Andreescu, Ştefan n.

1947, București
I. Născut și educat în București, absolvent al Liceului Spiru Haret (1964) și licențiat în Istorie al
Universității din București (1970), Şt.A. a avut o intensă activitate editorială și de cercetare, iar după
căderea regimului comunist și una profesorală. După un stagiu de doi ani la revista „Magazin Istoric”
(1970-1972), destinul profesional i-a fost strâns legat de Institutul de Istorie „N. Iorga”, în cadrul căruia a
fost cercetător, redactor șef a două dintre reviste, Revue Roumaine d’Histoire (1972-1995) și Studii și
Materiale de Istorie Medie (2006-), și director al programului „Europa Centrală, țările române și Marea
Neagră” (2001-2014). După Revoluția din 1989 a devenit profesor la Universitatea din București, pentru
scurt timp la Facultatea de Istorie și pentru o perioadă mai îndelungată, la secția francofonă a Facultății de
Ştiințe Politice, iar apoi conducător de doctorat la Şcoala de Studii Avansate a Academiei Române. Spirit
civic implicat activ în apărarea patrimoniului istoric al României, Şt.A. s-a numărat printre cei care au
protestat public într-o ședință a Institului„N. Iorga” din 1988 față de politica de sistematizare a satelor.
După 1989 a fost membru al Comisiei Istorice a Monumentelor și apoi al Comisiei Prezidențiale asupra
Patrimoniului. În 1997 a primit, ca o recunoaștere tardivă, premiul „Mihail Kogălniceanu” al Academiei
Române. Din 2008 a coordonat la Institutul „N. Iorga” reluarea proiectului Călători străini despre țările
române (sec. XIV-XVIII), editând primele două volume supliment (2011, 2016).
II. Teza de doctorat susținută în 1978 la Universitatea din București sub îndrumarea lui Constantin C.
Giurescu a fost publicată doi ani mai târziu sub titlul Restitutio Daciae. Urmărind relațiile dintre Ţara
Românească, Moldova și Transilvania în intervalul 1526-1593, cartea a devenit primul volum al unei
trilogii, care a continuat subiectul în perioada domniei lui Mihai Viteazul și în prima jumătate a veacului
al XVII-lea.
III. Publicând mai bine de un sfert de veac sub regimul comunist, Şt.A. a preferat să scrie mai degrabă
articole și studii decât monografii sintetice. Rigorile cenzurii au influențat această opțiune, care pare însă
să fi fost (sau să fi devenit cu timpul) și una personală. Deși spiritul sintetic nu i-a lipsit, după cum o
dovedește capitolul despre formarea principatelor române din volumul colectiv coordonat de Stephen
Fisher-Galați (1998), Şt.A. a preferat abordările de micro-istorie, în care marile procese istorice sunt
surprinse prin studii de caz revelatoare, analizate erudit. Numărul mare de studii publicate, acoperind o
gamă intimidantă de subiecte, poate lăsa impresia unei opere disparate. La o privire mai atentă însă, pot fi
observate firele roșii care unesc toate contribuțiile într-o operă coerentă. Din fericire, cele șase volume
publicate începând cu 2001 care reunesc aceste studii, ajută cititorul să descopere mai ușor aceste direcții
principale de cercetare.
Debutul timpuriu ale lui Şt.A., la 15 ani, cu un articol despre ctitoriile lui Dobruș ban în Glasul Bisericii,
surprinde deja in nuce, două dintre direcțiile majore de cercetare ale activității sale: istoria boierimii
muntenești și istoria monumentelor ecleziastice. Colaborarea cu revistele bisericești, mai puțin supuse
condiționărilor ideologice impuse de regimul comunist, a continuat cu mai multe studii despre lăcașurile
de cult muntenești și despre pomelnice. Retrospectiv, Şt.A. avea să definească aceste preocupări drept
căutarea unei alternative la discursul istoric oficial care înfiera rolul negativ al boierimii muntene în
veacul al XVI-lea, iar metodologic drept o încercare de a „descifra tâlcul ascuns al picturilor și al
arhitecturii bisericești” (Perspective medievale, p. 5-7). În 1976 Şt.A. publica monografia Vlad Ţepeș,
care avea să cunoască două reeditări (1998 și 2015), precum și două traduceri, în engleză (1999) și în cehă
(2001). Respingând interpretarea acțiunilor domnului muntean într-o cheie patologică, dar ținându-se
totodată departe de tentația glorificării naționaliste, Şt.A. construia un portret echilibrat, prin care
personajul istoric era reintegrat epocii sale, în vreme ce „luminile și umbrele” legendei erau urmărite în
metamorfozele lor succesive până în veacul al XIX-lea. Odată cu teza de doctorat, publicată patru ani mai
târziu, în 1980, Şt.A. abordează ceea ce va deveni tema centrală a preocupărilor sale. Restitutio Daciae
urmărește întrepătrunderea destinelor politice ale Ţării Românești, Moldovei și Transilvaniei de-a lungul
secolului al XVI-lea, până la urcarea pe tron a lui Mihai Viteazul. Într-o perioadă în care istoriografia
română era dominată de obsesia ideologică a „unității medievale românești”, Restitutio Daciae propunea
o interpretare alternativă care opunea perspectivei teziste și simplificatoare argumentația erudită și
nuanțată. Un al doilea volum al Restitutio Daciae (1989) avea să urmărească relațiile politice moldo-
muntene-transilvănene din vremea lui Simion Movilă, Radu Mihnea sau Vasile Lupu, mergând până la
1659, pentru ca cel de-al treilea volum (1997) să se întoarcă la perioada de cumpănă a domniei lui Mihai
Viteazul, o adevărată „piatră de încercare pentru istoricii români din fiecare generație”, după cum
mărturisește Şt.A. în cuvântul înainte. După studiile exemplare dedicate boierilor munteni și ctitoriilor
lor, după monografia Vlad Ţepeș și după trilogia Restitutio Daciae, o a patra direcție de cercetare
fundamentală urmată de Şt.A. a fost cea a istoriei medievale și moderne timpurii a Mării Negre. Folosind
cu precădere izvoare inedite din arhivele genoveze, Şt.A. a contribuit la o mai bună cunoaștere a unui
număr impresionant de subiecte pontice, de la clarificări biografice (Theodorca de Telicha) și toponimice
(castelul Ilice), până la ample controverse istoriografice (problema închiderii Mării Negre sau cea a
exportului de cereale din țările române). Concentrându-se cu precădere asupra Ţării Românești și
Moldovei medievale, studiile pontice ale lui Şt.A. au îmbrățișat o perspectivă mai amplă care se întinde
din stepele tătărești până în nordul Italiei și din Mediterana Răsăriteană până în Imperiul Habsburgic. O a
cincea direcție de cercetare au constituit-o studiile dedicate începuturilor istoriografiei românești, cu
precădere cronisticii muntenești, publicate de-a lungul mai multor decenii și reunite în volum în 2007.
Printr-un demers de arheologie textuală, Şt.A. contextualizează istoric diferitele straturi ale celei mai
vechi cronici muntene, identificând domnia lui Alexandru II Mircea drept momentul redactării, în
slavonă, al primei cronici a Ţării Românești care cobora până Negru vodă.
Chiar și în lipsa unei analize istoriografice a operei lui Şt.A., care ar fi fără îndoială prematură, trăsăturile
ei caracteristice ies cu ușurință la iveală. Capacitatea extraordinară de a depăși frontierele artificiale ale
disciplinelor academice, a făcut ca Şt.A. să fie unul dintre puținii istorici capabili să folosească, cu aceeași
ușurință, o gamă foarte largă de izvoare scrise și vizuale (cronici, hrisoave, relatări de călătorie, însemnări
manuscrise, pomelnice, picturi murale, etc.). La fel de rar întâlnită este și remarcabila disponibilitate de a
reinterpreta permanent subiecte care l-au preocupat o viață și refuzul, programatic, de a adera la
interpretări „definitive” (rubrica Addenda et Corrigenda a revistei Studii și Materiale de Istorie Medie, la
care a contribuit constant, precum și notele adăugate la volumul VI din a doua ediție a Istoriei românilor
de N. Iorga constituie cele mai bune dovezi în acest sens).
IV. Vlad Ţepeș. Între legendă și adevăr istoric, București, 1976; Restitutio Daciae I. Relațiile politice
dintre Ţara Românească, Moldova și Transilvania în răstimpul 1526-1593, II. Relațiile politice dintre
Ţara Românească, Moldova și Transilvania în răstimpul 1601-1659, III. Studii cu privire la Mihai
Viteazul 1593-1601, București, 1980-1997; Din istoria Mării Negre XIV–XVI, București, 2001;
Perspective medievale, București, 2002; Izvoare noi cu privire la istoria Mării Negre, București, 2005;
Istoria românilor: cronicari, misionari, ctitori (sec. XV–XVII), Cluj-Napoca, 2007; Medievale, Brăila,
2016; Fragmente de istorie medievală, Brăila, 2019.
Pentru o analiză a studiilor istoriografice ale lui Şt.A. vezi postfața lui Ovidiu Pecican la volumul Istoria
românilor: cronicari, misionari, ctitori (sec. XV–XVII), Cluj-Napoca, 2007, p. 171-179 și vocea din
Enciclopedia Literaturii Române Vechi (București, 2008), p. 51-52. O succintă biografie, însoțită de
bibliografia completă a publicațiilor de până în acel moment, poate fi găsită în volumul omagial care i-a
fost închinat Aut viam inveniam, aut faciam. In honorem Ştefan Andreescu, ed. O. Cristea, P. Zahariuc,
Gh. Lazăr, Iași, 2012.
[Marian Coman]
Arion, Dinu C. n. 1883, București – m. 1966, București.
I. Descendent al unei familii boierești ialomițene ale cărei rădăcini coboră până în veacul al XVIII-
lea, D.C.A. a fost fiul lui Constantin C. Arion, important lider conservator, și al Mariei Tătăranu. Prin
studiile de drept de la Paris și prin implicarea în activitatea Partidului Conservator (în 1914 era unul
din secretarii cercului de studii al partidului, iar în 1918 era ales deputat pe listele partidului
Marghiloman), D.C.A. a continuat ceea ce devenise deja o tradiție de familie. În perioada interbelică a
fost profesor de istoria dreptului românesc la Universitatea din București și de istoria diplomației la
Academia Comercială. Odată cu instaurarea regimului comunist își pierde catedra și încetează să mai
publice, chiar dacă la sfârșitul anilor 50 a fost „recuperat” și adus în grupul de istorie a vechiului drept
românesc din cadrul Institutul de Istorie „N. Iorga”.
II. Teza de doctorat susținută în 1929 la Faculatea de Drept din Paris a fost publicată în același an, cu
titlul Le Νομος γεωργιχος et le régime de la terre dans l’ancien droit roumain jusqu’à la reforme de
Constantin Mavrocordat. Teza analizează influența compilației legislative bizantine din veacul al
VIII-lea, Nomos georgikos, asupra vechiului drept românesc, începând cu pravilele lui Vasile Lupu și
Matei Basarab și până la manualul de legi al lui Mihail Fotino.
III. Editor de manuscrise grecești de drept românesc, dar și de hrisoave slavonești de cancelarie,
D.C.A. supune sursele medievale unei subtile interpretări juridice. Studiile sale de istorie juridică și
socială sunt subsumate unei mari teme: regimul proprietății în țările române medievale și structurile
sociale care derivau din acesta. Susținător al tezei anteriorității proprietății în raport cu întemeierea
statului, D.C.A. a considerat dreptul domnesc asupra întregului pământ al țării (dominium eminens) un
împrumut al feudalismului apusean altoit pe o structură socio-economică autohtonă. Cercetând
regulile medievale de moștenire a bunurilor rurale, D.C.A. sfârșește prin a le atribui o origine romană.
Tensiunea dintre marile domenii boierești instituite de domnie și vechile proprietăți ereditare ar fi fost,
potrivit lui D.C.A., cauza transformărilor sociale din țările române. Evoluția etnonimului vlah până la
metamorfozarea lui în categoria socială a rumânilor, plasată de D.C.A. după instituirea legăturii lui
Mihai, ar reflecta aceste transformări.
IV. Din Hrisoavele lui Mircea cel Bătrân 1386-1418. Studiu de Istorie a Dreptului Român, Bucureşti,
1930; Curs de istorie diplomatică (1713-1914). Predat la Academia de Înalte Studii Comerciale şi
Industriale. Secţia Consulară, Anul II, Bucureşti, 1930; „Încercare asupra domeniului eminent din
Principatele Munteniei şi Moldovei în secolele XIV-XV,” 12-23 în Închinare lui Nicolae Iorga cu
prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, ed. Constantin Marinescu, Cluj, 1931; Cnejii (chinejii) români.
Contribuții la studiul lor, București, 1938; Vlahii, clasă socială în voevodatele româneşti, Bucureşti,
1940; Două studii de istorie a dreptului românesc, Bucureşti, 1942; „Caracterele juridice sociale ale
proprietății rurale în voievodatele românești”, 107-137 în În amintirea lui C. Giurescu, București,
1944.
Pentru o schiță bio-bibiliografică a lui D.C.A, vezi vocea scrisă de Ştefan Ştefănescu în Enciclopedia
istoriografiei românești (București, 1978), p. 40.
[Marian Coman]
Barbu, Daniel Constantin n.1957, București.

I. Născut și educat în București, absolvent al Liceului Nicolae Bălcescu/Sfântul Sava (1976) și licențiat în
istoria artei la Institutul de Artă din București (1980), D.C.B. a devenit muzeograf în cadrul Muzeului de
Istorie și Artă al Municipiului București (1981-1986), iar apoi cercetător al Institutului de Studii Sud-Est
Europene (1987-1998). După 1989, D.C.B. și-a continuat studiile, obținând trei doctorate, în istorie în
1991 (Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj), în filozofie în 1999 (Universitatea din București) și în
teologie în 2015 (Universitatea din București) și având o prolifică activitate didactică universitară,
publicistică și politică. Conferențiar la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii din
Bucureşti (1993-1996), iar apoi profesor (din 1997) și conducător de doctorat (din 1999) la aceeași
instituție, D.C.B. a beneficiat de burse și invitații la mai multe universități europene și americane (bursier
Fulbright în 2002). A ocupat diverse poziții administrative la facultatea unde era profesor titular, decan
(1994-2004), director al școlii doctorale (2004-2011) și șef de catedră (2004-2010). Devenit în 1990
director al Editurii Meridiane vreme de un an, D.C.B. a fost o perioadă mai îndelungată secretar științific
al RESEE (1990-1996), iar apoi director al revistei de politologie Studia Politica (2001-2010). Implicarea,
din ce în ce mai intensă, în spațiul public și apoi în viața politică, a coincis și cu schimbarea preocupărilor
sale academice. Redactor șef al revistei de teologie catolică Verbum (1990-1993), iar apoi director al
cotidianului Realitatea Românească (1991-1992), D.C.B. a făcut pasul spre politică devenind mai întâi
consilier de stat la președinția României (1997-1998), iar apoi senator (din 2012, din partea USL, iar apoi
ALDE) și ministru al culturii pentru o scurtă perioadă de timp (2012-2013). Asumându-și mai multe
candidaturi, unele reușite (pentru Senatul României în 2012 și 2016), altele nu (pentru Primăria București
în 2016, pentru Parlamentul European în 2019), și ocupând diverse funcții (președinte al Autorității
Electorale Permanente 2017-2019) D.C.B. a devenit o figură publică cunoscută, dar și controversată.
