Copacii sunt ființe sociale, ei își împart hrana prin intermediul rădăcinilor care se unesc într-o rețea

fantastică întrepătrunsă complicat sub pământ, inclusiv cu competitorii. Fiindcă pădurea știe că, dacă
sunt mai mulți copaci, întreaga comunitate va trăi mai bine, deoarece lumina soarelui nu va intra
ușor, nu va usca solul și nu o va omorî.

Fiecare copac este considerat prețios pentru comunitate, de aceea el este hrănit prin intermediul
rădăcinilor de copacii din jur cu nutrienți, hormoni, zahăr, etc pentru a-l ține în viață cât mai
mult.Dacă fiecare copac, s-ar preocupa doar de sine, atunci cei mai mulți nu ar ajunge la vârste
înaintate. Chiar și exemplarele bolnave din pădure (copacii care suferă diverse boli) sunt hrănite de
ceilalți până când acestea se fac bine.

Dacă ridicăm ochii înspre coroanele copacilor, vom vedea cum un copac de dimensiuni medii își
întinde crengile până atinge crengile unui copac la fel de înalt și ai senzația că acolo se duce un război
pentru supraviețuire în care fiecare vrea mai multă lumină. În realitate nu este așa, un copac nu-și
îndreaptă cele mai groase crengi în direcția vecinului,tocmai ca să împartă, ca niște prieteni, spațiul,
aerul și lumina. De obicei acești copaci sunt legați prin rădăcini, trăiesc și mor împreună. Ca un cuplu.

Copacii comunică. Sigur, nu prin sunete, deși…, ci prin… mirosuri. Așa cum noi, oamenii, ne alegem
parfumurile și deodorantele, așa și copacii emit anumite substanțe ale căror mirosuri comunică
situația în care ei se află. Dacă în savanele Africii, girafele mănâncă salcâmii, aceștia emană din
frunzele lor un miros care le îndepărtează pe mamifere și care, prin curenții de aer, este transmis și
altor copaci ca să știe ce îi așteaptă… Din păcate, mirosul nu se duce prea departe, lucru pe care
girafele îl știu și merg să se ospăteze acolo unde semnalul nu a ajuns, la salcâmii de la peste 100 de
metri depărtare.

Frunzele mâncate de omizi emit și ele mirosuri, copacii atacați de microorganisme emană alte arome
care anunță lumea animalelor că pot găsi un adevărat festin pe scoarța lor…Stejarii pot trimite tanini
amari în scoarță și frunze, transformând „salata” preferată de animale într-un aliment dezgustător.

Copacii se pregătesc pentru împerechere și stabilesc și când fac asta. Nu toți copacii înfloresc în
timpul unui sezon, unii aleg să nu o facă, pentru că altfel animalele ar mânca toate semințele și
ghindele în același timp.

Copacii acceptă diversitatea genetică în cadrul aceleiași specii fiindcă dacă toți ar fi identici, ar fi mult
mai vulnerabili în fața pericolelor.

Copacii sunt părinți. La rădăcinilor copacilor „mamă” se află puieții peste care, în mod natural, copacii
cei mari își unesc ramurile pentru ca lumina soarelui să nu intre. La prima vedere ți se pare crud, la a
doua afli că în felul acesta micuții sunt forțați să crească foarte încet, pentru că în lumea copacilor
creșterea lentă asigură o viață lungă. Celulele lemnoase interne vor avea mai puțin aer și vor fi mai
mici, dându-le acestora rezistență la furtună și vânturi.
Copacii se sprijină reciproc, rădăcinile lor putând supraviețui sute de ani după prăbușire.

Așa se poate explica de ce micuții plantați lângă plantele mature din aceeași specie se pot prinde, pot
evolua mult mai ușor și frumos decât în solitudine sau lângă alte specii.

Copacii pot distinge între rădăcinile celor din aceeași specie și cele ale competitorilor. Dar uneori
chiar și competitorii sunt hrăniți când este nevoie. Cei bogați în resurse donează celor săraci, celor
bolnavi. Dacă fiecare copac ar trăi pentru el, cei bolnavi, bătrânii prăbușiți ar face găuri în coroana
pădurii: furtunile ar fi mai devastatoare, căldura ar micșora umiditatea și cantitatea de apă atât de
necesară supraviețuirii.