PĂMÂNTUL – mediul de viaţă

Mediul reprezintă totalitatea factorilor fizici, chimici, meteorologici dintr-un loc dat, cu
care un organism vine în contact. El poate fi abiotic, cuprinzând factorii lipsiţi de viaţă şi
biotic, acesta fiind reprezentat de vieţuitoare şi produsele eliminate din procesele lor
metabolice.
Organismele îşi duc existenţa într-un mediu concret, care are o anumită structură spaţială
fizică şi chimică şi poartă numele de biotop. Biotopul este locul ocupat de o biocenoză,
cuprinzând mediul abiotic (solul, apa, aerul, factorii climatici, etc.) şi toate elementele
necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor.
Habitatul este o parte din biotop ocupată de un individ sau o populaţie, care oferă
acestora toate condiţiile de dezvoltare, iar arealul reprezintă spaţiul geografic în care este
răspândită o specie.
Factorii de mediu se mai numesc şi factori ecologici şi pot fi grupaţi după rolul şi
acţiunea lor asupra biocenozelor în factori direcţi şi factori indirecţi.
Factori direcţi sunt denumiţi şi factori de existenţă şi sunt absolut necesari pentru
dezvoltarea organismelor. Din această categorie fac parte lumina, căldura, apa, aerul, soluţiile
nutritive, hrana. Factorii ecologici direcţi, fiind absolut necesari biocenozelor, nu se substituie
unii altora. De exemplu, pentru o plantă, insuficienţa apei nu poate fi înlocuită cu o cantitate
mai mare de săruri nutritive.
Factorii indirecţi, numiţi şi factori entropici, acţionează indirect asupra biocenozei,
influenţând factorii de existenţă. În această categorie intră relieful, rocile, poziţia geografică,
care la rândul lor influenţează distribuţia luminii, căldurii, umezelii, hranei.
Factori de mediu indirecţi se pot substitui unii pe alţii în limite destul de largi. Astfel, o
fitocenoză de molid se poate dezvolta pe diferite tipuri de sol situate însă în condiţii de relief
care asigură combinaţia potrivită de lumină, căldură, hrană şi apă. Fitocenozele de stepă se
pot dezvolta şi în zona forestieră cu climă mai umedă şi mai rece, dar situate pe pantele
sudice ale reliefului, neprielnice ca expoziţie pentru pădure, dar bune pentru vegetaţie
ierboasă.
Factorii de mediu pot fi grupaţi în patru categorii principale: geografici, mecanici, fizici,
chimici.

1
 1. Factorii geografici

Factorii geografici includ acele trăsături ale biotopului care poziţionează şi

delimitează în spaţiu un teritoriu sau un volum de apă, conferindu-i prin aceasta anumite
trăsături particulare. Principalii factori geografici sunt: poziţia pe glob, altitudinea, expoziţia
geografică şi morfologia biotopilor.

1.1. Poziţia geografică pe glob

Poziţia geografică se exprimă prin două coordonate principale: latitudinea şi
longitudinea.
Latitudinea reprezintă poziţia, exprimată în grade, a unui punct de pe suprafaţa
globului, spre nord sau spre sud, în raport cu ecuatorul, care indică latitudinea 0. Latitudinea
determină schimbarea succesivă a biocenozelor de la ecuator la cei doi poli, ca rezultat al
influenţării factorilor climatici. La fiecare grad de latitudine de la ecuator către poli
temperatura scade în medie cu 1-1,5 0C. Efectul principal al acestui gradient termic se
exprimă într-o zonare latitudinală caracteristică a vegetaţiei. Astfel, de la ecuator spre poli
există următoarea zonare a vegetaţiei:
- zona pădurilor ecuatoriale veşnic umede;
- zona pădurilor subtropicale;
- zona savanelor;
- zona pădurilor de foioase;
- zona pădurilor de conifere;
- zona tundrei;
- zona deşertului rece (zonele polare lipsite de vegetaţie).
În jurul celor două tropice, ca urmare a circulaţiei specifice a atmosferei, apar două
brâuri de zone uscate (deşerturi), prezente în toate continentele.
Longitudinea reprezintă poziţia, în grade, a unui punct de pe suprafaţa globului, faţă
de linia imaginară ce reprezintă meridianul 0, care uneşte polul nord cu polul sud, trecând
prin oraşul englez Greenwich.
Longitudinea imprimă schimbări în structura biocenozelor, determinate de poziţia şi
distanţa la care se găseşte regiunea respectivă faţă de ocean, în raport cu umiditatea aerului,
cantitatea de precipitaţii şi variaţiile termice cauzate de această poziţie.
În Europa, de exemplu, regiunile vestice beneficiază de un climat oceanic, umed, cele
centrale de un climat continental moderat, iar cele estice, de un climat continental excesiv.

