Costumul popular moldovenesc: tradiţie şi

contemporaneitate
Moldovenii.md

Costumul popular al oricărui popor este adaptat în funcţie de condiţiile climaterice,

influenţat de materia primă şi factori social-economici, devenind pe parcursul timpului
un semn etnic de recunoaştere.

Concomitent cu funcţiile sale practice costumul popular mai are un şir de alte funcţii:
etnice, semnificative, comunicative, sociale, ritualice, etc., de care trebuie să se ţină cont
atunci, cînd sînt valorificate componentele lui.

Una din legităţile de bază în realizarea costumului popular a fost respectarea

echilibrului şi armoniei, a logicii lucrurilor între: raţional şi frumos, între tradiţie şi
inovaţie, între opinia colectivă şi gustul estetic propriu.

Cu tehnologiile ţesutului vestimentar se îmbinau un şir de puncte de cusătură: la

cămăşi, ii naţionale, iar cele mai răspîndite erau „cruciuliţa”, „punctul bătrînesc”,
înaintea şi în urma acului, broderia netedă pe fire numărate numită şi „butuc” etc.

Meşteriţe iscusite de ţesături de lînă pentru haine se întîlneau pe lîngă mănăstiri, curţile
boiereşti unde lucrau la comandă.

Despre larga răspîndire a ţesutului pentru haine vorbesc şi denumirile meşteşugarilor:

ţesător, sumănar, postăvar, piuar, abager, alesătoare de brîie.

Cum are loc valorificarea tradiţiilor vestimentare?

Astăzi tradiţiile costumului tradiţional moldovenesc sînt valorificate de unii meşteri la
cererea ansamblurilor etnofolclorice.

Dacă e să ne referim la cămăşile bărbăteşti – „cămaşa cu poale”, apoi la aceasta se cosea:

gulerul, pieptul, poalele, manşetele şi pe umăr. În opinia sătenilor, bărbaţii trebuie să fie
puternici, „laţi în spete”, de aceea şi broderia venea în două făşii pe umeri, unde se
încheie mîneca cu stanul. Multe ansambluri, însă, au cămăşile bărbaţilor cu o broderie
lată puţin mai sus de cot. Astfel această dungă lată intersectează mîneca şi o împarte în
două şi în loc să-l facă pe participant înalt, zvelt, îi „segmentează” mînecile.

Ornamentica de pe cămăşile bărbăteşti era geometrică sau fitomorfă, dar stilizată,

geometrizată şi nu cu flori naturale mari.

Cromatic, cămaşa bărbaţilor atingea un înalt nivel de fineţe, fiind brodată în una, două,
mai rar în trei culori. Pantalonii băieţilor nicicînd nu au fost brodaţi, cum se prezintă
unii artişti. Şi bondiţele bărbaţilor nu erau cu flori naturaliste şi de multe culori.

O atenţie deosebită se acorda realizării costumelor femeieşti, fiindcă după frumuseţea,

calitatea şi măiestria de realizare se judeca despre talentul fetelor şi al mamelor
acestora. Prin croiala, compoziţia desenului, culoare se accentua starea, statutul
purtătoarei. Cu culori ,,vesele” sau deschise, „aprinse” se cosea pentru fete tinere, iar cu
culori întunecate – pentru femei în vîrstă.

Pentru figurile pline se făceau rîuri drepte în faţă la piept şi pe mînecă, pentru o figură
slabă - liniile pe mînecă se făceau oblice, iar pe piept se lăsa o depărtare între rîuri, ca să
creeze impresia de volum.

Analizînd costumele diferitor ansambluri de astăzi, constatăm următoarele: ia cu rîuri

drepte pare a fi valorificată în mare parte corect. Provoacă nedumerire proporţiile în
realizarea celor trei componente – „altiţa” de pe umăr, „încreţul” şi „rîurile”. „Încreţul”
aproape întotdeauna era de o singură culoare deschisă. Dungile oblice deseori sunt
cusute greşit, ele trebuie să vină în aşa fel, că atunci cînd femeia ridică mîinile în părţi să
formeze desenul sau compoziţia – „omul ca pomul” la care liniile oblice să formeze
ramuri.

De cele mai dese ori putem vedea ia, ca fiind cea mai răspîndită. Au rămas absolut
nevalorificate de ansambluri celelalte grupe de cămăşi femeieşti: cămaşa bătrînească,
cămaşa cu piepţi, cămaşa de nuntă, cămaşa cu platcă, deşi sînt tipice şi foarte frumoase.

Merită atenţie şi una dintre cele mai reprezentative grupe de ţesături manuale – cea a
catrinţelor (local li se zice şi fotă) cu forma dreptunghiulară, cu care se acoperă corpul
de la talie în jos. Această formă vestimentară poate fi văzută la ansamblurile
etnofolclorice, însă ea se asemănă mult după ornament şi culoare la multe colective.
Catrinţa sau fota sînt fixate pe corp cu brîie sau cu cingători lungi de 3-3,5 m şi înguste
de 5-7 cm.