II. Teza de doctorat în istorie susținută în 1991 la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj sub coordonarea
profesorului Marius Porumb, intitulată Relații artistice dintre țările române și școala veneto-cretană în
secolul al XVI-lea, nu a fost publicată, probabil pentru că preocupările D.C.B. s-au îndepărtat tot mai mult
de istoria artei. Interesul pentru subiect fusese anunțat încă din 1988, printr-un articol dedicat
terminologiei (Cercetări de istorie și civilizație sud-est Europeană), iar în anul susținerii doctoratului au
apărut alte două studii despre influența veneto-cretană asupra ilustrațiilor manuscriselor slave românești
(RITL) și asupra bisericii Buna Vestire Greci din Pitești (Verbum).
III. Biografia intelectuală a lui D.C.B. se împarte în câteva etape distincte, parcurgând un drum lung de
la interesul de tinerețe pentru arta muntenească timpurie până la scrierile de maturitate despre teologia
politică a secolului XXI. Dintre aceste etape doar primele două, care se încheie la sfârșitul anilor 1990,
sunt relevante pentru istoriografie, deși D.C.B. a continuat să folosească argumente istorice și ulterior, în
scrierile sale de politologie și de teologie politică. Primele publicații îi aduc rapid lui D.C.B. o reputație
bine-meritată de tânăr istoric de artă erudit și iconoclast. După debutul cu două studii despre manuscrisele
bizantine din colecțiile românești – un articol în RESSE (1985) și o cărțulie într-o colecție a editurii
Meridiane (1984) – 1986 avea să fie annus mirabilis pentru D.C.B. Atunci au văzut lumina tiparului
prima carte de autor, Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, o pledoarie pentru
interpretarea frescelor de la Curtea de Arge și Cozia ca „forme artistice pur bizantine”, precum și două
articolele care aveau să devină unele dintre cele mai importante și controversate contribuții lui D.C.B.
RRH publica studiul despre dublul nume al domnului muntean Nicolae-Alexandru, iar RESEE cel despre
titlul de despot al lui Mircea. Ambele articole, inovatoare și contestatare, îmbinau sursele scrise și cele
iconografice în construcții argumentative seducătoare, una pozitivă, iar cealaltă negativă. Deisis-ul din
Biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Argeș devenea o dovadă a rebotezării catolicului Alexandru, devenit
ortodoxul Nicolae, consfințind astfel intrarea Ţării Românești în aria de influență bizantină. Acvilele
bicefale de la Cozia în schimb, erau considerate doar un ecou al unui model artistic sârbesc, neputând
fiind invocate în favoarea asumării titulaturii de despot de Mircea cel Bătrân, titulatură pe care D.C.B. o
considera o ficțiune istoriografică. Interesul pentru arta medievală muntenească a continuat și în anii
următori, cu studiile doctorale despre școala veneto-cretană și cu mai multe contribuții despre portretele
românești de la Athos și despre arta brâncovenească. În prima partea a anilor 1990, reflectând probabil
propriile căutări religioase, D.C.B. a manifestat un interes aparte pentru legăturile Ţării Românești cu
papalitatea din veacul al XV-lea, publicând studii despre conciliul de la Basel, despre pelerinajul la Roma
și cruciadă sau despre figura lui Peterman din Câmpulung, reunite într-un volum în 1998. Cartea din 1996
despre civilizația românească a secolului al XVIII-lea adăuga temelor și instrumentelor analitice ale
istoricului de artă, o nouă dimensiune, care avea să devină dominantă în următorii ani. Combinând istoria
gândirii politice și istoria mentalităților, D.C.B. pătrundea pe un teren istoriografic nou, pe care-l definea
ambițios drept o „arheologie constituțională românească”. Volumul din 2000 cuprindea cele mai
importante studii pe această temă, însoțindu-le de un consistent dosar documentar. Deși își păstrau
subtilitatea metodologică și argumentativă, noile construcțiile interpretative ale lui D.C.B. s-au dovedit
mai puțin convingătoare. Sedus de tentația unor interpretări ambițioase, dar lipsit de rigoarea analitică
(polemica cu Şerban Papacostea din SMIM este revelatoare în acest sens), noile preocupări ale lui D.C.B.
anunțau mai degrabă instalarea în actualitate. Firea românilor, cu un studiu despre Etica ortodoxă și
spiritul românesc (2000) și Bizanț contra Bizanț (2001) desăvârșeau această tranziție, cunoașterea istorică
devenind un ornament erudit pe care eseistul, politologul și teologul D.C.B. continua să îl mânuiască cu
siguranță și rafinament, însă cu tot mai puțină substanță.
IV. Pictura murală din Ţara Românească în secolul al XIV-lea, Bucureşti, 1986; „Sur le double nom du
prince de Valachie Nicolas-Alexandre”, RRH XXV, no. 4, 1986, pp. 287-300 ; „Faits historiques et
fictions historiographiques: la δεσποτεια de Mircea le Grand et le ‘despotat’ de Silistra”, RESEE XXIV,
no. 4, 1986, pp. 313-322; Scrisoare pe nisip. Timpul şi privirea în civilizaţia românească a secolului al
XVIII-lea, București, 1996; Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi
au Moyen Âge, Bucarest, 1998; O arheologie constituţională românească. Studii şi documente, Bucureşti,
2000; Firea românilor (coord.), București, 2000; Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică
românească, Bucureşti, 2001.
[Marian Coman]
Bogdan, Damian P. 1907, Butești (azi Republica Moldova) -1991, București

I. După ce și-a încheiat studiile gimnaziale la Bălți, D.P.B. a început cursurile Facultății de Filozofie
și Litere ale Universității din București, specialitatea geografie-istorie, pe care a absolvit-o în 1930. În
paralel a urmat și cursurile Şcolii Superioare de Arhivistică, al cărei licențiat devenea tot în 1930, cu o
lucrare de diplomă despre documentele slavo-române coordonată de P.P. Panaitescu. Trei ani mai
târziu, în 1933, D.P.B. devenea doctor în istorie la numai 26 de ani. Discipol apropiat al lui P. P.
Panaitescu, D.P.B. și-a urmat îndeaproape magistrul în alegerile profesionale, dar și în opțiunile
politice. Asistent la catedra de istoria slavilor a Universității din București (1935-1942), iar apoi
conferențiar și profesor la Şcoala Superioară de Arhivistică (1939-1950), D.P.B. s-a adaptat rapid
noului regim politic instituit după război. Fostul simpatizant legionar publica deja în 1946-1947
articole despre legăturile istorice dintre români și ruși în Analele româno-sovietice. În scurt timp
D.P.B. se integra structurilor universitare ale noului regim, în 1950 devenind profesor la Facultatea de
Istorie a Universității din București și rămânând la catedră până în 1970. În 1956 se număra printre
membrii fondatori ai Asociației slaviștilor, iar din 1968 devenea membru al Asociației Oamenilor de
Ştiință. Gestul de a continua legăturile cu revistele bisericești, începute în anii 1930, prin publicarea
unui articol despre Antim Ivireanul semnat cu pseudonimul V.D. Teodor în Studii Teologice, în 1955,
este mai degrabă atipic pentru noua carieră a lui D.P.B.. După părăsirea catedrei a rămas în continuare
activ, participând la numeroase conferințe internaționale de slavistică și continuând să publice. După
ce a fost martorul unei noi schimbări de regim politic, avea să se stingă din viață în 1991.
II. Teza de doctorat despre diplomatica slavo-română din secolele XIV și XV, elaborată sub
coordonarea lui Petre P. Panaitescu, a fost susținută în 1933 la Facultatea de Filozofie și Litere din
București și a fost publicată cinci ani mai târziu în Biblioteca Revistei Istorice Române. Textul avea
să fie reluat și îmbogățit în consistentul capitol despre diplomatica slavo-română publicat în cel de-al
doilea volum introductiv al colecției Documente privind Istoria României.
III. D.P.B. debuta la 23 de ani, în 1930, cu un articol despre Basarabia la 1878 în scrierile filologului
german Hugo Schuchard, publicat în Arhivele Basarabiei. A urmat o traducere a unui capitol despre
cronologia slavo-rusă dintr-o lucrare de paleografie rusească (Arhivele Olteniei, 1932), iar apoi prima
contribuție științifică originală, o notiță despre originea și sensul termenului prădalnica în
documentele medievale muntenești (Revista Istorică Română, 1933). Odată cu teza de doctorat,
D.P.B. s-a impus ca un excelent slavist și paleograf, principalul său domeniu de cercetare devenind
diplomatica și paleografia medievală slavo-română. Lista publicațiilor sale importante începe și se
închide simetric cu o scriere didactică despre paleografia slavo-română: în 1936 apărea manualul scris
împreună cu H. Stahl, în vreme ce impresionantul tratat din 1978 încununa o activitate de o viață. În
pofida activității sale profesorale îndelungate și a numeroaselor scrieri didactice - manualelor deja
amintite adăugându-li-se o culegere de facsimile de documente slave (1943) și un compediu de
paleografie româno-slavă (1969) - nu s-ar putea spune că D.P.B. a fost un creator de școală.
Preocupările de cercetător ale lui D.P.B. au fost strâns legate de diplomatica și paleografia slavă, deși,
incidental, a explorat și subiecte conexe. Imediat după susținerea doctoratului, în 1934, publica în
Tinerimea Română un articol despre cancelaria slavă a lui Mircea cel Bătrân și un altul despre
diplomatica moldovenească în Revista Istorică Română. Subiectul avea să fie dezvoltat pe deplin în
monografia din 1938, bazată de teza de doctorat, intitulată Diplomatica slavo-română din secolele
XIV și XV. În același an explora împreună cu Dan Simonescu tipăriturile din vremea lui Matei Basarab
într-un studiu din BOR (1938) și publica un articol important despre daniile românești la muntele
Athos în Arhiva Românească (1941). D.P.B. a fost cel dintâi istoric care a cules sistematic cuvintele
românești din documentele slave medievale, elaborând un glosar și o analiză a caracterului limbii
textelor slavo-române, ambele în 1946. În prima parte a carierei sale a editat mai multe surse slave,
cele mai importante publicații fiind cele de acte moldovenești (1938, 1947), dar mai ales pomelnicul
mănăstirii Bistrița (1941). Mărturie a interesului său pentru documentele medievale moldovenești stă
și corespondența cu Mihai Costăchescu. D.P.B. a editat și documente muntenești, deși într-un număr
considerabil mai redus. În 1938, în Raze de Lumină, publica una dintre rarele danii muntenești pentru
o mănăstire moldovenească, cea a Vlad Vintilă pentru Homor, pentru ca un an mai târziu să editeze și
să traducă alte șase acte muntenești de la sfârșitul veacului al XVI-lea și începutul celui de-al XVII-
lea în Arhiva românească și în Revista Arhivelor din 1939, alăturând celei din urmă publicații și un
interesant studiu despre instituția jurătorilor. După război, ritmul publicațiilor a scăzut semnificativ,
însă direcțiile de cercetare au rămas aceleași: diplomatica și paleografia slavo-română. De altfel,
contribuțiile sale la cele două volume introductive ale colecției Documente privind Istoria României
(1956) erau dedicate acestor subiecte. Preocuparea pentru vechile acte de cancelarie moldovenești a
fost reluată într-un studiu despre documentele false atribuite lui Alexandru cel Bun (Revista
Arhivelor, 1965) și prin editarea unor noi documente de la Ştefan cel Mare (Revista Arhivelor, 1969).
Studiile paleografice s-au concretizat și în articole despre tipurile de scriere moldo-muntene
(Cyrillomethodianum, 1972-1973) și despre morile de hârtie din țările române (RESEE, 1979). D.P.B.
s-a arătat interesat și de sursele slavo-române manuscrise. În 1940 publica în Arhiva Românească un
studiu despre manuscrisele slave din Biblioteca Academiei Române, semnalând printre altele și unele
glose autografe ale lui Udriște Năsturel. Patru ani mai târziu, după bombardamentele din București,
D.P.B. avea să fie custodele delegat de Academie să supravegheze evacuarea tezaurului de
manuscrise la Stoenești (vezi corespondența cu A. Sacerdoțeanu). În 1968 avea să revină cu un nou
articol, publicat în RRH, despre fondurile de manuscrise și de documente slave din Biblioteca
Academiei. În același an, 1968, D.P.B. publica un articol despre câteva file inedite dintr-un
manuscris al învățăturilor lui Neagoe Basarab (RITL). Încă și mai rare au fost incursiunile lui D.P.B.
în domeniul cărții vechi românești (contribuții la bibliografia veche românească prin semnalarea unor
tipărituri necunoscute în BOR din 1938), sigilografiei (despre pecețile lui Alexandru cel Bun în SMIM
1956), codicologiei (Byzantinoslavica, 1969), filigranologiei (Romanslavica, 1967) sau epigrafiei
(despre grafitele de la Basarabi în Analele Universității Parhon din 1961 sau despre o inscripție
lovișteană în Studii Vâlcene din 1971). O direcție aparte în cercetările lui D.P.B. a constituit-o
interesul pentru opera lui Ioan Bogdan. Încă din 1935 D.P.B. publica un studiu despre manuscrisele
lui Ioan Bogdan de la Biblioteca Academiei (Raze de Lumină). În 1956 analiza integrarea lui Ioan
Bogdan în slavistica europeană (Studii. Revista de Istorie), pentru ca în 1958 să încerce o privire
sintetică asupra activității științifice și didactice a savantului (Romanoslavica), iar în 1963 să
analizeze legăturile sale cu Rusia (Studii privind relațiile româno-ruse). Același interes pentru
începuturile paleografiei și diplomaticii slavo-române, l-a făcut pe D.P.B. să se oprească și asupra
figurilor altor doi predecesori slaviști: Polihron Sârcu (Arhiva românească, 1942) și Emil Kałużniacki
(Romanoslavica 1948). Dincolo însă de aceste direcții secundare de cercetare urmărite de-a lungul
îndelungatei sale cariere, numele lui D.P.B. rămâne în primul rând legat de subiectul diplomaticii
slavo-române, pe care l-a definit prin cercetările și prin scrierile sale didactice. Ultima publicație
importantă a lui D.P.B., articolul despre cancelaria lui Mircea cel Bătrân publicat în anul aniversar
1986 (Revista de Istorie), pare la prima vedere o contribuție tehnică de diplomatică. La o privire mai
atentă, notele lasă să se întrevadă dezacordul profund față de modul în care P.P. Panaitescu a datat și a
stabilit autenticitatea hrisoavelor lui Mircea în colecția DRH. Aflat la apusul carierei și al vieții,
D.P.B. a evitat să-și critice deschis vechiul magistru.
