Gestiunea financiar hotilieră

Note de curs

1
 Chișinău 2017

CZU ...

Aprobată pentru editare la şedinţa Senatului Universității „Perspectiva-INT”, proces-

verbal nr.__ din ___ martie 2017.
Discutată și aprobată la ședința Catedrei de Relații Internaționale și Științe Socioumane,
proces-verbal nr.__ din ___ martie 2017.
Recomandată pentru editare de Consiliul Ştiinţifico-Metodic al Universităţii
„Perspectiva-INT”, proces-verbal nr.__ din ___ martie 2017.
Autor: conf. interimar., dr. Causan Corina, Catedra Economice, Universitatea
„Perspectiva-INT”.

Universitatea ”Perspectiva- INT” 2017

Deschrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

Gestiunea financiară hotilieră (pentru studenții anului III, Ciclul Licență)/ Causan
Corina, Universitatea Perspectiva INT, Chișinău, Editura , 2017

ISBN

CZU

2
Universitatea ”Perspectiva- INT” 2017

CUPRINS

Tema 1.Conţinutul finanţelor entitatii din industria hoteliera

Tema 2.Conţinutul şi structura mecanismului financiar al entitatii hoteliere
Tema 3.Management financiar al entitatii hoteliere
Tema 4.Politica financiară şi de credit a entitatii hoteliere
Tema 5.Evaluarea proiectelor investiţionale entitatii hoteliere
Tema 6.Finanţarea mijloacelor fixe a entitatii hoteliere
Tema 7.Gestiunea activelor curente entitatii hoteliere
Tema 8.Organizarea circulaţiei băneşti la entitatiile hoteliere
Tema 9.Rezultatele financiare ale entitatii hoteliere
Tema 10.Analiza financiară a entitatii hoteliere
Tema 11.Planificarea financiară a entitatii hoteliere
Tema 12. Elaborarea planului de afaceri a entitatii hoteliere
Tema 13.Analiza riscurilor entitatii hotiliere

3
 Pentru a asigura clienţilor o gamă largă de servicii, un hotel este împărţit, de regulă, în mai
multe departamente, fiecare având anumite funcţii şi atribuţii. Pentru funcţionarea eficientă şi
armonioasă a unui hotel, este necesar ca diferitele departamente să conlucreze.
Organizaţia poate fi definită ca fiind un sistem de activităţi coordonate ale unui grup de
oameni, care cooperează pentru atingerea unui scop comun, fiind conduşi de către o anumită autoritate.
Un hotel poate fi considerat o organizaţie deoarece:
- este înfiinţat pentru a atinge anumite obiective, cum ar fi serviciile de cazare şi
alimentaţie, în scopul obţinerii unui profit;
- planifică şi coordonează activităţile personalului său pentru îndeplinirea obiectivelor
Organizarea activităţii într-un hotel depinde, în principal, de mărimea hotelului. Una din
diferenţele majore constă în aceea că, într-un hotel mic, directorul este adesea proprietarul, în timp ce
într-un hotel mare există un consiliu de conducere. O altă diferenţă este aceea că, într-un hotel mare,
personalul este strict specializat, în timp ce într-un hotel mic un angajat îndeplineşte mai multe
activităţi.

Tema 1. Conţinutul finanţelor entitații din industria hoteliera

Entitatea hotelieră, începând cu înfiinţarea şi până la lichidarea sa, desfăşoară activităţi şi

înregistrează relaţii financiare cu diferiţi agenţi economici şi cu persoane fizice, ceea ce ne vorbeşte
despre importanţa efectuării cercetării şi evaluării activităţii financiare a acesteia.
Capitolul dat are ca scop realizarea următoarelor obiective de instruire:
• înţelegerea esenţei noţiunilor economice: relaţii financiare şi surse financiare;
• determinarea fluxurilor financiare ale unităţii economice;
• explicarea funcţiei financiare a unităţii economice şi rolului ei în desfăşurarea afacerii;
• analiza structurii surselor financiare ale unităţii economice;
• cunoaşterea metodelor de calcul a indicatorilor financiari ai unităţii economice;
• analiza mediului financiar de afaceri.
In prezentul capitol, de asemenea, vom examina efectele presiunii fiscale la nivelul unităţii
economice şi vom analiza impactul fiscalităţii asupra rezultatelor financiare ale unităţii economice.
Activitatea financiară influenţează asupra rezultatelor activităţii economice ale unităţii
economice şi, în acelaşi timp, influenţează asupra relaţiilor acestei unităţi cu proprietarii, partenerii de
afaceri, angajaţii, băncile comerciale, instituţiile fiscale.
Relaţiile financiare reprezintă relaţii băneşti de alocare a resurselor şi de comercializare a
bunurilor şi serviciilor conform prevederilor contractuale, re- ieşind din restricţiile mediului financiar
în care unitatea economică îşi desfăşoară activitatea.
Compararea relaţiilor financiare cu cele băneşti ne arată că aceste două categorii economice
nu sunt echivalente, prima reprezintă o parte din a doua. Relaţiile băneşti cuprind relaţiile financiare
(transfer de valoare) şi schimbarea formelor valorii, nu necesită obligatoriu un instrument legal de
reflectare şi nu au tot timpul un caracter de perenitate. Banii reprezintă o marfa, în timp ce relaţiile
financiare sunt relaţii de formare, repartizare şi utilizare a mijloacelor băneşti.
Relaţiile financiare posedă un şir de caracteristici:
1. Apartenenţa relaţiilor financiare la relaţii economice

4
 Relaţiile financiare se referă la relaţii economice, deoarece în cadrul lor bunurile şi serviciile
unităţii economice se schimbă pe active financiare. Unităţile economice achitând ulterior consumul
energiei electrice, gazelor naturale, arenda etc., modifică structura patrimoniului partenerilor. în cazul
furnizorilor patrimoniul creşte. In cazul unităţilor economice producătoare de bunuri finite care
consumă energia electrică, gazele naturale, mijloacele băneşti diminuează, iar volumul producţiei finite
creşte.
2. Relaţiile financiare se desfăşoară organizat şi permanent.
Unităţile economice desfăşoară relaţiile financiare organizat, în baza legislaţiei în vigoare.
(De exemplu, în conformitate cu Codul fiscal, Titlul II Impozitul pe venit, articolul 15, persoanele
juridice achită impozit pe venit în mărime de 12% din venitul impozabil).
In relaţiile cu partenerii de afaceri, unitatea economică desfăşoară relaţii financiare respectând
condiţiile convenite în contractul încheiat.
3. Relaţiile financiare au efecte cu caracter definitiv.
Esenţa acestei caracteristici constă în faptul că odată efectuat transferul financiar devine
definitiv, adică ireversibil. Dacă unitatea economică a efectuat un transfer bănesc el nu va fi retumat.
Majorarea capitalului social prin efectuarea transferurilor financiare din rezervele entităţii la
fel este definitivă, ireversibilă, noua structură a patrimoniului până la următorul transfer financiar este
constantă.
4. Relaţiile financiare reprezintă transferuri băneşti fără contraprestaţie directă şi imediată.
Unităţile economice care efectuează transferuri nu pretind să fie contrapre- state imediat. De
exemplu, consumatorul de energie electrică nu achită imediat fiecare kilowatt consumat, doar achită
ulterior energia electrică consumată în decursul lunii. Din această cauză furnizorul nu poate pretinde să
obţină dobândă de la resursele băneşti care ar fi fost obţinute dacă fiecare unitate de bun ar fi fost
achitată direct şi imediat.
5. Relaţiile financiare reprezintă transferuri băneşti nerambursabile.
Relaţiile financiare sunt relaţii cu titlu nerambursabil, deoarece unităţile economice care
efectuează transferuri nu pretind ca mijloacele băneşti să fie restituite.
Obiectivele financiare ale unităţii economice includ:
• majorarea capitalului social;
• formarea unui sistem de fonduri financiare;
• mobilizarea creanţelor şi efectuarea plăţilor;
• formarea unei structuri a fondurilor financiare optime şi în volum optim;
• repartizarea eficientă a resurselor atrase;
• plasarea eficientă a mijloacelor băneşti excedentare;
• formarea şi repartizarea profitului,
• remunerarea acţionarilor;
• finanţarea creşterii economice.
Clasificarea relaţiilor financiare poate fi efectuată după diverse criterii:
I. După relaţiile dintre unitatea economică şi mediul (vezi figura 11.1).

Figura 1.1. Clasificarea relaţiilor financiare după relaţiile dintre unitatea economică şi mediul

5
 Relaţiile de credit reprezintă relaţiile, care se desfăşoară între unitatea economică şi instituţiile
financiare şi constă în transferul de mijloace băneşti cu caracter rambursabil, pentru care se percepe
achitarea dobânzii.
Relaţiile de asigurări sunt relaţii financiare, care au loc între unitatea economică şi societatea
de asigurare. Aceste relaţii se manifestă în achitarea de către entitate a primei de asigurare a bunurilor
în schimbul unei contraprestaţii în cazul producerii riscurilor.
Relaţiile de transfer se manifestă prin transferarea valorilor cu titlu nerambursabil fără
echivalent dintre unitatea economică şi alte entităţi, dintre unitatea economică şi stat. De exemplu,
direcţionarea resurselor băneşti de la stat către unitatea economică, sub forma subvenţiilor, granturilor
pentru susţinerea activităţii entităţii.
Relaţiile financiare cu salariaţii şi acţionarii se efectuează prin achitarea salariilor,
dividendelor de către unitatea economică şi prin contribuţia lucrătorilor şi acţionarilor la formarea
capitalului entităţii.
II. După mediul unităţii economice distingem relaţii financiare interne şi relaţii financiare
externe.
Relaţiile financiare interne reflectă combinarea resurselor materiale, factorului munca,
factorului capital şi altor factori de producţie în scopul fabricării produsului finit conform prevederilor
contractelor încheiate.
Relaţiile financiare externe reprezintă relaţiile unităţii economice cu terţi cu privire la
achiziţionarea materiei prime, diverselor resurse, obţinerea împrumuturilor de la bănci şi instituţii
financiare, achitarea impozitului sau cu privire la vânzarea bunurilor şi prestarea serviciilor. Relaţiile
financiare cu alte unităţi economice se desfăşoară pe bază de contract, iar cu statul - pe baza legislaţiei
în vigoare.
Esenţa şi rolul relaţiilor financiare sunt determinate de funcţiile pe care le îndeplinesc (vezi
figura 11.2).

Figura 11.2. Clasificarea funcţiilor finanţelor

Funcţia de asigurare constă în asigurarea unităţii economice cu volumul necesar de resurse

financiare şi la momentul oportun. Criteriul de bază al realizării funcţiei date este costul capitalului.
Funcţia de repartiţie vizează toate fluxurile financiare, atât resursele financiare proprii, cât şi
resursele băneşti împrumutate. Destinaţia funcţiei de repartiţie constă în constituirea fondurilor
financiare şi distribuirea resurselor acumulate cu scopul atingerii obiectivelor unităţii economice.
Scopul funcţiei de control constă în asigurarea utilizării raţionale a resurselor financiare în
corespundere cu obiectivele entităţii şi legislaţia în vigoare. Unitatea economică efectuează evidenţa
sistematică a resurselor financiare ţinând sub control veniturile şi cheltuielile sale.
Deosebim controlul intern şi cel extern. Controlul intern este efectuat în cadrul unităţii
economice cu scopul eludării imobilizării fondurilor financiare ca urmare a nerespectării contractelor
încheiate, termenelor de încasări şi plăţi etc. Controlul extern constă în verificarea corectitudinii
efectuării vărsămintelor la bugetul de stat, formării preţurilor şi tarifelor, rambursării creditelor,
utilizării sistemelor de salarizare etc. Controlul extern este efectuat de organele financiare de stat
(Serviciul Fiscal de Stat, Curtea de Conturi) şi băncile comerciale, iar controlul intern de persoanele
6
împuternicite să îndeplinească această funcţie în cadrul unităţii economice (directorul financiar,
contabilul şef etc.).
Controlul financiar poate îmbrăca trei forme (vezi figura 11.3).

Figura 11.3. Formele controlului financiar

Controlul preventiv - controlul anterior efectuării operaţiunilor financiare cu scopul prevenirii
imobilizării fondurilor financiare, plăţilor ilegale.
Controlul curent se execută concomitent cu realizarea operaţiunilor financiare.
Controlul posterior se aplică ulterior finalizării încasărilor şi plăţilor financiare cu scopul
identificării factorilor, care au influenţat negativ asupra rezultatelor activităţii economico-financiare
ale unităţii economice.
Funcţia de stabilizare are ca obiectiv utilizarea resurselor financiare pentru extinderea
producţiei, dezvoltarea durabilă a entităţii.
Orice activitate economică necesită resurse financiare, prin urmare unităţile economice pentru
desfăşurarea neîntreruptă a activităţii sale necesită un anumit volum de resurse băneşti, frecvent acest
volum nu este asigurat numai din resurse proprii. Sursele financiare pot fi divizate în două grupe: surse
proprii şi surse atrase (vezi figura 11.4). Cele mai importante şi sigure surse de finanţare sunt sursele
proprii care reflectă autonomia financiară a unităţii economice.

Figura 11.4. Structura surselor financiare

Bilanţul contabil reflectă situaţia financiară a unităţii economice şi anume, pasivul bilanţului
ne acordă informaţii privind sursele de finanţare obţinute, iar activul bilanţului - utilizarea fondurilor
financiare.
Structura financiară a unităţii economice poate fi exprimată ca raportul între capitalul propriu
şi datoriile totale sau ca raportul între finanţarea pe termen scurt şi finanţarea pe termen lung.
Capitalul propriu se utilizează pentru achiziţionarea mijloacelor fixe şi finanţarea necesarului
de active circulante în volum, care ar asigura desfăşurarea neîntreruptă a procesului de producţie.
Capitalul dat, de asemenea, poate fi utilizat pentru achiziţionarea de licenţe, brevete, tehnologii
avansate etc.
Una dintre principalele surse proprii ale entităţii este capitalul social şi suplimentar, care este
format în dependenţă de forma organizatorico-juridică din:
• contribuţiile fondatorilor,
• valoarea nominală a acţiunilor emise,
• valoarea cotelor de participare,
• valoarea mijloacelor statului.

7
 Principala cale de majorare a capitalului social este emisiunea noilor acţiuni. Experienţa
ţărilor străine arată că, de obicei, noile acţiuni se vând la un preţ mai mare decât cel vechi. Se
consideră că unitatea economică primii ani după crearea sa omite greşeli, numai după o anumită
perioadă de timp obţine o eficienţă durabilă a activităţii sale, prin urmare preţul acţiunilor trebuie să
crească.
în figura 11.4 este redată structura generalizatoare a surselor financiare proprii şi atrase.
Analiza detaliată a structurii surselor financiare proprii dezvăluie următoarele elemente componente:
• capital social,
• capital suplimentar,
• capital de rezervă,
• rezerve statutare,
• profit nerepartizat al anilor precedenţi,
• profit net al perioadei de gestiune,
• profit utilizat al perioadei de gestiune.
La surse proprii de finanţare nu se referă imobilizări necorporale, imobilizări corporale în curs
de execuţie, mijloace fixe, investiţii financiare pe termen lung, alte active imobilizate.
Profitul nerepartizat este cea mai frecvent utilizată sursă de finanţare pe termen lung a unităţii
economice. însă, foarte des, această sursă nu satisface necesităţile pe termen lung, de aceea entitatea
pentru a face rost de resurse băneşti apelează la resurse atrase. Sursele financiare atrase pot fi divizate
după termenul operaţiunilor: pe termen lung şi pe termen scurt.
Sursele financiare atrase pe termen lung includ credite, împrumuturi şi datorii pe termen lung
(vezi figura 11.5).

Figura 1.5. Surse financiare atrase pe termen lung

Creditele bancare pe termen lung sunt de obicei mai scumpe decât pe termen scurt, deoarece
se împrumută o sumă mai semnificativă şi pe o perioadă mai extinsă de rambursare, ca rezultat
dobânda totală achitată devine mai mare.
Datoriile pe termen lung se utilizează pentru finanţarea mijloacelor fixe, iar datoriile pe
termen scurt - pentru finanţarea activelor circulante. Unitatea economică alege categoria de surse
financiare atrase în dependenţă de rata dobânzii sau în raport de cerinţe suplimentare faţă de ele.
Dintre credite bancare pe termen lung şi datorii pe termen lung privind leasingul financiar
există diferenţe:
• creditul bancar pe termen lung necesită gaj, iar finanţarea în leasing nu, deoarece ca
sursă secundară de rambursare serveşte obiectul contractului de leasing;
• perioada de timp necesară pentru aprobarea cererii de finanţare este mai mare în cazul
creditului bancar;
• în cazul solicitării unui credit bancar pe termen lung este necesară o listă mult mai mare
de documentaţie financiară;
• mijloacele fixe procurate în cazul leasingului se consideră închiriate până la încetarea
contractului, iar în cazul creditului bancar - unitatea economică devine proprietarul mijloacelor fixe
cumpărate, prin urmare, suportă uzura morală;

8
 • în cazul leasingului unitatea economică, la sfârşitul perioadei de leasing, poate alege să
devină sau nu posesor al mijlocului fix, să renunţe sau nu la contractul de leasing, să prelungească sau
nu perioada de leasing;
• costurile totale ale procurării bunurilor finanţate sunt mai mari în cazul creditului bancar
pe termen lung.
în activitatea curentă resursele financiare se utilizează pentru plata cheltuielilor neprevăzute
sau pentru refacerea stocului. Aceste categorii se referă la forma de finanţare pe termen scurt.
Unitatea economică practică diverse forme de finanţare pe termen scurt: credite bancare pe
termen scurt, împrumuturi pe termen scurt, datorii comerciale, datorii faţă de părţile afiliate, avansuri
primite curente, datorii faţă de personal, venituri anticipate curente, datorii faţă de proprietari, finanţări
şi încasări cu destinaţie specială curente, provizioane curente, factoring, alte datorii.
Cea mai răspândită formă de finanţare pe termen scurt este împrumutul comercial (datoria
comercială), acordat de către furnizorii de materii prime, materiale, mărfuri, servicii. Această formă
este cea mai convenabilă pentru unitatea economică. Avantajul constă în aceea că entitatea poate tot
timpul conta pe forma dată, deoarece furnizorii sunt cointeresaţi de stabilirea unor relaţii stabile cu
producătorii de produse finite.
Datoria comercială reprezintă amânarea plăţii. Furnizorul livrează materia primă, materiale
etc. unităţii economice, fără ca aceasta din urmă să achite imediat. Forma dată de finanţare este
convenabilă ambelor părţi. Furnizorul îşi vinde marfa, deci nu cresc stocurile, se micşorează
cheltuielile de depozitare. Unitatea economică obţine materie primă la timp şi poate să-şi continue
activitatea fără ca să recurgă la credite şi împrumuturi cu dobânzi şi comisioane mari.
Creditul bancar reprezintă creditul acordat unităţilor economice sub formă bănească. în
practica mondială de obicei creditul se eliberează indiferent de mărimea entităţii şi domeniul de
activitate. în Republica Moldova băncile comerciale, acordând credite, ţin cont de mărimea entităţii şi
specificul activităţii (vezi
caseta 11.1). Rata dobânzii pentru credite bancare este în mare măsură determinată de piaţă.
Băncile comerciale acordând credite stabilesc rata dobânzii, şi îşi păstrează dreptul de a modifica
această rată în condiţiile când se modifică situaţia de pe piaţa monetară.
Credite bancare acordate unităţilor economice de băncile comerciale care activează pe
teritoriul Republicii Moldova
BC „Moldova Agroindbank” S.A. în anul 2015 a eliberat:
- entităţilor din businessul mic în funcţie de activitatea acestora: credite întreprinderilor
nou create, credite pentru capital circulant, credite pentru scopuri investiţionale, overdraft, garanţii
bancare, acreditive, finanţarea ordinelor de procurare, linii de credit revolving, factoring-,
- întreprinderilor individuale din sectorul agricol, gospodăriilor ţărăneşti: creditul
Multiopţional - Agro, creditul Universal - Agro Plus.
BC „Victoriabank” S.A. a acordat următoarele credite din resursele proprii ale băncii: credite
investiţionale, credite pentru completarea mijloacelor circulante.
BC „ProCredit Bank” S.A. a oferit un set de credite:
- businessului mic şi mijlociu: credite pentru mijloace circulante şi fixe, credite pentru
procurarea imobilului, linia de credit Standard, linia de credit cu soldul în descreştere, creditul
overdraft,
- companiilor exportatoare: overdraft în EUR şi USD.
BC „Moldindconbank” SA a acordat în anul 2015 unităţilor economice credite pentru
finanţarea activităţii curente: linia de credit revolving, creditul overdraft.
BC „Mobiasbanca” SA a oferit credite bancare, utilizând diverse instrumente bancare, uni-
tăţilor economice în dependenţă de destinaţie, termen, valută şi gaj: credite clasice, microcre- dite,
credite imobiliare, credite EASY GO, linii de credite, linia de Finanţare pentru Eficienţă Energetică în
Moldova, credite din surse OFI (Organismelor de Finanţare Internaţională), finanţări din surse BEI
(Băncii Europene de Investiţii), garanţii bancare, Mobias Leasing.
9
 In dependenţă de garanţii, cunoaştem credite fără gaj şi cu gaj. Creditele fără gaj sunt
plafonate la o valoare maximă a creditului şi la un anumit termen de rambursare. Cele mai multe
credite bancare negarantate pe termen scurt (fără gaj) sunt beneficiate de unităţile economice care au o
istorie de credit bună. De obicei, se utilizează pentru a finanţa proiecte, care prevăd fluxul rapid de
numerar şi este utilizat în cazurile în care entitatea poate rambursa în viitorul apropiat creditul.
Creditele garantate se asigură prin gajarea bunurilor mobile şi imobile, terenurilor agricole care se află
în proprietatea unităţii economice care beneficiază de credit.
Linia de credit revolving oferită de băncile comerciale presupune stabilirea unui plafon
maxim al creditului în limita căruia unitatea economică poate să dispună de resurse creditare în
dependenţă de necesităţile sale. Avantajul acestei surse de finanţare constă în faptul că:
• entitatea obţine posibilitatea în orice moment, când simte lipsa resurselor băneşti
disponibile, să obţină parţial sau integral suma liniei de credit revolving pentru desfăşurarea
neîntreruptă a activităţii economice;
• creditul poate fi rambursat în orice moment de timp, cum numai entitatea obţine banii
necesari. Particularitatea dată permite micşorarea sumei dobânzii plătite pentru creditul utilizat;
• resursele creditare pot fi utilizate repetat de mai multe ori în limita valabilă a liniei de
credit revolving, adică în cazul când creditul este rambursat integral, banii pot fi împrumutaţi din nou,
fără depunerea repetată a setului de documente pentru obţinerea creditului, în limitele termenilor
stabiliţi;
• entitatea achită dobânda reieşind din suma efectiv utilizată din linia de credit revolving.
Dezavantajul liniei de credit revolving:
• entitatea poate beneficia de această formă de finanţare numai în cazul când acordă
garanţii sub formă de gaj a bunurilor mobile şi imobile, fide- jusiunii, cesiunii mijloacelor băneşti;
• necesitatea de a oferi băncii comerciale informaţii financiare suplimentare.
Garanţia bancară reprezintă angajamentul băncii de a răspunde financiar în cazul când clientul
băncii nu îndeplineşte obligaţiunile faţă de beneficiarul garanţiei. Băncile comerciale practică
următoarele tipuri de garanţii: garanţia bancară de bună plată {payment guarantee), garanţia bancară de
retumare a avansului (advance payment guarantee), garanţia bancară de restituire a unui credit {credit
reimbursement guarantee), garanţia bancară de participare la licitaţie (bid bond), garanţia bancară de
bună execuţie a contractelor comerciale (per/or- mance bond), acreditivul stand-by.
Acreditivul reprezintă obligaţiunea asumată de banca comercială privind achitarea
exportatorului pentru bunurile şi serviciile livrate în termeni indicaţi în acreditiv. Această formă de
finanţare este convenabilă şi exportatorului şi importatorului. Exportatorul este sigur că marfa livrată şi
serviciile prestate vor fi achitate la timp, iar importatorul nu este obligat să achite în avans şi este
asigurat că bunurile şi serviciile vor fi livrate în termenii stabiliţi.
Acreditivul este un credit care reduce riscurile vânzătorului (exportatorului) şi majorează
solvabilitatea importatorului. Această formă de finanţare este utilizată în special în comerţul
internaţional.
Prin urmare, putem concluziona, avantajul acreditivului constă în faptul că deoarece
importatorul nu este obligat să facă plăţi în avans pentru livrarea mărfurilor, el poate utiliza între timp
resursele băneşti la alte afaceri comerciale.

Tema 2. Conținutul și structura mecanismului financiar al întreprinderii hoteliere.

Unităţile economice reprezintă veriga de bază ale unei economii naţionale şi sunt vectorii
dezvoltării economiilor naţionale şi principala lor sursă de bogăţie.
Potenţialul şi calitatea unei economii naţionale depinde în măsură decisivă de capacitatea de
creare şi funcţionare a unui număr cât mai mare de unităţi economice care au menirea să furnizeze
produse şi servicii de bună calitate, la costuri şi preţuri reduse în cantităţi concordante cu cerinţele
pieţei interne şi externe.
10
 în cele ce urmează ne propunem să dezvăluim esenţa, rolul şi principiile de funcţionare a
unităţilor economice; relaţiile economice dintre unitatea economică şi mediul extern; mecanismele
guvernamentale de influenţare a activităţii unităţilor economice. De asemenea, în acest capitol vor fi
prezentate tipologia unităţilor economice, formele organizatorico-juridice ale activităţii de antrepre-
noriat în Republica Moldova, avantajele şi dezavantajele diverselor forme orga- nizatorico-juridice,
precum şi modalităţile de cooperare a unităţilor economice.