2
 1.2. Altitudinea
Altitudinea reprezintă înălţimea unui punct oarecare de pe suprafaţa globului, în raport
cu nivelul mării. Altitudinea are efecte similare asupra vieţuitoarelor ca şi latitudinea.
Acţiunea ei se manifestă prin variaţiile termice altitudinale: la fiecare 100 de m înălţime faţă
de nivelul mării, temperatura scade cu 1ºC. Efectul este asemănător celui descris la influenţa
latitudinii şi se traduce printr-o etajare a vegetaţiei care reproduce în linii mari, zonele
latitudinale de vegetaţie.
De exemplu, pe versantul sudic al munţilor Himalaia, pornind de pe valea fluviului
Gange, sunt prezente următoarele etaje de vegetaţie:
- păduri ecuatoriale,
- păduri subtropicale,
- păduri de foioase şi amestec cu conifere,
- pajişti alpine şi subalpine,
- zona îngheţului veşnic.
Scăderea temperaturii odată cu creşterea altitudinii se datorează creşterii pierderilor de
căldură prin iradiere, ca rezultat a reducerii grosimii stratului atmosferic. Temperaturile
coborâte din zonele montane determină prelungirea iernii în zonele temperate şi revenirea
acesteia mai repede toamna, reducând astfel perioada de vegetaţie.
Reducerea stratului atmosferic în altitudine şi scăderea concentraţiei de praf şi vapori
de apă, creşte intensitatea luminii solare directe, în special a radiaţiilor albastre, violete şi
ultraviolete. Ultimele, mai ales, exercită o influenţă inhibitoare asupra creşterii taliei
plantelor.

1.3. Expoziţia geografică

Versanţii pot avea o expoziţie sudica, nordică, estică, vestică sau intermediară.
Expoziţia versanţilor poate determina unele schimbări în dezvoltarea biocenozelor vegetale.
Astfel, în zonele de deal, de pante cu expoziţie sudică, creşte gorunul, care este o specie
termofilă, în timp ce pe versanţii nordici se dezvoltă fagul, specie mezofilă.
Expoziţia geografică influenţează asupra fitocenozelor direct, prin modificarea
factorilor climatici (temperatura, umiditatea şi lumina). Pe versanţii sudici însoriţi încălzirea
solului este mai mare decât pe un teren orizontal, evaporaţia este mai puternică şi
amplitudinile de temperatură mai mici, iar umezeala aerului mai ridicată.
În regiunea muntoasă, la altitudini mari, unde căldura devine un factor limitativ, pe
versanţii însoriţi se realizează condiţii mai bune de vegetaţie decât pe cei umbriţi. De

3
exemplu, în Carpaţii Meridionali, limita principalelor zece specii lemnoase de pe versanţii cu
expunere sudică este mai ridicată decât pe cele cu expunere nordică cu circa 50 metri.
În prezenţa expunerii est-vest, versanţii vestici sunt mai bine încălziţi faţă de cei
estici. Explicaţia constă în faptul că pe versanţii estici, o mare parte din căldura solară se
consumă dimineaţa pentru evaporarea picăturilor de rouă şi pentru încălzirea solului răcit în
timpul nopţii.
Expoziţia geografică contează şi în raport cu direcţia vânturilor dominante. Versanţii
expuşi acestor vânturi, mai ales cei împăduriţi, pot suferi degradări importante în structura
fitocenozelor arboricole în cazul intensificării vânturilor, prin fenomenul de doborâre a
speciilor lemnoase. Efectele doborâturilor de pădure se extind asupra întregii biocenoze şi
chiar asupra unor factori abiotici legaţi de structura şi compoziţia chimică a solului, dinamica
umidităţii atmosferice şi stratelor freatice, microclimatele ecosistemului.

1.4. Morfologia biotopilor

Forma reliefului, pentru ecosistemele terestre şi a bazinului acvatic, pentru cele
acvatice, joacă un rol însemnat în structura şi dinamica biocenozelor.
Ecosistemele terestre cu relief accidentat din zonele montane se caracterizează prin
pante mari, văi mai înguste, iar diferenţa de nivel de la un punct la altul poate fi
semnificativă. Aceste trăsături au o influenţă remarcabilă asupra vegetaţiei.
În zonele de podiş sau câmpie, fragmentate de văi, vegetaţia este condiţionată de
forma reliefului. Astfel, în zona de stepă, pe cumpenele de apă, se dezvoltă o vegetaţie
stepică specifică acestei zone, iar în văi putem întâlni păduri.
Diferenţierea biocenozelor în funcţie de forma reliefului este consecinţa modificărilor
cauzate de condiţiile microclimatice, exprimate prin regimul de temperatură, umiditate, etc.
Între zonele de culme sau podiş şi văile care le traversează, se produc adesea inversiuni
termice repetate sau de lungă durată. În zonele mai înalte aerul circulă liber şi schimbările
termice de la zi la noapte sunt mai moderate. În văi, în schimb ziua aerul se încălzeşte mai
pronunţat, ca efect al climatului de adăpost, dar noaptea şi mai ales spre dimineaţă, aerul rece
de pe culme se scurge în zonele joase, astfel că aici se înregistrează şi temperatura minimă. În
România, de exemplu, temperaturile minime absolute se înregistrează în zonele depresionare
intracarpatice şi nu pe culmile montane cele mai înalte.
Un rol însemnat îl are relieful asupra evapotranspiraţiei şi umezelii solului. Formele
pozitive de relief sunt expuse unei evaporaţii mai intense, datorită circulaţiei mai active a
aerului, zonele depresionare sau joase conservă adesea mai multă umezeală.