Pentru bărbaţi, de asemenea, se ţeseau brîie late de 15-16 cm şi lungi de 3,5 m. Tehnica
de realizare – „ales cu fusul” era una din cele mai complicate, însă brîiele obţinute erau
foarte frumoase şi calitative, îndeosebi cele cu două capete cu desene geometrice
diferite. Astăzi brîiele bărbaţilor şi chingile femeilor sînt unificate la cele mai multe
ansambluri.
În partea de sud a Moldovei se ţeseau mai des brîie lungi de 3 m şi late de 0,4 m, de
culoare roşie sau verde, care se îndoiau în două şi se înfăşurau de cîteva ori în jurul
taliei. Unii bărbaţi purtau chimire de piele cu cîteva buzunare.

Adevărate opere de artă ale ţesăturilor manuale, care au rămas nevalorificate, necătînd
la frumuseţea lor irepetabilă, sînt „maramele” şi „ştergarele de îmbrobodit”, ţesute
manual − piese ale costumului naţional ţesute manual, cu care femeile îşi acopereau
capul.

În trecut costumul popular al fiecărei persoane era irepetabil, purtînd amprenta creaţiei
individualizate, fiindcă fiecare creatoare tindea spre originalitate, ferindu-se de repetări
sau copieri, care erau criticate de opinia publică. Fiecare femeie era implicată în
concurenţa din sfera de creaţie, din lumea frumosului, avînd un interes deosebit de a-şi
menţine onoarea de creatoare a noilor valori, dar în cheia tradiţiei. Costumul se
confecţiona manual şi în dependenţă de vîrstă, funcţie, culoarea ochilor, părului,
înălţimea persoanei, starea socială ş.a. Astfel, costumul respecta anumite tradiţii
seculare locale, demonstrînd o imagine a gîndirii şi a gusturilor estetice ale realizatorilor
lui.

Cu regret, costumul popular reprezentat prin multiple variante, menţionate mai sus, au
rămas demult pagini de istorie, în colecţii muzeistice şi parţial în ansamblurile
etnofolclorice. Comparativ cu marea bogăţie etnografică a costumelor ţesute şi cusute
sau brodate manual, astăzi costumele scenice se execută din materiale industriale şi
deseori cu broderie de maşină sau ţesătură artistică în loc de broderie.

O mare problemă este necunoaşterea materialelor etnografice locale despre costumul

popular nici de cei, care-l comandă şi nici de meşterii producători. Astfel li se le propun
variante asemănătoare cu ale altora, cu mici modificări, fără a se face cercetări la faţa
locului şi, mai ales, fără să se evidenţieze particularităţile costumului. Din această cauză,
costumele ansamblurilor de la sud seamănă cu acelea de la nord. Prin anii 90 ai
secolului trecut, în republică s-a desfăşurat o activitate specială de reanimare a
tradiţiilor costumului tradiţional.

Unul dintre motivele serioase că astăzi ne confruntăm cu problema costumului, cu

dispariţia lui totală din mediul rural, cu folosirea lui numai pe scenă şi la diferite
întruniri oficiale, este necunoaşterea lui, lipsa interesului faţă de păstrarea lui ca matrice
a continuităţii şi a identităţii etnice, ca indicator etnic vizual şi estetic, care are funcţii
comunicative de informare despre nivelul de cultură, gusturi, potenţialul creativ şi
talentului poporului. Pentru valorificarea costumului este necesară cunoaşterea
tehnicilor de ţesut, de cusut şi de brodat a cămăşilor, a principiilor compoziţionale şi
decorative, a tipologiei pieselor vestimentare.

Aici am încercat să punem doar unele accente în ce priveşte destinul tradiţiilor

costumului popular moldovenesc, pentru a conștientiza marile valori patrimoniale şi
neexploatate astăzi, avînd la îndemînă multiple posibilităţi, materiale, braţe de muncă
libere, tehnica modernă etc.

Un model de valorificare a tradiţiilor costumului popular femeiesc şi bărbătesc este

realizat cu succes pînă ce de întreprinderea individuală „Casa Cristea”, care este una din
cele mai reuşite experienţe în acest sens.

Cele menţionate mai sus nu presupun, că trebuie să ne întoarcem la modul de producere

manual de pe timpuri. În costumele scenice, care ar respecta tradiţia populară, este
important să fie aplicate principiile asociative, simbolice, punîndu-se accent pe
caracterul ornamentului, al culorii, facturii ţesăturilor, acoperirea spaţiilor
compoziţionale etc. În concluzie ţinem să menţionăm că costumul naţional trebuie
păstrat, cercetat, valorificat şi desăvîrşit ca şi dansul, muzica.

Datorită originalităţii şi frumuseţii sale, tradiţiile legate de costumul popular

moldovenesc merită să devină o bază pentru inspiraţie, idei inovatoare în crearea noilor
modele de haine: moderne, de gală, de ceremonii, de port pentru fiece zi, de sărbătoare.
Îndemnul nostru este să nu neglijăm acest mare potenţial de valori autentice, să le
valorificăm cu înţelepciune.