1.1. Esenţa, scopurile şi principiile de funcţionare a unităţilor economice în condiţiile

actuale
Definirea şi caracteristicile. Unitatea economică este parte componentă unităţii economice a
complexului economic naţional care contribuie la producţia socială şi care funcţionează sub formă de
întreprindere, firmă, agent economic, companie etc.
Unitatea economică reprezintă o entitate comercială, industrială, de servicii sau financiară ce
utilizează şi combină o serie de resurse economice (materiale, umane, financiare ş informaţionale) în
vederea obţinerii de bunuri, lucrări şi servicii, destinate vânzării şi satisfacerii nevoilor consumatorilor
şi obţinerii de profit.
Unitatea economică este constituită dintr-un grup de persoane organizate potrivit anumitor
cerinţe juridice, economice, tehnologice, care concep şi desfăşoară procese de muncă, folosind resurse
specifice. De asemenea, orice unitate economică se delimitează prin genul specific de activitate, prin
conducerea şi gestiunea economică unică, prin unitatea sa financiară.
Unitatea economică poate fi privită ca un centru de decizii economice care răspunde la
întrebările: ce, cât, cum şi pentru cine să producă, stabilind astfel cantitatea şi varietatea de resurse
economice atrase în procesul de producţie, precum şi proporţiile combinării şi metodele de producţie
bazate pe tehnologii specifice.
Noţiunea de resurse economice desemnează ansamblul elementelor necesare producerii de
bunuri materiale şi servicii, destinate satisfacerii nevoilor umane. Ele cuprind următoarele
componente, şi anume:
a) resursele umane - au un rol determinant în activitatea unei unităţi economice, ele având
o implicare majoră la realizarea celorlalte resurse. Ele reprezintă ansamblul angajaţilor, ca număr şi
structură, cunoştinţele, experienţa, atitudinile şi abilităţile lor;
b) resursele materiale sunt constituite din materii prime, materiale, semifabricate, energie,
combustibil, apă, aflate la dispoziţia unităţii economice în vederea realizării unor produse sau servicii
potrivit obiectului de activitate al acesteia. Tot în această categorie se încadrează mijloacele fixe, adică
maşinile, utilajele, instalaţiile, clădirile care servesc la transformarea primelor categorii de resurse,
activele circulante sub formă de materiale, în produse finite, lucrări sau servicii.
c) resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării
anumitor obiective economice, sociale sau de altă natură. Resursele financiare ale unei unităţi
economice în funcţiune sunt obţinute prin vânzarea produselor şi serviciilor sau prin împrumuturi; iar
în cazul înfiinţării unei entităţi, resursele financiare se constituie prin aportul acţionarilor, asociaţiilor,
proprietarilor, prin donaţii, moşteniri sau prin atragerea unor resurse bancare.
d) resursele informaţionale cuprind datele necesare pentru informare, luarea deciziilor şi
efectuarea activităţii economice. Conducerea oricărei unităţi economice presupune adoptarea de către
echipa managerială a unei multitudini de decizii, cu privire la activitatea curentă, previzională, de
investiţii etc. Pentru luarea de decizii, decidenţii au nevoie de informaţii, cu ajutorul cărora să-şi
fundamenteze opţiunea lor. Prin aceste resurse se determină situaţia realizării la un moment dat a
celorlalte resurse, starea mediului extern şi manifestarea mediului intern al firmei.
Unitatea economică suportă costuri corespunzoare resurselor economice utilizate, care trebuie
compensate prin rezultatele producţiei sale. Prin urmare, unitatea economică trebuie, în mod necesar,
să producă o valoare superioară costurilor sale.
Activitatea oricărei unităţi economice generează două grupuri de fluxuri:
11
 a) intrări de resurse economice, al căror cost determină fluxurile de cheltuieli ale unităţii
economice către agenţii economici care furnizează aceste resurse;
b) ieşiri de bunuri şi servicii aduse de la/şi puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici
care, la rândul lor, generează fluxurile de venituri obţinute în urma comercializării bunurilor
respective.
Astfel, activitatea unităţii economice constă în transformarea intrărilor în bunuri şi servicii
(figura 1.1).

Figura 1.1. Fluxurile de intrări şi ieşiri ale unităţii economice

Fluxurile de venituri şi cheltuieli trebuie să fie întotdeauna pozitive pentru ca unitatea
economică să poată supravieţui şi/sau să-şi extindă activitatea pe piaţă. Aşadar, unitatea economică are
rolul de a administra cu eficienţă maximă resursele de care dispune în vederea realizării obiectivelor
stabilite.
Indiferent de domeniul de activitate, forma de proprietate, dimensiune, unităţile economice au
o serie de caracteristici:
• existenţa patrimoniului, constituie o caracteristică importantă a unităţii economice, care-
i dă posibilitatea asumării riscului producţiei şi asigurării unităţii ei;
• unităţile economice combină resursele economice atât sub aspect tehnic şi tehnologic,
cât şi sub aspect economic, al rentabilităţii maxime, în procesul realizării produselor şi serviciilor care
formează obiectul activităţii sale;
• producţia pentru piaţă, destinată schimbului, este o caracteristică importantă a unităţilor
economice. Aceasta presupune anticiparea cât mai corectă a cererii şi ofertei, decizie grevată de
incertitudini, de riscuri importante, lucru ce arată însemnătatea vitală pentru unitatea economică de a
cunoaşte piaţa, tendinţele şi factorii evoluţiei cererii şi ofertei;
• maximizarea profitului este scopul activităţii unităţilor economice şi în acelaşi timp,
condiţia supravieţuirii şi dezvoltării ei. Absenţa profitului duce la faliment şi dispariţia unităţii
economice.
Obiectivele: Pentru a supravieţui şi a se dezvolta, unitatea economică trebuie să fie rentabilă,
să genereze profit. Prin urmare, scopul fundamental al umtaţu economice este
obţinerea profitului şi maximizarea acestuia. Profitul constituie elementul principal al
resurselor financiare ale unităţii economice necesare pentru finanţarea extinderii activităţii de
producere, dezvoltarea tehnico-ştiinţifică şi socială a entităţii şi stimularea financiară a muncitorilor.
• Acest obiectiv este aparent corect, dar care trebuie subînţeles ca fiind rezultatul
realizării altor obiective economice fundamentale, cum sunt:
• creşterea cifrei de afaceri,
• cucerirea de noi pieţe,
• minimizarea costurilor,
• creşterea rentabilităţii şi a eficienţei economice,
• îmbunătăţirea calităţii produselor,
12
 • sporirea gradului de implementare a progresului tehnico-ştiinţific (PTŞ),
• extinderea capacităţilor de producţie,
• adaptarea produselor existente la cerinţele on schimbare ale clienţilor,
• conceperea şi lansarea pe piaţă a unor produse noi.
în societatea contemporană se vorbeşte tot mai des despre scopul social al unităţii economice,
cu respectarea principiilor de etică în afaceri şi asumarea angajamentului de dezvoltare durabilă a
societăţii, contribuţia unităţii economice orientându-se spre: amortizarea intereselor generale, ridicarea
nivelului de trai al membrilor societăţii prin utilizarea raţională şi repartizarea justă a bogăţiilor
naţionale între cetăţeni.
Alte obiective urmărite de unitatea economică pot fi: asigurarea şi creşterea prestigiului,
notorietăţii firmei pe piaţă, independenţa financiară, calitatea relaţiilor cu personalul, recuperarea
investiţiilor etc., toate acestea, facilitate de Funcţiunile obiectivul suveran - maximizarea
profitului,unitătii economice. Realizarea scopului unităţii economice – producerea şi vânzarea
bunurilor sau serviciilor în condiţii de eficienţă - presupune desfăşurarea unor activităţi specifice, care
pot fi grupate pe funcţiuni, ceea ce ne permite să avem o imagine obiectivă asupra proceselor de
transformare a resurselor economice.
Funcţiunea poate fi definită prin ansamblul activităţilor orientate spre realizarea unor
obiective derivate, rezultate din obiectivele generale ale entităţii. O anumită funcţiune se prezintă în
practică ca o grupare concretă de activităţi omogene, specializate.

Tema 4: Politica financiara şi de credit a entității hoteliere.

1. Politica financiară a întreprinderii. Decizii de politică financiară.

2. Politica de credit şi formele de credit.
3. Riscul de credit şi metodele lui de determinare.

De la început trebuie de spus că între finanţe-credit, pe de o parte şi politică financiară şi de

credit pe de altă parte, trebuie să se facă o deosebire clară asemănătoare în general cu cea dintre teorie
şi practică. Politica financiară şi de credit presupune, cu adevărat, trecerea de la teoria economică şi
financiară la practica economico-financiară. Ea cere adaptarea entităţilor economice la condiţiile în
care-şi desfăşoară activitatea.

1.Politica financiară a întreprinderii. Decizii de politică financiară.

Politica financiară poate fi privită la nivel macroeconomic – politica financiară a statului - şi

la nivel microeconomic, adică la nivelul întreprinderilor, instituţiilor publice şi private şi chiar a
întreprinzătorilor individuali. Interesele economice mai mult sau mai puţin imediate îşi pun aparenţa
asupra politicii financiare adoptate.
La nivel macroeconomic politica financiară este o parte a politicii generale a statului,
acţionând necontenit asupra procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel încât, pe de o parte,
să se obţină veniturile necesare statului, iar pe de altă parte, să se atingă anumite obiective de strategie
a dezvoltării economice.
Prin modul cum se înfăptuieşte ca şi prin obiectivele pe care le urmăreşte, politica financiară a
statului, acţionând în sfera repartiţiei, influenţează hotărâtor producţia, circulaţia şi chiar consumul.
Spre exemplu, prin politica sa financiară statului poate stimula dezvoltarea producţia anumitor
sectoare sau anumitor produse aşezând cote reduse de impozit pe profit, acordând facilităţi sau chiar
scutiri de impozit pe o perioadă lungă sau mai scurtă.

13
 Politica financiară se modifică relativ frecvent, ea evoluiază pe măsura schimbării relaţiilor
practice economice sau sociale pentru a corespunde scopurilor imediate sau mai îndepărtate ale
dezvoltării.
La nivel microeconomic respectiv, la nivelul agenţilor economici, deciziile de politică
financiară se sprijină pe structura financiară a societăţilor în funcţie, pe obiectivele de rentabilitate şi
de creştere, având în vedere şi riscurile posibile. Spre exemplu, hotărârile luate cu privire la modul de
finanţare pe termen lung sau pe termen scurt a nevoilor de exploatare sînt decizii cu caracter de
politică financiară întrucât ele afectează situaţia financiară a întreprinderii, rentabilitatea sau riscurile
pentru o perioadă de mai mulţi ani.
Politica financiară a agenţilor economici reflectă corelarea unei duble strategii: solvabilitate şi
rentabilitate. Modul cum se realizează practic această interdependenţă depinde de diferiţi factori
externi care acţionează: constrângeri din partea puterii publice, inflaţie, criză energetică etc.
Cadrul politic existent în fiecare ţară poate influenţa, de asemenea, politica financiară a
întreprinderilor respective, formarea resurselor, repartizarea rezultatelor etc.
Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea nevoilor de finanţare pentru o
perioadă de timp anumită, alegerea unei variante de îndatorare adică a unei modalităţi de finanţare prin
fonduri proprii sau credite, precum şi raportul între nevoile finanţate pe termen scurt sau pe termen
lung.
Pentru întreprinzători este raţional să-şi acopere activele imobilizate şi o parte a activelor
circulante, prin finanţări cu caracter permanent.
Avansarea de capital din partea unui întreprinzător are în vedere 2 mari destinaţii: active
imobilizate şi active circulante. Dată fiind perioadă îndelungată pentru care se face avansarea
capitalului este important ca întreprinderea să aibă o viziune clară atât asupra nevoilor totale de
fonduri pentru a şi le procura la timp, cît şi asupra modului de procurare respectiv, asupra alegerii
tipului de finanţare care să corespundă cel mai bine nevoilor sale.
Politica financiară nu se rezumă la luarea deciziilor de investire şi de finanţare, deşi acestea
sînt aspecte importante. Politica financiară exprimă totodată, condiţiile financiare de adaptare a
întreprinderii la realităţile înconjurătoare sub aspecte diverse şi mai ales din punctul de vedere al
ritmului şi modalităţilor de creştere a capitalului, modalităţilor de finanţare, de utilizare a surplusului
existent în anumite perioade, cît şi de organizarea structurii puterii, respectiv, a conducerii în exterior.

Decizii de politică financiară ale întreprinderii.

Principalele decizii de politică financiară ale întreprinderii sânt: decizia de învestire, decizia
de finanţare, decizia de autofinanţare.

Decizia de investire

Decizia de investire a unui agent economic respectiv, de a plasa capitaluri într-o anumită
operaţiune este rezultatul corelării strânse dintre costul capitatului utilizat-propriu sau împrumutat şi
rentabilitatea scontată.
Costul capitalului este, în ultima instanţă, rentabilitate minimă cerută de aducătorii de fonduri
pentru a finanţa proiectele unei societăţi comerciale.
Cu alte cuvinte, costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească
întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului respectiv, pentru a se aproviziona cu capitaluri.
Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea investitorilor şi rentabilitatea
reclamată de aducătorii de capital.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitatea mai mică decât costul capitalului,
ea va fi sancţionată economic de piaţă în felul următor:
 Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare, ea va obţine pierderi contabile în
măsură în care rezultatele financiare sînt mai mici decât cheltuielile financiare;
14
  Dacă întreprinderea este finanţată prin capital propriu, pierderile contabile se
repercutează direct asupra masei capitalului propriu, micşorându-l.

Decizia de finanţare

Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a

proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie prin participaţie.
Oricum ar fi ea, decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui în parte.
Nu există o decizie optimă pentru toate întreprinderile, indiferent de condiţiile de loc şi de
timp. În toate cazurile însă, decizia de investire primează asupra deciziei de finanţare.
Oricare ar fi structura financiară a unei întreprinderi, adică raportul dintre fondurile proprii şi
creditele utilizate, dacă ea este rentabilă nu poate avea greutăţi de finanţare.
Pentru clarificarea alegerii între căile de finanţare este indicat a se proceda la analiza câtorva
indicatori, precum rentabilitatea, solvabilitatea şi lichiditatea, astfel încât calea ce urmează a fi alesă să
satisfacă creşterea acestora.
Incidenţa respectivelor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă astfel:
 Dacă rentabilitatea scontată este superioară ratei dobânzii, este oportună apelarea la
împrumuturi întrucât, în astfel de cazuri, îndatorarea contribuie la creşterea masei beneficiului şi deci,
creşterea randamentului capitalului propriu;
 Decizia de finanţare prin îndatorare are, de regulă, o influenţă pozitivă asupra
solvabilităţii, numai că în cazul producerii unor pierderi solvabilitatea se degradează mult mai repede;
 Finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii.

Decizia de autofinanţare.

Autofinanţarea este principiul cel mai răspândit şi semnifică faptul că întreprinderile trebuie
să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute.
Autofinanţarea prezintă avantaje reale atât pentru întreprindere, cît şi pentru acţionari:
 Întreprinderea ca persoană juridică este avantajoasă întrucât pentru realizarea creşterii
economice nu are nevoie să recurgă la surse de finanţare externe, nici la acţionari pentru a-i convinge
să cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor existente, nici la piaţa financiară a
capitalurilor. Folosind beneficiul propriu pentru dezvoltare se realizează totodată şi o independenţă
sporită faţă de bănci;
 Acţionarii sînt avantajaţi întrucât fără vreun efort financiar din partea lor creşte valoarea
bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care ei le deţin, deci creşte bogăţia acţionarilor. Profitul total
obţinut de întreprindere este mai slab impozitat, întrucât partea utilizată pe loc pentru dezvoltare este
exceptată de la impunere sau se impune cu o cotă mai redusă.
Orice politică de autofinanţare trebuie analizată in funcţie de rata rentabilităţii pe care o
degajă beneficiarul reinvestit.
Dacă rata rentabilităţii proiectelor obţinute prin autofinanţare este egală cu rentabilitatea
cerută de acţionari, politica de autofinanţare este neutră pentru întreprindere.
Valoarea financiară a întreprinderii creşte numai dacă rata rentabilităţii proiectelor
autofinanţate este mai mare decât rentabilitatea reclamată de acţionari.

2. Politica de credit şi formele de credit.

Politica de credit reflectă politica băncii centrale dintr-o ţară care urmăreşte asigurarea
echilibrului general economic prin intermediul creditului şi cu ajutorul unor instrumente specifice.
Obiectivele politicii de credit vizează utilizarea deplină a forţei de muncă, stabilitatea
preţurilor, echilibrarea balanţei de plăţi, dar şi îmbunătăţirea structurii diverselor sectoare de activitate.
15
 Scopul politicii de credit este de a influenţa fluxul cheltuielilor prin sporirea mijloacelor
lichide ale băncilor comerciale şi deci, a capacităţii acestora de creditare, în vederea creşterii
capacităţii de plată a agenţilor economici creditaţi.
Prin politica de credit nu se realizează o influenţare directă a fluxului cheltuielilor; ea nu poate
dirija singură evoluţia economiei pentru următoarele două motive:
 În primul rând, politica de credit poate modifica doar volumul cheltuielilor globale pe
economie, pe ramuri, dar nu poate modifica repartiţia cheltuielilor între diferite entităţi economice;
 În al doilea rând, trebuie de spus că există inevitabil un anumit decalaj dintre măsurile
de politică de credit şi efectele lor vizibile asupra cheltuielilor. In aceste condiţii, politica de credit
creează doar un cadru mai favorabil sau mai puţin favorabil creşterii economice, la care trebuie
adăugate iniţiativa şi deciziile agenţilor economici, ca şi condiţiile legate de politica fiscală a statului
sau alte constrângeri administrative.
Instrumentele uzuale ale politicii de credit sânt:
 Plafonarea creditelor;
 Politica dobânzilor;
 Taxei de reescont.
Prin intermediul acestor instrumente se poate stimula sau descuraja multiplicarea creditului
atât la nivelul băncilor, cit şi al opţiunilor agenţilor economici.
Tot ca un instrument de politică de credit, dar de astă dată inter bancară, poate fi înţeleasă
atitudinea băncii centrale de majorare sau diminuare a rezervelor băncilor comerciale ţinute în cont la
banca centrală. Mărind rezervele, se influenţează asupra lichidităţii băncilor comerciale şi prin urmare,
asupra posibilităţilor de creditare a agenţilor economici.

Formele creditului

Creditul sau relaţiile de credit presupune, ca şi finanţele, anumite relaţii băneşti, de repartiţie,
prin intermediul cărora se mobilizează disponibilităţi băneşti temporare, urmărind să fie folosite pentru
acoperirea unor nevoi temporare; spre deosibire de finanţe, creditul presupune transferării băneşti cu
caracter rambursabil care sînt purtătoare de dobânzi.
În cadrul economiei de piaţă creditorul are o foarte mare răspundere, el reprezentând un mod
de finanţare a necesarului de resurse în completarea celor proprii, iar în anumite cazuri poate constitui
chiar sursa unică de finanţare. Este dezavantajos şi raţional, spre exemplu, ca în perioadele de vârf a
activităţii economice să se folosească credite pe termen scurt pentru acoperirea necesarului
suplimentar de cheltuieli, urmărind ca ele să se ramburseze în perioadele cu activitate mai redusă,
când încetează necesităţile suplimentare.
De asemenea, este oportun ca pentru realizarea unei creşteri economice să se apeleze la
credite decât să se aştepte o perioadă îndelungată până când s-ar putea forma fondurile proprii
corespunzătoare pe seama capitalizării beneficiilor.
Folosind creditele, agenţii economici câştigă timp în lupta de concurenţă, pot să-şi adapteze
operativ activitatea în conformitate cu cerinţele pieţei şi, totodată, printr-o activitate eficientă îşi
creează şi mijloacele necesare pentru rambursare pentru ratele scadente şi plata dobânzilor.
Dacă folosirea creditului este o opţiune necesară pentru agenţii economicii, mai ales în
condiţiile când capitalul propriu este neîndestulător pentru promovarea diverselor proiecte avute în
vedere, tot atât de adevărat este că se impune o atitudine prudentă din partea debitorului care să-i
creeze certitudinea folosirii eficiente a sumelor împrumutate astfel încât să realizeze o rentabilitate
satisfăcătoare pentru a rambursa la timp creditele, să plătească dobânzile aferente şi să-i rămână o
rentabilitate netă la sfârşitul activităţii.

După termenele pentru care se acordă, creditele pot fi clasificate în:

16
  Credite pe termen scurt, până la 12 luni, care se folosesc pentru activitatea economică
curentă,
 Credite pe termen mijlociu, până la 5 ani;
 Credite pe termen lung, peste 5 ani, care se utilizează îndeosebi pentru investiţii.
După participanţii la relaţiile de credit putem distinge 3 feluri de credit:
 bancar
 public
 comercial

Creditul bancar

Creditul bancar este forma cea mai extinsă de credit. El poate fi acordat atât de bănci, cît şi de
instituţii financiare şi de credit şi acoperă orice scop al debitorului, în condiţiile stabilite cu banca.
Ca atare există o mare diversitate de credite bancare care se deosebesc între ele după obiectul
creditului. După garanţia oferită, după sezonalitate şi alte criterii, de care vom vorbi.
Creditul bancar realizează 2 funcţii:
 Redistribuirea fondurilor temporar disponibile
In activitatea de creditare băncile folosesc nu numai fondurile lor proprii ci şi un însemnat
volum de fonduri atrase de la terţi, cum ar fi disponibilităţile existente în conturile clienţilor bancari,
diverse plasamente pe termen scurt efectuate de întreprinderii şi instituţii.
In felul acesta, prin intermediul băncilor se mobilizează disponibilităţi băneşti temporare
existente la anumite categorii de agenţi economici, urmând a fi utilizate drept credite pe termen
scurt, pentru acoperirea unor nevoi temporare la alţi agenţi economici, realizându-se astfel, o
redistribui-re temporară a unei mari părţii a disponibilităţilor existente la un moment dat în
economie.

 Funcţia de emisiune monetară.

Funcţia de emisiune presupune o altă latură a creditului bancar, prin care se realizează
lărgirea creditului şi anume, pe calea creării de mijloace băneşti suplimentare.
Funcţia de emisiune a creditului este indispensabilă într-o economie dinamică în care
activitatea economică în creştere solicită un volum mereu sporit de mijloace băneşti.
Politică de credit a băncilor constituie totodată şi politica lor de emisiune, întrucât creditul
acordat de bănci este sursa unor mijloace băneşti suplimentare pentru agenţii economicii, contribuind
la realizarea unor corelaţii între masa banilor în circulaţie şi nevoile productive.
Dacă plusul de mijloace băneşti cerut de dezvoltarea economică nu poate fi acoperit prin
funcţia de redistribuire a creditului, el poate fi complectat prin lărgirea creditului pe calea creării de
noi mijloace băneşti.

Creditul public.

Spre deosebire de creditul bancar unde există un singur creditor şi o masă de debitori, în
cazul creditului public situaţia este inversă: o masă de creditori avansează sumei unui singur debitor.
Creditorii pot fi întreprinderi, instituţii, asociaţii şi persoane fizice care au disponibilităţi băneşti şi
doresc să le plaseze pentru a obţine o remuneraţie corespunzătoare; debitorii pot fi statul în cazul
împrumuturilor de stat, casele de economii sau mari întreprinderi care în acest fel îţi finanţează
activitatea.
Creditul public se poate prezenta sub 2 forme:
 Împrumuturi obligatoare, caracterizate prin faptul că se acordă pe termen lung.
Obligaţiunile emise de împrumutat reprezintă o datorie pentru aceasta şi un titlu de creanţă pentru
împrumutători. Remuneraţia împrumutului se acordă, de regulă, anual sub formă de cupoane, iar
17
amortiza-rea împrumutului se face prin trageri la sorţ anuale sau în alte modalităţi, dar cel mai târziu
până la expirarea termenului final al împrumutului înscris pe obligaţiuni;
 Depunerile la casele de economii reprezintă o altă formă a creditului public, în care
creditorii sânt, în mod obişnuit, persoanele fizice care au disponibilităţi şi doresc să le fructifice pe
termen scurt. Rambursarea creditului, respectiv retragerea depunerilor se face la prima cerere
formulată de depunători, chiar dacă depunerile sînt făcute pe termen.

Creditul comercial.

Creditul comercial este acela pe care şi-l acordă direct participanţii la relaţiile contractuale,
fără intervenţia vreunei verigi intermediare. Este vorba de creditul pe care-l acordă furnizorul
cumpărătorului pentru perioada de la livrarea mărfurilor până la încasa-rea contravalorii lor, sau
invers, creditul pe care-l acordă clientului furnizorului, sub formă de avans, pentru a crea posibilităţi
financiare acestuia în vederea executării comenzilor şi livrării produselor contractate.
Este un credit pe termen scurt, care variază de la câteva zile, până la 90 zile, în conformitate
cu clauzile contractuale şi nu este purtător de dobândă.
În condiţiile economiei de piaţă creditul comercial este foarte ecstins, el reprezentând, adesea,
o condiţie impusă de parteneri pentru încheierea contractelor economice.
Acordarea unui credit comercial, de către furnizor sau de către cumpărător, implică greutăţi
financiare pentru creditor care este nevoit să se re finanţeze de la banca pentru perioadă cît a acordat
creditul şi să plătească dobânzi.
În acelaşi timp însă, aproape toate întreprinderile care acordă credite comerciale sînt la rândul
lor debitorii în relaţiile cu alte întreprinderi, aşa încât pasivele existente în bilanţ în contul „furnizori”
tind să se echilibreze cu activele din bilanţ existente în conturile „ clienţi”, „debitori” etc. Cuantumul,
termenele şi alte cauze ale creditorului comercial se stabilesc prin acordul de voinţă al partenerilor de
contracte economice.
Gestionarea atentă a creditului-furnizor şi a creditului-cumpărător reprezintă o condiţie
principală pentru fiecare agent economic de a realiza o lichiditate corespunzătoare pentru desfăşurarea
în bune condiţii a procesului economic specific.

Tema 5: Evaluarea proiectelor investiționale entitații hoteliere.

1. Rolul şi clasificarea investiţiilor capitale.

2. Previziunea investiţiilor la nivelul agenţilor economici.
3. Sursele de finanţare a investiţiilor.
4. Riscurile investiţionale.

1. Noţiunea de investiţii la nivelul întreprinderii. Politica de investire – decizie

financiară strategică.