IV. „Contribuțiuni la studiul diplomaticii vechi moldovenești,” RIR 4 (1934): 92-140; Manual de
paleografie slavo-română, București, 1936 (împreună cu H. Stahl); Diplomatica slavo-română din
secolele XIV și XV, București, 1938; Acte moldovenești dinainte de Ştefan cel Mare, București, 1938;
Pomelnicul mănăstirii Bistrița, București, 1941; Caracterul limbii textelor slavo-române, București,
1946; Acte moldovenești din anii 1426-1502, București, 1947; „Diplomatica slavo-română,” 6-225 în
Documente privind Istoria României. Introducere, vol. 2, București, 1956; „Acte false atribuite lui
Alexandru cel Bun,” RA 8 (1965): 46-82; Paleografia româno-slavă: tratat și album, București, 1978;
„Cancelaria lui Mircea cel Mare”, Revista de Istorie 39 (1986): 659-668 și 729-745.
Pentru o schiță bio-bibiliografică a lui D.P.B. vezi vocea scrisă de Damaschin Mioc în Enciclopedia
istoriografiei românești (București, 1978), p. 64, omagiul scris de I.K. Begunov la 65 de ani în Études
Balkaniques (IX, 1973, p. 148-149), omagiul scris de Constantin Bălan la 75 de ani în Revue
Roumaine d’Histoire (XXI, 1982, p. 462-464) și articolele Mirelei Comănescu „Damian P. Bogdan”,
Revista Arhivelor LXVIII (2006): 127-132 și „Damian P. Bogdan, professeur de paléographie slave à
l’Ecole d’Archivistique de Bucarest”, Hrisovul VIII (2002): 124-138. Pentru opera sa vezi memoriul
dactilografiat depus la Institutul „N. Iorga”, nedatat, dar probabil din 1945, și Bibliografia lucrărilor
științifice ale cadrelor didactice. Universitatea București. Seria Istorie, București, 1970, p. 81-91.
Vezi de asemenea și corespondența cu Mihai Costăchescu (ed. D. Ivănescu et al, Iași, 2003) și cu
Aurel Sacerdoțeanu (ed. M. Ifrim, A. F. Diaconu, București, 2004).
[Marian Coman]
Câmpina, Barbu 1923, Câmpina – 1959, București
I. Răpus de cancer la numai 36 de ani, în zorii unei cariere care debutase fulminant, B.C. avea să devină
una dintre cele mai controversate figuri ale istoriografiei românești. Fiul doctorului Friedman, lider
socialist al grevei din 1920 de la Câmpina, B.C. a urmat studiile secundare la liceul „Gheorghe Lazăr” din
București și s-a înscris apoi la cursurile secției de sociologie a Facultății de litere și filozofie pe care a
absolvit-o în 1947. La doar un an după obținerea licenței devenea conferențiar la noua Facultate de Istorie
(1948-1959), șef al secției de istorie medie la Institutul de istorie al Academiei (1952-1955) și apoi
director adjunct al aceluiași Institut (1956-1959). Cariera sa în noul regim a fost o consecință directă a
opțiunilor sale politice și a încrederii cu care l-a învestit Mihai Roller, care-și asumase sarcina de a
remodela istoriografia românească după chipul noului regim. În echipa „rolleristă” B.C. făcea însă o
figură cu totul aparte. Adeziunea sa politică, petrecută încă din 1942, atunci când intrase în rândurile
tineretului comunist, fusese probabil o reacție la măsurile antisemite ale regimului Antonescu, care-l
afectaseră direct, dar și continuarea unei tradiții de familie. De altfel și sora mai mare a lui B.C., Irina,
împărtășea aceleași opinii politice de stânga. După ce a făcut studii de medicină în Franța și s-a specializat
în psihiatrie, Irina s-a căsătorit cu un istoric francez marxist, membru al partidului comunist, care peste
ani avea să ocupe catedra de istorie a Revoluției franceze de la Sorbona: Albert Soboul. La sfârșitul anilor
`40, prin intermediul cumnatului său, B.C. era la curent cu cele mai recente publicații istorice franceze și
își uimea prietenii bucureșteni cu lecturile sale non-conformiste. Peste ani, Paul Cornea avea să-și
amintească șocul pe care i l-a provocat cartea lui Lucien Febvre despre religia lui Rabelais, recomandată
și împrumutată de B.C. la scurt timp după ce apăruse în Franța. Tânărul marxist, inteligent, șarmant și
debordând de încredere, trebuie să fi fost o personalitate fascinantă, doar astfel putându-se explica
amintirea, extrem de frumoasă, pe care i-au păstrat-o mulți dintre cei care l-au cunoscut (iar în rândul lor
se numără personalități foarte diverse, precum Paul Cornea, Henri H. Stahl, Mihai Berza, Mihai Şora,
Damaschin Mioc sau Florin Constantiniu). Înțelegerea influenței lui B.C. asupra istoriografiei românești
trebuie să plece de la amintirea pe care a lăsat-o, într-un răstimp foarte scurt, studenților și colegilor de la
Universitate și de la Institutul Iorga. Portretul reconstituit din toate aceste mărturii, fără îndoială unul
pozitiv, este însă fragil și inconsistent. Mai trainică este imaginea lui B.C dată de scrierile sale; totodată și
mult mai puțin favorabilă. Teziste și speculative, interpretările lui B.C. au fost profund marcate de
contextul politic și ideologic în care au fost scrise. Sunt scrierile de tinerețe ale unui sociolog convertit în
istoric, în care ambiția viziunii interpretative și claritatea gândirii sunt puse în slujba unor teze postulate
ideologic. Este greu de spus cum ar fi evoluat B.C. dacă viața nu i-ar fi fost curmată brusc, iar ultimii săi
ani nu ar fi fost marcați de suferință. Despărțirea oficială de Roller survenise deja în 1955, când B.C.
semna alături de A. Oțetea și C. Daicoviciu un memoriu împotriva acestuia. B.C. se implicase în trei
proiecte istoriografice importante, dintre care două aveau să eșueze, în vreme ce al treilea, singurul de
altfel pe care l-a inițiat și coordonat chiar el, avea să reușească. B.C. a făcut parte din comitetul de
redacție care a coordonat seria de Documente privind istoria României inițiată în anii 1948-1949. Meritele
acestei colecții li se cuvin, fără îndoială, zecilor de paleografi, editori și traducători, excelenți
profesioniști, implicați în proiect. Cei care au cules laurii și ale căror nume erau trecute pe pagina de titlu,
fiind răsplătiți prin premiul de Stat din 1954, au fost însă membrii comitetului de redacție. În rândul lor se
număra și B.C., iar o parte din eșecul final al proiectului, prost gândit de la bun început, îi revine și lui.
Nici proiectul tratatului de istoria României, în care B.C. a fost implicat, deopotrivă ca autor și
coordonator al celui de-al doilea volum, nu avea să aibă un sfârșit mai fericit. Cu totul altfel aveau să stea
lucrurile cu revista Studii și Materiale de Istorie Medie, pe care B.C. a întemeiat-o și pe care a condus-o
până la moartea sa prematură. SMIM avea să supraviețuiască vremurilor și să devină cea mai importantă
revistă de studii medievale din România. Posteritatea lui B.C. a fost una controversată și disputată. Vechii
prieteni i-au păstrat o amintire frumoasă, însă pentru cei care-l cunoscuseră doar prin intermediul
scrierilor sale B.C. rămânea un marxist tezist, care-și făcuse un nume denigrând „istoriografia burgheză”.
Poate cea mai elocventă dovadă a acestei posterități controversate este apariția unui singur volum din cele
proiectate pentru a-i strânge laolaltă studiile istorice. Îngrijit de Damaschin Mioc și Eugen Stănescu și
prefațat, cu căldură, de Mihai Berza, volumul era o încercarea de a salva studiile lui B.C., chiar cu prețul
suprimării unor pasaje care păreau deja în 1973 prea polemice și prea ideologice.
II. B.C. a avut doar studii de licență în sociologie.
III. Primul articol important al lui B.C. apărea în 1950 și trata problema centralizării statului medieval în
Moldova și Ţara Românească printr-o grilă interpretativă marxistă. Tezist, înarmat cu axiomele lui
Engels, Lenin și chiar Stalin, B.C. se răfuia cu istoriografia burgheză, mai cu seamă cu C. C. Giurescu, pe
care-l acuza că nu înțelesese lupta dintre autoritatea domnească centralizatoare și forțele de fărâmițare
feudale boierești. Următorul studiu major, cel despre comerțul genovez la Marea Neagră (1953), alegea o
altă victimă a istoriografiei interbelice, Gh. I. Brătianu, combătut cu ajutorul lui Marx și al istoricilor
sovietici. Discipolii lui Brătianu, precum Şerban Papacostea, nu aveau să-i ierte niciodată lui B.C. acest
atac împotriva magistrului lor, petrecut în chiar anul în care acesta se stingea în închisoarea de la Sighet.
De altfel, atunci când au reeditat studiul, editorii din 1973 au decis să elimine aceste pasaje. Din dorința
de a demonstra că organizarea statală a apărut ca o consecință a dezvoltării forțelor de producție
autohtone, B.C. postula rolul negativ al negustorilor genovezi în raport cu societatea locală. Teza lui B.C.
era că progresul economic al țărilor române nu s-a putut face decât prin înlăturarea hegemoniei genoveze.
Un an mai târziu apărea studiul despre Vlad Ţepeș. Supra-interpretând și selectând arbitrar sursele, B.C.
susținea o teză simplistă, în care eforturile conjugate ale domnului cel bun și ale maselor erau zădărnicite
de acțiunile clasei trădătoare a boierilor. Doi ani mai târziu, în 1956, aceeași schemă interpretativă era
transplantată în Moldova lui Ştefan cel Mare. Folosindu-se de o analiză statistică, B.C. susținea că
începând cu anii 1470 domnul moldovean ar fi lărgit progresiv baza puterii sale, cointeresând mai multe
grupuri sociale (boiernașii, răzeșii, târgoveții). Aceste două studii făceau întrucâtva notă discordantă cu
istoriografia marxistă a anilor `50, înfățișându-i pe Vlad Ţepeș și pe Ştefan cel Mare într-o lumină
favorabilă. Păcatul capital al studiilor lui B.C., care le face în bună măsură inutilizabile astăzi, este
tezismul lor, sursele fiind forțate, prin orice mijloace, să susțină o schemă interpretativă prestabilită. Chiar
dacă invalide din perspectiva cunoașterii istorice, studiile lui B.C. rămân însă o lectură necesară
istoriografic și adeseori plăcută prin vigoarea gândirii și îndrăzneala viziunii interpretative.
IV. „Dezvoltarea economiei feudale și începuturile luptei pentru centralizarea statului în a doua jumătate
a secolului al XV-lea în Moldova și Ţara Românească”, Lucrările sesiunii generale a Academiei, 1950, p.
1602-1638; „Despre rolul genovezilor la gurile Dunării în secolele XIII-XV”, Studii VI (1953): 191-236;
„Complotul boierilor și răscoala din Ţara Românească din iulie-noiembrie 1462”, Studii și referate de
istoria românilor I (1954): 599-624; „Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui Ştefan cel Mare”, în
Studii cu privire la Ştefan cel Mare, București, 1956, p. 11-111; coord. Istoria României, vol. II,
București, 1961; Scrieri istorice, ed. D. Mioc și E. Stănescu, vol. I, București, 1973.
Pentru o schiță bio-bibiliografică a lui B.C. vezi vocea scrisă de Damaschin Mioc în Enciclopedia
istoriografiei românești (București, 1978), p. 86-87; prefața lui Mihai Berza la volumul de Scrieri istorice
din 1973, p. 5-10 și necrologul redacției SMIM din vol. 3 (1959), p. 385-386. Pentru amintirea lui B.C.
vezi Ce a fost – cum a fost: Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Iași 2014 și Zoltán Rostás,
Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), București, 2000.
[Marian Coman]
Ciocîltan, Virgil Ionel 1948, Sighișoara
I. Născut și crescut în mediul săsesc sighișorean, unde a absolvit școala generală și liceul german, V.C.
avea să devină unul dintre cel mai cunoscuți istorici ai lumii mongole medievale. Absolvent al secției de
limbă și literatură arabă a Universității din București (1966-1971), V.C. câștiga imediat după terminarea
facultății un concurs de angajare la Institutul de Istorie „N. Iorga”, de care își va lega destinul profesional
pentru următoarea jumătate de veac. Cunoștințele sale filologice, cu care-i impresiona pe membrii
comisiei de angajare din 1971, în rândul cărora se afla și Aurel Decei, aveau să fie dublate de o excelentă
formație istorică dobândită sub atenta îndrumare a lui Şerban Papacostea. După 1990, V.C. a beneficiat
de mai multe burse și stagii de cercetare (bursier al Fundației Alexander von Humbold, bursier al
Colegiului Noua Europă). În paralel cu parcursul din cadrul Institutului „N. Iorga”, unde a urcat toate
treptele devenind cercetător științific I, V.C. a avut și o carieră universitară. Profesor invitat la
Universitățile din București, Constanța și Freiburg, V.C. avea să primească o catedră la Universitatea
„Dunărea de Jos” din Galați (2000), instituție în cadrul căreia a ocupat și poziții administrative (șef de
catedră). Membru în comitetele de redacție ale revistelor „Il Mar Nero”, „Analele Universității Dunărea
de Jos. Istorie” și „Danubius”, director al Deutsch-Rumänisches Interdisziplinäres Forschungsinstitut,
organizator al seminarului de limbă germană și al unui atelier despre islam în cadrul Institutul de Istorie
„N. Iorga”, V.C. s-a implicat permanent în formarea noilor generații de istorici. Asumarea coordonării de
doctorate în cadrul Academiei Române, începând cu 2001, a împlinit această vocație profesorală. Cel mai
apropiat discipol al lui Şerban Papacostea, uman și profesional, cu o gândire formată la școala rigorii
germane, dăruindu-și cu generozitate timpul și energia nu doar familiei, ci și colegilor și studenților,
filolog, istoric, dar și pictor talentat, V.C. este una din puținele personalități solare ale istoriografiei
românești.