4
 Ecosistemele acvatice sunt influenţate de forma acvatoriului în care acestea s-au
format.

1.5. Solul
Solul, reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale mediului şi poate fi
încadrat atât în categoria factorilor geografici cât şi a celor chimici. El este rezultatul alterării
fizice, chimice şi biologice a rocii mame primare.
Procesul de formare al solului parcurge două stadii.
În primul stadiu are loc dezagregarea rocilor sub influenţa agenţilor atmosferici,
scoarţa de alterare căpătând treptat însuşirile necesare pentru instalarea şi dezvoltarea
vegetaţiei.
Al doilea stadiu constă în asimilarea de către vegetaţie a substanţelor minerale din
scoarţa de alterare, transformarea lor în substanţe organice, care apoi sunt repuse în libertate
prin mineralizare de către microorganisme.
Solul se caracterizează printr-o serie de însuşiri fizice precum profunzimea, structura,
porozitatea, regimul termic, aerisirea şi compactitatea, la care se adaugă însuşirile chimice,
respectiv conţinutul în elemente chimice.
Însuşirilor fizice şi chimice ale solului influenţează toate organismele vegetale şi
animale, care prin ciclul lor ontogenetic sunt legate de sol.
Profunzimea solului are o mare importanţă pentru dezvoltarea vegetaţiei, mai ales
pentru cea lemnoasă. Pe soluri profunde arborii îşi pot dezvolta sistemul radicular în
adâncime, fără a mai fi stânjeniţi de rădăcinile exemplarelor vecine, dispunând astfel de
condiţii optime de apă şi nutriţie.
Structura solului este determinată de dimensiunea particulelor din care acesta este
alcătuit. Dacă solul va fi format din particule de dimensiunea nisipului, el va avea o bună
permeabilitate pentru apă şi aer dar va fi sărac în elemente biogene solubile şi expus
uscăciunii. Dacă particulele sunt foarte fine, ca în cazul argilei, solul va fi puţin permeabil
pentru apă şi aer, favorizând băltirile şi condiţii relativ anaerobe în profunzime.
Solurile cu o structură complexă, cuprinzând particule de dimensiuni variate (0,01-1,0
mm), inclusiv humus, sunt cele mai favorabile dezvoltării vieţuitoarelor, atât plante cât şi
animale şi microorganisme.
Temperatura solului este condiţionată pe lângă factorii externi esenţiali (soarele) de
culoarea şi compoziţia solului, de umiditatea lui şi activitatea microorganismelor. Căldura
solului influenţează direct procesul de adsorbţie al rădăcinilor, germinaţia seminţelor şi