În înţelesul larg, noţiunea de investiţii cuprinde totalitatea cheltuielilor sau alocărilor de

fonduri de la care se aşteaptă nişte venituri viitoare.
În înţelesul restrîns, investiţiile reprezintă cheltuieli ce se efectuiază pentru obţinerea de active
fixe, adică pentru construirea, reconstruirea, lărgirea, modernizarea şi achiziţionarea de active fizice de
natura maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, clădirilor, mijloacelor de transport şi a altor instrumente de
muncă. Se asimilează investiţiilor şi cheltuielile referitoare la lucrările de proiectare, explorări

18
geologice, pregătirea personalului necesar obiectivelor în construcţie, inclusiv a personalului
administrativ şi tehnic al întreprinderii etc.
Pentru managerul financiar, investiţia este, în primul rînd, o decizie de a imobiliza un capital
în vederea obţinerii în viitor a unei bune rentabilităţi. Rolul principal al acestuia este de a găsi sursele
de finanţare necesare investiţiilor, de a evalua şi a obţine o rentabilitate corespunzătoare.
Managerul financiar trebuie şă compare investiţia iniţială cu încasările pe care le generează şi
s-o accepte pe aceea a cărei rentabilitate este superioară costului finanţării. Rentabilitatea nu este însă
singurul criteriu de acceptare şi selecţionare a investiţiilor. Constrîngerea bugetară este atît de
puternică uneori încît managerul financiar trebuie să fie preocupat pentru reintrarea cît mai rapidă în
posesia fondurilor cheltuite, ceea ce înseamnă să aducă cash-flow-uei corespunzătoare într-o perioadă
cît mai scurtă. Cu alte, cuvinte în efectuarea investiţiilor şi selecţionarea lor este necesar să se ţină
seama şi de criteriul lichidităţii.
Strategia unei firme poate fi definită ca alegerea domeniilor în care firma se va angaja şi
determinarea intensităţii şi naturii acestui angajament, ţinînd seama de concurenţa şi de mediul
înconjurător firmei în viitor. Ea descrie modul în care aceasta urmăreşte să-şi atingă scopurile, ţinînd
seama de ocaziile favorabile ale mediului economic, resursele şi capacităţile sale.
Orice plasament de capital pe termen lung şi mijlociu, în scopul obţinerii de profit reprezintă
o investire. Indiferent că fondurile se plasează în active imobilizate sau în active circulante, investirea
reprezintă o imobilizare importantă, ca volum şi durată în timp, de capital, urmărind obţinerea unei
rentabilităţi viitoare optime.
Decizia de investire este o decizie strategică şi este partea integrantă a politicii generale a
firmei. Ea înseamnă nu numai o imobilizare de capital, ci şi:
- o anumită activitate utilă plasată într-un anumit segment al pieţei,
- angajarea unei anumite cantităţi de resurse naturale şi umane;
- iniţierea şi întreţinerea unor relaţii de afaceri cu firme din sectoare de activităţi diferite,
a căror cifră de afaceri este influienţată pozitiv.
Din punct de vedere financiar, investirea provoacă o foarte mare cheltuielă de capital, care
trebuie să fie compensată, în perspectivă, de intrări de fonduri, respectiv de fluxuri de numerar
generate de obiectivul finanţat, eşalonate pe întreaga perioadă de viaţă economică a proiectului de
investiţie.
Rentabilitatea unui proiect de investiţii se stabileşte nu atît în funcţie de durata normată de
funcţionare a obiectivului, cît de durata sa de viaţă economică, adică de perioada în care obiectivul
generează o rentabilitate dorită (optimă).

2. Rolul şi clasificarea investiţiilor capitale.

Resursele financiare ale întreprinderii se folosesc pentru finanţarea cheltuielilor curente şi

finanţarea investiţiilor.
Deci investiţiile reprezintă acele resurse financiare, care sunt plasate sub formă de depuneri de
capital (investiri) pe un termen de lungă durată cu scopul obţinerii unor venituri superioare.
Investiţiile sunt efectuate de persoane fizice sau juridice şi comportă un anumit risc.
Pentru investiţii se asigură sporirea capitalului fix, creşterea randamentului tehnicşi economic
al mijloacelor fixe, crearea de noi locuri de muncă.
Rolul principal al investiţiilor în cadrul întreprinderii constă în asigurarea reproducţiei simple
şi lărgite a fondurilor fixe.
În practică se deosebesc următoarele tipuri de investiţii:

19
 - Investiţia de risc – capitalul se investeşte în proiecte legate de un nivel sporit de risc cu
scopul de a fi repede recuperat. Specializîndu-se în proiecte cu nivel înalt de risc firmele ce-şi
investesc capitalul, acumulează în schimb o bună parte al capitalului acţionarilor.
- Investiţii directe – reprezintă depuneri băneşti de către persoane fizice sau juridice în
capitalul statutar al agentului economic cu scopul de a obţine de a obţine profit şi dreptul de a participa
în gestiunea activităţii agentului economic dat.
- Investiţii de portofoliu – sunt legate de formarea portofoliului şi acumularea de noi
hârtii de valoare (titluri) şi alte active.
Portofoliul – o totalitate de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, certificate de depozit,
asigurări) şi alte valori, ce nu comportă riscuri, sunt lichide şi aduc venituri înalte.
Investiţii de anuitate - acele investiţii care aduc investitorului un anumit venit peste anumite
perioade de timp. Ca de obicei aceste investiţii se fac în fondurile de asigurări şi de pensii, care la
rîndul lor emit certificate de depuneri.
Tipologia investiţiilor la întreprindere este diversă. Astfel cel mai frecvent întîlnite sunt:
- Investiţia tehnică – ce se referă la achiziţii, construcţia şi montajul unor maşini, utilaje,
instalaţii, mijloace de transport etc;
- Investiţii umane – care participă în formarea (calificarea, specializarea) personalului;
- Investiţii sociale - costrucţia în întreprindere a unor cantine, punct medical;
- Investiţii financiare – în cumpărarea de titluri de participaţie la alte întreprinderi;
- Investiţii comerciale – pentru publicitate şi reclamă.
În funcţie de riscul pe care-l implică pentru perspectiva întreprinderii investiţiile sunt:
- de înlocuire – a echipamentului comple uzat, cu un risc foarte scăzut întrucît nu
presupunemodificări ale tehnologiei de fabricaţie;
- de modernizare – a echipamentului existent în funcţiune, şi care implică un risc redus ca
urmare a unor corecţii neesenţiale în tehnologia de fabricaţie;
- de dezvoltare (de extindere) a unor secţii, uzine, produse, pieţe;
- strategice – privind crearea unei filiale în străinătate, fuzionarea cu altă societate.
Aceste investiţii presupun un risc considerabil ca urmare a extinderii activităţii în zone
geografice noi, în medii tehnologice, comerciale complet restructurate.

3. Previziunea investiţiilor la nivelul agenţilor economici.

Previziunea investiţiilor este un proces de primire a deciziilor de investire pe un termen lung,

ce au scopul de a maximiza valoarea de piaţă a întreprinderii. Una din cele mai importante sarcini ce
stă în faţa agentului economic în acest caz este alegerea variantei optime de investire a capitalului.
Se cunosc cîteva metode de evaluare a proiectelor investiţionale, dintre care cele mai
răspîndite sunt:
- Valoarea actualizată netă (VAN);
- Termenul de recuperare (TR);
- Rata internă de rentabilitate (RIR);
- Coeficientul rentabilităţii (KR).

Metoda valorii actualizate nete

Metoda VAN constă în compararea în timp a efectelor unei investiţii. Cu cît efectele sunt
obţinute mai departe în timp de momentul investirii, cu atît ele valorează mai puţin din cauza inflaţiei
şi a altor factori. Pentru a actualiza un venit suplimentar se foloseşte rata de actualizare (I), care
prevede toţi factorii de dezichilibru ce pot apărea în timpul de viaţă a proiectului finanţat. Pe baza ratei
de actualizare se calculă coeficientul de actualizare.
Coeficientul de actualizare (Ka) = 1 / (1 + i) n, unde
20
 i – rata de actualizare;
n – anul în care se află proiectul.

VAN = ∑ Valorilor actualizate – Costul investiţiei.

Regula privind luarea deciziei în funcţia de VAN este următoarea:

VAN > 0,proiectul îşi recuperă valoarea investită şi aduce profit, proiectul se acceptă.
VAN < 0, proiectul nu-şi acoperă nici valoarea investită, proiectul se respinge.
VAN = 0, proiectul nu aduce nici un venit suplimentar, dar îşi recuperă banii investiţi,
proiectul este indiferent.

Exemplu
Pentru o investiţie de 1000 mii lei se primesc din partea unor firme de proiectare două
proiecte P1 şi P2. Alegeţi proiectul optim după metoda VAN, dacă ele prezintă următoarele
caracteristici:
P1: Costul investiţiei = 1000 mii lei; i =10%
B1 = 500 mii lei; B3 = 300 mii lei;
B2 = 400 mii lei. B4 = 100 mii lei;
P2:: Costul investiţiei = 1000 mii lei; i =10%
B1 = 100 mii lei; B3 = 300 mii lei;
B2 = 200 mii lei. B4 = 400 mii lei;

Rezolvare
Proiectul P1 Proiectul P2
A F 1 / V F 1 / V
nii lux (1 + i) n A lux (1 + i) n A
pozitiv Ka pozitiv Ka
1 5 0,9 4 1 0,9 91
00000 1 55000 00000 1 000
2 4 0,8 3 2 0,8 16
00000 3 32000 00000 3 6000
3 3 0,7 2 3 0,7 22
00000 5 25000 00000 5 5000
4 1 0,6 6 4 0,6 27
00000 8 8000 00000 8 2000
V 1 75
A 080000 4000
V 8 -
AN 0000 246000

Proiectul P1 este acceptabil, iar P2 este respins

Metoda termenului de recuperare şi a venitului suplimentar

Lichiditatea investiţiilor reprezintă capacitatea de a se recupera într-un termen cît mai scurt
valoarea investiţiei pe seama beneficiilor şi a fondului de amortizare.
Termenul de recuperare – numărul de ani în care proiectul îşi recuperă valoarea.
Costul proiectului
TR = ----------------------------------------------------------
Volumul fluxurilor anuale actualizate
21
 De cele mai multe ori, însă fluxurile anuale nu sunt egale, ceea ce impune modificarea
procedeului de calcul a indicatorului în cauză. În acest caz se procedează în felul următor: se
însumează fluxurile anuale succesiv an cu an, pînă se atinge nivelul valorii iniţiale (sau se apropie de
aceasta, fără a o depăşi) căpătînd numărul de ani întregi de recuperare, în continuare, dacă este cazul,
se calculează zilele care se adaugă la numărul de ani întregi.
Exemplu
Întreprinderea X are la dispoziţie două proiecte din care trebuie să-l aleagă pe cel optim
după criteriul termenului de recuperare şi a venitului suplimentar.
Costul investiţiei Fluxurile anuale actualizate
1 an 2 an 3 an 4an 5an 6an
P1 25000 3000 9000 12000 6000 4000 1000
P2 42000 8000 10000 15000 20000 7000 -----
Rezolvare
1. Alegerea proiectului optim în funcţie de UY
P1  3 ani + (25000 –24000) / (30000 –24000) * 360 = 3 ani 60 zile
P2  3 ani + (42000-33000) / (53000-33000) * 360 = 3 ani 162 zile
Proiectul P1 este mai avantajos,
2. În plus, după recuperarea totală a valorii lor, proiectele continuă să mai aducă
venituri, care se calculă în felul următor:
P1   ( 3000+9000+12000+6000+4000+1000) - 25000 / 25000 *100% = 40 %
P2   (6000+10000+15000+20000+7000) - 42000 / 42000 *100% = 38 %
Concluzie Preferabil este proiectul P1, deoarece el se recuperă mai repede şi aduce un venit
suplimentar mai mare după recuperarea valorii sale.
Metoda Ratei interne de rentabilitate (RIR)
Realizarea oricărui proiect investiţional necesită atragerea resurselor financiare, care implică
anumite costuri (pentru resursele împumutate – dobînda, pentru capitalul acţionar atras – dividende).
RIR – rata discontului, folosirea căreia asigură egalitatea dintre costul curent al
cheltuielilor băneşti şi costul curent al veniturilor băneşti aşteptate.
Indicatorul RIR caracterizează nivelul admisibil al cheltuielilor, care pot financiar efectuate în
procesul realizării proiectului dat.
De exemplu, dacă pentru realizarea proiectului de investiţii, a fost atrs un credit bancar, atunci
RIR arată graniţa maximă a dobînzii, depăşirea căreea face proiectul nerentabil.
Dacă: RIR > costul capitalului, proiectul se acceptă.
RIR < costul capitalului, proiectul se respinge.
RIR= costul capitalului, proiectul este indiferent
Calcularea RIR se efectuiază printr-o consecutivitate, cu ajutorul căreea se găseşte rata de
discont i, ce asigură egalitatea VAN = 0.
Cu ajutorul tabelelor se calculează VAN a proiectului la o rată ridicată astfel încît VAN să fie
negativă, apoi la o rată scăzută pentru a înregistra o VAN pozitivă.
Apoi se foloseşte formula:
VAN I (min)
RIR = I (min) + --------------------------------------------* I (max) – I (min)
VAN I (min) – VAN I (max)
Cea mai bună aproximaţie este atinsă în cazul cînd intervalul  I min; I max este minimal 1
%.
Exemplu
Determinaţi valoarea RIR pentru un proiect care prezintâ următoarele caracteristici:
Termenul proiectului - 3 ani;
Costul investiţiei - - 20 mln. Lei;
Fluxurile băneşti prevăzute : 1 an - 6 mln. Lei
22
 2 an - 8 mln. Lei
3 an - 14 mln. Lei

Rezolvare
Presupunem orice două mărimi ai ratei dobînzii pentru koeficientul discontului: i1=15%;
i2=20%.
Calculul pentru i=15% Calculul pentru i=20%
A F K=1 / (1 + VA K=1 / (1 V
nii luxuri 0,15) n + 0,2) n A
băneşti
0 - 1 -20 1 -
20 20
1 + 0,8696 +5, 0,8333 +
6 2176 4,9998
2 + 0,7561 +6, 0,6944 +
8 0488 5,5552
3 + 0,6575 +9, 0,5787 +
14 2050 8,1018
V +0, -
AN 4714 1,3432

RIR = 15 +  0,4714 / (0,4714 – (-1,3432)) * (20-15) = 16,3%

Deci RIR =16,3% este rata maximală a dobînzii, pe baza căreea întreprinderea poate recupera
creditul folosit pentru finanţarea proiectului. Dar pentru a primi beneficiu, agentul economic trebuie să
ia credit cu o dobîndă mai mică de 16, %

Metoda koeficientului rentabilităţii

Coeficientul rentabilităţii reprezintă raportul dintre suma valorii actualizate a fluxurilor
băneşti anuale şi costul investiţiei.
 Valorii actualizate
KR = ---------------------------------
Costul investiţieiAcest koeficient se foloseşte la alegerea proiectului optim din mai
multe posibile. De obicei, dacă KR  1, atunci proiectul poate fi acceptat.
Pe baza P1 din exemplul VAN calculaţi KR.
KR = 1080000 / 100000 = 1,08
Deoarece proiectul ne aduce 1,08 lei la fiecare leu investit (adică KR  1), proiectul poate fi
acceptat.

4. Sursele de finanţare a investiţiilor.

Asigurarea la timp a resurselor pentru acoperirea financiară a investiţiilor este o necesitate de

prim ordin şi un scop al finanţelor întreprinderii. Investiţiile presupun o imobilizare însemnată de
capital, ceea ce ridică necesitatea procurării sau asigurării acestora astfel, încît să evite apariţia unor
investiţii începute şi neterminate din lipsă de resurse. Investitorii nu trebuie să dispună neaparat, încă
de la început, de întreaga sumă ce urmează să acopere cheltuielile de investiţii. Dimpotrivă, este
oportun ca resursele financiare să se formeze paralel şi corelat cu procesul apariţiei cheltuielilor. Orice
întîrziere a formării resurselor în raport cu apariţia obligaţiilor de plată poate conduce la întreruperea
realizării investiţiilor, la prelungirea termenului de dare în folosinţă, la pierderi efective concretizate în
imobilizări de capital, investiţii începute şi neterminate.

23
 Asigurarea din timp a resurselor pentru investiţii are în vedere capitalul propriu existent sau
posibilităţile sigure de lărgirea a acestuia, cît şi eventualele împumuturi contractate de la bănci sau alte
instituţii financiare.
Pentru finanţarea investiţiilor capitale la nivelul agentului economic pot fi folosite
următoarele surse:
- Fondul de amortizare
Prin destinaţia sa fondul de amortizare este menit înlocuirii activelor imobilizate, fiind
principala sursă proprie de finanţare a obiectivelor de investiţii. Mărimea acestei surse se stabileşte
annual, prin planul de amortizare, utilizîndu-se în principal pentru constituirea fondurilor destinate
finanţării investiţiilor.
- Beneficiul
Beneficiul reprezintă o resursă importantă de resurse financiare, atît în cazul înlocuirii, dar
mai ales pentru dezvoltarea şi lărgirea obiectivelor imobilizate existente şi pentru obiective noi. Rolul
beneficiuluiîn finanţarea investiţiilor decurge din ponderea lui ridicată în ansamblul resurselor de
finanţare, dar şi din faptul că folosirea beneficiului în acest scop acţionează ca o pîrghie pe linia
cointeresării întreprinderilor şi stimulării răspunderii lor.
Mărimea beneficiului ce poate fi prelevat annual pentru finanţarea investiţiilor se stabileşte de
Consiliile de Administrare (SA) în funcţie de valoarea totală a investiţiei, de volumul celorlalte surse
existente şi de alte sarcini ce urmează a fi onorate, în mod necesar, din beneficiu.
- Alte surse interne
În această categorie intră sumele obţinute din lichidarea unor active imobilizate, precum şi din
valorificarea unor materiale ce se obţin din pregătirea terenului pentru construcţii, din lichidarea
construcţiilor provizorii de pe şantier etc.
- Credite bancare
Pentru completarea resurelor proprii pentru finanţarea investiţiilor, unităţile economice pot
apela la credite bancare:
 pe termen scurt, pînă la un an, pentru acoperirea decalajului trimestrial dintre
cheltuielile prevăzute pentru investiţii şi sursele proprii existente în acel trimestru.
 pe termen mijlociu ,
 pe termen lung , pentru completare, atunci cînd resursele proprii anuale nu acoperă
valoarea investiţiilor prevăzute în anul respectiv.
- Leasing
Leasingul este o formă a arendei pe termen lung legată de transmiterea în folosinţă a
capitalului, mijloacelor de transport, şi a altor obiecte. În evidenţa contabilă leasingul figurează sub
înţelesul de arendă financiară.
Se deosebesc două tipuri de leasing:
 Financiar
Leasingul financiar prevede că în decursul perioadei de folosinţă a bunurilor acordate prin
leasing, arendaşul să restituie suma integrală a contractului plus plata pentru leasing. Adică, la
expirarea contractului, arendaşul devine proprietarul mijloacelor arendate.
 Operaţional
În cazul leasingului operaţional contractul de arendă se încheie pe un anumit termen, la
expirarea căruia mijloacele arendate se întorc arendatorului.
Leasingul are două forme:
 Directă
 Cu întoarcere.
Leasingul apare atunci, cînd întreprinderea nu dispune de fonduri proprii şi nici nu poate apela
la creditul bancar. În cazul leasingului între întreprindere şi producătorul de utilaje se impune o
societate financiară, care cumpără utilajul şi-l închiriază agentului economic ce îl exploatează contra
unei chirii tip leasing.
24
 Părţile pozitive ale contractului de leasing sunt:
- Leasingul nu implică o debitare imediată a mijloacelor băneşti în momentul realizării
investiţiei, spre deosebire de cazul procurării directe. Aceasta permite de a mări capitalul circulant.
- Leasingul micşorează mărimea beneficiului impozabil, din contul raportării plăţilor de
leasing asupra cheltuielilor de producţie (includerea în preţul de cost).
- În caz că producţia nu poate fi realizată pe piaţă, arendatorul are posibilitatea de a
întoarce utilajul arendat, ceea ce micşorează riscul pierderilor în procesul valorificării produselor noi.
- Deoarece compania de leasing este proprietarul bunurilor de leasing, ele nu figurează în
bilanţul arendatorului, scutindu-l în acest mod de plata impozitului pe aceste bunuri etc.

5. Riscurile investiţionale.

Riscul este o primejdie posibilă. În teoria economică sub termenul de “risc” se subînţelege
probabilitatea pierderii unei părţi din venitul aşteptat de investitor în rezultatul efectuării unei anumite
activităţi economice (productive sau financiare).
În lini generale riscurile pot apărea în următoarele cauze:
- Apariţia neaşteptată a unor schimbări în mediul înconjurător a partenerului (creşterea
preţurilor, schimbări în impozitare, schimbarea situaţiei social-politice etc.), care-l impun să schimbe
prevederile contractului cu întreprinderea dată.
- Apariţia unor propuneri mai convenabile (posibilitatea încheierii unui contract mai
profitabil) care-l împinge pe partener să se dezică de încheierea contractului sau de îndeplinirea
prevederilor celui încheiat.
- Schimbări în condiţiile transferării resurselor financiare şi transportării celor de muncă
şi marfare între întreprinderi (apariţia unor condiţii vamale noi, graniţe noi etc.).
Cele mai dese riscuri întîlnite în activitatea unui agent economic sunt:
 Riscul de producţie, legat de fabricarea mărfurilor (prestarea serviciilor), de efectuarea
oricărui tip de producţie. Printre principalele cauze a apariţiei riscului de producţie sunt – micşorarea
probabilă a volumului producţiei prevăzute, creşterea cheltuielilor materiale, defalcarea unor plăţi şi
impozite mărite etc.
 Riscul comercial, ce apare în procesul realizării mărfurilor şi serviciilor produse sau
achiziţionate de către agentul economic. Cauzele apariţiei riscului comercial sunt – micşorarea
volumului realizărilor în rezultatul schimbării conjuncturii pieţei, creşterea preţului de achiziţie a
mărfurilor, creşterea cheltuielilor.
 Riscul financiar, ce apare în sfera relaţiilor dintre întreprindere cu banca şi alte instituţii
financiare. Riscul financiar în activitatea întreprinderii se estimesză, de regulă, prin raportarea mărimii
resurselor împumutate la mărimea resurselor proprii. Cu cît acest raport este mai mare, cu atît mai mult
întreprinderea depinde în activitatea sa de creditori. Cu atît este mai mare şi riscul financiar, deoarece
încetarea creditării sau înăsprirea condiţiilor creditului poate provoca întreruperea procesului de
producere.
Reieşind din aceia, că riscul este inevitabil, fiecare agent economic îşi stabileşte nivelul său
admisibil al riscului.
În calitate de risc admisibil poate fi înţeles pericolul pierderii beneficiului total primit de la o
investiţie sau de la activitatea de producţie a întreprinderii.
Riscul critic este cel legat nu numai de pierderea beneficiului, dar şi de nereîntoarcerea acelei
părţi din venit care compensează cheltuielile.
Riscul catastrofal înseamnă bancrotarea întreprinderii, pierderea investiţiei şi a patrimoniului
întreprinderii.

25
 Tema 6. Finanțarea mijloacelor fixe a entitații hoteliere.

F - fondul de timp de funcţionare anuală a utilajelor într-un schimb, ţinând cont de vârsta
medie a acestora;
C .. . - coeficientul de schimb al utilajelor;
schimb J

n - numărul de utilaje.
De exemplu - In secţia de producţie care activează în 2 schimburi funcţionează 5 utilaje cu o
vârstă de 10 ani, fondul de timp de funcţionare anuală a utilajelor într-un schimb, ţinând cont de vârsta
medie a acestora fiind de 1730 ore.
Intr-o oră, fiecare utilaj produce 3 unităţi de produse. Capacitatea de producţie este egal cu =
3 x 1730 x 2 x 5 - 51900 unităţi pe an.
Deosebim capacitate de producţie: la intrare, la ieşire, conform proiectului, medie anuală,
aşteptată şi normativă. Capacitatea de producţie la intrare reprezintă capacitatea de producţie la
începutul perioadei planificate, de obicei, la începutul anului. Capacitatea de producţie la ieşire este
capacitatea de producţie la sfârşitul perioadei planificate, determinată conform formulei:
CP, =CP1S , + CP r H , , -CP, + \ CP (6.11)
la ieşire la început pusă m funcţiune pe parcursul anului la ieşire v '
unde:
CP - capacitatea de producţie;
A CP - creşterea capacităţii de producţie din motive organizaţionale-tehnice. Capacitatea de
producţie medie anuală se determină conform formulei:
Capacitatea de _ Capacitatea de + Capacitatea de producţie, pusă x Capacitatea de producţie
medie anuală producţie la începutul în funcţiune pe parcursul anului 1 producţie ieşită x N. + A CP
anului
unde:
Nj, N2 - numărul de luni de la data de intrare sau ieşire a capacităţii de producţie, rămase până
la sfârşitul anului.
Capacitatea de producţie proiectată - reprezintă capacitatea maximală, care poate fi realizată
în condiţii ideale. Capacitatea de producţie aşteptată constituie 92% din capacitatea de producţie
proiectată şi caracterizează eficienţa ei sau utilizarea acestuia. Eficienţa capacităţii de producţie se
determină conform relaţiei:
Capacitatea de producţie aşteptată i
Eficienta capacitătii de producţie =-------------------:--------------' ' '
Capacitatea de producţie proiectată
în continuare se determină efectul din utilizarea capacităţii de producţie - care se determină ca
raportul dintre volumul producţiei efectiv fabricat către eficienţa capacităţii de producţie:
Volumul producţiei efectiv fabricat
Efectul =---------------- -----------------------
Eficienţa capacităţii de producţie
(6.14)
Capacitatea de producţie normativă reprezintă capacitatea maximală de producţie în secţiunile
selectate, care întotdeauna este mai mică sau egală cu capacitatea de producţie proiectată. Capacitatea
de producţie normativă poate fi determinată ca produsul dintre capacitatea de producţie proiectată,
coeficientul de utilizare a capacităţii de producţie şi efect.
Exemplul 6. Entitatea specializată în fabricarea produselor de cofetărie are 3 linii de utilaje cu
un efect de 92% şi o capacitate de producţie de 85%.
In luna aprilie fiecare utilaj a lucrat în 3 schimburi câte 8 ore. Fiecare linie este proiectată
pentru fabricarea produselor a câte 25 kg / oră. Capacitatea de producţie este egală cu: (3 x 3 x 8 x 30 x
25) x 0,85 x 0,92 = 42 248 kg.
26
 6.5. Sursele de finanţare a mijloacelor fixe
Sursele de finanţare a mijloacelor fixe includ: capitalul propriu şi datoriile pe termen lung
(fig. 6.3.).