II. Așezându-se într-o filiație istoriografică directă, care descindea din Gh. I. Brătianu prin Şerban
Papacostea, V.C. și-a dedicat studiile doctorale contribuției cinhizhanizilor la transformarea bazinului
pontic în placa turnantă a comerțului euro-asiatic. Acesta avea să fie și subtitlul cărții publicate în 1998,
care avea la bază teza de doctorat susținută cu un an mai devreme la Institutul de Istorie „N. Iorga”, sub
coordonarea profesorului Şerban Papacostea. Monografia Mongolii și Marea Neagră în secolele XIII-XIV
a fost răsplătită cu premiul „N. Iorga” al Academiei Române. Abia la paisprezece ani după publicare,
cartea avea să intre în circuitul științific internațional, prin excelenta traducere în limba engleză realizată
de Samuel Willcocks: The Mongols and the Black Sea Trade in the Thirteenth and Fourteenth Centuries
(Brill, 2012). Judecând după numeroasele recenzii, foarte favorabile, și după rapiditatea cu care a devenit
o referință fundamentală în domeniu, The Mongols and the Black Sea este una dintre cele mai de success
cărți publicate în Occident de un istoric din România.
III. V.C. debuta publicistic la 26 de ani, cu două colaborări alături de magiștrii săi. În 1974, în chiar
primul număr din Romano-arabica, V.C. semna alături de Aurel Decei un articol despre valahi în opera
geografului arab din veacul al X-lea, al-Maqdisi. Un an mai târziu, la rubrica discuții din RESEE, apărea
un eseu scris de V.C. și Şerban Papacostea pe marginea unor lucrări recente despre expansiunea otomană.
Prima direcție de cercetare, a folosirii surselor orientale pentru a aduce noi lămuriri asupra începuturilor
istoriei medievale românești, avea să rămână o constantă în activitatea lui V.C. În două studii asupra lui
Guillaume de Rubruck (1983-germană; 1987-română), V.C. analiza informațiile misionarului latin prin
prisma izvoarelor orientale. Au urmat un articol despre componența românească a țaratului Asăneștilor pe
baza istoriilor lui Rașīd ad-Dīn și a cronicii lui Ibn Taghrī Birdī (RI, 1992), iar apoi o analiză a
implicațiilor geopolitice ale bătăliei de la Velbujd din 1330 reconstituite cu ajutorul unei surse mameluce
(SMIM, 2011). Problema expansiunii otomane, explorată inițial împreună cu domnul Papacostea, avea să
fie continuată pe cont propriu prin două articole, în română și în franceză, despre rolul lui Vlad Dracul în
campania otomană din 1438 în Transilvania (1976). Treptat, interesele de cercetare ale lui V.C. se vor
deplasa spre Marea Neagră, mai întâi prin seria de articole din anii 1980 despre controlul Dunării
inferioare în veacul al XV-lea și despre problema Chiliei (care au deschis o polemică cu Ştefan
Andreescu). La începutul anilor 1990 apăreau primele studii despre geneza politicii pontice a Hoardei de
Aur și despre relațiile tătaro-genoveze, anunțând astfel tema de cercetare doctorală (RI, 1990; AIIAX,
1991). Aceasta avea să rămână principala direcție de cercetare a lui V.C. pentru următoarea decadă,
cartea publicată în 1998 fiind precedată de un șir de articole despre cinghizhanizi, Hoarda de Aur și
Marea Neagră publicate în RI, RRH sau Il Mar Nero. Cuprinzând în analiza sa o arie geografică întinsă,
din Mongolia până la Genova și din stepele nord-pontice până în Egipt, V.C. a reconstituit cu erudiție și
acribie consecințele expansiunii mongole asupra Mării Negre. Cheia interpretării oferite de V.C. este una
geopolitică, iar motivația actorilor politici, globali sau locali, este cu precădere una economică.
Monografia care încununa aceste cercetări prelua intuiția lui Gh. I. Brătianu, care văzuse în cucerirea
mongolă factorul decisiv în transformarea Mării Negre în placa turnantă a comerțului euro-asiatic, și o
dezvolta într-o argumentație istorică impresionantă prin claritatea argumentării și prin bogăția detaliilor.
V.C. și-a continuat cercetările asupra etapei mongole a comerțului pontic și după susținerea doctoratului,
continuând să propună interpretări noi. Originile Caffei au fost discutate plecând de la o confuzie a
istoricului bizantin Nechifor Gregoras (Il Mar Nero, 1999/2000), conținutul primelor înțelegeri tătaro-
genoveze a fost reconstituit cu minuțiozitate în pofida formei lor exclusiv verbale (SMIM, 2000),
confruntarea genovezo-mamelucă din anii 1285-1290 a fost interpretată prin prisma primului război
veneto-genovez al Strâmtorilor (RI, 2005), iar bazele alianței otomano-genoveze din 1352 au fost
considerate momentul de început al unui nou sistem, post-mongol, al comerțului pontic (Marea Neagră,
ed. O. Cristea, 2006). Capacitatea sintetică a lui V.C. a fost dovedită cu asupra de măsură în excelentul
curs universitar scris împreună cu Şerban Papacostea: Marea Neagră. Răspântie a drumurilor
intercontinentale (1204-1453). Publicat la editura Universității Ovidius din Constanța, cursul este un
model pedagogic prin echilibrul desăvârșit între informația istorică pusă la dispoziția studenților și
gândirea fenomenelor istorice la o scară amplă. Spiritul sintetic și abilitățile pedagogice ale lui V.C. sunt
vizibile și în seria de articole dedicate arabilor și începuturilor Islamului, publicate în analele Universității
Dunărea de Jos, unde a fost profesor. O direcție aparte a cercetărilor lui V.C., care a valorificat formația
sa filologică, a fost cea a reconstituirii semnificației istorice a unor toponime plecând de la etimologia lor:
studiile despre alani și începuturile statelor românești (RI, 1995; Studia asiatica, 2000), articolul despre
toponimele Bran și Bârsa și vestigiile turanice (Studia Universitatis Cibiniensis, 2006/2007) sau cel
despre Cluj și Galați (Omagiu Victor Spinei, 2013). O altă direcție explorată de V.C. în primele sale
articole, asupra căreia avea să revină în anii 2010, a fost cea a contextului geopolitic și echilibrului
puterilor sud-est europene în secolele XIV-XV. În 1988 V.C. publica un articol despre raporturile moldo-
lituaniene din anii 1420, iar un sfert de veac mai târziu revenea cu un studiu despre ordinul teuton și
Moldova în vremea tratatului de la Lublau. Echilibrul geopolitic din regiune a fost studiat și din
perspectiva tensiunilor dintre ortodoxism și catolicism. Figura sfântului Nicodim de la Tismana a fost
reconstituită prin prisma legăturilor cu Sigismund de Luxemburg (SMIM, 2004), pentru ca apoi monarhul
însuși să fie subiectul unui portret istoric (RI, 2010), iar conciliul de la Ferrara-Florența să fie interpretat
ca o etapă a lungului drum spre unitate al Europei medievale (Omagiu Papacostea, 2008). V.C. rămâne
însă, înainte de toate, cel mai de seamă istoric al Mării Negre în perioada dominației mongole.
IV. „Între sultan și împărat: Vlad Dracul în 1438”, Revista de istorie 29 (1976): 1767-1790; „Chilia în
primul sfert al veacului al XIV-lea,” Revista de istorie 34 (1981): 2091-2096; „Competiția pentru
controlul Dunării inferioare între 1412-1429,” Revista de istorie 35 (1982): 1088-1099; „Wilhelm von
Rubruks Angaben über Rumänen und Baschkiren im Lichte der orientalischen Quellen”, Südost-
Forschungen 42 (1983): 113-122; „Către părțile tătărești din titlul voievodal al lui Mircea cel Bătrân,”
Anuarul Institutului de Istorie A.D.Xenopol 24 (1987): 349-355; „Alanii și începuturile statelor
româneșt,” Revista istorică 6 (1995): 935-955; Mongolii și Marea Neagră în secolele XIII-XIV, București,
1998; „Georg Christoph Fernberger, un călător austriac prin Dobrogea si Moldova in anul 1592,” Studii și
Materiale de Istorie Medie 20 (2002): 285-287,” Studii și Materiale de Istorie Medie 20 (2002): 285-287;
Marea Neagră. Răspântie a drumurilor intercontinentale (1204-1453), Constanța, 2007 (împreună cu
Şerban Papacostea); The Mongols and the Black Sea Trade in the Thirteenth and Fourteenth Centuries,
Leiden, 2012; „Ordinul Teuton și Moldova în negocierile ungaro-polone de la Lubowła în martie 1412,”
Studii și Materiale de Istorie Medie 31 (2013): 27-46.
[Marian Coman]
Conea, Ion I. 1902, Coteana (jud. Olt) – 1974, București
I. Format ca geograf, I.C. a fost un remarcabil spirit inter-disciplinar, care a reușit să îmbine cunoștințele
de geografie cu o bogată experință sociologică și cu o solidă cunoaștere istorică. Născut în Oltenia, într-o
familie țărănească, I.C. a rămas orfan la începutul adolescenței. Datorită inteligenței sale sclipitoare
autoritățile locale i-au oferit posibilitatea de a-și continua educația la școala normală din Constanța, unde
l-a avut profesor pe geograful Constantin Brătescu. Dându-și seama de potențialul tânărului, Brătescu l-a
recomandat lui Ion Simonescu, care a aranjat transferul lui la liceul „Iacob Negruzzi” din Iași. Destinul lui
I.C. a fost marcat de aceste întâlniri, iar înscrierea la cursurile Facultății de Geografie a Universității din
București, în 1922, a venit ca o urmare firească. Absolvea facultatea în 1926, dar încă înainte de a fi
licențiat devenise asistentul lui Simion Mehedinți. I.C. avea să desfășoare o remarcabilă activitate
didactică universitară, predând pentru o vreme și cursuri de geografie la Şcoala Superioară de Război.
Reputația sa, profesională și pedagogică, a dus la numirea ca profesor al clasei palatine, iar în 1936 avea
să publice un text didactic de geografie intitulat Cum învață a-și cunoaște țara Măria Sa Mihai. În acest
context avea să se apropie de sociologul Dimitrie Gusti, unul dintre inițiatorii proiectului educației
principelui. Apropiindu-se de școala gustiană, I.C. a făcut parte din echipele de investigație sociologică,
mai întâi la Runcu, apoi la Clopotiva, coordonând publicarea monografiei dedicate acestei din urmă
așezări (1940). Practica de teren l-a ajutat să înțeleagă însemnătatea toponimelor, făcând din I.C.
întemeietorul unui nou domeniu de cercetare, aflat la intersecția geografiei cu istoria și filologia. Rămâne
memorabilă caracterizarea pe care I.C. a făcut-o hărților din vremea lui drept „cimitir toponomastic
caricaturizat” (BSRRG, 1936), un îndemn de a însoți întotdeauna cercetarea de bibliotecă de o investigație
„pe teren”. La sfârșitul anilor ’30 I.C. a devenit interesat de geopolitică, iar primele sale studiile dedicate
acestui subiect coincid cu perioada în care a fost atașat cultural al ambasadei din Berlin (1937-1939).
După război a fost îndepărtat de la catedră (1950). Ajutat de Henri H. Stahl să-și găsească un loc în
atelierul de sistematizare regională al Ministerului Gospodăriei Comunale și Industriei Locale, a fost
reintegrat în 1952 în Institutul de cercetări geografice al României unde a putut să-și continue, parțial,
cercetările. Anii ce au urmat au fost cei ai colaborărilor cu Ion Donat și ai ultimilor săi discipoli, alături de
care a continuat să facă muncă de teren. Dintre aceștia, cel mai important a fost Lucian Badea, care s-a
îngrijit de editarea studiilor postume. Misiunea sa a fost cu atât mai dificilă cu cât, la doar trei ani de la
moartea profesorului, în cutremurul din 1977, a pierit soția și colaboratoarea lui I.C., Ana Conea, iar
biblioteca și manuscrisele au fost distruse.
II.Teza de doctorat al lui I.C., elaborată sub îndrumarea lui Simion Mehedinți și susținută în 1934, avea
să fie publicată cu titlul Ţara Loviştei. Geografie istorică. I.C. îmbina în chip remarcabil o cunoaștere
geografică nemijlocită și foarte detaliată a Loviștei cu analiza erudită a tuturor izvoarelor istorice
disponibile. Răsplătită cu premiul „Gheorghe Lazăr” al Academiei Române, cercetarea lui I.C. avea să
redefinească noțiunea de țară istorică, exercitând o influență considerabilă asupra studiilor regionale
geografice și istorice.
III. După publicarea câtorva rapoarte de teren, primul studiu teoretic al lui I.C. care anunța preocupările
sale viitoare apărea în 1928 cu titlul: Între toponimie și geografie (BSRRG). Monografiei despre Ţara
Loviştei (1934) i-au urmat o serie de articole dedicate unor probleme îndelung discutate în istoriografia
românească, pe care I.C. le reinterpreta dintr-o perspectivă geografică: diploma cavalerilor ioaniți,
localizarea Posadei, hotărnicia munteano-transilvăneană din 1520 sau originea Basarabilor. După război,
I.C. a continuat să publice despre toponimia istorică, printre studiile sale numărându-se cele despre
numele Munteniei (1959, 1960), al Ţării Românești (1963), al Teleormanului (1962) și al Vlăsiei (1954,
1963). În acești ani I.C. a conceput proiectul de a folosi sistematic toponimia istorică pentru a aduce noi
lămuriri asupra celei mai obscure perioade din istoria românilor: epoca migrațiilor. În absența surselor
documentare și arheologice, toponimia devenea astfel principalul izvor istoric disponibil pentru
reconstituirea istoriei medievale timpurii a românilor. Multe dintre cercetările lui I.C. au rămas
nepublicate, cutremurul din 1977 distrugând o parte din manuscrisele pregătitoare pentru cele două mari
monografii pe care le gândise în ultima parte a vieții: Populația autohtonă din Dacia în perioada
migrațiilor și Toponimia poporului român. Din fericire, în ultimii ani ai vieții, I.C. încredințase o parte
din dosarele sale lui Lucian Badea, ultimul său discipol. Astfel, sub semnătura lui I.C. și Lucian Badea
aveau să apară studiile despre continuitatea daco-romană și mărturiile toponimice în Ţara Hațegului
(1975) și de la vest de Olt (1998), dar mai ales cele trei monografii, dedicate plaiurilor carpatice (1984),
geografiei istorice a Vrancei (1993) și toponimiei văii Dunării (2006).