5
creşterea rădăcinilor, iar indirect prin modificările fizice şi biochimice ale microorganismelor
edafice.
Pentru dezvoltarea normală a plantelor, temperatura solului trebuie să fie, în general
mai scăzută decât a aerului. Procesele biochimice din sol sunt mai active la temperaturi mai
mari, microorganismele reuşind mineralizarea resturilor organice într-un timp mai scurt. În
solurile calde, vegetaţia se dezvoltă mai devreme, coacerea are loc mai timpuriu, iar procesul
de humificare este mai intens.
Temperatura solului în timpul verii este mai ridicată la suprafaţă şi scade odată cu
adâncimea, până la o anumită limită, în timp ce iarna valorile termice sunt invers ordonate.
Există şi variaţii diurne care se înregistrează până la 30 cm, în timp ce variaţiile anuale se pot
resimţi la o adâncime maximă de 10-15 metri.
Vegetaţia are o mare influenţă asupra solului, menţinându-l ziua mai rece şi noaptea
mai cald. În pădure, temperatura solului este mai constantă decât pe un loc descoperit, ca
urmare a protecţiei realizate de vegetaţie şi litieră.
Apa din sol are o importanţă deosebită pentru plante şi biocenozele edafice. Regimul
de apă se modifică în raport cu diferitele orizonturi ale solului şi în funcţie de însuşirile fizice
şi chimice ale acestora, determinând caracterul distribuirii rădăcinilor în sol.
Aerarea solului este influenţată de cantitatea de apă din sol, temperatura solului,
porozitatea solului, permeabilitatea şi conţinutul în substanţe organice din sol. Deşi există un
schimb permanent de gaze între atmosferă şi sol, aerul din sol are o compoziţie chimică
diferită de aerul atmosferic. Aerul din sol este compus din bioxid de carbon, în proporţie
variabile între 0,1% şi 10%, oxigen (10-20%), azot (70-80%), vapori de apă, amoniac,
hidrogen sulfurat. Compoziţia chimică a aerului din sol este determinată de structura solului
şi activitatea biotică a rădăcinilor plantelor şi biocenozelor edafice.
Pentru dezvoltarea normală a vegetaţiei solul trebuie să fie aerisit, oxigenul fiind
necesar atât respiraţiei rădăcinilor cât şi activităţii microbiocenozelor. În unele cazuri, lucerna
de exemplu, este necesară prezenţa oxigenului la orizonturi mult inferioare stratului arabil,
până la 5-6 m adâncime, până la care ajung rădăcinile acestor plante.
Caracteristicile chimice ale solului au influenţă în special asupra organismelor
vegetale.
Reacţia solului (pH-ul) delimitează următoarele tipuri de sol:
- soluri foarte puternic acide (pH= 3,5- 4,5), care se întâlnesc în zonele înalte şi
păduri, turbării înalte, podzoluri turboase;

6
 - soluri puternic acide (pH =4,5-5,0 ), sunt podzoluri primare şi soluri brune acide
din pădurile de molid şi pin;
- soluri acide (pH=5,5-6,0), sunt soluri forestiere, aparţinând podzolurilor şi
solurilor brun roşcate;
- soluri slab acide (pH=6,0-6,8), sunt soluri brune, cernoziomuri degradate şi soluri
brun roşcate de pădure;
- soluri neutre (pH= 6,8-7,2), sunt reprezentate de cernoziomuri slab degradate şi
unele soluri brun roşcate de pădure;
- soluri slab alcaline (pH= 7,2-7,5), sunt cernoziomuri propriu zise ciocolatii şi
castanii, unele soluri brun deschise de stepă uscată, unele soluri sărate, toate cu
conţinut redus de calciu;
- soluri moderat alcaline (pH=7,5- 8,4), sunt soluri de stepă şi soluri aluvionare, cu
conţinut moderat până la ridicat cu carbonat de calciu;
- soluri puternic alcaline (pH peste 8,4), sunt sărăturile cu carbonat de calciu.
Plantele au anumite pretenţii faţă de pH, unele dezvoltându-se în limite înguste şi la
anumite valori ale acestuia, altele putând tolera variaţii mari, ample ale pH-ului.
Comportamentul se regăseşte şi la celelalte vieţuitoare care populează solul (nevertebrate şi
microorganisme).
Substanţele nutritive sunt prezente în sol sub două forme: substanţe nutritive active,
cuprinzând principalele elemente biogene (N, P, S, K, Ca, Mg,) aflate în stare solubilă şi
accesibile plantelor şi substanţe nutritive potenţiale, temporar inaccesibile organismelor
vegetale.
Dinamica substanţelor nutritive din sol depinde de o serie de factori precum
temperatura, umezeala, gradul de asimilare de către plante, descompunerea resturilor
organice ale vieţuitoarelor de către microorganisme. Din corelaţia acestor factori cu cei
privind structura solului, se pot delimita diferite tipuri de sol şi caracteristicile lor. De
exemplu, prezenţa turbei indică un anumit conţinut în substanţe nutritive potenţiale, iar
prezenţa humusului arată existenţa substanţelor nutritive active. Solurile nisipoase sunt
întotdeauna sărace, iar cele nisipoargiloase sunt de obicei bogate în substanţe nutritive.
Dacă solul prin structura şi compoziţia sa influenţează structura asociaţiilor vegetale,
la rândul ei şi vegetaţia poate influenţa calităţile solului.
Resturile vegetale reprezintă principala sursă de substanţe organice din sol, care se
transformă în humus cu ajutorul biocenozelor edafice. Toate organele moarte ale plantelor
cad pe suprafaţa solului şi se acumulează alături de cadavrele animalelor, formând o pătură

7
organică moartă. În pădure, acumularea acestor resturi (frunze, ramuri, flori, fructe, seminţe)
duce la constituirea unui covor vegetal numit litieră. Prin acţiunea conjugată a plantelor, ca
surse de substanţe organice şi a biocenozelor din sol, are loc procesul de formare şi
acumulare a substanţelor humice, cu rol important în creşterea calităţii bioproductive a
solului.