Figura 6.3. Sursele de finanţare a mijloacelor fixe a unităţilor economice.

Tema 7. Gestiunea activelor curente entitatii hoteliere

1.Caracteristica activelor curente

2.Ciclul operaţional şi ciclul de conversie a numerarului
3.Gestiunea stocurilor
4. Sursele de finanţare a activelor curente

1. Caracteristica activelor curente

Activele curente – activele ce au o durată de funcţionare mai mică de 1 an şi se folosesc pe

parcursul unui ciclu de producţie.
Sunt următoarele componente a activelor curente:
1. stocuri reprezintă rezerve de mărfuri, materii prime, producţie finită, producţie neterminată
ţi semifabricate necesare asigurării continuităţii procesului de producţie.
2. creanţele comerciale reprezintă sume de bani pe care întreprinderea trebuie să le încaseze
de la clienţi.
3. investiţiile financiare pe termen scurt sunt plasamentele întreprinderii în valori mobiliare pe
termen scurt emise de alte întreprinderi şi deţinerile la termen în băncile comerciale.
4. mijloace băneşti reprezintă banii întreprinderii din conturile de decontare, casierie şi cont
valutar.
Pentru ca să funcţioneze mijloacele industriale şi comerciale e necesar:
a) să se cumpere materii prime;
b) să se asigure stocuri pentru diferite stadii ale lanţului de producţie în vederea evitării
întreruperilor şi a salturilor în activitate;
c) produsele să fie vândute pentru a fi recuperate cheltuielile.
Din punct de vedere al fazelor de exploatare activele curente se împart în:
27
 1. din sfera aprovizionării (materii prime, materiale);
2. din sfera producerii (produse neterminate);
3. din sfera comercializării (producţie finită).
Din punct de vedere al surselor financiare de formare sau de acoperire cu fonduri activele
curente pot fi :
1. active curente procurate din fonduri proprii;
2. active curente procurate din fonduri împrumutate.

Eficienţa utilizării activelor curente se calculează prin următorii indicatori:

numărul de rotaţii a activelor curente, durata de rotaţie (viteza de rotaţie).

de resurse financiare.

2. Ciclul operaţional şi ciclul de conversie a numerarului

Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de întreprindere cu scopul de

aşi atinge obiectivele prin producerea bunurilor şi serviciilor şi schimbul acestora.
Ciclul de exploatare cuprinde 3 faze:
1) achiziţionarea bunurilor şi serviciilor, ceea ce reprezintă faza aprovizionării.
2) transformarea bunurilor şi serviciilor pentru a ajunge la un produs finit reprezintă faza
producerii.
3) vânzarea produselor sau prestarea serviciilor reprezintă faza comercializării.
Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a asigura o folosire optimă a mijloacelor
puse în funcţiune.
Ciclul operaţional analizează perioada producţiei şi perioada colectării creanţelor.
Ciclul de conversie a numerarului analizează fluxurile financiare aferente ciclului operaţional.
Sunt următorii indicatori ce caracterizează ciclul operaţional şi ciclul de conversie a
numerarului:
1) durata de conversie a SMM = (SMM / VN) * 360; este perioada de timp pe parcursul
căreia banii investiţi în materie primă se transformă în producţie finită şi producţia finită este vândută.
2) durata de colectare a Cnţ = (Cnţ / VN) * 360; este perioada de timp pe parcursul
căreia banii din vânzări vin la întreprindere sub formă de numerar.
3) perioada de întârziere a plăţilor = (Datorii curente / CV) * 360; este perioada de timp pe
parcursul căreia întreprinderea va achita materia primă procurate.
Ciclul operaţional = durata de conversie a SMM + durata de colectare a Cnţ
Ciclul de conversie a numerarului = Ciclul operaţional - perioada de întârziere a plăţilor
Creşterea ciclului de conversie a numerarului indică o reducere a gradului de lichiditate, astfel
la întreprindere s-a înrăutăţit situaţia lichidităţii.
Reducerea ciclului de conversie a numerarului indică o creştere a gradului de lichiditate,
astfel la întreprindere s-a îmbunătăţit situaţia lichidităţii.

3. Gestiunea stocurilor

Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare e asigurată prin existenţa stocurilor,

care reprezintă anumite cantităţi de resurse materiale şi cărora le corespund, din punct de vedere
financiar nişte fonduri.
Întreprinderea poate să deţină trei categorii de stocuri:
1. stocuri de materii prime şi materiale;
2. stocuri în curs de fabricaţie;
3. de producţie finită.
28
 Însumarea acestor trei categorii reprezintă stocul global, care trebuie să corespundă
următoarelor cerinţe:
a) să fie complet, să cuprindă toate felurile de resurse materiale;
b) să fie suficient în orice moment;
c) să fie completat în mod sistematic.
Gestionarea eficientă a stocurilor reclamă:
- stabilirea de legături directe şi de durată cu furnizorii;
- stabilirea şi urmărirea unor grafice de aprovizionare;
- lichidarea întârzierilor de aprovizionare;
- reducerea cheltuielilor de transportare aprovizionare;
- îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare a resurselor;
- reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării.
Principalele elemente ce intervin în gestiunea stocurilor sunt:
1. nivelul stocurilor la diferite momente;
2. cererea de materiale sau volumul comenzii;
3. termenii de reaprovizionare;
4. costul stocurilor.
Pentru stabilirea stocului optim de materii prime şi materiale trebuie să se găsească o soluţie
între:
1. reîntregirea stocului la intervale lungi, soluţii care duce la scăderea cheltuielilor de
transportare aprovizionare şi la creşterea blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare depozitare.
2. reînnoirea frecventă a stocurilor, soluţie ce are ca efect creşterea cheltuielilor de
transportare aprovizionare şi reducerea blocărilor de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare depozitare.

4. Sursele de finanţare a activelor curente

Sunt următoarele surse tradiţionale de finanţare pe termen scurt:

1. datoriile comerciale este o formă de credit care apare spontan atunci când furnizorul de
materie primă nu cere plata imediat, dar acordă o perioadă de credit (30-90 de zile).
2. salariile de plătit presupune finanţarea întreprinderii din contul sumelor destinate plăţii
salariilor. Această metodă apare datorită existenţei unui decalaj dintre momentul executării lucrărilor
de către angajat şi momentul plăţii salariului.
3. impozitele de plătit este o formă spontană de finanţare şi apare datorită existenţei unui
decalaj dintre momentul încasării banilor pentru plata impozitelor şi momentul plăţii efective.
4. creditele bancare care se acordă atât pentru finanţarea unui ciclu operaţional, cât şi pentru
finanţarea activităţii întreprinderii timp de 1 an.

Metodele netradiţionale de finanţare a activelor curente sunt:

1) Finanţarea prin creanţe care presupune vânzarea creanţelor unor întreprinderi specializate
(factoring).
2) Finanţarea prin stocuri presupune utilizarea stocurilor de producţie finită drept gaj pentru
obţinerea creditului. În acest caz banca angajează o companie specializată pentru vânzarea stocurilor
de producţie finită ale debitorului.

Tema 8. Organizarea circulaţiei băneşti la entitațiile hoteliere.

Obiectivele de referință:
- Definirea trezoreriei
- Identificarea raportului optim dintre încasarile și plățile bănești
29
 Bibliografie:
1. Botnari N., Finanțele întreprinderii, Chișinău, 2008.
2. Bran P., – Decizia financiară în unitatea economică, Editura Științifcă și Enciclopedică,
București 1998.
3. Bran P., Finanțele întreprinderii. Gestiunea fenomenului microfinanciar, București,ASE
2005
4. Brezeanu P. –Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura ASE, CIEDD, București
2000.
5. Stancu I., Finanțe, Editura Economică, București 1997.
Subiecte:
1. Noțiunea de trezorerie
2. Posibilitățile de gestionare a încasărilor și plăților

1.Noțiunea de trezorerie

Trezoreria unei întreprinderi ocupă locul central în evoluția sistemului informațional

economic, deoarece toate operațiunile economice se exprimă valoric, iar majoritatea lor presupun
transferuri interne sau externe de bani. În același timp, trezoreria unei întreprinderi joacă rolul unui
filtru penrtu majoritatea operațiunilor ce se desfașoară în limita restricțiilor impuse de acoperirea
financiară a acestor operațiuni.
Pentru a înțalege mai bine aspectele legate de funcționarea trezoreriei, vom analiza acest
subiect din două puncte de videre, si anume:
1. Organizatoric, trezoreria fiind o parte componentă a organigramei unei entitați
economice, căruia îi revin sarcini specifice și care are personal de specialitate și care funcționează
după reguli bine stabilite.
2. Structural, în funcție de elementele patrimoniale ce se includ în aceasta.
Din punct de vedere organizatoric, conceptul de “trezorerie ” a cunoscut mai multe
intrepretări , în dependență de rolul avut în anumite perioade de dezvoltare economică. Initial,
funcționarea serviciului trezoreriei sau a unui responsabil ce purta acest nume determina apariția unei
mari discreții asupra întrprinderii. În cadrul întreprinderii, trezorierul era dependent de activitatea
departamentului de contabilitate, de unde își prelua informația necesară. Totuși acesta nu avea
posibilitatea de a participa la deciziile de gestionare a întreprinderii, situație care se va schimba odată
cu aplicarea principiului “trezorerie zero” la desfășurarea activității economice la nivel
microeconomic. Din acel moment obiectivul de bazăal trezorierului a devenit exact: menținerea
controlului bancare cât mai aproape de nivelul zero, astfel încât cheltuielile financiare și costurile de
oportunitate legate de soldurile finale să fie minime. Treptat, trezoreria devine un serviciu complex a
cărui activitate nu se limitează doar la luarea unor măsuri, ci include și o activitate de contabilizare, de
monitorizare a informației și de control. Ca rezultat, trezorierul devine principalul participant în cadrul
sistemului informațional de management al datelor contabile, extracontabile și previzionale.
Din punct de vedere structural, trezoreria trebuie analizată în dependență de elementele sale
constitutive. În literatura de specialitate sunt prezentate o multitudine de definiții date conceptului de
trezorerie, totuși, majoritatea bazânduse pe lichiditățile de care dispune întreprinderea la un moment
dat.
Generalizând cele expuse mai sus formularea definiției trezoreriei ar putea îmbrăca forma:
trezoreria reprezintă un ansamblu de activități și operațiuni, efectuate de un aparat specializat,
referitoare la gestiunea încasărilor și plăților unor entități organizatorice, dintr-un perimetru de mică
sau mare întindere, astfel încât să fie asigurată în permanență o armonie corespunzătoare între cele
două categorii de operațiuni, adică ele sa deruleze în condiții de raționalitate și eficiență economică.
Odată cu evoluția conceptului de trezorerie, sunt formulate și principale funcții ale trezoreriei:
1. Gestiunea lichidităților.
30
 2. Gestiunea riscurilor financiare.
Dacă e să caracterizăm trezoreria țînând cont de Bilanțul Contabil și de gradul de lichidate ale
activilor acestuia, atunci putem afirma ca acesta reprezintă o diferență între activele și datoriile ale
căror lichiditate și exigibilitate esteimediată.
Gestionarea, la rândul său, cuprinde luarea de decizii fie privitor la efectuarea plăților curente
față de terți, de procurare mijloacelor bănești, de finanțare a noilor obiective investiționale și de
plasament pe piața financiară, de capital sau monetară, fie alte decizii care ca rezultat duc la stabilirea
unui echilibru financiar al unității economice date. Situația de echilibru financiar, a fluxurilor
financiare ajută la menținerea gradului de independență a întreprinderii.
În ceea ce privește rezultatele financiare, nu întotdeauna o întreprindere ce conform raportului
privind rezultatele financiare are profit are și o trezorerie pozitivă. Soldul de trezorerie astfel este
urmarit prin intermediul raportului privid fluxul de Mijloace Bănești(Cash Flow).
Decalajul apărut dintre înregistrările în contabilitate a veniturilor și cheltuielilor și scadența
lor ca încasări și plăți se prezintă a fi hotărâtor pentru soarta financiară a întreprinderii. Ca rezultat
apare și necesitatea previzionării fluxurilor legate de trezorerie, previzionarea Raportului privind
fluxul de mijloace bănești.
Rezultă că pentru a aprecia în mod relevant echilibrul financiar al întreprinderii nu este
suficient să cunoaștem doar veniturile și profitul, ci trebuie să ținem cont și de soldul fluxului de
numerar obținut la sfârșitul perioadei de gestiune, să urmărim exactitatea previzionării acestora și
marimea abaterilor înregistrate după o perioadă prestabilită. Deci, prin toate cele afirmate am
argumentat că într-adevăr, trezoreria este un element inseparabil în urmărirea situției financiare a
agentului economic, scopul gestionării trezoreriei fiind asigurarea echilibrului financiar al agentului
economic.

2.Posibilitățile de gestionare a încasărilor și plăților

Întreprinderea reprezintă un sistem deschis care are multiple și complexe raporturi atât cu
componentele sale structurale cât și cu mediul exterior, care generează fluxuri reale și fluxuri
financiare. Fluxurile monetare ce decurg din raporturile întreprinderii cu terții și care au loc în
legătură cu stingerea drepturilor și obligațiilor bănești reciproce sunt cunoscute sub denumirea de
fluxuri de trezorerie.
Încasările reflectă mișcările de resurse bănești care asigură alimentarea curentă a conturilor de
disponibilități. Plățile se referă la mișcările de resurse bănești, reprezentând numerar și băni pe cont,
din întreprindere către mediul său extern care concretizează operațiuni referitoare la stingerea unor
datorii, înființarea unor creanțe, ori alte operațiuni care determină ieșiri de disponibilități bănești.
Modul în care fluxurile de numerar tranzitează întreprinderea este ilustrat în fig.2.1
Obiectivul gestiunii trezoreriei este monitorizarea fluxurilor financiare, sincronizarea
încasărilor cu plățile, pentru a asigura permanent echilibrul financiar, respectiv capacitatea de plăță a
întreprinderii.
În acest context, una din etapele procesului decizional al gestiunii trezoreriei o constituie
previzionarea fluxurilor de mijloace bănești, care să permită determinarea deficitului sau excedentului
de trezorerie.
Principalul obiectiv al gestiunii numerarului este reducerea numerarului la un minim necesar
pentru desfășurarea afacerii. Numeralul este necesar pentru:
1. A putea benificia de reducerile oferite.
2. Să-și mențină un nivel suficient de lichidități pentru a beneficia de credite bancare.
3. Să poată finanța unele situații favorabile apărute neașteptat
4. Să poată face față unor urgențe
De regulă Mijloacele bănești deținute de întreprindere se impart în:
- Rezerva operațională –necesarul zilnic de finanțare a activității operaționale
31
 - Rezerva de siguranță –pentru situații imprevizibile
- Rezerva de compensație –minimalul cerut de bancă, creditori
- Rezerva speculative –pentru achizițiile la un preț redus
O primă sarcină a gestiunii numeralului este sincronizarea ieșirilor și intrărilor de numerar,
ceia ce permite reducerea aoldului de mijloace bănești în conturi.
O altă problemă este întârzierea plăților, ceia ce influențează încasările în numerar.
Întârzierile pot fi datorate politicii de credit, procedurilor interne ale întreprinderii, sistemului bancar,
sistemului postal. Cu cît întârzierile sunt mai mici cu atât soldul de mijloace bănești ce va putea fi
deținut de întreprindere va fi mai mic.

Fig.2.1 Fluxurile de numerar în cadrul întreprinderii.

Firmele pot reduce soldul de mijloace bănești prin deținerea de investiții financiare pe termen
scurt, care pot fi vândute foarte rapid și la un preț apropiat de cel cu care au fost procurate. Avantajul
acestor investiții este siguranța și rentabilitatea pe care o oferă.
Întrebări de control:
1. Ce reprezintă trezoreria întreprinderii.
2. Descrieți trezoreria organizatoric.
3. Descrieți trezoreria structural.
4. Care sunt principalele funcții ale trezoreriei.
5. Argumentați necesitatea existenței numerarului la întreprindere.
6. Clasificarea mijloacelor bănești deținute de întreprindere.
7. Sarcinile gestionării numerarului.

Tema 9. Rezultatele financiare ale entitatii hoteliere

32
 Rezultatul financiar al activităţii unităţii economice se caracterizează prin suma profitului
(pierderilor) şi a nivelului rentabilităţii obţinute
Profitul reprezintă depăşirea veniturilor câştigate de unitatea economică asupra costurilor şi
cheltuielilor suportate de aceasta din activitatea de întreprinzător.
Profitul reprezintă un indicator de bază al aprecierii eficienţei economice, care permite iden-
tificarea disponibilităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare ale unităţii economice.
totuşi generarea profitului nu este suficientă pentru desfăşurarea reuşită a activităţii
economico-financiare a unităţii economice. Nu mai puţin importantă este repartizarea eficientă a
profitului obţinut.

1. Veniturile întreprinderii
2. Cheltuielile întreprinderii
3. Profitul
4.Principiile de repartizare a profitului net

1. Veniturile entitații hotiliere

Veniturile reprezintă afluxuri globale de avantaje economice obţinute de entitate pe parcursul

perioadei de gestiune şi se formează în procesul de activitate financiară a întreprinderii sub forma
majorării activelor sau micşorării angajamentelor.
De exemplu, veniturile din vânzarea mărfurilor sunt exprimate ca majorare de mijloace
băneşti primite, iar veniturile din livrările de mărfuri în contul procurării altor active – ca diminuare a
datoriilor aferente facturilor comerciale.
Nivelul veniturilor este influenţat de:
a. volumul fizic al vânzărilor depinde de capacitatea pieţei, segmentul de piaţă a întreprinderii
la fel sunt şi factorii interni care limitează cantitatea vândută cum ar fi: capacitatea de producţie a
întreprinderii, existenţa surselor financiare pentru finanţarea procesului de producţie;
b. preţul produselor presupune analiza elasticităţii cererii la modificarea preţului. Sporirea
veniturilor întreprinderii se poate realiza atât prin mărirea, cât şi reducerea preţului.
c. mixul de produse (sortimentul produselor) presupune determinarea produselor ce asigură
venituri maxime.
Conform SNC veniturile se împart în :
Venituri din activitatea operaţională, care cuprind venituri din vânzarea produselor,
mărfurilor; venituri din servicii prestate, din arendă, din amenzi, penalităţi.
Venituri din activitatea neoperaţională se împart în:
a) venituri din activitatea de investiţii ( dividende [sumele calculate în urma repartizării
venitului net după impozitare], dobânzi[veniturile obţinute din acordarea în folosinţă a mijloacelor
băneşti altor persoane prin procurarea titlurilor de valoare], vânzarea activelor pe termen lung);
b) venituri din activitatea financiară (redevenţe [sumele primite pentru acordarea în folosinţă a
activelor nemateriale], diferenţe de curs valutar)
c) venituri excepţionale cuprind sumele primite de la organele de stat, companiile de asigurări
sub formă de recuperare a pierderilor din calamităţi, accidente.

2. Cheltuielile întreprinderii

Consumurile reprezintă resursele întreprinderii utilizate pentru fabricarea produselor şi

prestarea serviciilor în scopul obţinerii venitului.
Principalele componente ale consumurilor sunt:

33
 1) consumurile de materiale cuprind costul materialelor, pieselor de schimb utilizate în
procesul de producţie;
2) consumurile privind retribuirea muncii includ salariile personalului care participă la
procesul de producţie;
3) consumurile indirecte de producţie sunt legate de deservirea şi gestiunea subdiviziunilor
întreprinderii şi includ:
- cheltuielile de întreţinere şi uzura mijloacelor fixe cu destinaţie productivă;
- salariile personalului de conducere şi deservire a subdiviziunilor întreprinderii.
Consumurile indirecte de producţie se subdivizează în:
a) consumuri variabile , a căror mărime depinde de modificarea volumului producţiei
(retribuirea muncii prestată de muncitorii auxiliari, costul materialelor consumate);
b) consumuri fixe, a căror mărime nu depinde de volumul producţiei (uzura calculată,
cheltuielile de întreţinere şi exploatarea clădirilor şi utilajului).
Cheltuielile reprezintă diminuările de avantaje economice care apar în procesul desfăşurării
activităţii economico-financiare a întreprinderii.
Spre deosebire de consumuri, cheltuielile nu se includ în costul produselor fabricate, ci se
reflectă în Raportul privind rezultatele financiare şi se scad din venituri la determinare profitului net al
perioadei de gestiune.
Cheltuielile se subdivizează în trei grupe:
1. Cheltuielile activităţii operaţionale cuprind cheltuielile ocazionale de desfăşurarea
activităţii de bază a întreprinderii şi includ:
a) costul vânzărilor (consumurile directe de materiale, retribuirea muncii);
b) cheltuielile comerciale (operaţiunile de marketing, reclamă, ambalarea produselor);
c) cheltuielile generale şi administrative (cheltuieli de deplasare ale personalului de
conducere, întreţinerea personalului administrativ, impozitele, taxele).
2. Cheltuielile activităţii neoperaţionale cuprind:
a) cheltuielile activităţii de investiţii rezultă din ieşirea activelor pe termen lung;
b) cheltuielile activităţii financiare cuprind plata redevenţelor, arendei finanţate a activelor
materiale pe termen lung, diferenţele nefavorabile de curs valutar;
c) pierderile excepţionale cuprind daune provocate de calamităţile naturale, modificarea
legislaţiei ţării.
3. Cheltuielile privind impozitul pe venit cuprind suma totală a cheltuielilor privind impozitul
pe venit luată în considerare la calcularea profitului net al perioadei de gestiune.

3. Profitul întreprinderii

Profitul reprezintă rezultatul final al activităţii întreprinderii şi măsoară eficienţa utilizării

activelor întreprinderii.
Conform SNC sunt următoarele tipuri de profit:
1) profit brut = vânzări nete – costul vânzărilor
2) profit operaţional = profit brut + alte venituri operaţionale – cheltuieli comerciale –
cheltuieli generale şi administrative – alte cheltuieli operaţionale
3) profit din activitatea de investiţii = venituri din activitatea de investiţii – cheltuieli din
activitatea de investiţii
4) profitul din activitatea financiară = venituri din activitatea financiară – cheltuieli din
activitatea financiară
5) rezultatul activităţii economico-financiare = profit operaţional + profit din activitatea de
investiţii + profitul din activitatea financiară
6) rezultat excepţional = venituri excepţionale – cheltuieli excepţionale
7) profit impozabil = rezultatul activităţii economico-financiare – rezultat excepţional
34
 8) profit net = profit impozabil - cheltuielile privind impozitul pe venit
Profitul are destinaţii determinate de necesitatea remunerării capitalului propriu (dividende),
constituirii fondurilor pentru finanţarea investiţiilor viitoare, cointeresării salariaţilor şi obligaţiunea de
a participa la constituirea fondului la dispoziţia statului (impozite).
Profitul îndeplineşte următoarele funcţii:
I. stimulează activitatea de antreprenoriat;
II. reprezintă un indicator de apreciere a eficienţei întreprinderii;
III. reprezintă un mijloc de motivare a salariaţilor;
IV. este un instrument de control asupra modului de utilizare a resurselor.
Metodele de creştere a profitului sunt:
1. reducerea cheltuielilor fără afectarea calităţii produselor;
2. creşterea calităţii produselor;
3. optimizarea structurii produselor (mixul de produse).
Rentabilitatea este capacitatea întreprinderii de a genera profit, ea depinde atât de activitatea
întreprinderii, cât şi de nivelul preţului de pe piaţă, cererea de pe piaţă, preferinţele consumatorilor,
nivelul concurenţei.
Sunt următoarele rate de rentabilitate ce apreciază eficienţa întreprinderii:
1) rata profitului brut = profit brut / vânzări nete * 100%, caracterizează nivelul profitului
brut obţinut la 1 leu vânzări nete.
2) rata profitului operaţional = rezultat din activitatea operaţională / vânzări nete * 100%,
caracterizează capacitatea întreprinderii de a obţine profit din activitatea de bază la 1 leu vânzări.
3) rata profitului net = profit net / vânzări nete * 100%, caracterizează nivelul profitului net
obţinut la 1 leu vânzări nete.
4) rata rentabilităţii economice = profit până la impozitare / total active * 100%, reprezintă
capacitatea activelor de a genera profit.
5) rata rentabilităţii financiare = profit net / capital propriu *100%, măsoară nivelul
profitului destinat acţionarilor.
Pe parcursul activităţii sale unităţile economice efectuează diverse operaţii economico-
financiare în cadrul cărora suportă cheltuieli şi înregistrează venituri. La finele perioadei de gestiune,
se determină rezultatul financiar (profit sau pierdere), care se calculează ca diferenţa dintre veniturile
şi cheltuielile acumulate în timpul perioadei de gestiune.
Veniturile şi cheltuielile unităţii economice se constată şi se reflectă în situaţiile financiare în
baza următoarelor principii:
• contabilităţii de angajamente - care prevede că cheltuielile şi veniturile se constată în
perioada de gestiune în care au avut loc, indiferent de momentul încasării sau plăţii banilor;
• concordanţei - care prevede reflectarea simultană a cheltuielilor şi veniturilor generate
de unele şi aceleaşi operaţii economice.
1.Veniturile şi cheltuielile ca factori determinanţi ai profitului (pierderii)
Potrivit S.N.C. „Venituri”, veniturile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice înregistrate
în cursul perioadei de raportare, sub forma intrărilor de active sau majorării valorii acestora, sau
diminuării datoriilor care au drept rezultat creşteri ale capitalului propriu cu excepţia celor legate de
contribuţiile proprietarilor.
în cadrul definiţiei propuse prin beneficii economice se face referire la încasările primite sau
care urmează să fie primite din vânzarea mărfurilor (produselor), prestarea serviciilor şi din alte
operaţiuni efectuate în procesul desfăşurării activităţii economico-financiare a unităţilor economice.
Veniturile se exprimă sub formă de majorare a activelor sau micşorării datoriilor unităţilor economice.
Spre exemplu, veniturile din vânzarea mărfurilor (produselor, serviciilor) sunt exprimate ca majorare
de numerar primit şi/sau creanţe majorate, iar veniturile din livrările de mărfuri (produse, servicii) în
contul procurării altor active - ca diminuare de datorii aferente facturilor comerciale.