IV. Ţara Loviștei: studiu de geografie istorică, București, 1934; Basarabii de la Argeș. Despre originea
lor teritorială și etnică, București, 1935; Din geografia istorică și umană a Carpaților, București, 1937;
Cel dintâi hotar politic pe creasta munților Olteniei (1520): prima lui transpunere cartografică (1720),
București, 1938; Corectări geografice la istoria românilor, 1938; „Prin geografia umană la o nouă
concepţie a geografiei istorice”, Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie LVII (1938): 200-219;
Contribution à l'étude de la toponymie pétchénègue-comane de la Plaine Roumaine du Bas-Danube, p.
144-166 în Contributions onomastiques, București, 1958 (împreună cu I. Donat); Plaiuri carpatice, ed. L.
Badea și N. Stoicescu, București, 1984; Vrancea. Geografie istorică, toponimie şi terminologie
geografică, ed. L. Badea et al, București, 1993, Toponimia din Valea Dunării românești, Craiova, 2006
(în colaborare cu L. Badea).
Pentru viața și opera lui I.C. vezi articolul, remarcabil de bine documentat, scris de David Turnock în
Geographers: Biobibliographical Studies, 12 (1988): 59-72; vezi și vocea, foarte succintă, scrisă de
Florin Constantiniu în Enciclopedia istoriografiei românești (București, 1978), 104, precum și articolul
care i-a fost dedicat ca întemeietor al geoistoriei și geopoliticii românești de Ștefan Ștefănescu
(Academica, 2002). Vintilă Mihăilescu este autorul unui text emoționant despre I.C. la aniversarea de
70 de ani (Studii și cercetări de geologie, geofizică, geografie. Seria geografie,1972). Lucian Badea a
scris de mai multe ori despre viața și opera magistrului său, dar foarte prețioase rămân amintirile adunate
în Drumeţie şi cercetare cu Profesorul Ion Conea, Craiova, 2011. Pentru înțelegerea rolului lui I.C. în
geneza geopoliticii românești vezi Călin Cotoi, Primordialism cultural și geopolitică românească,
Târgoviște, 2006.
[Marian Coman]
Dionisie Eclesiarhul, n. 1759, Pietrari – m. 1820, Craiova

I. Cunoscut sub numele său călugăresc, Dinosie, și după demnitatea de eclesiarh pe care a ocupat-o o
vreme, D.E. a fost unul dintre cei mai prolifici cărturari ai Țării Românești de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea și de la începutul secolului al XIX-lea. Informațiile sigure despre viața sa sunt puține: câteva
referințe autobiografice din Hronograful său și câteva mențiuni cu privire la activitatea sa din
predosloviile condicilor pe care le-a compilat. Pentru a completa o schiță biografică altminteri prea
sumară, unii dintre ultimii săi editori, Dumitru Bălașa și Nicolae Stoicescu, au văzut în D.E. alter-ego-ul
monastic al popei Dumitru, un preot de mir născut în Stoenești pe la 1740, și al lui Dimitrie Râmniceanu,
copiatorul unei vieți a lui Petru cel Mare pe la 1767. Astfel, Dumitru/Dionisie s-ar fi călugărit și ar fi
început activitatea de scrib abia după ce ar fi rămas văduv, pe la 25 de ani. Această ipotetică reconstrucție
biografică, întemeiată pe asemănarea scrisului, este contrazisă însă chiar de D.E., mai întâi în predoslovia
Condicii Govorei, din 1797, în care se plânge că după 17 ani de scris „de la ochi au scăzut vederea, de la
mâini s-au împuținat vârtutea”, iar apoi în Hronograf, unde arată că în 1814 ar fi avut 55 de ani. În plus,
în 1719-1720 Dionisie încă scria condici și traducea documente, ceea ce pare totuși greu de crezut dacă ar
fi avut deja 80 de ani. De aceea, este mai probabil ca el să se fi născut în 1759, nu în 1740. Dacă asupra
originii sale oltenești există un consens istoriografic, locul nașterii este disputat între două sate vâlcene:
Pietrari, conform ipotezei propuse de A. Sacerdoțeanu, întemeiată pe faptul că deținătorul manuscrisului
în veacul al XIX-lea era din acele părți, sau Stoenești, ipoteza lui D. Bălașa și N. Stoicescu, bazată pe
identificarea cu Dumitru din Stoenești. În prefața condicii Bucovățului din 1813, editată de I. Donat, D.E.
include și un scurt pomelnic al familiei sale, în care sunt amintiți un Alexie, probabil tatăl, și o Anastasia
monahia, probabil mama (AO, 1936). Mănăstirea sa de metanie nu fost identificată, una dintre propuneri
fiind Tismana, pe baza frecvenței numelui călugăresc Dionisie și a particularităților graiului mehedințean;
o alta fiind Bistrița, dat fiind că la un moment dat alătură numelui său epitetul Bistrițeanu. Cert este că în
1786 D.E. era eclesiarh al episcopiei Râmnicului, după cum apare în condica pe care a compilat-o pentru
episcopul Filaret, privitoare la metoacele Râmnicului. Impresionata condică a episcopiei este cel dintâi
manuscris semnat de D.E., însă tot lui i-a fost atribuit de Teodor Bălășel și pomelnicul schitului vâlcean
Dobrușa, redactat 9 ani mai devreme (1777) (AO, 1932). Pribeag la Sibiu cu episcopul Filaret, alături de
un alt viitor cronicar, Naum Râmniceanu, D.E. poposește pentru o bucată de vreme la mănăstirea
bănățeană Lipova. În Hronograful pe care-l va scrie peste mai bine de douăzeci de ani amintește că a
văzut cu ochii săi Mehadia, Caransebeșul, Lugojul, Timișoara și Buda. Sfârșitul războiului din 1787-1791
îl va găsi la Craiova, fiind martor la fuga trupelor otomane și la intrarea austriecilor în oraș. Pentru
următorii ani, informațiile autobiografice din condici vin să le completeze pe cele din Hronograf. La
metocul episcopiei din Craiova D.E. scrie o condică a mănăstirii Strehaia în 1791. Un an mai târziu este
la Sadova, unde compilează o condică a mănăstirii, la sfârșitul căreia consemnează sfârșitul
„înfricoșatului război dintre Poarta Otomanicească, împărăția Rosii și împărăția Chesaro-Crăiască”. Tot
aici traduce din rusește una dintre cărțile egumenului Paisie: Calea împărătească a crucii Domnului
(BAR, ms. 3545). Câțiva ani mai târziu, când Paisie ajunge egumen al Govorei și apoi al Arnotei, acesta îl
chemă tot pe D.E. să compileze condicile acestor mănăstiri. Odată cu înscăunarea lui Nectarie din Moreea
ca episcop al Râmnicului, în 1792, D.E. își pierde calitatea de eclesiarh, semnând ca biv-eclesiarh.
Încercarea de a-l transforma într-o victimă a disputelor dintre o partidă clericală „națională” și una
“grecească” pare totuși o exagerare istoriografică. Harnicul copist încheie în același an, 1796, condicele
Govorei și ale Bistriței, arătând în predoslovia celei din urmă că „îngreuiat ziua și noaptea la scris, eu nu
m-am lenevit”. Faima lui D.E., care nu doar traducea și copia în condici vechile hrisoave slavonești, ci și
împodobea manuscrisele cu frumoase miniaturi, a făcut să fie să fie chemat de multe mănăstiri oltenești.
La rândul lor, bisericile de sat îl chemau pentru a le copia și corecta vechile pomelnice sau, acolo unde
acestea lipseau, pentru a le compune. După o perioadă de activitate intensă petrecută în Vâlcea, D.E.
ajunge la mitropolia din București, unde se afla în vremea focului din 1806, dar și doi ani mai târziu,
atunci când un sol francez trecea prin capitală, ambele evenimente descrise în Hronograf. Tot în
București se găsește și în 1813, atunci când copiază o molitvă de încoronare în grecește, semnalată și
analizată de Radu Păun (SMIM, 1999). Uneori, D.E. semnează ca „dascăl slavonesc”, însă asocierea lui
cu școlile de slavonie de la București și de la Craiova rămân pur ipotetice. În 1814, atunci când își începea
Hronograful, D.E. se întorsese la Craiova, unde va lucra până la sfârșitul vieții. În una dintre ultimele sale
condici, cea a marelui paharnic Almăjanu-Poenaru, D.E. se plânge de bătrânețe și de sărăcie. În același
an, 1819, înaintează o jalbă divanului din Craiova prin care cere să primească un ajutor din cutia milei.
Jalba, editată de I. Vârtosu (AO, 1937), arată că D.E. obișnuia să traducă vechile hrisoave cu care diverși
împricinați veneau la judecătorie. Continuă să copieze și să traducă documente până când închide ochii, în
1820, la Craiova.
II. La finalul unuia dintre manuscrisele sale, D.E. arată că nu a avut „vreo învăţătură
academicească sau săvârşire ritoricească la înfrumuseţarea cuvintelor” (BAR ms. 3545, f. 235).
Format într-o școală mănăstirească, D.E. a devenit un caligraf apreciat, un traducător din slavonă, dar și
un bun miniaturist. În cronica sa, D.E. amintește la un moment dat un hronograf grecesc, citează câteva
expresii și etimologii rusești și folosește mai multe cuvinte turcești și latinești. Cunoștințele sale de greacă
și de rusă sunt dovedite de două manuscrise, molitva grecească de încoronare (BAR, ms. rom. 3567) și
traducerea din rusește a Căii împărătești a crucii Domnului (BAR, ms. rom. 3545). Activitatea lui D.E.
a fost adeseori legată de efervescența intelectuală din jurul episcopiei Râmnicului din a doua jumătate a
veacului al XVIII-lea. De altfel, în Hronograful său, D.E. a prelucrat prefața unui Minei al episcopului
Chesarie, tipărit la Râmnic. Fără să fi avut parte de vreo educație deosebită, D.E. a fost un autodidact, ale
cărui cunoștințe au fost desăvârșite de curiozitatea sa nativă și de formidabila sa putere de muncă.
III. Lista manuscriselor lui D.E. este impresionantă și continuă să se îmbogățească prin noi descoperiri.
În anii 1930 aproape în fiecare număr din Arhivele Olteniei Teodor Bălășel, Ion Donat sau Aurelian
Sacerdoțeanu semnalau descoperirea unui nou manuscris al lui D.E.; în 1982 Radu Constantinescu
compila o listă cu 52 de manuscrise, pentru ca în 1987 Dumitru Bălașa și Nicolae Stoicescu să crească
numărul lor la 61. O condică a Căluiului redactată de D.E. în 1803 avea să fie semnalată abia în 1996, de
Ligia Livadă-Cadeschi și de Laurențiu Vlad (RI). Dintre toate aceste manuscrise, cel mai cunoscut și mai
discutat este cel al Hronografului, care i-a adus adeseori caracterizarea de cel din urmă cronicar muntean.
Gândirea istorică a lui D.E. și cunoștințele sale despre trecut sunt însă folosite, cu asupra de măsură, și în
zecile de condici și de pomelnice pe care le-a scris. D.E. se plasează în continuarea „lăudaților istorici”
care au consemnat istoria Țării Românești, iar hronograful țării la care se referă în câteva rânduri și pe
care vrea să-l continue a fost identificat de G. Pascu cu o cronică anonimă, BAR, ms. rom. 468 (CL,
1925). Sarcina pe care și-o asumă D.E. este de a „istorisi de cele ce s-au întâmplat neamului său, atât din
anii trecuți, cât și din diiastima vremii vieții sale”, însă orizontul său geografic este mult mai larg.
Cronicarul consemnează nu doar cele întâmplate în Țara Românească, ci și revoltele din Serbia învecinată
și chiar ecourile unor evenimente îndepărtate, precum Revoluția franceză sau ascensiunea lui Napoleon.
Viziunea lui D.E. este una creștină, cursul istoriei fiind determinat de pronia divină, și pravoslavnică,
dintre toți monarhii lumii cel mai admirat este „bunul și creștinul împărat Alexandru”. Departe de lumea
intrigilor politice, pe care nu le cunoaște decât din auzite, istoria lui D.E. este mai degrabă una socio-
economică dominată de conflictele militare. Domniile țării sunt judecate în funcție de „scumpetea vieții”,
răscoala lui Pazvantoğlu este relatată în amănunt, iar cronicarul inserează în text chiar și liste de prețuri.
Sursele sale sunt de cele mai multe ori orale (e.g. un logofețel din București, un arhimandrit bătrân) și
mult mai rar scrise (e.g. catastifele cioclilor pentru numărul victimelor ciumei din București sau gazetele
și broșurile tipărite despre războaiele napoleoniene). Cunoscut de multă vreme istoriografiei românești,
datorită ediției lui A. Papiu Ilarian din Tesaur de monumente istorice (vol. II, 1863), Hronograful a fost
reeditat de C. Nicolaescu-Plopșor în 1934, provocând un mic scandal istoriografic. Ediția Nicolaescu-
Plopșor, caracterizată în epocă drept un act de „piraterie culturală”, nu era nimic altceva decât o
modernizare a textului tipărit în 1863, care se substituise în ultima clipă, prin mijloace nu tocmai licite,
unei ediții pregătite de Ion Donat cu girul lui N. Cartojan. (AO, 1934). Edițiile de referință astăzi sunt cele
pubicate de Dumitru Bălașa și de Nicolae Stoicescu în 1987, în seria Cronici medievale ale României,
și de Natalia Trandafirescu în 2004.
Celelalte manuscrise ale lui D.E. au stârnit mult mai puțin interes, cu excepția miniaturilor sale cărora
Radu Constantinescu le-a dedicat o monografie în 1982. În predosloviile unora dintre condicile sale, D.E.
se mândrește cu numărul mare de astfel de manuscrise pe care le-ar fi compilat de-a lungul vieții sale:
condica Govorei din 1796 era a 10-a; condica Bucovățului din 1813 era a 22-a, iar condica paharnicului
Almăjanu-Poenaru din 1819 era a 25-a. Pomelnicele sunt și ele aproape la fel de numeroase.
