curând. În 1972, Vietnamul de Nord pierde sprijinul Chinei și
Uniunii Sovietice, acestea fiind interesate de îmbunătățirea relațiilor cu SUA. Datorită
acestei situații și faptului că americanii își doreau să termine acest conflict se putea
ajunge la un armistițiu de compromis. Au urmat noi bombardamente ordonate de Nixon
în decembrie 1972, criticate în toată lumea datorită ferocității lor. La sfârșitul lunii atacul
a fost oprit și negocierile au fost reluate, iar în 1973 a fost declarat armistițiu.
Ostilitățile au continuat între Vietnamul de Sud și cel de Nord. Atunci când
Vietnamul de Nord a atacat, ARVN-ul(armata sud-vietnameză) s-a dovedit incapabilă de
a rezista forțelor comuniste. Președintele Vietnamului de Sud, Nguyễn Văn Thiệu, a
demisionat, spunând ca SUA i-a trădat. La 27 aprilie 1975, 100.000 de militari nord-
vietnamezi au înconjurat Saigonul. VPA(armata nord-vietnameză) a bombardat
aeroportul și a forțat închiderea sa, civilii realizând că nu au cum să părăsească țara. A
izbucnit haosul atunci când oamenii au început să lupte pentru a pleca din Saigon.
Elicopterele americane au început evacuarea sud-vietnamezilor, americanilor și
cetățenilor străini din diferite părți ale orașului și din ambasada SUA. La 23 aprilie, într-
un discurs televizat, presedintele Gerald Ford a declarat sfârșitul războiului din Vietnam
și sistarea tuturor ajutoarelor SUA.
La 30 aprilie 1975, trupele VPA au înfrânt toate rezistențele și au capturat rapid
clădirile și instalațiile cheie. Președintele sud-vietnamez s-a predat cu două zile mai
devreme, marcând astfel sfârșitul războiului.
În final, eforturile americanilor s-au dovedit a fi în zadar, Vietnamul fiind
unificat sub regim comunist. Pentru Statele Unite războiul a reprezentat o catastrofă care
ar fi putut fi evitată dacă nu ar fi fost luate decizii bazate pe temeri, speranțe nefondate și
percepții greșite. Consecințele asupra SUA au fost de proporții foarte mari. În 1973 s-a
renunțat la serviciul militar obligatoriu, aproximativ 830.000 de veterani americani au
suferit de sindromul de stres post-traumatic, 50.000 au dezertat iar 125.000 de americani
au fugit în Canada pentru a evita înrolarea. În Vietnam, în ciuda unificării, nu s-a
instaurat pacea, conflictele continuând. În urma războiului s-au văzut și consecințe
asupra naturii. Substanțele chimice precum Agentul Orange, White și Blue au dăunat atât
natura cât și viețile oamenilor. S-a constatat că acestea au produs moartea a 400.000 de
oameni și au provocat nașterea a 500.000 de copii cu malformații. SUA nu-și asumă
răspunderea pentru persoanele afectate și nici faptul că ar fi folosit substanțe chimice
interzise de convențiile internaționale.
Eu cred că războiul din Vietnam nu a avut sens, fiind o luptă în zadar care a
condus la moartea multor oameni nevinovați și care în final a avut același rezultat pe
care l-ar fi avut și fără vărsarea sânge. Primul război a reprezentat, părerea mea,
încercarea Franței de a-și menține puterea în Vietnam. Al doilea s-a bazat pe lupta
Americii împotriva comunismului, considerat că dăunează oamenilor însă acest război
ne-a dovedit că lupta împotriva comunismului poate dăuna mai mult decat prezența
acestuia. Au murit oameni nevinovați, care nu aveau ce căuta pe frontul de luptă, totul
pentru a satisface capriciile celor de la putere. Putea fi rezolvat altfel conflictul? Eu
consider că da. Dacă Vietnamul ar fi fost lăsat să-și rezolve problemele interne poate nu
se ajungea la un dezastru de o asemenea amplitudine. Poate dacă americanii nu s-ar fi
implicat activ în război nu s-ar fi ajuns aici. Oricum, trecutul rămâne neschimbat.
Acest război ne-a dovedit faptul că nu doar armamentul contează, ci modul în
care este folosit, iar starea mentală a soldaților este unul dintre cele mai importante
aspecte într-o luptă. Nord-vietnamezii știau pentru ce luptă, știau ce-și doreau iar tehnica
lor de luptă i-a făcut să aibă un avantaj enorm. În final aș vrea să mai spun doar că ar
trebui să luăm aminte la acest război și să încercăm să nu repetăm istoria.