35
 în funcţie de natura activităţilor care le generează, veniturile pot fi grupate în două categorii
de bază:
• venituri din activitatea operaţională - care cuprinde sumele încasate sau care urmează a
fi încasate de către unitatea economică din activitatea de bază a unităţii economice;
• venituri din alte activităţi - care cuprind sumele încasate sau care urmează a fi încasate
din alte tipuri de activităţi ale unităţii economice.
Structura veniturilor unităţii economice este prezentată în figura

Pe baza clasificării prezentate în figura 10 .1. vom recurge la detalierea fiecărui tip de venit
înregistrat de întreprindere.
Venituri din activitatea Astfel, veniturile din vânzări - cuprind încasări- operaţionalăl din:
comercializarea produselor, mărfurilor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor, contracte de
construcţii, contracte de leasing operaţional şi financiar (arendă, locaţiune), contracte de
microfinanţare etc.
Veniturile din prestarea serviciilor reprezintă venituri din executarea de către unitatea
economică a unor lucrări pe parcursul unei anumite perioade de timp (de exemplu: venituri din
serviciile de transport, reparaţie, intermediere, consultanţă, instruire, agrement-sport, instalare a
utilajului, telefonie, internet, turism).
Veniturile din vânzarea produselor şi mărfurilor sunt venituri din comercializarea bunurilor
produse de unitatea economică sau cumpărate pentru a fi revândute, inclusiv terenurile şi alte
imobilizări deţinute în scopuri revânzării.
Alte venituri din activitatea operaţională - includ încasările din: ieşirea altor active circulante,
sancţiuni, recuperarea prejudiciului material, plusuri de active imobilizate şi circulante constatate la
inventariere, decontarea datoriilor cu termen de prescripţie expiratetc.
Venituri financiare - pot rezulta la întreprindere din: diferenţele favorabile de curs valutar,
redevenţe, active imobilizate şi circulante intrate cu titlu gratuit, dividende şi participaţii în alte unităţi
economice, dobânzi aferente altor activităţi etc.
Venituri sub formă de dobânzi sunt venituri din utilizarea numerarului precum şi din deţinerea
obligaţiunilor şi a altor sume datorate unităţii economice.
Veniturile sub formă de redevenţe (royalty) reprezintă venituri din utilizarea imobilizărilor
necorporale ale unităţii economice cum ar fi brevetele, mărcile, drepturile de autor (Copyright) şi
softurile pentru computere etc.
Veniturile sub formă de dividende sunt venituri din cotele deţinute în capitalul social al altor
unităţi economice.
Venituri excepţionale - cuprind sumele rezultate din: compensarea pierderilor din calamităţi,
compensarea pierderilor din alte evenimente excepţionale.
36
 Cheltuielile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în perioada de
gestiune sub formă de ieşiri, reduceri ale valorii activelor sau de creşteri ale datoriilor care contribuie
la diminuări ale capitalului propriu (rezultatului financiar), altele decât cele rezultate din distribuirea
acestuia proprietarilor.

Alte cheltuieli din activitatea operaţională cuprind următoarele tipuri de cheltuieli: valoarea
contabilă şi cheltuielile aferente altor active circulante ieşite, sancţiunile, dobânzile, lipsurile şi
pierderile din deteriorarea activelor imobilizate şi circulante, creanţele compromise decontate, cu
excepţia celor comerciale, Cheltuieli ale altor evaluării stocurilor la valoarea realizabilă netă etc.
activităţi
Cheltuielile altor activităţi includ:
• cheltuieli cu activele imobilizate care reprezintă cheltuielile aferente ieşirii activelor
imobilizate, cu excepţia lipsurilor constatate la inventariere şi deprecierii acestora;
• cheltuieli financiare care includ cheltuielile (pierderile) rezultate din operaţiunile
financiare ale entităţii, cum ar fi: diferenţele de curs valutar, redevenţele, activele imobilizate şi
circulante transmise cu titlu gratuit, emisiunea şi operaţiuni cu acţiuni proprii etc.
• cheltuieli excepţionale, condiţionate de evenimente atipice, care nu se manifestă
permanent sau cu regularitate (calamităţi naturale, perturbări politice, modificări ale legislaţiei etc.).
Cheltuieli privind Cheltuielile privind impozitul pe venit reprezintă
impozitul pe venit suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe venit luate în calcul la
determinarea profitului net (pierderii nete) al perioadei de gestiune.
.2. Profitul: esenţa, tipologia şi metodele de calcul
Profitul reprezintă depăşirea veniturilor câştigate de către unitatea economică asupra
costurilor şi cheltuielilor suportate de aceasta din activitatea de întreprinzător. Cantitativ, profitul
(pierderea) se determină după următoare relaţie:
Profitul (pierderea) = Venituri - Cheltuieli
Cu cât este mai mare valoarea veniturilor, cu atât va fi mai ridicată mărimea profitului, şi
invers, creşterea valorii cheltuielilor va conduce la diminuarea mărimii profitului.
Profitul reprezintă un indicator de un interes sporit pentru diferite categorii de utilizatori a
informaţiei prezentate în situaţiile financiare. Proprietarii şi investitorii sunt interesaţi să maximizeze
mărimea profitului creat de o anumită sumă investită. Creditorii apreciază profitul unităţii economice
37
ca principalul criteriu de achitare a dobânzii şi rambursare a sumei contractate. In mărimea profitului
sunt activ interesate şi organele fiscale, deoarece acesta constituie baza pentru calculul mărimii
venitului impozabil şi impozitului pe venit.
Cel mai frecvent în practica economică autohtonă se operează cu următoarele noţiuni aferente
profitului:
• profitul brut (pierderea globală);
• profitul din activitatea operaţională;
• profitul (pierderea) până la impozitare;
• profitul net.
Profitul brut - este profitul obţinut din vânzarea produselor, mărfurilor şi prestarea serviciilor,
din contracte de construcţii, contracte de leasing operaţional şi financiar, dividende, participaţii şi/sau
dobânzi, care pentru entitate reprezintă activitatea operaţională şi se determină ca diferenţa dintre
veniturile din vânzări şi costul vânzărilor.
Pbr = VV - CV
unde:
Pbr - profitul brut;
W - venitul din vânzări;
CV - costul vânzărilor.
Profitul brut reprezintă cea mai importantă componentă a rezultatului din activitatea
operaţională. Cel mai frecvent, profitului brut poate fi câştigat de către unitatea economică din
vânzarea produselor finite, comercializarea mărfurilor, prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor de
construcţie. Mărimea profitului brut va depinde direct de modificarea: volumului de vânzări, structurii
şi sortimentului produselor vândute, costului de vânzare al produselor, preţurilor la produsele vândute.
Rezultatul (profitul) din activitatea operaţională (RAO) este compus din următoarele
elemente:
• profitul brut (Pbr);
• alte venituri operaţionale (AVO);
• cheltuieli de distribuire (C distr.);
• cheltuieli administrative (C adm.);
• alte cheltuieli ale activităţii operaţionale (ACO).
Rezultatul din activitatea operaţională poate fi determinat după următoarea relaţie:
RAO = Pbr + AVO - C distr. - C adm - ACO (2)
Profitul (pierderea) până la impozitare (PPI)) reprezintă rezultatul financiar obţinut de entitate
in cursul perioadei de gestiune din toate tipurile de activităţi. Profitul până la impozitare este numit
profit (pierdere) contabilă.
PPI = RAO ± RAA (3)
unde:
RAA - rezultatul din alte activităţi:
Rezultatul din alte activităţi se va determina ca diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile din
alte activităţi din perioada de gestiune şi anume a celor cu active imobilizate, financiare şi
excepţionale.
Profitul perioadei de gestiune - este acel profit care se supune impozitării. Impozitul pe profit
se determină înmulţind profitul perioadei de gestiune la taxa impozitului pe venit (profit) pentru
persoane juridice, care se stabileşte în fiecare an de legea bugetului.
Profitul net exprimă profitul care rămâne la dispoziţia unităţii economice după calcularea
cheltuielilor privind impozitul pe venit şi se calculează ca diferenţa dintre profitul până la impozitare şi
cheltuielile (economiile) privind impozitul pe venit.
Profitul net = Profitul până la impozitare - Cheltuielile privind impozitul pe profit (4)
Structura formării indicatorilor profitului în cadrul unităţii economice este prezentată în figura
3.
38
 Figura 3. Modelul structural al formării indicatorilor profitului

3. Factorii ce influenţează mărimea profitul în scopul evidenţierii direcţiilor principale de

maximizare a mărimii profitului, factorii de influenţă pot fi grupaţi după câteva criterii, prezentate în
figura 10.4.

39
 Figura 10.4. Factorii ce influenţează mărimea profitului unităţii economice

Factorii interni influenţează mărimea profitului unităţii economice prin:

• majorarea volumului de producere şi realizare a bunurilor create (produse, mărfuri,
servicii prestate etc.). Sporirea volumului de producere şi respectiv de vânzare, în condiţiile
nemodificării preţurilor, contribuie la creşterea mărimii profitului şi invers;
• sporirea preţurilor de vânzare. Creşterea preţurilor de vânzare are o influenţă dublă
asupra profitului. Pe de o parte, majorarea preţului duce la creşterea venitului şi respectiv a profitului,
iar, pe de altă parte, majorarea preţului la bunurile vândute contribuie la reducerea volumului de
vânzări, deoarece nu toţi consumatorii sunt capabili să procure bunuri la preţuri mai mari, şi ca urmare
se diminuează volumul vânzărilor şi respectiv şi mărimea profitului;
• reducerea costurilor şi cheltuielilor aferente creării bunurilor. Cu cât sunt mai mici
costurile şi cheltuielile unităţii economice, cu atât mai mare va fi profitul şi invers creşterea costurilor
şi a cheltuielilor contribuie la diminuarea profitului;
• numărul şi componenţa personalului. Numărul suficient de lucrători, în condiţiile
nivelului existent de echipamente tehnice, permite unităţii eco nomice pe deplin să realizeze programa
obţinerii profitului necesar. O mare importanţă are nivelul de calificare a muncitorilor, cu cât nivelul
de calificare a muncitorilor este mai înalt, cu atât creşte productivitatea lor şi respectiv creşte volumul
de producere care duce la majorarea venitului şi respectiv a profitului;
• înzestrarea muncii cu mijloace fixe. Cu cât angajaţii sunt înzestraţi cu utilaje modeme şi
inovative, cu atât va creşte productivitatea lor de muncă şi respectiv a profitului;
• starea bazei material-tehnice a unităţii economice. Unităţile economice ce dispun de o
bază materială modernă şi avansată au posibilitatea de a majora volumul de producţie şi de vânzări pe
termen lung. Aceasta presupune o creştere a profitului şi a profitabilităţii;
• amortizarea morală şi fizică a mijloacelor fixe. Acest factor este foarte important în
majorarea profitabilităţii activităţii unităţii economice. Utilizarea mijloacelor fixe amortizate, a
echipamentului moral învechit nu permite unităţii economice să înregistreze o majorare a profitului pe
termen lung;
• organizarea lucrărilor aferente colectării creanţelor. Colectarea la timp a creanţelor
contribuie la accelerarea rotaţiei activelor circulante şi respectiv la obţinerea profitului;

La rândul său, factorii interni nominalizaţi sunt divizaţi în factori: productivi şi neproductivi.
Factorii productivi caracterizează existenţa şi utilizarea mijloacelor de muncă, resurselor
umane şi a celor financiare, care, la rândul său, pot fi clasificaţi în extensivi şi intensivi.

40
 Factorii extensivi influenţează asupra procesului de obţinere a profitului prin modificări
cantitative: numărul de personal, de utilaje, de resurse materiale utilizate în procesul de producere,
fondul de timp lucrat în om-ore, om-zile, timpul lucrat de utilaje etc.
Factorii intensivi influenţează asupra procesului de generare a profitului prin modificări
calitative, cum ar fi:
• creşterea productivităţii utilajului şi a calităţii acestuia;
• utilizarea diverselor tipuri de materiale progresive şi inovative, precum şi modernizare
tehnologiei de prelucrarea acestora;
• accelerarea rotaţiei activelor circulante;
• creşterea calificării şi productivităţii muncii a personalului;
• reducerea manoperei şi a normei de consum a produselor;
• modernizarea organizării muncii şi utilizarea eficienţă a resurselor financiare etc.
Printre factorii neproductiv menţionăm activitatea de aprovizionare şi realizare, condiţiile
sociale de muncă şi de viaţă etc.
Printre principalii factorii externi, ce influenţează asupra formării mărimii profitului
menţionăm:
• capacitatea pieţei de desfacere. De capacitatea pieţei depinde volumul vânzărilor: cu cât
este mai mare capacitatea pieţei, cu atât unitatea economică are posibilitatea de a obţine mai mult
profit;
• dezvoltarea concurenţei. Aceasta influenţează negativ asupra mărimii şi nivelului
profitului. Lupta concurenţială necesită suportarea unor cheltuieli, ce reduce mărimea profitului;
• nivelul preţurilor, stabilite de furnizorii de materii prime. în condiţiile concurenţei
majorarea preţurilor la achiziţia materiei prime nu întotdeauna duce la majorarea adecvată a preţurilor
de vânzare;
• preţurile la serviciile acordate de persoanele terţe. Majorarea preţurilor şi tarifelor la
servicii acordate de persoanele terţe, reduce mărimea profitului, precum şi a rentabilităţii;
• reglementarea de către stat a activităţii de întreprinzător (prin stabilirea preţurilor,
tarifelor, cotelor şi scutirilor fiscale, sancţiunilor etc.). Acest factor face parte din cei mai
fundamentali, care defineşte dimensiunea profitului şi rentabilităţii unităţilor economice.
Factorii menţionaţi, nu întotdeauna influenţează mărimea profitului în mod direct, dar prin
intermediul volumului de vânzări, a costului şi cheltuielilor suportate în procesul de producere. în
procesul de desfăşurare a activităţii de producere toţi aceşti factori se află într-o corelare strânsă şi
interdependentă. Astfel, influenţa directă asupra costului şi respectiv asupra profitului înseamnă cât de
raţional şi econom au fost utilizate resursele materiale, deoarece cota resurselor materiale în
componenţa costului variază între 60-90%.
.4. Principiile de repartizare a profitului net
Generarea profitului nu este suficientă pentru desfăşurarea reuşită a activităţii economice a
unităţii economice. Nu mai puţin importantă este repartizarea şi utilizarea eficientă a profitului. De
regulă, obiectul repartizării reprezintă mărimea profitului până la impozitare generat de unitatea
economică în perioada de gestiune. Prin repartizarea acestei mărimi se subînţelege direcţionarea
profitului în bugetul statului şi repartizarea profitului net, rămas la dispoziţia unităţii economice.
Conform prevederilor legislaţie fiscale este reglementată repartizarea
cotei profitului până la impozitare, care urmează să fie distribuită în bugetul de stat sub formă
de cheltuieli (economii) privind impozitul pe venit. Această repartizare nu este de competenţa
proprietarilor, iar suma datoriilor unităţii economice faţă de buget privind impozitul pe venit, precum
şi a creanţei bugetului aferente impozitului pe venit care urmează să fie recuperată unităţii economice
se determină în baza venitului impozabil.
Identificarea direcţiilor de utilizare a profitului rămas la dispoziţia entităţii, adică a profitului
net, precum şi a structurii articolelor de utilizare a acestuia, în conformitate cu legislaţia, este de
competenţa exclusivă a adunării generale a proprietarilor entităţii.
41
 Principiile de bază de distribuire a profitului a profitului pot fi rezumate astfel:
• profitul obţinut de unitatea economică ca urmare a desfăşurării activităţii economico-
financiare este distribuit între stat şi întreprindere ca subiect economic;
• profitul pentru stat este direcţionat spre buget sub formă de impozit pe venit, cota căruia
nu poate fi schimbată în mod arbitrar, dar este determinată de legislaţia fiscală;
• mărimea profitului net rămasă la dispoziţia unităţii economice, după calcularea şi
excluderea cheltuielilor privind impozitul pe venit, nu trebuie să reducă interesul proprietarilor în
creşterea volumului de producere şi îmbunătăţirea rezultatelor activităţii economico-financiare ale
întreprinderii;
• profitul net rămas la dispoziţia entităţii, în primul rând, este direcţionat spre acumulare,
ce va asigura dezvoltarea durabilă a entităţii, iar cealaltă parte - spre consum.
în condiţiile actuale statul nu stabileşte normele de repartizare a profitului, însă prin
modalitatea de acordare a înlesnirilor fiscale stimulează direcţionarea profitului spre investiţii capitale
atât productive, cât şi neproductive, în scopuri de binefaceri, finanţarea activităţilor aferente mediului
ambiant, cheltuielilor aferente întreţinerii obiectelor din sfera socială etc. Conform legislaţie este
limitată suma direcţionării profitului net în constituirea fondurilor de rezervă a entităţii.
Astfel, suma totală a profitului rămas la dispoziţia entităţii, adică a profitului net, este divizată
în două părţi. Prima contribuie la majorarea patrimoniului unităţii economice şi participă în procesul
de acumulare sub formă de rezerve, iar cealaltă parte caracterizează cota profitului utilizată spre
consum, în acelaşi timp, nu este obligatoriu ca toată suma profitului direcţionată spre acumulare să fie
utilizată în totalmente. Soldul profitului ne utilizat spre ma
jorarea patrimoniului are o importanţă majoră de rezervă, care ulterior, poate fi direcţionată
spre acoperirea pierderilor anilor precedenţi sau spre finanţarea diferitor cheltuieli.
La fiecare entitate trebuie să fie prevăzute măsuri aferente majorării profitului. în linii
generale aceste măsuri pot fi de aşa natură:
• majorarea volumului de producere;
• creşterea calităţii producţiei;
• realizarea patrimoniului excedent sau darea în arendă a acestuia;
• reducerea costului de producere şi de vânzare pe seama utilizării mai raţionale a
resurselor materiale, capacităţii de producere, resurselor umane şi a timpului de lucru;
• diversificarea activităţii operaţionale;
• lărgirea pieţei de desfacere;
• consumul raţional al resurselor economice;
• majorarea productivităţii muncii;
• lichidarea cheltuielilor şi pierderilor neproductive;
• creşterea nivelului tehnic al producerii.

42
 Figura 10.5. Repartizarea profitului unităţii economice

înainte de a recurge la acţiunea de distribuire a profitului propriu zisă, este extrem de

important de a oferi răspuns la un şir de întrebări, cum ar fi:
• în ce direcţii principale va fi distribuit profitul obţinut de unitatea economică?
• Ce cotă din profitul generat va reveni statului?
• Cât de grea este povara fiscală a unităţii economice şi în ce măsură impozitul pe venit
contribuie la crearea acestei poveri?
• Ce parte a profitului rămas la dispoziţia unităţii economice va fi reinvestit?
în conformitate cu legislaţia în vigoare, repartizarea profitului net este de competenţa
exclusivă a adunării generale a proprietarilor sau acţionarilor unităţii economice. Cel mai frecvent,
proprietarii unităţii economice pot distribui profitul net în următoarele scopuri: constituirea
provizioanelor; plata dobânzii aferente obligaţiunilor plasate la unitatea economică; majorarea
capitalului social al unităţii economice; acoperirea pierderilor din anii precedenţi; plata dividendelor
etc.
De asemenea, profitului net în cadrul unităţii economice poate fi distribuit pe trei fonduri de
bază: de acumulare, de distribuire şi de rezervă.
Fondul de acumulare - reprezintă sursa de dezvoltare a unităţii economice, sumele acestui
fond sunt utilizate pentru:
• asimilarea tehnicii noi, reutilării tehnice, reconstrucţie şi sporirea producţiei;
• creşterea mijloacelor circulante proprii;
• perfecţionarea cadrelor;
• emiterea hârtiilor de valoare;
• desfăşurarea activităţii de cercetare;
• construirea de locuinţe, obiecte de menire social culturală.
Fondul de distribuire - se utilizează pentru finanţarea necesităţilor sociale şi a stimulării
materiale ale lucrătorilor, în următoarele direcţii:
• remunerarea muncii;
• acordarea de premii, ajutor material;
• achitarea foilor de tratament.

43
 Fondul de rezer\>ă - este destinat pentru acoperirea pierderilor neprevăzute, cauzate de
calamităţile naturale şi a situaţiilor neordinare în activitatea unităţii economic în condiţiile economiei
de piaţă importanţa profitului este enormă. Dorinţa de a o obţine îi orientează pe producători să
majoreze volumul de producţie necesar consumatorului, să reducă costurile de producere. într-o
concurenţă dezvoltată prin aceasta se realizează nu doar scopurile antreprenoriale, dar şi satisfacerea
necesităţilor obşteşti. însă instabilitatea economică, situaţia monopolistă a unor producători
denaturează procesul de formare a profitului şi duc la formarea acestuia mai mult pe seama majorării
preţurilor, decât al volumului de vânzări.
Cu toate că profitul este un indicator important al activităţii entităţii. Acesta nu caracterizează
eficienţa activităţii acestea. Pentru a aprecia eficienţa activităţii entităţii este necesar de a compara
rezultatul obţinut de ea, adică profitul, cu costurile sau resursele care asigură acest rezultat. Unul dintre
aceşti indicatori este rentabilitatea.
5. Rentabilitatea: esenţa, tipologia şi metodele de calcul
Rentabilitatea este o formă a eficienţei economice care evidenţiază capacitatea agenţilor
economici de a câştiga profit.
Rentabilitatea reprezintă mărimea relativă a profitului şi caracterizează profitabilitatea
întreprinderii. Rentabilitatea se determină ca raportul dintre efectele economice şi financiare obţinute
de întreprindere şi eforturile depuse pentru obţinerea acestora.
în acelaşi timp, în practica economică cel mai frecvent sunt aplicate următoarele tipuri de
rentabilitate:
1. Rentabilitatea economică (a activelor), indică gradul de utilizare a capitalului total (sau
activelor totale) şi exprimă raportul dintre profit până la impozitare (PPI), către capitalul total (sau
valoarea medie a activelor), se exprimă în procente:
Profitul până la impozitare
Re = ——---------—-------- * 100% (10.6)
Valoarea medie a activelor
Acesta este unul dintre cei mai importanţi indicatori ai utilizării eficiente a activelor. De
eficienţa utilizării activelor depinde capacitatea unităţii economice
de a supravieţui sub aspect financiar, de a atrage numerar de la cumpărători şi a onora în
termenele stabilite datoriile. Rentabilitatea activelor în teoria şi practica analitică mai este numită
rentabilitatea economică.
Conţinutul economic al acestui indicator reflectă nivelul profitului obţinut de la fiecare leu al
mijloacelor investite în circuitul unităţii economice, indiferent de sursa de finanţare a acestora. în
situaţia în care unitatea economică va înregistra pierderi contabile, nivelul acestui indicator va fi
negativ şi va reflecta nivelul pierderilor obţinute de la fiecare leu al activelor întreprinderii. Indicatorii
rentabilităţii activelor exprimă interesele utilizatorilor interni pentru aprecierea capacităţii unităţii
economice de a-şi utiliza cât mai eficient activele.
2. Rentabilitatea financiară (a capitalului propriu) - reflectă capacitatea întreprinderii de a
utiliza capitalul propriu (cât de eficient este utilizat capitalul propriu), este raportul dintre profit net
către valoarea medie a capitalului propriu, se exprimă în %:

Profitul net
Rf =----------------------------------------*100% (10.7)
Valoarea medie a capitalului propriu
în activitatea sa zilnică unitatea economică consumă resurse financiare, utilizarea eficientă a
cărora va conduce la obţinerea unui rezultat financiar pozitiv, care va asigura finanţarea investiţiilor şi
rambursarea datoriilor. Utilizarea eficientă a resurselor financiare de care dispune unitatea economică
se exprimă prin prisma acestui indicator.

44
 Astfel, rentabilitatea financiară reflectă capacitatea unităţii economice de a utiliza capitalul
propriu în vederea obţinerii profitului, prin ea înţelegem capacitatea unităţii economice de a-şi
îmbogăţi proprietarii.
Prin prisma acestui indicator posesorii de capital apreciază eficienţa investiţiilor, adică
caracterizează mărimea profitului obţinut pentru fiecare leu investit în capitalul propriu. Acest
indicator reprezintă un interes sporit atât pentru proprietarii unităţii economice, acţionari, asociaţi cât şi
pentru potenţialii investitori.
3. Rentabilitatea comercială (vânzărilor) - reflectă în ce măsură unitatea economică este
capabilă să obţină profit din activitatea de desfacere, reprezintă raportul dintre profit către volumul
vânzărilor, se exprimă în %:
Profit
Rv = ...-----5-r * 100% (10.8)
Venituri din vanzari a prestatiilor
Studierea rentabilităţii veniturilor din vânzări a prestatiilor, reprezintă indicatorul principal de
apreciere a performanţelor activităţii operaţionale a unei unităţi economice.
Rentabilitatea veniturilor din vânzări reflectă capacitatea unităţii economice de a obţine profit
în urma vânzării produselor finite, mărfurilor şi prestării ser viciilor, adică caracterizează mărimea
profitului obţinut de la un leu venituri din vânzări.