Impresionanta activitate de condicar a lui Dionisie Ecleziarhul a fost îndeobște considerată o
simplă muncă de copist. Traducerea însă, mai cu seamă a unui hrisov vechi, este un act de
interpretare, iar selectarea și ordonarea documentelor într-un manuscris, astfel încât să dea un
sens trecutului, este și ea o formă de scriere a istoriei. Că D.E. nu traducea și copia mecanic
conținutul documentelor, o dovedesc însemnările sale, dintre care multe așteaptă încă să fie încă
publicate. La sfârșitul unui document emis de Mircea cel Bătrân pe care l-a transcris în condica
Tismanei, a cărui dată, 6900, era scrisă cu altă mână și cu altă cerneală, D.E. scria „văleatul nu l-
am pus, căci iaste bănuială”. Atunci când descoperea în hrisoavele mănăstirilor documente cu o valoare
istorică deosebită, D.E. le semnala printr-o însemnare marginală, așa cum se întâmplă cu
hrisoavele pentru Tismana date de Sigismund de Luxemburg și de Ioan de Hunedoara. Câteodată,
D.E. își folosea talentul de caligraf pentru a copia cu atenție în condică semnăturile de pe
documentele originale, precum cea a patriarhului Nectarie de pe o carte de blestem din 1664
inclusă în condica Govorei. Cât privește pomelnicele, încă din 1934 Ion Donat observase că cele
târzii, pentru mănăstirea Țânțăreni și pentru biserica din Șimnic, fuseseră nu doar copiate, ci editate de
D.E., lista domnilor fiind corectată și completată. În cazul Bucovățului, D.E. spune chiar el că, în absența
unui pomelnic mai vechi, a fost nevoit să compună el unul, făcând o adevărată investigație istorică pe
baza hrisoavelor vechi și a portretelor ctitoricești. Documentele, condicile și pomelnicele redactate de
D.E. sunt impregnate de viziunea istorică pe care condicarul o avea asupra primelor veacuri ale Țării
Românești. Apreciată multă vreme doar prin prisma cronicii vremurilor sale, profunzimea gândirii istorice
a lui D.E. încă așteaptă să fie cu adevărat descoperită. Traducând și copiind mii de hrisoave ale vechilor
domni, D.E. a devenit unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei Țării Românești. Această cunoaștere
nu se găsește însă sistematizată într-o scriere istorică, ci se află răspândită în zeci de condici și pomelnice.
IV. Ion Donat, „Despre Dionisie Eclesiarhul și mănăstirea Bucovăț”, Arhivele Olteniei 15 (1936): 22-39;
Ioan Vârtosu, „Date noi despre Dionisie Eclesiarhul”, Biserica Ortodoxă Română 55 (1937): 257-261;
Hronograf, 1764-1815, ed. Dumitru Bălaşa şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1987; Scrieri alese.
Hronograf. Predoslovii, ed. Natalia Trandafirescu, Bucureşti, 2004.
Asupra vieții și operei lui D.E., pe lângă vocile din diverse dicționare ale literaturii române și studiile
introductive din edițiile critice mai sus amintite, vezi mai cu seamă studiile publicate de Emil Vârtosu,
Ioan C. Filitti, Teodor Bălășel, Ion Donat și Aurelian Sacerdoțeanu din Arhivele Olteniei 8 (1929): 43-44;
11 (1932): 214-221; 13 (1934): 286-301; 15 (1936): 100-106; 257-261; precum și Radu Constantinescu,
Dionisie din Pietrari miniaturist şi caligraf, Bucureşti, 1982.
[Marian Coman]
Eskenasy, Victor Filip 1950, București – 2019, Frankfurt

I. Moștenind de la tatăl său, doctorul Eskenasy, pasiunea pentru istorie, V.E. s-a înscris la cursurile
Facultății de Istorie a Universității din București. Student strălucit și apreciat de profesori, V.E. avea însă
să-și găsească magiștrii în afara facultății: Radu Popa, de la Institutul de Arheologie, alături de care a
mers pe mai multe șantiere arheologice, și Şerban Papacostea de la Institutul de Istorie „N. Iorga”, la al
cărui seminar a deprins limba și paleografia latină. După absolvire a fost angajat ca cercetător la Centrul
de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară. Tensiunile crescânde dintre V.E. și conducerea
centrului, manifestate încă din 1980, au devenit insurmontabile după ce soția sa a emigrat în Elveția.
Concediat în 1981, V.E a avut de așteptat doi ani până când cererea de reîntregire a familiei i-a fost în
sfârșit aprobată. Cel care i-a întins o mână de ajutor în această perioadă grea a fost rabinul Moses Rosen,
care l-a cooptat în elaborarea unui prim volum de izvoare și mărturii privind istoria evreilor din România.
Plecarea în Elveția (1983), pierderea cetățeniei române, obținerea statutului de azilant politic, dar mai ales
dificila adaptare la traiul din exil, l-au silit pe V.E. să renunțe definitiv la studiile asupra evului mediu
românesc. După o scurtă perioadă petrecută ca asistent de cercetare la Universitatea din Lausanne, a
început o carieră în jurnalism. A lucrat mai întâi la Londra pentru BBC, secția în limba română (1984-
1986), unde a fost obligat să adopte un pseudonim pentru emisiunile radiofonice: Victor Moroșan. La
Londra avea să-l cunoască pe Denis Deletant, cel care i-a îndreptat atenția către arhiva Moses Gaster de la
University College. Se deschidea astfel o nouă etapă în viața istoricului V.E., dedicată istoriei evreilor
în România secolului XX. Experiența de la BBC, deși una formatoare, s-a sfârșit printr-o demisie
provocată de politica editorială a secției, iar după mai puțin de doi ani V.E. s-a întors în Elveția. A urmat
implicarea într-un nou proiect la Universitatea din Lausanne, de catalogare a bibliotecii familiei regale
savoiarde, fără însă a renunța la noua pasiune, jurnalismul. Corespondent al Vocii Americii (1986-1988),
V.E. avea să-și găsească în cele din urmă locul la Europa Liberă, unde a fost chemat de Vlad Georgescu.
Până la sfârșitul vieții, V.E. avea să rămână legat de acest post de radio, având propria sa rubrică,
„Actualitatea internațională”, în ultimii ani ai perioadei müncheneze a redacției (1988-1995), alături de
care a rămas și după mutarea sediului la Praga (1995-2008). După desființarea secției în limba română,
V.E. s-a mutat la Frankfurt, dar a continuat colaborarea cu Radio Europa Liberă, secția pentru Republica
Moldova, realizând o rubrică săptămânală, „Cultură şi politică”, și fiind editor al web-site-ului postului.
După 1989 a publicat numeroase articole în periodicele culturale din țară: „Suplimentul de cultură”,
„Observator cultural”, „22”. Meloman rafinat, V.E. a fost cunoscut pentru emisiunile sale radiofonice
muzicale, precum cea despre reflectarea muzicii în Jurnalul lui Mihail Sebastian, pentru interviurile sale,
precum cel luat lui Sergiu Celibidache în 1995, sau pentru articolele sale muzicale. V.E. s-a stins din viață
în 2019, la Frankfurt.
II. V.E. a fost licențiat în istorie cu o teză susținută la Facultatea de Istorie din București sub coordonarea
lui Ştefan Ştefănescu.
III. În prima parte a vieții sale, până la exil, cercetările lui V.E. s-au îndreptat asupra evului mediu
românesc. Alegerea subiectelor de cercetare a fost vădit influențată de cei doi magiștri ai săi, Radu Popa
și Şerban Papacostea. De la cel dintâi a preluat pasiunea pentru arheologia medievală, publicând rapoarte
despre săpăturile de la Halmagiu (Ziridava, 1975) și Streisângeorgiu (RMM, 1978). A urmat seria de
articole despre cetatea hațegană de la Mălăiești publicate împreună cu un alt discipol al lui Radu Popa,
Adrian Andrei Rusu: rapoartele de săpături (Sargetia, 1979 și Materiale și Cercetări Arheologice, 1980),
un studiu despre cahlele cu cavaler în turnir (Sargetia, 1981) și un altul despre cnezatul Sălașului (AIIAC,
1982). De la Şerban Papacostea V.E. a preluat interesul pentru istoria genoveză a Mării Negre și cel
pentru epoca lui Ștefan cel Mare, la cunoașterea căreia a contribuit prin semnalarea și interpretarea mai
multor surse latine, studiul despre ceremonialul de la Colomeea devenind unul de referință (AIIAX, 1983).
Apropierea de centrul condus de Moses Rosen și pregătirea primului volum de izvoare și mărturii
referitoare la evreii din România a deschis un nou câmp de cercetare pentru V.E., care inițial nu l-a
îndepărtat prea mult de preocupările sale de medievist. Exilul avea însă să întrerupă cercetările lui V.E.
asupra evului mediu românesc, singura încercare de a reînnoda firul fiind un studiu despre Joseph Nassi și
Moldova veacului al XVI-lea (Byzantinische Forschungen, 1991). Forțat de împrejurări, medievistul V.E.
s-a transformat în contemporaneist, devenind interesat cu precădere de istoria evreilor din România în
secolul XX. În 1989 publica împreună cu Jean Ancel, la Universitatea Tel Aviv, o primă
bibliografie a istoriei evreilor din România, pentru ca în 1998 să editeze impresionantul volum
Moses Gaster. Două studii istoriografice, unul despre Holocaust (1994) iar celălalt despre mitul
Antonescu (2002), au analizat critic atitudinea istoricilor români față de evrei în perioada comunistă și cea
post-comunistă. Era, probabil, inevitabil ca formația de istoric și pasiunea pentru muzica clasică să se
împletească la un moment dat. Astfel, V.E. a tradus în română și a adnotat autobiografia muzicologului
Gottfried Wagner (București, 2001), precum și memoriile lui Hermann Scherchen, acestea din urmă fiind
însoțite și de un volum despre legăturile dirijorului german cu muzicienii români (Ploiești, 2003-2005).
IV. „O precizare asupra politicii externe a Țării Românești în vremea lui Radu cel Frumos”, Studii.
Revistă de Istorie 30 (1977): 1665-1667; „Deux sources concernant les Roumaines au XIVe-XVe
siècles”, Revue roumaine d’histoire 18 (1979): 365-372; „Izvoare cartografice medievale despre teritoriul
românesc. Observații pe marginea unei lucrări recente”, Revista de Istorie 33 (1980): 759-766; „Cetatea
Mălăiești și cnezatul Sălașului (sec. XIV-XVII)”, AIIAC 25 (1982): 53-92; „Notes concernant l’histoire
du littoral ouest de la Mer Noire: Dobrotitch et ses relations avec Gênes”, RRH 21 (1982): 239-256;
„Omagiul lui Ștefan cel Mare de la Colomeea (1485): Note pe marginea unui ceremonial medieval”,
AIIAX 20 (1983): 257-267, republicat în Ștefan cel Mare și Sfânt. Portret în istorie, Putna, 2003; Izvoare
și mărturii referitoare la evreii din România, vol. I, București, 1986 (a doua ediție 1995); Catalogue des
livres imprimés de la Fondation Humbert II et Marie-José de Savoie, Torino, 1989; „Jews, Romanians
and Ottomans in the Middle Ages: Joseph Nassi and Moldavia”, Byzantinische Forschungen 16 (1991):
351-359; Bibliography of the Jews in Romania, Tel Aviv,1991 (împreună cu Jean Ancel); The Holocaust
and Romanian Historiography: Communist and Neo-Communist Revisionism, 173-236, în The Tragedy of
Romanian Jewry, ed. Randolph Braham, New York, 1994; editor al volumului Moses Gaster, Memorii.
Corespondență, București, 1998; Istoriografii și istorici pro și contra mitului Antonescu, 313-346 în
Exterminarea evreilor români și ucrainieni în perioada antonesciană, ed. Randolph Braham, București,
2002.
Cea mai importantă sursă autobiografică este interviul consistent acordat la Frankfurt în septembrie 2012
și difuzat de TVRi pe 26 martie 2013, în cadrul emisiunii „Lumea și noi”. Destinul lui V.E. a fost
rememorat succint de numeroasele necrologuri publicate la aflarea veștii morții sale de prieteni și
foști colaboratori (19 noiembrie 2019).
[Marian Coman]
Giurescu, Constantin I. 1875, Chiojdu – 1918, București
I. Născut într-o familie numeroasă de moșneni, într-o comună buzoiană a cărei școală gimnazială îi
poartă astăzi numele, C.G. a urmat studiile liceale la Ploiești. S-a înscris apoi la Facultatea de Litere a
Universității din București (1894), devenind licențiat în filozofie și litere în iulie 1898 cu o teză despre
relațiile Țării Românești cu Ungaria până la urcarea pe tron a lui Mircea cel Bătrân. În același an ocupa
un post de profesor suplinitor de istorie la liceul „Unirea” din Focșani, unde avea să rămână vreme de
patru ani. În 1901 trecea examenul de capacitate cu dublă specializare istorie și geografie, iar în 1902 era
numit profesor și director la liceul „Al. Hâjdeu” din Buzău. După doar un an însă, C.G. primea o bursă a
„Casei Școalelor” cu care pleca la Universitatea din Viena. În următorii trei ani a audiat cursurile unor
profesori ai Facultății de Filozofie și Litere, în primul rând ale lui Konstantin Jireček, profitând totodată și
de bibliotecile și arhivele vieneze. Aceasta este perioada în care adunat bogatul material despre istoria
Olteniei sub administrația austriacă. Reîntors în țară în 1906, își relua catedra în învățământul secundar,
fiind însă transferat la București. În 1908 a fost numit șef al arhivelor din Ministerul Afacerilor Străine,
iar anul următor își susținea doctoratul în istorie la Universitatea din București. În 1909 C.G. era numit
membru în Comisia Istorică a României, sub egida căreia va publica mai multe ediții critice de cronici. În
același an, 1909, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, în discursul de susținere Ioan
Bogdan arătând că „toate lucrările sale sunt pătrunse de un adevărat spirit științific și sunt scrise cu multă
agerime și pricepere” (AARMSI. Dezbateri 1908-1909, p. 210). Cinci ani mai târziu, C.G. devenea
membru plin al Academiei Române, expunerea fiind de data aceasta ținută de D. Sturdza. Din 1912 C.G.
ocupa postul de conferențiar la Universitatea din București pentru cursul de istoria românilor înainte de
secolul al XVIII-lea, iar în 1918 se instituia o catedră de istorie modernă și contemporană a românilor al
cărei titular urma să fie. C.G. nu a mai apucat însă să ocupe noua catedră, pentru că s-a îmbolnăvit de
gripa spaniolă și a murit în toamna aceluiași an, la doar 43 de ani. Munca sa istoriografică avea însă fie
continuată de fiul, Constantin C. Giurescu, iar apoi de nepotul său, Dinu C. Giurescu. Amândoi aveau să
se îngrijească de memoria lui C.G., publicând o parte din materialele rămase inedite (C.C. Giurescu,
1944) și reeditând studiile deja publicate (C.C. Giurescu, 1943; D. C. Giurescu, 1993 și 2008).