6. Pragul de rentabilitatea a unităţii economice

Gestiunea eficientă a activităţii economico-financiare a unităţii economice contribuie la

utilizarea metodologiei de analiză a pragului rentabilităţii, la baza căruia se află ideai de divizare a
costurilor în variabile şi constante.
Metodologia analizei pragului de rentabilitate serveşte pentru a da răspuns la întrebarea: câte
unităţi de produse sau servicii trebuie să vândă unitatea economică pentru ca să-şi poată acoperi toate
costurile constante? Se presupune, că preţurile la produse trebuie să fie destul de înalte, ca acestea să
compenseze toate costurile variabile şi să obţină o sumă numită marjă de contribuţie, necesară pentru a
acoperi costurile constante.
Rentabilitatea este o formă a eficienţei economice care evidenţiază capacitatea agenţilor
economici de a câştiga profit. Rentabilitatea reprezintă mărimea relativă a profitului şi caracterizează
profitabilitatea întreprinderii. Rentabilitatea se determină ca raportul dintre efectele economice şi
financiare obţinute de întreprindere şi eforturile depuse pentru obţinerea acestora.
în practica economică, rentabilitatea poate căpăta diferite forme, după cum se schimbă
numitorul şi numărătorul formulei de calcul. Astfel, în calitate de efect economic şi financiar, pentru
calculul rentabilităţii se utilizează profitul, dividendele, iar în calitate de efort - costul vânzărilor,
activele totale, capitalul propriu, capitalul permanent al unităţii economice etc. Indicatorii rentabilităţii
pot fi grupaţi în trei categorii de bază: indicatorii rentabilităţii producţiei; indicatorii rentabilităţii
activilor; indicatorii rentabilităţii capitalului.
1. Ce categorii de venituri se regăsesc în activitatea operaţională a unităţii economice?
2. Ce reprezintă costul vânzărilor?
3. Ce categorii de cheltuieli se regăsesc în alte activităţii ale unităţii economice?
4. Cum se determină şi ce semnifică profitul brut?
5. Care este formula de calcul a rezultatului din activitatea operaţională?
6. Care este diferenţa dintre profitul până la impozitare şi cel net?
7. Care este formula de bază a calculului rentabilităţii?
8. Ce caracterizează rentabilitatea economică şi cum se determină?
9. Ce reprezintă pragul rentabilităţii?
10. Ce reprezintă marja de contribuţie şi prin ce se deosebeşte de mărimea profitului brut?

45
 Tema 10. Analiza financiară a entității hoteliere.

1.Planul financiar al unităţii economice.

2. Sistemul de indicatori financiari ai unităţii economice (indicatorii de lichiditate, indicatorii
de profitabilitate, indicatorii de solvabilitate).
3.Metode de calcul
Situaţia financiar-patrimonială a firmei reprezintă o anumită stare a capitalului, un barometru
al conversiei utilizării tuturor tipurilor de resurse angajate în activitatea economică.
Analiza situaţiei financiar-patrimoniale are drept scop punerea în evidenţă a valorii economice
a firmei, necesară atât managementului intern, cât şi subiecţilor din mediul financiar (băncile,
partenerii de afaceri, concurenţa etc.).

1. Bilanţul contabil, bilanţul funcţional şi bilanţul,financiar-instrumente ale analizei

financiare
Patrimoniul firmei constă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor economice ale acesteia.
Analiza patrimoniului firmei are ca obiectiv dinamica acestuia, raporturile diferitelor elemente
patrimoniale şi schimbările intervenite în situaţia mijloacelor şi surselor pe parcursul exerciţiului
financiar. în acest scop se utilizează ultimul bilanţ al firmei

I. Bilanţul contabil este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de
activ şi de pasiv ale firmei la încheierea exerciţiului, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege.
Elementele de activ sunt grupate în bilanţ după natură, destinaţie şi lichiditate.
Activele imobilizate (bunuri mobile şi imobile, corporale, necorporale) sunt destinate utilizării
pe o perioadă îndelungată în activitatea firmei, fiind formate din:
• imobilizări necorporale;
- Imobilizările necorporale cuprind: cheltuielile de constituire, cheltuielile de dezvoltare,
concesiuni, brevete, licenţe, mărci, drepturi şi valori similare, fondul comercial, avansuri şi imobilizări
necorporale în curs.
- Imobilizările corporale cuprind: terenuri şi construcţii, instalaţii tehnice şi maşini, alte
instalaţii, utilaje şi mobilier, avansuri şi imobilizări corporale în curs.
- Imobilizările financiare sunt formate din: titluri de participare, titluri sub formă de interese
de participare, titluri imobilizate, creanţe imobilizate, acţiuni proprii.
Activele circulante sunt elemente patrimoniale care se utilizează pe o perioadă scurtă în
activitatea firmei şi, în general, participă la un singur circuit economic, modificându-şi în permanenţă
forma, fiind formate din: stocuri, creanţe, plasamente, disponibilităţi.
Activul bilanţului cuprinde şi conturi de regularizare, care nu pot fi încadrate în activele
imobilizate sau în cele circulante cum sunt: cheltuielile efectuate în avans.
Conform ordinului ministrului finanţelor publice nr.94/2001 privind aprobarea
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate, formatul bilanţului şi structura lui s-au schimbat,
nebazându-se pe ecuaţia Activ = Pasiv, ci pe ecuaţia:
Activ - Datorii = Capital propriu
Pasivul bilanţului se prezintă în continuarea activului: se începe cu datoriile pe termen scurt
(plătibile într-un an), se continuă cu cele pe termen lung (plătibile în perioada mai mare de un an) şi se
termină cu capitalurile proprii; deci gruparea posturilor de pasiv este în ordinea inversă a exigibilităţii
lor.
Datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă de un an exprimă valoarea resurselor străine
utilizate de firmă pe o perioadă de un an: împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, sume datorate
instituţiilor de credit, avansuri încasate în contul comenzilor, efecte de comerţ de plătit, alte datorii.
Datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an cuprind datorii financiare,
46
fiscale, sociale plătibile peste un an.BILANTUL

II. Bilanţul financiar

Scopul bilanţului financiar îl constituie inventarierea averii firmei şi angajamentelor acesteia
şi ordonarea lor pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate.
Utilitatea bilanţului financiar poate fi privită din mai multe perspective:
• din perspectiva celor cărora li se adresează:
— acţionari — care doresc să cunoască valoarea patrimoniului, evoluţia mărimii acestuia,
durata de lichidare a sa în eventualitatea unei recuperări de capitaluri;
- creditori - care doresc să cunoască valoarea patrimoniului firmei ce reprezintă garanţia
realizării drepturilor lor,

• din perspectiva modului în care satisface obiectivele analize: financiare, ordonarea bilanţului
pe termene răspunde mai bine:
- analizei structurii financiare;
- analizei echilibrului financiar;
- analizei randamentului financiar;
- analizei riscurilor;
- analizei bonităţii financiare;
- valorii patrimoniale a întreprinderii.

3. Opinie privind obtinerea automata a informative contabile la “S.C. Complex Hotelier

ALFA S.A”

In procesul managerial al oricarei entitati economice sunt necesare informatii de natura

financiar-contabila de calitati pentru ca deciziile conducerii sa duca la obtinerea celor mai bume
rezultate.
Astfel de informatii nu pot fi obtinute decat in conditiile realizarii unui sistem informatics
complex care sa reduca timpul necesar obtinerii si in acelasi timp sa contribuie la imbunatatirea
calitatii acestor.
In urma analizei sistemului informatics existent (societate cu activitate de turism si
alimentative public ace are in structura un complex hotelier, restaurant, bar si bucatarie), s-a constatat
ca acesta nu raspunde nevoilor informationale ale conducerii, fapt pentru care propunem spre
exploatare un nou program informatics adaptat specificului activitatii.
Programul Front Office, recomandat societatii mentionate, este multi- utilizator , multi-nivel ,
gestionat de un server de baze de date SQL. Acest program se bazeaza pe o structura de meniuri
modularizate, astfel incatfiecare meniu functioneaza individual unul fata de celalalt.
Un astfel de program, consideram ca este util entitatii intrucat informatiile sunt culese dictinct
de personalul care gestioneaza fiecare meniu modularizat, putandu-se opera in paralel inmai multe
meniuri.
Pentru o functionare corespunzatoare a modulului Front Office este necesara utulizarea unui
echipament compatibil IBM – PC cu anumite caracteristici tehnice recomandate ce prespune costuri
relative ridicate, dar volumul si calitatea informatiilor obtinute justifica aceste costuri. Pentru buna
functionare a sistemului de operare, specialistii in domeniul informatics recomanda Windows NT
Workstatian 4 datorita stabilitatii si fiabilitatii in exploatare.
Programul informatics propus societatii VFM este delimitat pe meniuri independente
destinate activitatii de cazare, de restaurant si de gestiune(bucatarie), meniuru ce pot fi correlate in
vederea transferurilor de informatii si obtinerii de situatii centralizatoare la nivel de entitate.
Prezentare meniuri pentru activitatea de cazare

47
 Programul este structurat pe meniuru independente unul fata de altul? Ceea ce permite
exploatarea simultana a diferitelor module din aceste meniuri. Structura meniurilor este astfel
conceputa incat fiecare sa contina un set ce defines o operatie complete (exemplu – meniul receptive
contine toate formularele, submeniurile necesare pentru efectuarea unei rezervari- cazari, state hotel
etc.).
Dupa tipul rezervarii, programul permite filtrarea inregistrarilor astfel incat sa se poata selecta
camerele din rezervari, sau oaspetii din rezervarii den tip individuale sau de grup respective filtrarea
facturilor de serviciu.
Meniul distinat receptive permite efectuarea tuturor operatiilor necesare realizarii de rezervari
– cazari precum si a interogarilor necesare pentru aflarea starilor, planificarilor si previziunilor la nivel
de hotel. De asemenea se permit operatii pentru modificarea datelor de sosire – plecare, operatii pentru
introducerea datelor detaliate ale oaspetilor. In cazul in care este un client stabil al hotelului programul
permite salvarea datelor acestuia nemaifiind necesar a se reintroduce la o noua cazare.
Programul dispune de o sectiune distinct, foarte importanta, Nota de plata, in care sunt
preluate alaturi de costul cazarii serviciile de care a beneficiat oaspetele din catalogul de servicii ale
unitatii (apeluri telefonice, minibar etc.).
Prin programul informatic propus, poate obtine anumite situtii statistice importante in
procesul de conducere dintre care retinem:
-grad de incarcare hotel- permite calcularea gradului de ocupare precum si a pretului mediu.
De remarcat este faptul ca se pot obtine aceste informatii pentru orice perioada.
-centralizator incasari- lista centralizata pe moduri de plata care cuprinde pe langa incasari si
schimbul valutar.
- centralizator rulaj facturi- permite consultarea incasarilor pe servicii, moduri de plata si cota
T.V.A.
- raport de gestiune – este un raport “standard” care are un sold de deschidere, incarcari,
incasari si un sold de inchidere.
- centralizator schimb valutar – permite consultarea schimburilor effectuate in modulul de
schimb valutar.
- rulaj carte de credit – permite obtinerea de informatii pentru orice perioada, a incasarilor pe
tipuri de carti de credit.

Prezentare Host Ware restaurant

Acest meniu permite efectuarea tuturor operatiilor necesare configurarii si definirii articolor,
statiilor de lucru, unitatilor etc. De asemenea se realizeaza operatii de configurare a formatelor notelor
de plata, formatelor bunurilor de comanda si a manchetelor de meniu.
Referitor la retetare , care constituie punctual de plecare in realizarea meniurilor, acesta sunt
incarcate in baza de date ca retetare standard dar pot fi modificate dupa consultarea gestiunii deposit –
materii prime in situatia in care un articol lipseste si poate fi inlocuit cu altul.
La nivelul restaurantului, comenzile de la client pot fi luate manual si transmise la bucatarie
sau cu ajutorul touc-screen dispozitiv ce permite transmiterea de comenzi eronate.
Printr-o machete a programului denumita “calculatie” se pit obtine informatii referitoare la:
- antecalculatii necesar de materii prime.
- lista privind includerea materiilor prime in procesul de productie.
- actualizare preturi articole.
- editare meniu.
Programul permite de asemenea editarea in orice moment a unor situatii centralizatoare
necesare analizei activitatii restaurantului precum:
- lista incasari pe categorii de produse.
- statistica vanzare.
- valorificari articole dupa cantitate.
48
 - lista facturi pe moduri de plata.
- centralizator incasari pe unitate.
Structura bilanţului financiar este redată în tabelul

Modele de analiză economico-financiară în industria turizmului și hotelieră

Indicatorii care comensurează şi caracterizează activitatea din turism sunt: numărul total de
turişti, numărul total de zile-turist, numărul mediu zilnic de turişti, durata medie a sejurului.

Numărul total de turişti (Nt) cuprinde persoanele care rămân cel puţin 24 ore în ţară sau în
localitatea vizitată, âlta decât cea în care domiciliază, fără a efectua o activitate plătită.
Numărul total de zile-turist (Nt ) se ojbtine, ca un produs între
numărul de turişti şi durata activităţii turistice sau durata sejurului exprimată în zile (z).
Perioada maximă luată în calcul este de un an.

Numărul mediu zilnic de turişti (Nt) se calculează prin raportarea numărului total de zile turist
la numărul de zile luat în calcul.
Durata medie a sejurului se calculează ca raport între numărul total de zile/turist şi numărul
total de turişti.
în analiza cifrei de afaceri din activitatea de cazare se recomandă următoarele modele:
1.— •L'd
2.CA = L
3. CA = N,
unde:
CA - încasări din cazare;
Ld - numărul de locuri disponibile;
L0 - numărul de locuri ocupate;
Lzd - numărul de locuri-zile disponibile;
Lz - numărul de locuri-zile ocupate;
Nt - numărul de turişti;
N, - numărul de turişti - zile.
Modificarea cifrei de afaceri din activitatea de cazare, după modelul 3, se explică factorial
astfel:
1.Influenţa numărului de turişti:
(Nt, -NJ-DSO -ca0/zi turist
2.Influenţa duratei medii a sejurului:
Nt, (Ds, -Ds„)-ca0/zi turist
3.Influenţa cifrei de afaceri pe zi turist:
Nt • D' (ca, /zi turist - ca0/zi turist)
Creşterea numărului de turişti poate reflecta eficienţa funcţiei comerciale a firmei, calitatea
serviciilor şi gradul de solvabilitate a solicitanţilor serviciilor. în schimb, creşterea duratei medii a
sejurului poate intra sub incidenţa unor factori motivaţionali ca: îmbinarea ambientalului cu
pragmaticul.
Şi în activitatea de cazare, cifra de afaceri (încasările) se reflectă în aceeaşi gamă de indicatori

Planul financiar este o parte componentă a planului de afaceri al unităţii economice, care
generalizează toate celelalte componente, şi reprezintă previziunea privind profitul şi pierderile.
Rezultatul constituirii acestui compartiment constă în elaborarea planului fluxurilor de numerar,
prognoza rezultatelor financiare, determinarea volumului investiţiilor necesare pentru desfăşurarea
activităţii economice viitoare şi estimarea profitabilităţii.
49
 Planul financiar reprezintă un instrument care asigură gestionarea efectivă a afacerii viitoare
şi executarea căruia permite:
• determinarea cu precizie a volumului resurselor băneşti necesare pentru lansarea
afacerii;
• eliminarea întreruperilor în procesul de producere;
• calcularea pragului de rentabilitate;
• minimizarea datoriilor;
• majorarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie;
• diminuarea riscului insolvabilităţii.
Situaţia financiară reprezintă resursele financiare deţinute de unitatea economică. Rezultatul
financiar se determină ca diferenţa între veniturile şi cheltuielile financiare.
Poziţia economico-financiară a entităţii trebuie să fie permanent monitorizată utilizând
sistemul de indicatori financiari (vezi figura 11.6):
• indicatorii de lichiditate;
• indicatorii de profitabilitate;
• indicatorii de solvabilitate.

Figura 11.6. Sistemul de indicatori financiari ai unităţii economice

Lichiditatea - capacitatea unităţii economice de a transforma activele în numerar cu scopul

achitării obligaţiilor faţă de terţi la scadenţă pe termen scurt.
Lichiditatea financiară reflectă capacitatea entităţii de a transforma, rapid şi fară pierdere de
valoare, activele circulante disponibile (materiale, mărfuri, creanţe etc.) în bani lichizi cu scopul
acoperirii datoriilor pe termen scurt. Importanţa calculării indicatorilor lichidităţii constă în faptul că:
disponibilitatea unui volum mai mare de active decât valoarea totala a obligaţiilor faţă de terţi, nu
asigură solvabilitatea unităţii economice, fiindcă ea poate să nu reuşească să transforme unele din
activele sale în^bani lichizi, pentru a-şi plăti obligaţiile.

Acest indicator se utilizează pentru a depăşi incertitudinile care apar după evaluarea
lichidităţii generale. Compararea lichidităţii curente cu lichiditatea rapidă permite efectuarea analizei
capacităţii unităţii economice de a-şi îndeplini obligaţiile pe termen scurt utilizând activele circulante.
în cazul în care lichiditatea curentă este semnificativ mai mare decât cea rapidă, activele circulante ale
entităţii sunt dependente de stocuri.
Lichiditatea absolută (imediată; de trezorerie) La apreciază capacitatea unităţii economice de a
achita imediat datoriile curente, care trebuie plătite intr-o perioadă de timp mai mică de un an,
utilizând disponibilităţile băneşti:
Acest indicator ia în calcul elementele cele mai lichide ale activelor unităţii economice, care
pot fi utilizate pentru achitarea obligaţiunilor curente.
50
 Cu cât rata lichidităţii absolute este mai mare, cu atât mai mare este solvabilitatea unităţii
economice. Pe de altă parte, rata înaltă poate fi rezultatul structurii nesustenabile, când activele
neperformante sub formă de numerar în casierie şi în conturi curente pot înregistra cote înalte. Luând
în consideraţie aceste două particularităţi valoarea de referinţă a acestui indicator este cuprinsă în
intervalul
0,2 -0,3.Cu toate acestea, indicatorii enumeraţi au câteva dezavantaje:
• Indicatorii de lichiditate sunt statici, deoarece, fiind calculaţi în conformitate cu bilanţul
contabil, caracterizează situaţia financiară a unităţii economice la o anumită dată. Indicatorii daţi
trebuie studiaţi în dinamică;
• O parte din creanţe curente pot fi nerecuperabile, ca urmare ratele lichidităţii rapide şi
lichidităţii absolute devin artificial majorate din contul creanţelor nelichide.

Calcularea indicatorilor de lichiditate Tabelul

1.1
Indicatorii de lichiditate pentru unităţile economice „Alfa-tur”, „Beta-tur”,
„Omega-tur”
——- - - Entităţile „Alfa-tur” „Beta- „Omega
Indicatorii ———. tur” -tur”
Creanţe curente, mii lei 30 670 9 280 23 578
Numerar, mii lei 455 770 331
Investirii financiare 2 835 3 450 2 257
curente, mii lei
Active circulante, mii lei 143 120 30 366 64 964
Datorii curente, mii lei 54 340 16 870 49 851
Lichiditatea curentă 2,63 1.80 1,30
Lichiditatea rapidă 0,62 0,80 0,52
Lichiditatea absolută 0,06 0,25 0,05
Analiza comparativă a indicatorilor lichidităţii celor trei unităţi economice, ne
arată că, cea mai favorabilă situaţie a lichidităţii s-a creat la unitatea economică
„Beta-tur”.

în cazul entităţii „Alfa-tur” rata lichidităţii curente este mai mare decât normativul. Cauza:
structura neraţională a activelor circulante şi anume, o parte semnificativă este îngheţată sub formă de
stocuri de materiale, produse şi mărfuri, pe când aceste mijloace ar putea fi investite, ceea ce ar
permite unităţii economice să-şi majoreze profitul.
Cea mai nefavorabilă situaţie a fost înregistrată la compartimentul lichiditatea absolută.
Entităţile „Alfa-tur” şi „Omega-tur” au atins nivelul ratei de 0,06 şi 0,05, adică mult mai mic faţă de
normativ. Prin urmare, cu toate că aceste două entităţi dispun de surse lichide, nu sunt capabile să
plătească imediat partea cea mai mare a datoriilor sale, deoarece o bună parte a activelor circulante este
cu un grad redus de lichiditate.
Profitabilitate reprezintă capacitatea unităţii economice de a obţine profit în rezultatul
activităţii sale.
Scopul analizei profitabilităţii - evaluarea capacităţii entităţii de a genera profituri din
mijloacele investite în activitatea economică. Indicatorii de profitabilitate reflectă cât de competitivă
este unitatea economică pe piaţă şi includ:
• marja profitului brut;
• marja profitului net;
• rentabilitatea economică;
• rentabilitatea financiară.
Analiza profitabilităţii constă în analiza comparativă a indicatorilor profitabilităţii cu rata
51
dobânzii de referinţă (în cele mai dese cazuri se utilizează cea pe termen lung). Activitatea unităţii
economice se consideră profitabilă atunci când indicatorii profitabilităţii sunt mai mari decât această
rată.
Rata pârghiei financiare caracterizează participarea capitalului propriu în finanţarea unităţii
economice, se calculează ca raportul dintre active totale (sau pasive totale) şi capitalul propriu. Cu cât
valoarea acestui indicator este mai mică, cu atât mai reduse sunt riscurile financiare a activităţii
entităţii. Asupra mărimii ratei pârghiei financiare influenţează următorii factori:
• conjunctura pieţei de desfacere,
• ciclul de viaţă al unităţii economice,
• rentabilitatea activităţii operaţionale,
• valoarea activelor nelichide,
• sezonalitatea
• etc.
Valoarea ţintă a pârghiei financiare depinde de domeniul de activitate a unităţii economice.
Valori ridicate se acceptă în cazul ponderii joase a mijloacelor fixe şi accelerării vitezei de rotaţia a
capitalului. în cazul unităţilor economice cu grad de îndatorare acceptabil, valoarea ţintă se află în
intervalul de la 1,66 până la 2,5. Valoarea recomandată a ratei pârghiei financiare în cazul entităţilor
subcapitalizate este peste 5.
Numărul de rotaţii ale activelor totale semnifică eficienţa utilizării activelor aflate în
patrimoniul unităţii economice şi arată câţi lei de venituri din vânzări se obţin de pe urma unui leu de
active totale.
Substituim în formula de calcul a rentabilităţii financiare , obţinem următoarea egalitate:
Egalitatea arată că, cu scopul maximizării profitabilităţii, este necesar de implementat măsuri
în următoarele trei direcţii (primele două direcţii sunt de bază):
1. Majorarea marjei profitului net: majorarea preţului, majorarea volumului vânzărilor în
expresie naturală, micşorarea cheltuielilor;
2. Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor totale: reducerea stocurilor, creanţelor şi a altor
active neperformante;
Solvabilitatea reprezintă capacitatea unităţii economice de a achita la scadenţă obligaţiile faţă
de creditorii săi pe termen scurt şi lung.
Analiza solvabilităţii unităţii economice poate fi efectuată aplicând următorii indicatori:
• rata solvabilităţii generale;
• rata solvabilităţii patrimoniale.
Rata solvabilităţii generale S indică în ce măsură activele (pasivele) totale ale unităţii
economice pot acoperi datoriile totale: curente şi pe termen lung. Se calculează, conform formulei:
PT
S= , (11.12)
* DT
unde: PT - pasive totale (rândul 590 din bilanţul contabil);
DT- datorii totale (rândul 440 + rândul 580 din bilanţul contabil).
Valoarea minimă recomandată a acestui indicator este de 1,4, când rata solvabilităţii generale
este mai mică, atunci unitatea economică este insolvabilă.
Rata datoriilor totale RDT sau rata de îndatorare totală (coeficientul de atragere a surselor
împrumutate) este un indicator invers proporţional cu rata solvabilităţii generale:
DT
RDT= . (11.13)
PT
Rata solvabilităţii patrimoniale numită şi rata autonomiei globale RAG (coeficientul de
autonomie) reprezintă ponderea capitalului propriu în totalul mijloacelor utilizate pentru finanţarea
activităţii unităţii economice. Formula de calcul a indicatorului dat:
52
 CP
RAG= , (11.14)
PT
unde: CP - capital propriu (rândul 390 din bilanţul contabil).
Valoarea acceptabilă a ratei solvabilităţii patrimoniale este cuprinsă între 0,3 şi 0,5, în cazul
când valoarea este mai mare de 0,5 se stabileşte echilibru financiar pe termen lung, care permite
acoperirea datoriilor curente şi pe termen lung din contul capitalului propriu.
Indicatorul care reflectă ponderea surselor de finanţare ce rămân la dispoziţia unităţii
economice pentru o perioadă mai mare de un an în totalul pasivelor poartă denumirea de rata
stabilităţii financiare RSF, care se calculează utilizând următoarea formulă:
CP + DTL
RSF=- - -, (11.15)
PT
unde: DTL- datorii pe termen lung (rândul 440 din bilanţul contabil).
Valoarea de referinţă a ratei stabilităţii financiare este cuprinsă între 0,7 şi 1

1. Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti de care dispune unitatea

economică şi pe care le utilizează pentru realizarea obiectivelor sale. Sursele financiare pot fi proprii şi
atrase.
2. Funcţiile finanţelor unităţii economice pot fi definite ca ansamblul activităţilor de
asigurare, repartizare a resurselor financiare necesare desfăşurării rentabile a activităţii unităţii
economice cu scopul atingerii obiectivelor puse, de control a utilizării raţionale a resurselor financiare,
de stabilizare şi dezvoltare durabilă.
3. Una din modalităţi prin care se exprimă echilibrul financiar este egalitatea dintre
resursele financiare şi utilizarea lor. Echilibrul financiar al unităţii economice semnifică echilibrul
dintre lichiditatea activelor şi exigibilitatea capitalurilor, constituie rezultatul activităţii raţionale a
unităţii economice.
4. înregistrarea de către fondul de rulment a valorii pozitive reflectă crearea unei situaţii
favorabile din punct de vedere a finanţării şi stabilirii echilibrului financiar al unităţii economice.
5. Indicatorii economico-financiari se utilizează pentru analiza profitabilităţii activităţii
unităţii economice, lichidităţii şi solvabilităţii.
6. Evaluarea solvabilităţii reprezintă aprecierea echilibrului financiar şi semnifică
aptitudinea unităţii economice de a achita datoriile la scadenţă.
7. Lichiditatea reprezintă capacitatea unei unităţi economice de a achita în orice moment
datoriile, iar solvabilitatea reprezintă capacitatea de a achita nu numai datoriile curente, dar şi datoriile
pe termen lung.
8. Impozitul diferă de taxă, este nerambursabil, fără prestarea serviciilor din partea
statului, pe când taxa reprezintă plata bănească efectuată de către persoanele fizice şi juridice pentru
serviciile prestate de către stat sau instituţiile publice.
SUBIECTE DE RECAPITULARE ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Care sunt caracteristicile de bază ale relaţiilor financiare?
2. Numiţi şi caracterizaţi funcţiile unităţii economice.
3. Care sunt formele de control financiar?
4. Daţi noţiunea de surse financiare şi analizaţi structura acestora.
5. Enumeraţi indicatorii de evaluare a rezultatelor financiare şi daţi formulele de calcul ale
acestora.
6. Care este sensul economic al numărului de rotaţii al activelor totale?
7. Care sunt căile de accelerare a vitezei de rotaţiei a activelor totale?
8. Care este diferenţa dintre solvabilitate şi lichiditate?
53
 9. Daţi caracteristica generală a sistemului fiscal.
10. Descrieţi impactul plăţilor obligatorii sub formă de impozite şi taxe asupra rezultatelor
financiare ale unităţii economice

Tema 11 . Planificarea financiară a entitaților hotiliere

Deoarece unitatea economică dispune de resurse limitate, precum ar fi cantitatea, structura şi

calitatea, iar eficienţa utilizării acestora este dependentă de acţiunea factorilor ce formează mediului de
afaceri, se recomandă ca gestiunea procesului de utilizare a resurselor să fie organizată în baza unui
plan de dezvoltare.
Pentru a scoate în evidenţă rolul pe care îl are planificarea pentru activitatea şi dezvoltarea
unităţii economice şi a identifica metodologia şi principiile care sunt aplicate în procesul de
planificare, vom aborda următoarele subiecte:
1. Esenţa şi principiile planificării activităţii şi dezvoltării unităţii economice.
2. Metode de previziune a indicatorilor de rezultate incluşi în planul de activitate a
unităţii economice.
3. Sistemul de planuri aplicate de către unităţile economice şi metodologia de elaborare a
acestora.

1. Esenţa şi principiile planificării activităţii şi dezvoltării unităţii economice

Unitatea economică, indiferent de forma organizatorico-juridică, domeniul de activitate, cota

de piaţă pe care o deţine etc., îşi orientează întreaga activitate către atingerea unor obiective specifice,
care în ultimă instanţă prevăd obţinerea de profit. Oricare ar fi obiectivul specific urmărit pe termen
scurt de către unitatea economică, atingerea acestuia presupune atât mobilizarea de resurse materiale,
umane, financiare, tehnologice etc., cât şi organizarea anumitor activităţi specifice. în acelaşi timp,
capacitatea unităţii economice de aşi atinge obiectivele este influenţată de o multitudine de factori
interni şi externi, care pot apărea atât în postura de factori stimulatori cât şi în cea de factori distructivi.
în astfel de circumstanţe, în vederea asigurării condiţiilor necesare pentru atingerea obiectivelor
urmărite în termeni cât mai restrânşi şi cu eforturi minime, este recomandabilă planificarea activităţii
viitoare şi a dezvoltării unităţii economice.
Planificarea - procesul de întocmire a planului după care se vor desfăşură diferite faze ale
activităţii unităţii economice.
Planul - document intern care integrează obiectivele urmărite de către unitatea economică cu
mecanismul de alocare a resurselor ce vor fi utilizate şi cu prevederea etapelor şi termenilor de
realizare.
In gestiunea unităţii economice planificării îi este acordată o atenţia deosebită graţie faptului
că aceasta constituie veriga de legătură dintre obiectivul urmărit (ex.: lansarea unei noi afaceri;
introducerea unui produs nou; extinderea cotei de piaţă; retehnologizarea procesului de producţie, etc.)
şi procesul de implementare a acestuia. Legătura dintre aceste două elemente este asigurată prin
intermediul etapelor ce sunt parcurse în procesul de planificare (vezi figura 3.1).
Fiecare dintre etapele prezentate în figura 3.1, este importantă în vederea elaborării unui plan
realist şi eficient. Astfel, procesul de planificare demarează cu formularea scopurilor şi obiectivelor,
fară de care unitatea economică ar putea eşua încercând să stabilească priorităţile în alocarea de resur-
se. Obiectivele urmărite ar putea fi diferite, cel mai frecvent acestea vizând: poziţionarea pe piaţă;
atingerea unui nivel oarecare de productivitate şi/sau rentabilitate; obţinerea de resurse materiale,
umane, financiare; atingerea anumitor performanţe a resurselor umane şi/sau ale managementului;
atragerea de inovaţii etc.Pentru ca obiectivele formulate să fie realizabile, specialiştii în

54
 Figura 1. Etapele procesului de planificare

domeniu recomandă managerilor să formuleze obiective SMART, adică orice obiectiv trebuie
să fie:
S - specific: arată cu exactitate ce se doreşte să se obţină;
M - măsurabil: dacă nu poate fi măsurat, nu poate fi atins (faptul că un obiectiv este măsurabil
permite evaluarea corectă a stadiului în care se află unitatea economică în atingerea lui);
A- accesibil: poate fi atins;
R - realist: se bazează pe situaţia reală;
T - încadrat în timp: conţine repere de timp în atingerea sa.
După formularea obiectivelor se trece la următoarea etapă, care presupune identificarea căilor
prin intermediul cărora pot fi atinse obiectivele urmărite. Esenţa acestei etape constă în evaluarea
mediul intern şi extern al unităţii economice în intenţia de a depista factorii ce vor contribui şi cei ce ar
putea crea probleme pentru atingerea obiectivelor urmărite. în urma analizei factorilor stimulatori şi a
barierelor posibile, sunt selectate câteva căi alternative (câteva scenarii posibile) de atingere a
obiectivelor, din care va fi selectată cea mai potrivită.
Etapa a treia în procesul de planificare presupune selectarea resurselor materiale, umane,
tehnologice, financiare etc. Selectarea resurselor se face, de fapt, în paralel cu etapa precedentă,
deoarece selectarea unuia dintre scenariile de atingere a obiectivelor este realizată atât în funcţie de
accesibilitatea şi costurile resurselor necesare, cât şi de randamentele obţinute în urma implementării
acestora.
Parcurgerea etapelor descrise anterior au ca rezultat obţinerea planului pro- priu-zis, însă
acesta nu presupune epuizarea funcţiei de planificare ce revine managementului unităţii economice. în
continuare, urmează procesele de implementare a planului, de evaluare şi monitorizare a rezultatelor
implementării. Astfel, fiind privită din punctul de vedere al procesului de planificare, activitatea
unităţii economice este similară unui ciclu, format din trei faze (vezi figura 3.2).
La faza de elaborare a planului sunt parcurse cele trei etape care au fost prezentate în figura 1.
La această etapă, procesul de planificare poate fi organizat după una dintre următoarele traiectorii:
• planificarea de sus în jos - în acest caz managerii de pe nivele ierarhice superioare sunt
responsabili pentru planificarea la toate nivelele unităţii economice;
• planificare de jos în sus - în acest caz managerii de top ai unităţii economice exprimă
ideile de care sunt interesaţi, iar planurile sunt întocmite de managerii de la nivele inferioare, care sunt
mai aproape de problemele operaţionale.
Faza de elaborare a planului, adică planificarea propriu-zisă, este urmată de cea de
55
implementare, responsabilitatea managerilor la această etapă constând în respectarea tuturor cerinţelor
în raport cu procesul de organizare şi procesare a activităţilor prevăzute în plan. Rezultatele
implementării depind în mare măsură
de respectarea standardelor şi limitelor de timp prevăzute conform planului. Ultima fază a
ciclului de planificare se referă la monitorizarea şi controlul procesului de implementare a planului,
care presupune măsurarea rezultatelor obţinute în urma implementării planului şi compararea acestora
cu indicatorii prevăzuţi anterior.
Un moment important al etapei de monitorizare şi control constă în evaluarea cauzelor
apariţiei discrepanţelor dintre rezultatele aşteptate conform planului şi cele obţinute. Devierea
rezultatelor obţinute poate fi explicată prin diferite motive, unele dintre acestea fiind: elaborarea
planului pe baza unor scopuri nerealiste, irealizabile; elaborarea planului conform unor presupuneri
eronate cu privire la factorii ce vor contribui la realizarea planului; implementarea inadecvată a
planului. După identificarea cauzelor ce au generat discrepanţe dintre rezultatele aşteptate şi cele ob-
ţinute, devine posibilă şi necesară corectarea planurilor prin ajustarea obiectivelor sau schimbarea
acestora, astfel revenindu-se la prima fază a ciclului de planificare.
Principiile planificării entității hotiliere
Procesul de planificare presupune respectarea activităţii şi dezvoltării unui şir de principii,
unele dintre acestea fiind prezentate în continuare:
• principiul obligativităţii - conform principiului dat demararea oricărei activităţi în
cadrul unităţii economice trebuie să fie precedată de elaborarea unui plan, care va asigura utilizarea
raţională a resurselor disponibile;

Figura 2. Fazele ciclului de planificare a activităţii unităţii economice pagina

• principiul integrităţii - presupune că toate planurile elaborate la nivel de unitate

economică trebuie să fie integrate într-un plan comun, care corespunde obiectivelor generale urmărite
de către unitatea economică;
• principiul discontinuităţii şi flexibilităţii - presupune atât existenţa unei planificări
permanente a viitoarelor activităţi, cât şi a posibilităţilor de ajustare a planului în conformitate cu noile
tendinţe ale pieţei, modificarea resurselor disponibile etc.;
• principiul complexităţii - presupune integrarea în plan a tuturor aspectelor (tehnice,
financiare, legate de resursele umane, factorii externi etc.) care vor determina capacitatea unităţii
56
economice de a implementa obiectivele prevăzute conform planului;
• principiul de eficienţă - presupune selectarea acelui mod de implementare a planului
care va asigura obţinerea celui mai bun rezultat din utilizarea resurselor economice disponibile;
• principiul de simplitate şi claritate - planul elaborat trebuie să fie accesibil atât
subiectelor ce au participat la elaborare, cât şi celor ce îl vor implementa.

2. Metode de previziune a indicatorilor de rezultate incluşi în planul entității hotelieră

economice

Luând în considerare experienţa unităţilor economice ce folosesc planificarea, un plan de

dezvoltare poate avea următoarele secţiuni:
• Producţia: fabricarea şi comercializarea;
• Calitate producţiei şi a serviciilor prestate;
• Capacitatea de producţie;
• Aprovizionarea tehnico-materială şi desfacerea;
• Reprofilarea şi retehnologizarea;
• Investiţiile capitale;
• Dezvoltarea resurselor umane;
• Cheltuielile, veniturile şi rentabilitatea;
• Finanţarea activităţii etc.
Indiferent de compartimentul planului la care ne vom referi, elaborarea acestuia presupune
operarea cu un şir de indicatori, care au menirea de a argumenta necesitatea întreprinderii unor
măsuri/activităţi prevăzute conform planului. După esenţa sa şi modul de calcul, indicatorii utilizaţi în
procesul de planificare pot fi de două tipuri:
♦♦♦ Indicatori cantitativi (sunt exprimaţi în mărimi absolute). Din categoria dată fac parte:
volumul de producţie, volumul vânzărilor, cifra de afaceri, numărul de angajaţi, fondul salarial,
profitul, cheltuielile pentru diverse categorii de resurse etc.
♦♦♦ Indicatori calitativi (sunt exprimaţi în mărimi relative). Această categorie de indicatori
exprimă gradul de eficienţă a activităţilor prevăzute în plan. Din categoria data fac parte indicatorii
rentabilităţii, a productivităţii resurselor utilizate, cota de reducere sau creştere a preţurilor, cota di-
feritor cheltuieli în costurile totale şi/sau în preţuri, indicatorii cu referire la evoluţia vânzărilor a cotei
de piaţă etc.
Pentru ca indicatorii cuprinşi în plan să fie reali şi să asigure utilizarea eficientă a resurselor
pe care le posedă unitatea economică, procesul de planificare este completat cu cel de previziune.
Previziunea - procesul prin care este realizată estimarea evoluţiei viitoare a unor indicatori
economici.
Previziunea este un mod de cercetare şi cunoaştere a realităţii pentru a anticipa o acţiune
viitoare pe baza unor criterii de raţionalitate, de optim. Fiind parte componentă a procesului de
planificare, previziunea are funcţia de a estima starea viitoare a indicatorilor de măsurare a
performanţelor unităţii economice, pornind de la obiectivele urmărite conform planului şi tendinţele în
evoluţia diverşilor indicatori de activitate, depistate în urma analizelor cantitative şi calitative.
Previziunea dimensiunilor indicatorilor cuprinşi în plan presupune utilizarea diferitor surse de
informare. Informaţia utilizată în procesul de planificare poate proveni din surse interne, aceasta
referindu-se ca exemplu la mărimea şi structura capacităţii de producţie, numărul şi calificarea
personalului, starea financiară, necesarul de mijloace circulante etc. sau din surse externe, în acest scop
fiind realizate cercetări asupra stării şi tendinţelor caracteristice mediului în care îşi desfăşoară
activitatea unitatea economică.
Conform celor relatate anterior, previziunea devine una dintre etapele procesului de
planificare, ea având sarcina de a determină în ce măsură obiectivele fixate în plan sunt realizabile şi
adecvate situaţiei. In acest scop sunt utilizate un şir de metode care permit estimarea indicatorilor de
57
măsurare a rezultatelor aşteptate în urma implementării planului.
Totalitatea metodelor de previziune aplicate în procesul de planificare pot fi divizate în două
categorii: metode cantitative şi metode calitative. Metodele cantitative presupun prelucrarea seriilor de
date. Una dintre metodele cantitative folosită frecvent este cea a extrapolării, care presupune
prelungirea în viitor a evoluţiei indicatorului constatată în trecut. Extrapolarea constă, de fapt, în de-
terminarea trendului (a tendinţei, a liniei principale de evoluţie) a unui indicator pentru care se cunosc
valorile sale într-o perioadă din trecut. Aceasta poate fi mecanică, în acest caz se bazează exclusiv pe
prelungirea tendinţei, sau euristică, care presupune introducerea unui factor de corecţie a trendului.
Spre deosebire de metodele cantitative, metodele calitative de prognozare se bazează pe părerile
experţilor în domeniu, din cadrul unităţii economice şi din exterior.
Opiniile experţilor sunt acumulate în baza chestionării.
3.Sistemul de planuri aplicate de către unităţile economice şi metodologia de elaborare
Conform celor menţionate anterior, un rol important în gestiunea unităţii economice revine
planificării, care are menirea de a asigura conexiunea dintre obiectivele urmărite şi activităţile ce
urmează a fi întreprinse în vederea atingerii acestora. O analiză mai profundă a procesului de
planificare arată că unităţilor economice aplică diferite tipuri de planuri. Cea mai generală clasificare a
planurilor presupune divizarea lor în strategice, tactice şi operaţionale (vezi tabelul .1).

Tabelul. 1. Clasificarea generală a planurilor

Plan strategic Plan tactic Plan

operaţional
Obiectivele realizarea soluţionarea asigurarea
urmărite misiunii unităţii problemelor legate de proceselor de
economice şi funcţiile organice ale producţie şi
identificarea unităţii economice: comercializare a
direcţiilor producţie finanţare, produselor şi/sau
generale de investiţii, marketing, serviciilor
dezvoltare logistică, personal
Nivelul managerial Managerii de top Managerii de top şi de Managerii de
implicat în nivel mediu nivel mediu şi
elaborarea planului inferior

Perioada Perioadă lungă, Perioadă medie, între 1 Perioadă scurtă,

planificării peste 5 ani şi 5 ani până la 1 an

Conform tabelului .1, cele trei tipuri de planuri se deosebesc în funcţie de trei criterii: 1. după
obiectivele urmărite; 2. după nivelul managerial implicat în elaborarea planului; 3. după perioada de
timp cuprinsă în plan. Toate cele trei criterii după care se deosebesc planurile strategice, tactice şi
operaţionale indică atât asupra diferenţierii, cât şi asupra complementarităţii acestora. Astfel, dacă
planul strategic vizează aspectele competitive, tehnologice şi strategice complexe ale unităţii
economice, atunci planul tactic se refera la funcţiile organice ale acesteia, cum ar fi finanţele,
marketingul sau producţia. Spre deosebire de planul strategic, planul tactic este mai detaliat şi are mai
multă relevanţă pentru managerii de pe nivel mediu şi inferior. La rândul său planul operaţional
vizează activitatea zilnică a unităţii economice, acestea incluzând planuri concrete orientate spre
atingerea anumitor obiective de producţie, de publicitate, de instruire a angajaţilor etc. Planificarea Un
rol deosebit în procesul de planificare la nivel de unitate strategică economică revine planificării
strategice.
Planificarea strategică constă în elaborarea unor planuri pentru punerea în aplicare a strategiei
58
de dezvoltare pe termen lung, în conformitate cu misiunea şi obiectivele urmărite de către unitatea
economică.
Strategia de dezvoltare are menirea să descrie imaginea pe care unitatea economică doreşte să
o aibă în viitor şi este orientată către ceea ce vrea să facă şi nu către cum vrea să acţioneze. Astfel,
planificarea strategică este definită în termeni generali, în acelaşi timp obiectivele fixate fiind
măsurabile, realiste şi corelate cu anumite intervale de timp.
Planificarea strategică este punctul de pornire în procesul de planificare, aceasta presupunând
parcurgerea a 8 paşi consecutivi (vezi figura 3.3).
Conform schemei prezentate în figura 3.3, planificarea strategică constă din- tr-un şir de paşi
interdependenţi, care au că scop final obţinerea răspunsurilor la următorul set de întrebări:
1. De ce facem ceea ce facem?
2. Ce trebuie să facem pentru a atinge scopul urmărit?
3. Cum facem cea ce trebuie făcut?
4. Cine va face ceea ce trebuie făcut?
Consecutivitatea în care sunt prezentate cele patru întrebări nu este una întâmplătoare, între
ele existând o relaţie de ierarhizare. Astfel, pentru a răspunde la întrebarea 4, trebuie răspuns mai întâi
la întrebarea 3, pentru a răspunde la întrebarea 3, trebuie să se răspundă mai întâi la întrebarea 2, iar
pentru a obţine răspunsul la întrebarea 2, este necesar sa se răspundă la întrebarea 1.
Conform figurii 3.3, primul pas al procesului de planificare strategică îl reprezintă
identificarea şi generarea misiunii organizaţiei, care urmează să răspundă la întrebarea „de ce?”. Prin
răspunsul la această întrebare sunt scoase în evidenţă valorile şi principiile pe care se fundamentează
activitatea unităţii economice.
Misiunea - reprezintă viziunea pe termen lung asupra ceea ce încearcă unitatea economică să
devină, asupra segmentului de piaţă căruia doreşte să i se adreseze şi asupra nevoilor pe care încearcă
să le satisfacă.
La etapa de demarare a unei afaceri, obiectivul sau misiunea sunt bine cunoscute şi înţelese de
către fondatori, însă pe măsură ce unitatea economică se extinde, pătrunde pe noi pieţe sau fuzionează,
aceasta îşi modifică misiunea ini ţială, din acest motiv formularea misiunii este un moment de
importanţă majoră în procesul de planificare strategică.
Pasul doi în planificarea strategică constă în formularea obiectivelor strategice, care reflectă
scopurile unităţii economice pe termen lung. Această etapă a planificării este orientată către obţinerea
răspunsului la întrebarea „ce?", din setul de întrebări prezentat anterior.
Obiectivele strategice se referă la paşii practici şi măsurabili care vor fi în- treprinşi în
vederea atingerii misiunii. Conform literaturii de specialitate, obiectivele strategice sunt concentrate pe
mediul extern al unităţii economice şi se pot grupa în 8 categorii:
1. poziţia pe piaţă: cota de piaţă dorită pe pieţele curente şi pe cele noi;
2. inovare: dezvoltarea de produse şi servicii noi;
3. resurse umane:
– selecţia şi dezvoltarea angajaţilor;
4. resurse financiare: identificarea surselor de capital şi a modului de utilizare a acestora;
5. resurse fizice: echipamente şi facilităţi, modul lor de utilizare;
6. productivitate: utilizarea eficientă a resurselor de care sunt dependente rezultatele;
7. responsabilitate socială: conştientizarea şi răspunsul la efectele asupra comunităţii;
8. cerinţe privind profitul: realizarea bunăstării financiare măsurabile şi a creşterii.

59
 Figura 3.3. Etapele planificării strategice

Obiectivele strategice fiind identificate se va trece către paşii 3 şi 4 la elaborarea planului

strategic. Pasul 3, adică Analiza industriei: oportunitawi ei amenimozri, este axat pe analiza mediului
extern şi are drept scop: 1. identificarea ocaziilor de piaţă, definite de o nevoie pe care unitatea
economică o poate satisface in condiţii profitabile; 2. scoaterea în evidenţă a ameninţărilor
caracterizate de piedici existente în mediului extern. La rândul său pasul 4, Analiza punctelor forte şi a
celor slabe ale unităţii economice, se referă la analiza mediului intern al unităţii economice şi
identificarea punctelor forte şi slabe în vederea atingerii obiectivelor strategice formulate anterior.
Cercetările realizate la etapele trei şi patru sunt părţi componente ale analizei SWOT, folosită pe larg
în mediul de afaceri.
Analiza SWOT - metodă de identificare a potenţialului de atingere a obiectivelor urmărite de
către unitatea economică, care presupune realizarea unei radiografii a factorilor interni şi externi cu
impact asupra posibilităţii de atingere a acestora.
Acronimul SWOT provine din engleză Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats, care în
traducere semnifică „Puncte forte, Puncte slabe, Oportunităţi, Ameninţări”. Astfel, prin realizarea
analizei SWOT sunt identificate punctele forte şi cele slabe ale unităţii economice, oportunităţile şi
ameninţările existente la un moment dat pe piaţă. La elaborarea analizei SWOT trebuie să se ţină cont
de faptul că punctele tari şi punctele slabe sunt concepte „statice”, bazate pe parametrii descriptivi ai
unei zone, într-o perioadă determinată de timp, ele reprezentând ceea ce există. în acelaşi timp
oportunităţile şi ameninţările vizează viitorul, şi se referă la alegerile pe care le au de făcut persoanele
60
implicate în procesul de planificare, ele reprezentând ceea ce va fi.
Se obişnuieşte ca rezultatele analizei SWOT să fie reprezentate sub formă de matriţă (vezi
figura .4).

Puncte forte Puncte slabe (care împiedică

(care sunt benefice atingerii atingerea obiectivelor)
obiectivelor)
Oportunităţi Ameninţări

Figura 3.4. Matricea de prezentare a analizei SWOT

în rezultatul corelării obiectivelor strategice, formulate la etapa 2, cu tabloul obţinut în baza

analizei SWOT vor fi identificate nevoile de schimbare ale unităţii economice (pasul 5), care se referă,
în ultimă instanţă, la următoarele elemente prioritare: utilizarea Punctelor forte, eliminarea Punctelor
slabe, exploatarea Oportunităţilor şi îndepărtarea Ameninţărilor. Dacă nevoile de schimbare sunt
identificate devine posibilă formularea setului de opţiuni şi decizii strategice ale unităţii economice
(pasul 6), orientate către obţinerea răspunsului la întrebările „Cum şi cine va face ceea ce trebuie
făcut?” Planificarea strategică se definitivează odată cu parcurgerea pasului 6. în mod concret, un plan
strategic poate viza începerea unui nou tip de afacere, modul de alocare a resurselor, noi posibilităţi de
extindere sau diversificare a activităţilor unităţii economice, pătrunderea pe noi pieţe, fuziuni de
întreprinderi sau riposta faţă de ameninţările venite de la concurenţi (de exemplu, un nou produs al
concurenţei) etc.
După elaborarea planului strategic urmează perioadele de implementare (pasul 7) şi evaluare
(pasul 8). Etapa de implementare a strategiei constă în stabilirea obiectivelor anuale ale unităţii
economice, alocarea resurselor (personal, procese şi sisteme IT etc.), în vederea executării planului
strategic. Implementarea strategiei constă dintr-un şir de acţiuni orientate spre atingerea obiectivelor
strategice, precum: dezvoltarea unei structuri organizaţionale eficiente, pregătirea bugetului şi a
programelor pentru a sprijini execuţia strategiei, dezvoltarea şi utilizarea sistemelor informatice ale
unităţii economice etc.
Etapa de evaluare şi control urmăreşte analiza modului în care este implementat planul
strategic. în acest scop sunt aplicate trei activităţi majore:
• măsurarea şi evaluarea performanţelor;
• reevaluarea factorilor interni şi externi ce au constituit fundamentul pentru alegerea
strategiei curente;
• întreprinderea acţiunilor de corectare şi de ajustare a strategiei.
Controlul se exercită pe toată perioada de implementare a planului, având
rolul de a evidenţia eventualele abateri negative, inclusiv cauzele acestora şi de a indica
măsurile corective.
nimentele specifice care trebuie întreprinse în vederea realizării planului strategic. Dacă
planurile strategice stabilesc cadrul general al planificării în cadrul unităţii economice, atunci planurile
tactice acoperă un domeniu mai restrâns, fiind orientate spre identificarea departamentelor şi resurselor
ce vor fi implicate în îndeplinirea planurilor strategice şi implicit a obiectivelor strategice.
Planurile tactice, de regulă, presupun acţiuni pe o perioada medie - între unu şi cinci ani şi
sunt elaborate de către managerii de nivel mijlociu. Acest tip
Planificarea tactică
Planul strategic este implementat prin intermediul planurilor tactice. Spre deosebire de
planurile strategice, cele tactice arată direcţiile de utilizare a resurselor organizaţiei, activităţile şi eve-
de planuri prevăd acţiunile concrete ale subdiviziunilor îndreptate spre atingerea scopurilor
strategice. Ca exemplu, în conformitate cu planul strategic elaborat de către unitatea economică pentru
61
următorii 5 ani, care prevede deţinerea de către firmă a cotei de 45% din exporturile totale din ţară
către piaţa europeană a produsului X, va fi elaborat planul tactic (pentru fiecare departament şi an în
parte) în care vor fi arătate măsurile în domeniul managementului calităţii, a marketingului, a
producţiei şi aprovizionării, a resurselor umane, a finanţelor, care vor permite unităţii economice să
atingă obiectivele formulate în planul strategic. Deoarece planul tactic este elaborat la nivel de
departamente, planul general este constituit din planurile elaborate de fiecare departament în parte,
unde:
• planurile de producţie şi aprovizionare sunt orientate spre selectarea metodelor de
producţie, a echipamentelor de care este nevoie, a furnizorilor de resurse necesare obţinerii produsul
planificat;
• planul de management al calităţii este orientat către soluţionarea problemelor de
implementare a sistemului de control al calităţii;
• planurile de marketing sunt orientate spre soluţionarea problemelor legate de vânzarea şi
distribuirea produselor sau serviciilor prestate de către unitatea economică;
• planurile financiare sunt orientate spre gestionarea fondurilor financiare proprii şi găsirea
soluţiilor optime de atragere a resurselor din exterior, necesare implementării planurilor strategice;
• planurile de personal sunt orientate spre recrutarea, integrarea şi formarea resurselor
umane de care are nevoie unitatea economică în conformitate cu obiectivele strategice.
Deoarece fiecare plan în parte este elaborat de către managerii de departamente este necesară
armonizarea acestora în vederea corelării cu obiectivele strategice stabilite. Controlul gradului de
concordanţă a planurilor tactice cu cel strategic este efectuat la nivelul managementului de top.
Planurile operaţionale sunt nişte rezultate concrete care trebuie realizate de grupurile de lucru,
lucrători individuali, operaţionala .
Ele sunt elaborate la nivelurile inferioare şi indică consecutivitatea acţiunilor necesare pentru
atingerea obiectivelor operaţionale ce contribuie la realizarea planurilor tactice. Planificarea
operaţionala presupune elaborarea planurilor-grafic care determina limitele temporale pentru
rezolvarea fiecărei sarcini operaţionale de lucru.
în funcţie de frecvenţa utilizării sau gradului de repetare, pot fi distinse planuri operaţionale
de unică folosinţă şi planuri permanente.
• Planurile operaţionale de unica folosinţă sunt create pentru a rezolva o situaţie care este
puţin probabil că va mai apărea în viitor, acestea pot fi programe, proiecte sau bugete.
• Programul - plan de unică folosinţă, creat pentru activităţi care includ diferite măsuri gradate
în timp orientate spre soluţionarea unei probleme cu care se confruntă unitatea economică.
• Proiectul - plan de unică folosinţă, mai complex decât un program, dar şi mai explicit din
punctul de vedere al obiectivelor propuse. Fiecare proiect vizează responsabilităţile unor indivizi
desemnaţi în realizarea obiectivului fixat, prin punerea la dispoziţie a resurselor necesare (sub forma
unui buget) şi stabilirea termenului de realizare.
• Bugetul - un plan de alocare a unor resurse financiare spre anumite utilităţi şi/sau
activităţi.
• Planurile operaţionale permanente sunt create pentru managementul unor activităţi, care apar
în mod regulat. Datorită faptului că situaţii similare sunt rezolvate într-un mod predeterminat,
managerii economisesc timp şi energie în procesul de luare a deciziilor. Exemple de planuri per-
manente sunt procedurile standard şi regulile.
• Procedurile standard - sunt de fapt nişte instrucţiuni, care descriu exact şi detaliat acţiunile
ce trebuie întreprinse de către angajaţi în situaţii specifice, prevăzute de procedura standard.
• Regulile - formă de plan operaţional permanent menit să orienteze acţiunile angajaţilor care
trebuie să îndeplinească anumite sarcini.