II. Teza de doctorat susținută în 1909, în fața unei comisii din care făceau parte I. Bogdan, D. Onciul, N.
Iorga și I. Bianu, se intitula Capitulațiile Moldovei cu Poarta Otomană. Argumentul central al tezei,
publicat deja cu un an înainte de susținere, era că așa-zisele capitulații acordate de sultani domnilor
Moldovei în 1511-1513 și 1529 erau de fapt falsuri alcătuite în veacul al XVIII-lea. Studiul lui C.G. avea
să se dovedească un punct de cotitură în istoriografia românească a raporturilor moldo-otomane.
III. Considerat a fi unul dintre reprezentanții de seamă ai noii istoriografii critice românești apărute la
sfârșitul veacului al XIX-lea, C.G. și-a construit interpretările pe o riguroasă analiză a surselor, de multe
ori inedite. Activitatea sa de cercetare s-a îndreptat cu precădere în trei direcții: (1) analiza critică și
editarea vechilor cronici moldovenești și muntenești; (2) epoca lui Constantin Brâncoveanu și a Olteniei
austriece; (3) studiile de istorie socială medievală. C.G. a debutat publicistic la 24 de ani, în 1899, cu o
conferință ținută la Focșani despre trecutul românilor. Primele contribuții științifice au fost publicate în
anii următori, în Convorbiri Literare: o recenzie amănunțită, în foileton, la cartea lui Gr. G. Conduratu
despre relațiile Țării Românești cu Ungaria până la 1526 (1899) și un studiu de cronologie, care arăta că
stilul de datare folosit în Moldova până la Petru Rareș era cel de la 1 ianuarie (1900). Seria contribuțiilor
despre cronistica moldo-munteană a început în 1906, după întoarcerea de la Viena, cu un studiu în care
polemiza cu N. Iorga, contestând paternitatea lui Constantin Filipescu asupra Istoriei domniilor Țării
Românești și propunându-l drept autor pe Radu Popescu. Un an mai târziu, analizând Letopisețul
Moldovei (1661-1711), C.G. arăta că, în pofida celor susținute de M. Kogălniceanu, Nicolae Costin nu
scrisese decât cea de-a doua parte a cronicii, corespunzând perioadei 1709-1711. Bazându-se pe studiul
comparativ al manuscriselor, C. Giurescu avea să revină asupra letopisețului pseudo-N. Costin în 1914,
aducând lămuriri noi cu privire la sursele folosite. Între timp, venise și rândul cronicii atribuite lui Grigore
Ureche, a cărui paternitate C.G. o contesta, atribuind-o lui Simion Dascălul (1908). Chiar dacă
concluziile lui C.G. nu au fost întotdeauna acceptate, metoda analitică riguroasă de comparare a
variantelor manuscrise a fost unanim admirată. Drept continuarea firească a acestor cercetări, C.G. a
început editarea vechilor cronici moldovenești. A început cu o cronică inedită, Letopisețul țării Moldovei
de la Istratie Dabija până la domnia a doua a lui Antioh Cantemir (1913), continuând apoi cu prima
ediție critică a lui Miron Costin, De neamul Moldovenilor (1914). Ambele ediții au fost însoțite de
consistente studii critice introductive, în care C.G. discuta problema manuscriselor, a surselor și a
eventualelor interpolări, în cazul lui Miron Costin, declanșând o polemică cu N. Iorga (RI, 1915; cu
răspunsul lui C.G. din BCIR din același an). A urmat apoi editarea letopisețului atribuit lui Grigore
Ureche (1916), care însă a rămas fără un studiu critic introductiv din pricina complicatei probleme a
paternității și a interpolărilor. Ultimul pseudo-cronicar studiat de C.G. a fost Enache Kogălniceanu, miza
analizei fiind, încă o dată, contestarea paternității cronicii care-i era atribuită (BCIR, 1916). În paralel cu
editarea și analiza critică a vechilor letopisețe, C.G. a început și publicarea documentelor privitoare la
epoca lui Brâncoveanu și la Oltenia austriacă pe care le descoperise și copiase în anii de studii în arhivele
vieneze. Împreună cu N. Dobrescu, pe care-l cunoscuse la Viena, C.G. edita în 1907 un volum de
documente privitoare la Constantin Brâncoveanu. Introducerea extinsă, pe care o scrisese C.G., era un
vast tablou istoric al domniei lui Brâncoveanu, în care erau analizate nu doar relațiile sale externe, dar și
organizarea administrativ-fiscală a Țării Românești. Cu adevărat impresionantă însă este cantitatea de
documente adunate de C.G. privitoare la Oltenia sub austrieci. După un prim volum de documente
publicat în 1909, au urmat cele trei tomuri Material pentru istoria Olteniei supt austrieci (1913), dintre
care doar cel dinâi a apărut în timpul vieții, celalalte două fiind editate postum de fiul său (1944).
Cuprinzând aproape 1000 de documente, majoritatea în germană, culegerea reprezintă o sursă extrem de
valoroasă pentru organizarea economică, fiscală, administrativă și socială a Olteniei, deopotrivă înaintea
și în timpul stăpânirii austriece. În ultimii ani ai vieții, interesul lui C.G. s-a deplasat spre istoria socială
medievală românească. Claritatea gândirii istorice, care îi permitea să pătrundă „până în miezul
problemelor”, așa cum observa N. Iorga în necrologul pe care i l-a închinat în Neamul Românesc, și
folosirea unei ample documentații inedite l-au ajutat pe C.G. să răstoarne multe din interpretările
înrădăcinate în istoriografie cu privire la structurile sociale medievale din Țara Românească și Moldova.
Studiul din 1915 despre „legătura lui Mihai” era o demonstrație a vechimii rumâniei, ale cărei rădăcini
C.G. le găsea în chiar perioada formării poporului român. Teza era una polemică, vizând cu precădere
interpretarea lui Radu Rosetti, care-i considera pe rumâni proprietari decăzuți din drepturile lor. Drept
urmare, „legătura lui Mihai” nu ar fi fost, din perspectiva lui C.G. decât un instrument fiscal de așezarea a
țării după expediția otomană din 1595. În sprijinul interpretării sale, C.G. publica o anexă de 80 de
documente, multe dintre ele inedite. Un an mai târziu, în Despre rumâni, C.G. propunea o analiză
sistematică a obligațiilor acestei categorii sociale, subliniind faptul că dependența țăranilor nu era atât una
față de pământ, cât față de stăpân. Ca o continuare firească, următorul studiu de istorie socială al lui C.G.,
rămas neterminat, era dedicat boierilor. Publicat postum, în 1920, acesta avea să fie reunit cu cele două
studii precedente într-un singur volum de istorie socială, editat de fiul său (1943), iar apoi reeditat de
nepot (2008). Teza centrală a lui C.G., în care Victor Papacostea vedea un ecou al originii sociale a
istoricului, era că toți proprietarii de pământ, inclusiv moșnenii, s-ar fi numărat în rândul boierilor până
foarte târziu, în secolul al XVII-lea. Opera istoriografică a lui C.G., aflată sub semnul dispariției sale
premature, dă impresia unui vast șantier de lucru. Gândirea istorică este surprinsă în plin avânt creator,
fără însă ca ideile să fi fost duse, de cele mai multe ori, până la capăt. Din acest punct de vedere C.G.
rămâne, în primul rând, un deschizător de drumuri.
IV. Contribuțiuni la studiul cronicelor muntene, București, 1906; Documente și regeste privitoare la
Constantin Brâncoveanu (în colaborare cu N. Dobrescu), București, 1907; Capitulațiile Moldovei cu
Poarta Otomană. Studiu istoric, București, 1908; (ed.) Letopisețul Țării Moldovei de la Istratie Dabija
până la domnnia a doua a lui Antioh Cantemir, București, 1913; Material pentru istoria Olteniei supt
austrieci, vol. I, București, 1913; (ed.) Miron Costin, De neamul moldovenilor, București, 1914;
„Vechimea rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazu”, AARMSI 37 (1915): 479-543;
(ed.) Letopisețul Țării Moldovei până la Aron vodă, București, 1916; Studii de istorie socială, ed.
Constantin C. Giurescu, București, 1943; Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, vol. II și III, ed.
Constantin C. Giurescu, București, 1944; Studii de istorie, ed. Dinu C. Giurescu, București, 1993; Despre
boieri și despre rumâni, ed. Dinu C. Giurescu, București, 2008.
Bibliografia lucrărilor lui C.G. a fost întocmită de Constant Grecescu pentru volumul În amintirea lui
Constantin Giurescu, la douăzeci și cinci de ani de la moartea lui (1975-1918), București, 1944, fiind
ulterior republicată și completată de Dinu C. Giurescu în ediția scrierilor bunicului lui, Despre boieri și
rumâni, București, 2008, p. 17-21. Volumul din 1944 cuprindea și câteva note biografice elaborate de
C.C. Giurescu, precum și un articol al aceluiași, intitulat „Cum lucra Constantin Giurescu”. Dat fiind rolul
însemnat al lui C.G. în evoluția istoriografiei românești, viața și opera sa sunt discutate în toate lucrările
de sinteză dedicate acestui subiect (Pompiliu Teodor, Enciclopedia istoriografiei, Alexandru Zub sau
Lucian Boia). Dintre numeroasele studii dedicate gândirii istorice a lui C.G., merită amintite cele ale lui
V. Papacostea, Opera lui Constantin Giurescu și dezvoltarea ideilor politice la începutul secolului XX, în
În amintirea lui Constantin Giurescu, București, 1944; N. Stoicescu, „Istoricul Constantin Giurescu (100
de ani de la naștere)”, Studii. Revista de istorie 28 (1975): 1401-1412 și Pompiliu Teodor, „Erudiție și
istorie la Constantin Giurescu”, Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Historia 1 (1977): 66-73.
[Marian Coman]
Lăzărescu, Emil Constantin 1913, Constanța – 1987, București

I. Fiul profesorului și traducătorului de franceză și limbi clasice Constantin Lăzărescu, E.L. a urmat
studiile liceale la Constanța și București. Devenind student la Facultatea de Litere și Filozofie a
Universității din București, E.L. a urmat în paralel și cursurile Şcolii Superioare de Arhivistică din
Bucureşti, cu specializarea paleografie latină. Datorită apropierii de N. Iorga, profesorul pe care-l admira
cel mai mult, a publicat unul din primele sale studii în Revista istorică. La un an după absolvire (1936) a
devenit membru al Școlii române din Franța, iar următorii doi ani (1937-1939) i-a petrecut audiind
cursurile unor medieviști faimoși (Etienne Gilson, Henri Focillon) și cercetând bibliotecile și arhivele
franceze. Corespondența purtată cu Aurelian Sacerdonțeanu îl arată pe E.L. ajutându-și fostul profesor,
devenit între timp Directorul Arhivelor, și trimițindu-i fotografii după manuscrise de care avea nevoie.
Reîntors în țară, E.L. a fost pentru scurtă vreme profesor de istorie de liceu la București și Timișoara,
pentru ca din 1940 să intre în Ministerul Afacerilor Străine. Încadrat mai întâi ca bibliotecar, a ocupat
apoi diferite funcții în cadrul ministerului. În noiembrie 1940 pregătea dosarul cu probleme istorice
românești pentru întâlnirea Antonescu-Hitler, iar apoi a fost însărcinat să urmărească propaganda străină
ostilă României. Trimis cu o misiune diplomatică în Portugalia în 1943, a lucrat apoi la Direcțiunea
Cabinetului și a Cifrului. Apropiat al lui Victor-Rădulescu Pogoneanu, a participat la actul de la 23 august
1944 și a lăsat o foarte interesantă mărturie a evenimentelor (editată de N. Ș. Tanașoca și R.E. Lăzărescu).
A devenit doctor în istorie în 1946, iar în același an a ocupat prin concurs un post de asistent la Şcoale
Superioară de Arhivistică. Parcursul i-a fost întrerupt brutal de instaurarea regimului comunist. Inculpat și
condamnat în procesul țărăniștilor, chiar dacă nu fusese membru de partid, E.L. a primit o sentință de doi
ani de închisoare, dar a rămas în temniță șapte, fiind eliberat abia în 1954. Un an mai târziu, în 1955, era
angajat la secția de artă medievală a Institutului de Istoria Artei, unde avea să rămână până la pensionarea
sa, 20 de ani mai târziu. Mai mulți tineri istorici, printre care Pavel Chihaia, Andrei Pippidi sau Răzvan
Theodorescu, aveau să-și amintească de generozitatea lui E.L., “profesorul fără catedră”, care a avut un
rol esențial în formarea lor. Ultimii ani din viață, măcinați de suferință, au fost și mai mult întunecați de
demolarea casei părintești și de renunțarea la vasta bibliotecă, dăruită prietenilor, discipolilor și unor
instituții. A murit în 1987.
II. Teza de doctorat în istorie susținută de E.L. în 1946, sub coordonarea lui Gheorghe I. Brătianu, s-a
intitulat: Români, unguri şi tătari în vremea întemeierii domniilor românești. Publicarea tezei, imposibilă
în perioada comunistă, a rămas multă vreme un deziderat al medievisticii românești, mai cu seamă că
manuscrisul a circulat în cerc restrâns, fiind citat elogios. Recent, fiul lui E.L., Radu Lăzărescu, a
încredințat un manuscris al tezei editurii Istros, care anunța publicarea ei în planul editorial din 2019.