62
 3.4. Planul de afaceri: conţinut şi modul de elaborare

O atenţie deosebită atât în teorie, cât şi în activitatea practică a unităţilor economice este
acordată planificării de afaceri (planificării businessului). Planul de afaceri este un document realist,
practic care oferă detalii cu privire la o afacere concretă.
Planul de afaceri este un instrument, prin care se oferă o prezentare detaliată a întregii afaceri,
explicând care sunt resursele necesare punerii în aplicare a unui model de afacere, în termeni de
activităţi, echipamente, personal, resurse financiare.
Planul de afaceri este pe larg utilizat în activitatea unităţilor economice, el fiind elaborat în
unul din următoarele cazuri:
• pentru a stabili un plan de acţiuni care va fi folosit ca instrument de gestiune a unităţii
economice - planificarea detaliată a afacerii permite să se evalueze situaţia actuală, să se analizeze
perspectivele şi să se calculeze riscurile posibile, astfel, antreprenorul îşi stabileşte din timp căile şi
mijloacele de atingere a scopului. Trainerul american, Phil Bartle, explicând importanţa planificării
afacerii, în scopul gestiunii, face o paralelă economică.

Tema 12. Elaborarea planului de afaceri a entitații de hoteliere.

1. Planul de afaceri: conţinut şi modul de elaborare

Programul - plan de unică folosinţă, creat pentru activităţi care includ diferite măsuri gradate
în timp orientate spre soluţionarea unei probleme cu care se confruntă unitatea economică.
• Proiectul - plan de unică folosinţă, mai complex decât un program, dar şi mai explicit din
punctul de vedere al obiectivelor propuse. Fiecare proiect vizează responsabilităţile unor indivizi
desemnaţi în realizarea obiectivului fixat, prin punerea la dispoziţie a resurselor necesare (sub forma
unui buget) şi stabilirea termenului de realizare.
• Bugetul - un plan de alocare a unor resurse financiare spre anumite utilităţi şi/sau activităţi.
• Planurile operaţionale permanente sunt create pentru managementul unor activităţi, care apar
în mod regulat. Datorită faptului că situaţii similare sunt rezolvate într-un mod predeterminat,
managerii economisesc timp şi energie în procesul de luare a deciziilor. Exemple de planuri per-
manente sunt procedurile standard şi regulile.
• Procedurile standard - sunt de fapt nişte instrucţiuni, care descriu exact şi detaliat acţiunile
ce trebuie întreprinse de către angajaţi în situaţii specifice, prevăzute de procedura standard.
• Regulile - formă de plan operaţional permanent menit să orienteze acţiunile angajaţilor care
trebuie să îndeplinească anumite sarcini.
Planul de afaceri: conţinut şi modul de elaborare
O atenţie deosebită atât în teorie, cât şi în activitatea practică a unităţilor economice este
acordată planificării de afaceri (planificării businessului). Planul de afaceri este un document realist,
practic care oferă detalii cu privire la o afacere concretă.
Planul de afaceri este un instrument, prin care se oferă o prezentare detaliată a întregii afaceri,
explicând care sunt resursele necesare punerii în aplicare a unui model de afacere, în termeni de
activităţi, echipamente, personal, resurse financiare.
Planul de afaceri este pe larg utilizat în activitatea unităţilor economice, el fiind elaborat în
unul din următoarele cazuri:
• pentru a stabili un plan de acţiuni care va fi folosit ca instrument de gestiune a unităţii
economice - planificarea detaliată a afacerii permite să se evalueze situaţia actuală, să se analizeze
perspectivele şi să se calculeze riscurile posibile, astfel, antreprenorul îşi stabileşte din timp căile şi
mijloacele de atingere a scopului. Trainerul american, Phil Bartle, explicând importanţa planificării
afacerii, în scopul gestiunii, face o paralelă dintre aceasta şi planificarea unei călătorii. Astfel, înainte
63
ca să porneşti o afacere, ca şi în cazul unei eventuale călătorii, este nevoie să te întrebi şi să găseşti
răspunsuri la următoarele întrebări:
• Unde sunt azi?
• Unde vreau să ajung?
• Ce voi face acolo?
• Cum mă asigur că voi ajunge acolo?
• Cât de mult timp îmi va lua ca să ajung acolo?
• pentru a obţine un credit bancar - prezentarea planului de afaceri este o condiţie obligatorie a
multor instituţii financiare, care înainte de a oferi împrumutul, solicită să evalueze perspectivele
dezvoltării afacerii, precum şi şansele recuperării fără probleme a sumei împrumutate;
• pentru a atrage investiţii - orice investitor, înainte de a efectua investiţii, va analiza situaţia la
întreprinderea în care investeşte pentru a calcula profitabilitatea plasamentului.
Planul de afaceri poate fi elaborat atât pentru lansarea unei afaceri noi (start up business), cât
şi pentru o afacere care deja există.
în cazul planului de afaceri pentru Start up, se explică ce va face compania, cum vor fi atinse
obiectivele, se identifică în ce măsură competenţele fondatorilor sunt în concordanţă cu necesităţile
legate de lansarea afacerii, se dau detalii atât referitoare la suma de bani necesară pentru iniţierea
afacerii, cât şi referitoare la etapele necesare de traversat pentru ca afacerea să devină profitabilă.
în cazul companiilor existente, planul de afaceri este folosit atât pentru noile oportunităţi
apărute ca rezultat al schimbărilor de pe piaţă, cât şi ca document al managementului operaţional. Aici
planul de afaceri este folosit în scopul consolidării strategiei companiei, pentru identificarea
obiectivelor companiei şi a responsabilităţilor angajaţilor companiei, pentru gestionarea resurselor,
inclusiv a fluxului de numerar.
Pentru companiile existente în planul de afaceri, se găseşte răspunsul la întrebări cum ar fi:
1. Ce reprezintă afacerea în prezent şi ce vrem sa se obţină pe viitor?
2. Cum şi când se va realiza obiectivul propus?
3. Cine şi cum îl va atinge?
4. Ce resurse sunt necesare pentru aceasta?
Tipul planului în funcţie de destinaţia eventualului plan de afaceri de afaceri acesta poate fi
de diferite tipuri:
• Plan sumar - conţine informaţii de bază privind afacerea, fiind expus pe 8-10 pagini. Se
întocmeşte în cazurile în care mărimea mijloacelor financiare necesare pentru realizarea planului este
relativ mică sau pentru efectuarea unei testări a mediului investiţional.
• Plan de afaceri complet - compus din 20-40 pagini în care se descrie detaliat afacerea. Se
întocmeşte în cazul în care suma de mijloace financiare necesare pentru realizarea planului este mare.
• Plan de afaceri operaţional - este un plan desfăşurat, unde în detalii se descriu sarcinile
fiecărei subdiviziuni.
Caracteristicile unui plan de afaceri eficient:
• Claritate;
• Logică;
• Concizie;
• Veridicitate;
• Vizualizare optimă.
Elaborarea planului întocmirea planului de afaceri este un proces, care de afaceri include atât
compunerea propriu zisă a planului de afa ceri, cât şi etapa de pregătire. Pregătirea pentru elaborarea
planului de afaceri presupune parcurgerea a patru etape:
• Colectarea informaţiei;
• Determinarea tipului planului;
• Stabilirea structurii planului;
• Repartizarea responsabilităţilor.
64
 Valoarea planului de afaceri este determinată, în mare măsură, de calitatea informaţiei incluse
în el şi de fundamentarea propunerilor pe care se bazează, în rezultatul prelucrării surselor de date, se
obţin informaţii cu privire la: piaţă, clienţi, concurenţi, procesul de producţie, capacitatea de producţie,
echipa managerială, resursele financiare etc.
Procesul de colectare a informaţiei prevede lucrul atât cu sursele de date interne, cât şi cu cele
externe.

Surse de date interne: Surse de date externe:

Bilanţul;
Raportul privind rezultatele financiare;
Raportul privind fluxul capitalului
propriu;
Raportul privind fluxul mijloacelor
băneşti;
Informaţii privind capacitatea de
producţie;
Situaţia vânzărilor etc.
- Anuare şi buletine statistice;
- Programe de stat;
- Legi şi alte acte normative;
- Informaţii din sfera
afacerilor;
- Ghiduri şi cataloage;
- Intemetul;
- Studii privind piaţa
produsului dat etc.

Pentru a eficientiza eforturile în elaborarea planului de afaceri este recomandată parcurgerea

câtorva paşi în vederea efectuării analizelor şi prognozelor legate de atingerea obiectivului urmărit de
eventualul plan de afaceri.
Fiecare din cei 8 paşi ce urmează a fi parcurşi în procesul de elaborare a planului de afaceri
presupune respectarea anumitor cerinţe:
1. După ce este formulată şi evaluată ideea de afaceri (ca exemplu prin aplicarea metodei
RAMP) vor fi formulate scopul şi 2-3 obiective ale planului de afaceri.
2. Analiza SWOT presupune evidenţierea punctelor forte ale afacerii, punctelor slabe, a
oportunităţilor şi a riscurilor cărora poate fi supusă eventuala afacere. De obicei, rezultatele obţinute în
urma analizei SWOT sunt prezentate sub formă de matriţă (vezi figura 3.4).
3. Elaborarea planului operaţional se referă la identificarea echipamentelor, spaţiilor,
dotaţiilor speciale, a materiilor prime şi materialelor necesare implementării afacerii. Tot aici vor fi
arătaţi furnizorii de materii prime şi materiale şi va fi analizată tehnologia de producere ce va fi
aplicată.
4. Planul de management presupune identificarea echipei manageriale şi a caracteristicilor,
competenţelor manageriale posedate de către membrii echipei, în acelaşi timp este prezentată
organigrama unităţii economice, care cuprinde compartimentele şi relaţiile de subordonare dintre
acestea.
5. Planul de marketing porneşte de la analiza pieţei, a clienţilor/beneficiarilor produselor
serviciilor prestate, analiza concurenţei. în continuare va fi prezentată politica de preţ, activităţile de
desfacere, de plasare şi promovare a produselor/serviciilor.
6. Planul financiar presupune: calcului necesităţilor financiare pentru realizarea proiectului şi
a surselor financiare ce vor fi utilizate în acest scop; prezentarea destinaţiei exacte a sumelor solicitate
pentru finanţare, prognoza veniturilor, cheltuielilor, profitului (pierderilor), prognoza fluxului de
numerar.
7. Descrierea companiei presupune prezentarea datei înfiinţării, a locaţiei, a dimensiunilor, a
stadiul de dezvoltare, a caracteristicilor, perspectivelor, spaţiilor deţinute, a experienţei în domeniul.
8. Rezumatul este un miniplan de afaceri, care include informaţia de bază privind ideea de
afaceri. în rezumat va fi prezentat: scopul elaborării planului, problema, provocarea pe care încearcă să
o soluţioneze unitatea economică prin acest plan de afaceri, factorii de succes ai afacerii, prezentarea
succintă a modului de funcţionare a afacerii.

65
 Figura 5. Paşii parcurşi la elaborarea unui plan de afaceri

Indiferent de tipul său, orice plan de afaceri este organizat pe compartimente separate şi bine
definite, fiecare punând în discuţie un anumit gen de informaţie şi analiză. în practică se întâlnesc mai
multe modele de structuri ale planului de afaceri, unele dintre acestea fiind prezentate în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2. Exemple de structură a planului de afaceri a unitații turistice

Exemplul 1. Exemplul 2.
1. Pagina de titlu 1. Pagina de titlu
2. Rezumat 2. Rezumat
3. Cuprins 3.,Istoricul firmei
4. Scurt istoric al unităţii economice 4. Descrierea afacerii
5. Definirea afacerii 5. Produsul
6. Caracteristice în detaliu a pieţei-ţintă 6. Organizarea şi managementul
7. Obiectivele 7. Piaţa şi strategia de marketing
8. Descrierea produsului/serviciului 8. Datele financiare
9. Analiza SWOT 9. Propunerea de împrumut
10. Planul operaţional 10. Concluzii
11. Planul de management 11. Anexe şi referinţe
12. Planul de marketing
13. Planul financiar
14. Anexe
Exemplul 3. 5.5. Necesarul de producţie şi costuri
1.Pagina de titlu 5.6. Forţa de muncă
2. Sumar 6. Piaţa
3. Scopul şi strategia 6.1. Cota de piaţă şi volumul
vânzărilor
3.1. Sponsorii proiectului 6.2. Strategia preţurilor
3.2. Experienţa 6.3. Distribuţia şi promovarea
3.3. Situaţia financiară 7. Managementul
4. Alţi acţionari 8. Analiza financiară şi performanţele
5. Produsul planificate
5.1. Producţia 9. Capitalul
5.2. Amplasarea 9.1. împrumuturile
66
 5.3. Echipamentul şi clădirile 9.2. Proiecţiile financiare
5.4. Procesul de fabricaţie 10. Documente de justificare

CONCLUZII
1. Planificarea are un loc deosebit în gestiunea unităţii economice, asigurând legătura dintre
obiectivele urmărite, modul de atingerea a obiectivelor şi resursele utilizate în acest sens.
2. Fiind privită din punct de vedere al procesului de planificare, activitatea unităţii economice
este similară unui ciclu format din trei faze: elaborarea planului, implementarea propriu-zisă a planului
şi monitorizarea şi controlul rezultatelor obţinute în urma implementării.
3. Procesul de planificare a activităţii unităţii economice presupune operarea cu un şir de
indicatori cantitativi şi calitativi, care au menirea de a argumenta necesitatea întreprinderii unor
măsuri/activităţi prevăzute conform planului.
4. Pentru ca indicatorii cuprinşi în plan să fie reali şi să asigure utilizarea eficientă a resurselor
pe care le posedă unitatea economică, procesul de planificare este completat cu cel de previziune.
5. în gestiunea unităţii economice sunt aplicate trei tipuri de planuri: strategice, tactice şi
operaţionale, care se diferenţiază după obiectivele urmărite, nivelul managerial implicat în elaborarea
planului şi perioada de timp cuprinsă.
6. Planul strategic vizează punerea în aplicare a strategiei de dezvoltare pe termen lung, în
conformitate cu misiunea şi obiectivele urmărite de către unitatea economică.
7. Planul tactic arătă direcţiile de utilizare a resurselor unităţii economice, activităţile şi
evenimentele specifice care trebuie întreprinse în vederea realizării planului strategic.
8. Planul operaţional vizează activitatea zilnică a unităţii economice, incluzând planuri
concrete orientate spre atingerea anumitor obiective de producţie, publicitate, instruire a angajaţilor
etc.
9. Planul de afaceri este un instrument prin care se oferă o prezentare detaliata a întregii
afaceri, explicând care sunt resursele necesare punerii în aplicare a unui model de afacere, în termeni
de activităţi, echipamente, personal, resurse financiare.
10. Planul de afaceri poate fi elaborat în una dintre următoarele cazuri:
1. pentru a stabili un plan de acţiuni care va fi folosit ca instrument de gestiune a unităţii
economice;
2. pentru a obţine un credit bancar;
3. pentru a atrage investiţii.

Tema 13.Analiza riscurilor a entitatii hotiliere

Riscul, într-o accepțiune generală, înseamnă variabilitatea rezultatului obținut sub presiunea
factorilor proveniți din mediul intern și extern al firmei; reprezintă prejudiciul potențial la care sunt
expuse patrimoniul și activitatea firmei. Asumarea riscului este corelată de rentabilitate; firmele nu-si
asu un risc decât în functie de rentabilitatea la care se așteaptă, deci rentabilitatea trebuie să
compenseze riscul asumat.
Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse, putându-se manifesta mai intens sau mai putin
intens la nivelul firmei.

1. Analiza riscului de exploatare (economic)

Riscul de exploatare evaluează capacitatea firmei de a se adapta la timp si cu cel mai mic cost
la variatiile mediului în care activează, respectiv exprimă flexibilitatea rezultatului din exploatare.
Aprecierea riscului de exploatare (sau economic) se realizează cu ajutorul ,,pragului de rentabilitate de
exploatare de
67
 Pragul de rentabilitate de exploatare (numit și venit exploatare critic sau punct mort
operațional) este punctul în care veniturile din exploatare acoperă cheltuielile de exploatare, iar
rezultatul din exploatare este nul. După acest prag, activitatea de exploatare devine rentabilă.
Firma nu poate influența nici prețurile cu care cumpără factorii de producție și nici prețurile
bunurilor pe care le produce și le vinde. Singura variabilă asupra căreia poate să acționeze, pentru ca
veniturile să depăsească cheltuielile, rămâne nivelul activității. Pragul de rentabilitate de exploatare se
calculează cu următoarea relație:

Riscul de exploatare poate fi evaluat cu ajutorul următorilor indicatori:

a) indicatorul de poziție față de pragul de rentabilitate (IPO2), numit și rezerva față de
pragul de rentabilitate, care se determină astfel:
 în mărimi absolute: IPO2 =Ve VePR
 în mărimi relative: IPO2(%)=Ve – VePR / VePR

Indicatorul de poziție exprimă capacitatea unei firme de a se adapta cerințelor pieței. Din
analizele statistice rezultă că firma este într-o situație:
 instabilă, când veniturile din exploatare (Ve) depășesc pragul de rentabilitate cu mai
puțin de 10%
 când Ve depășesc cu 10-20% pragul de rentabilitate;
 confortabilă, când Ve depășesc cu peste 20 pragul de rentabilitate (PM), numit și punct
mort, calculat cu relația:

b) momentul realizării pragului de rentabilitate (PM), numit si punct mort, calculat cu

relatia PR unde: T- durata de timp (lună, trimestru, semestru, an Sporirea punctului mort către valoarea
T în zile înseamnă cresterea riscului de exploatare
PM=VePR / Ve * T
Unde T – durata de timp (lună, trimestru, semestru, an)
Sporirea punctului mort către valoarea T în zile înseamnă creșterea riscului de exploatare.

c) coeficientul de elasticitate, numit și coeficientul de levier al exploatării, calculat cu

ajutorul relației următoare: 
KE=detPe(%) / detVe(%) = Ve / Ve – VePR = Pe + Cf / Pe
În care:
detPe(%) = detVe / Ve0 = Ve1 – Ve0 / Ve0 – variația relativă a profitului din exploatare;

detVe(%) = detVe / Ve0 = Ve1 – Ve0 / Ve0 – variația relativă a venitului din exploatare.

Coeficientul de elasticitate exprimă variația profitului din exploatare (Pe) la creșterea cu o

unitate a veniturilor din exploatare (Ve).
Firma se poate afla, în funcție de valoarea coeficientului de elasticitate, în una din următoarele
situații
 instabilă, cu un risc economic mare dacă KE>11;
 relativ stabilă, dacă KE = 6;
 confortabilă, cu un risc redus, dacă KE<6.
Creșterea coeficientului de elasticitate înseamnă, de fapt, creșterea riscului de exploatare
(economic).

68
 2. Analiza riscului financiar

Riscul financiar evaluează capacitatea unei firme de a menține echilibrul financiar și este
dependent de structura capitalului, respectiv de gradul de îndatorare.
Aprecierea riscului financiar se face prin pragul de rentabilitate financiar, care reprezintă
punctul în care veniturile din exploatare acoperă cheltuielile de exploatare și cheltuielile cu dobânzile.
Relatia de calcul al pragului de rentabilitate financiar se prezintă sub următoarea formă:

(Ve)fPR = Cf + (Chf – Vf) / 1 – Cv / Ve = Cf + Chd / rmcv

unde: Chd - cheltuieli cu dobânzile;

Chf - cheltuieli financiare;
Vf - venituri financiare

Riscul financiar poate fi evaluat, ca și în cazul riscului de exploatare, cu ajutorul acelorași

indicatori:
a) ,,indicatorul de poziție față de pragul de rentabilitate" (IPO2);
b) ,,momentul realizării pragului de rentabilitate" (PM)
c) ,,coeficientul de elasticitate" (KE).
O altă posibilitate de evaluare a riscului financiar se face pe baza efectului de levier. Levierul
financiar cuantifică impactul apelării la credite asupra rentabilității financiare.
Efectul levierului financiar, respectiv variația ratei rentabilității capitalurilor proprii, depinde
de corelațiile care există între rata rentabilității economice și cost mediu al datoriei financiare (rata
dobânzii), pe de o parte, iar pe de altă parte, de nivelul îndatorării.

Rrfr= Rre + (Rre – Dob)*Dft / Cp

unde: Rrfr - rentabilitate financiară;

Rre - rentabilitate economică
Dob - costul mediu al capitalului împrumutat;
Dft - datorii financiare totale;
Cp - capital propriu;
Dft / Cp - levierul
(Rre - Dob)* Dft / Cp - efectul de levier.

Când firma apelează la împrumuturi, condiția ca rentabilitatea financiară să crească este ca

rentabilitatea economică să fie superioară costului mediu al capitalului împrumutat. În această situație,
rata rentabilității finnanciare este cu atât mai mare cu cât gradul îndatorării (levierul) este mai mare.
Dacă, la nivelul unei firme, rata rentabilității economice este mai mică decat rata dobânzii (costul
mediu al datoriei), atunci efectul de levier devine negativ, iar rata rentabilității financiare va fi mai
mică decât rata rentabilității economice, cu cât rata îndatorării este mai mare.

Firma poate să se afle în următoarele situații:

 Rre >Dob - apelarea la credite va conduce la îmbunătățirea ratei rentabilității
economice;
 Rre = Dob - apelarea la credite este indiferentă, din punct de vedere al efectului de
levier;
 Rre < Dob - apelarea la credite va conduce la reducerea performantelor și creșterea
riscului
69
 3. Analiza riscului de faliment

Imposibilitatea unei entități de a-si onora obligațiile scadente conduce la probabilitatea de

insolvabilitate a sa și astfel la riscul de faliment. Existenta unor dificultăți permanenre de achitare a
obligațiilor poate conduce la reducerea activității, concedierea salariaților restructurarea
organizațională și, în final, la faliment.
Riscul de faliment este legat de starea de dificultate a firmei, considerată ca fiind o situație
permenentă de criză financiară. Din punct de vedere juridic, o firmă se află în dificultate atunci când se
află în stare de încetare de plăți, neputând face față datoriilor exigibile, legea prevăzând, în acest caz,
reorganizarea sau lichidarea firmei.

Criteriile de identificare a firmelor în dificultate sunt:

 supraîndatorarea, situația în care firma nu face față datoriilor scadente;
 insolvabilitatea, situația în care activul nu este suficient pentru achitarea datoriilor.
Riscul de faliment al firmei este analizat sub următoarele aspecte esențiale privind procesul
decizional:
a) analiza riscului de faliment prin metoda ratelor;
b) analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor;
c) analiza riscului de faliment pe baza ilanțului funcțional.

70