III. Cu un destin frânt la 34 de ani de cei șapte ani de închisoare politică, activitatea lui E.L. se împarte în
trei etape distincte. Cea dintâi începe cu un debut remarcabil, la numai 21 de ani, printr-o polemică cu
Iosif Şchiopul privind autenticitatea diplomelor teutonilor din Ţara Bârsei. Studiul inițial (Țara Bârsei,
1934), caracterizat de N. Iorga drept „un model de analiză calmă și pătrunzătoare” (RI, 1935, p. 179), este
urmat de o replică dată lui Iosif Şchiopul (Țara Bârsei, 1935), remarcabilă prin rigoarea analizei, prin
logica implacabilă a argumentației, dar și prin tonul echilibrat. În același an, 1935, E.L. publica în revista
lui Iorga un articol despre lupta de la Posada, aducând în discuție două surse noi, cronica latină a lui
Petrus de Dusburg și poemul german al lui Nicolaus de Jeroschin. Urma o pauză în publicații de 9 ani,
perioada bursei din Franța, a slujbelor de la minister și a redactării tezei de doctorat. În 1944-1946 E.L.
revenea, mai întâi cu un articol în care relua opinia lui Iorga privind originea tracă a numelui Axiopolis,
apoi cu două studii legate de cercetarea sa doctorală. Cele două articole despre voievodul român din
cronica lui Ottokar de Styria și despre omagiu lui Nicolae Alexandru față de regele Ungariei arată cât de
mult acumulase între timp E.L., dobândind o altă anvergură a gândirii istorice. Din păcate, această etapă
care ar fi continuat firesc cu publicarea tezei de doctorat, se sfârșește brusc odată cu întemnițarea politică.
Cea de-a treia și ultima etapă a creației istoriografice a lui E.L. avea să fie marcată de această întrerupere
forțată. Studiile publicate în ultimele trei decenii de viață sunt adevărate bijuterii metodologice și
argumentative, fiind din păcate însă foarte puține. E.L. a continuat aceeași direcție de cercetare,
concentrându-se asupra începuturilor Ţării Românești, dar, în chip firesc dată fiind încadrarea sa
instituțională, a acordat istoriei artei un loc mai proeminent în interpretările sale. Remarcabil este felul în
care, în studiile sale despre arhitectura Coziei, a Argeșului sau a Căluiului, E.L. îmbină informația
documentară cu cea de epigrafică, iconografică și arhitecturală. Studiile despre comitele Laurențiu (SCIA
1957) și Nicodim de la Tismana (Romanoslavica, 1965) sunt exemplare. Cel dintâi analizează
încorporarea Câmpulungului în Țara Românească în vremea lui Basarab, plecând de la statutul comitelui
sas, Laurențiu. Cel din urmă supune tradițiile monastice privitoare la Nicodim unei examinări critice
sistematice, reușind să degaje de sub straturile hagiografice figura unui fascinant personaj istoric.
Împlinindu-și destinul în pofida vitregiilor vremurilor, E.L. a dovedit că poți deveni un mare istoric și
publicând puțin.
IV. „Notă despre documentele Țării Bârsei și cavalerii teutoni”, Țara Bârsei 6 (1934): 336-356; „Despre
lupta din 1330 a lui Basarab voevod cu Carol Robert”, Revista Istorică 21 (1935): 241-246; „Autour du
nom d’Axiopolis”, RHSEE 21 (1944): 231-234; „Despre voievodul românilor din 1307-1308”, AARMSI
27 (1944-1945): 309-323; „Despre relațiile lui Nicolae Alexandru voevod cu ungurii”, RI 32 (1946): 113-
139; „Despre piatra de mormânt a comitelui Laurențiu și câteva probleme istorice și arheologice în
legătură cu ea”, SCIA 4 (1957): 109-128; „Data zidirii Coziei”, SCIA 9 (1962): 107-137; „Nicodim de la
Tismana și rolul său în cultura românească”, Romanoslavica 9 (1965): 237-285; „Despre mănăstirea
Cozia și varianta de triconc căreia îi aparține biserica ei”, SCIA 17 (1970): 167-193; Despre biserica
fostei mănăstiri Căluiu și locul ei în evoluția arhitecturii religioase din Țara Românească, în Pagini de
Veche Artă Românească, București, 1970, vol. I, 327-350; Biserica Mănăstirii Argeșului, București,
1967; Români, unguri şi tătari în vremea întemeierii domniilor românești.Contribuțiuni de istorie
universală la probema românească în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, Brăila (sub tipar).
Pentru viața și opera lui E.L. vezi vocea scrisă de Florin Constantiniu în Enciclopedia istoriografiei
românești (București, 1978), 198, necrologul lui Răzvan Theodorescu din SCIA 35 (1988) și cel al lui
Andrei Pippidi din RESEE 26 (1988), dar mai ales schița biografică inclusă de Nicolae-Șerban Tanașoca
și Radu E. Lăzărescu în paginile care prefațează „O mărturie inedită despre actul de la 23 august 1944:
însemnările zilnice ale istoricului Emil Lăzărescu”, Memoria 36-37 (2001): 10-21, republicate în Nicolae-
Șerban Tanașoca, Credincioși nouă înșine: atitudini, evocări, confesiuni, București, 2018, p. 32-52.
Pentru scrisorile lui E.L. către Aurel Sacerdoțeanu, vezi ediția corespondenței acestuia din urmă (ed. M.
Ifrim, A. F. Diaconu, București, 2004).
[Marian Coman]
Lukács, Antal n. 1954, Oradea.
I. După absolvirea Facultății de Istorie a Universității din București în 1978, A.L. a trebuit să găsească o
cale de a împăca pasiunea pentru arheologie și cercetare cu activitatea didactică din învățământul pre-
universitar, fiind profesor la școala bucureșteană nr. 65. După debutul editorial din studenție, prin
traducerile din latină cu care contribuise la o crestomație de surse medievale coordonată de Florentina
Căzan (1979), A.L. a publicat sporadic în anii 1980, mai cu seamă despre săpăturile arheologice din
regiunea Bihorului, întreprinse alături de magistrul său, Radu Popa. Abia după ce a obținut un post la
Institutul „N. Iorga”, în 1988, A.L. a putut să dedice mai mult timp cercetării. Trei ani mai târziu, în 1991,
A.L. câștiga un concurs de lector al Facultății de Istorie a Universității din București, urcând apoi toate
treptele didactice universitare (conferențiar din 2000, profesor din 2004) și ocupând diferite poziții
administrative (secretar științific 2000-2004, prodecan 2004-2008, directorul Centrului de Istoria
Transilvaniei din 2002, directorul Şcolii Doctorale 2010-2011). Cu o vocație pedagogică înnăscută și
atent cultivată, A.L. și-a pus amprenta asupra a numeroase generații de studenți, mai cu seamă prin
cursurile și seminarii de latină medievală, de paleografie și de arheologie medievală, cele din urmă
prelungite prin practica de specialitate. A participat la numeroase șantiere arheologice și a coordonat
săpăturile de la Voivodeni, Costești, Mironești, Viștea de Jos, Şinca Nouă și Bucureștii Noi, devenind din
2016 și membru al Comisiei Naționale de Arheologie.
II. Teza de doctorat susținută în 1999 la Universitatea din București, începută sub coordonarea lui Radu
Popa și încheiată sub cea a lui Şerban Papacostea, a fost publicată în același an, cu titlul Ţara Făgărașului
în Evul Mediu, secolele XIII-XVI. Teza, răsplătită cu premiul „Dimitrie Onciul” al Academiei Române,
analizează una din „țările românești arhaice”, reconstituind pe baza izvoarelor documentare și arheologice
habitatul și structurile socio-politice făgărășene.
III. Îmbinând două specializări rareori alăturate, de arheolog și de paleograf, A.L. este un istoric al
Transilvaniei medievale, toate publicațiile sale fiind subsumate acestei mari teme. După o primă încercare
de analiză sintetică a Transilvaniei în veacul al XIII-lea, publicată într-o revistă de filologie
(Dacoromania 1981-82), A.L. a contribuit la publicarea rezultatelor săpăturilor arheologice bihorene de
la Sânnicolau de Beiuș și Voivozi (RMM-MIA 1984; Crisia 1987). A urmat cercetarea doctorală asupra
Ţării Făgărașului, monografia din 1999 fiind completată de mai multe studii de arheologie, dar și de
editarea unor noi documente și de analiza diplomatică a unor acte deja cunoscute. O parte dintre acestea
studii au precedat teza de doctorat, altele au fost publicate mult timp după aceea. În 1991 A.L. publica în
Revista istorică un articol despre antecedentele mănăstirii brâncovenești de la Sâmbăta de Sus, subiect
asupra căruia va reveni 13 ani mai târziu, editând un mănunchi de documente necunoscute (Acta
transylvanica 2004). Proiectul de editare a documentelor făgărășene începuse încă din 1998, când într-un
volum dedicat magistrului său, Şerban Papacostea, A.L. publica un grupaj de diplome făgărășene din
intervalul 1503-1526. Excelent editor de documente, A.L. a scris și două studii exemplare de analiză
diplomatică, dedicate interpolărilor și falsurilor din documentele făgărășene. Săpăturile din Ţara
Făgărașului au continuat, deși nu în ritmul pe care și l-ar fi dorit, iar în 2015 A.L. publica împreună cu
Aurel Dragne rezultatele cercetărilor de la mănăstirea Trestioara din Şinca Nouă (Acta terrae
fogarasiensis). Tot în colaborare au fost publicate și studiile despre biserica veche din Viștea de Jos
(Revista Bistriței 2016-2017, împreună cu Şerban Popescu Dolj) și despre privilegiile scaunului Cașin
(Mediaevalia Transilvanica 2000, împreună cu Ana Dumitran). Incursiunile extra-făgărășene au fost însă
rare, A.L. revenind mereu la această veche țară medievală și studiind-o fie în raport cu Muntenia
(articolul din 2006 din volumul omagial Lucian Boia despre ecourile făgărășene ale luptelor pentru tronul
muntean de la sfârșitul secolului al XV-lea), fie în raport cu regatul Ungariei (studiul din 2006 despre
Ioan de Hunedoara și ducatul Făgărașului). Istoria medievală a Ţarii Făgărașului, sugerată inițial ca temă
de doctorat de magistrul său, Radu Popa, a devenit pentru A.L. un proiect de cercetare de-o viață.
IV. „Documente false și interpolate privind Ţara Făgărașului în secolele XIII-XVI,” 97-106 în In
honorem Radu Malonesco emeritae, București, 1996; Ţara Făgărașului în Evul Mediu, secolele XIII-XVI,
București, 1999; „Privilegiile scaunului Casin,” Mediaevalia Transilvanica 3 (2000): 5-27 (împreună cu
Ana Dumitran); „Două traduceri latine ale unui document emis de Mircea cel Bătrân și o familie de boieri
din Ţara Făgărașului,” 347-354 în Fațetele istoriei. Existențe, identități, dinamici. Omagiu
academicianului Ştefan Ştefănescu, București, 2000; „John Hunyadi and the Duchy of Fagaras,” 211-216
în Extincta est lucerna orbis. John Hunyadi and his time, Cluj-Napoca, 2009.
[Marian Coman]
Murgescu, Bogdan Costin n. 1963, București
I. Unul dintre cei mai proeminenți istorici români de la începutul secolului XXI, B.M. a reușit să îmbine
o carieră academică impresionantă cu o preocupare constantă pentru rolul istoricului în societate și pentru
politicile educaționale universitare. După ce a absolvit liceul „Ion Creangă” din București (1981), B.M. a
urmat cursurile Facultății de Istorie și Filozofie de la Universitatea din București. Șef de promoție (1986),
a fost repartizat ca profesor de istorie la Liceul Industrial nr. 3 din Târgoviște. În 1990 a devenit asistent
la Facultatea de Istorie din București, parcurgând în următorul deceniu toate treptele universitare: lector
(1993), conferențiar (1997) și profesor (2000). Cursurile pe care le-a ținut, la nivel de licență, master și
doctorat, au urmărit trei mari teme: istoria otomană, istoria universală medievală și modernă timpurie și
istoria economică. A beneficiat de mai multe burse, stagii de cercetare și invitații la universități și institute
de cercetare occidentale (e.g. Roman Herzog Fellow al Fundației „Alexander von Humboldt” la Freie
Universität Berlin 1998-2000; Visting Professor la Universitatea din Pittsburg 2002; Visiting Professor la
Central European University 2004). Din 2013 a ocupat funcții în conducerea Universității din București,
mai întâi ca Director al Consiliului pentru Studii Universitare de Doctorat (2013-2019), apoi ca prorector
pentru bugetare și resurse umane (2019-). De-a lungul carierei, B.M. a devenit membru al mai multor
comitete de redacție, organisme academice și consilii științifice (e.g. Studii și Articole de Istorie; Annales
Mercaturae, Archiva Moldaviae; Institut für Ost- und Südosteuropaforschung, Regensburg). Implicat în
elaborarea și implementarea politicilor universitare la nivel național, a fost vicepreședinte al Consiliului
Național pentru Finanțarea Învățământului Superior (2011-2015), președinte al Consiliului Național de
Statistică și Prognoză a Învățământului Superior (2016-) și consilier pentru învățământul superior al
Ministrului Educației (2015-2016). Vreme de mai bine de două decenii B.M. s-a implicat în conducerea
asociației profesionale a istoricilor Societatea de Științe Istorice din România, al cărei președinte a
devenit în 2011, după ce fusese vice-președinte din 1999. O personalitate academică importantă, dar și o
voce publică activă, B.M. s-a arătat permanent interesat de rolul social al istoriei și al istoricului.
Considerând istoria un instrument predilect pentru analiza evoluției sociale și creditând cunoașterea
trecutului cu capacitatea de „a servi la înțelegerea prezentului și la previzionarea viitorului”, B.M. a fost
unul dintre puținii istorici români care a înțeles involuția statutului social al disciplinei și a propus un plan
de restructurare și de promovare a profesiei (A fi istoric în anul 2000). Reflecțiile asupra istoriografiei,
mai cu seamă a celei recente (vezi studiile publicate în Clio in the Balkans, 2002; Romano-Turcica, 2003;
Romanian Journal of Political Science, 2003; Atlas of European Historiography, 2010), au fost dublate
de un efort constant de insuflare a pasiunii pentru istorie, prin proiecte adresate tinerilor precum
EUSTORY, și de înnoire pedagogică, prin coordonarea unor crestomații de surse pentru studenți (1999,
2001), prin clarificări terminologice și metodologice (SAI, 2001,2002) sau prin redactarea unor manuale
de predare a istoriei sud-est europene dintr-o perspectivă transnațională (2005). Printre proiectele
instituționale în care B.M. s-a implicat trebuie amintit cel al controversatului Institut al Revoluției
Române. Eșecul de a influența semnificativ noua construcție instituțională din calitatea de membru al
Consiliului Științific a fost parțial compensat de publicarea independentă a unui important volum despre
Revoluția Română (2007). B.M. este unul dintre puținii istorici care și-a asumat, explicit și programatic,
dorința de a schimba ideatic și instituțional peisajul istoriografic românesc.
II. Teza de doctorat susținută în 1995 la Facultatea de Istorie a Universității din București, sub
coordonarea profesorului Radu Manolescu, a fost publicată un an mai târziu cu titlul: Circulația monetară
în țările române în secolul al XVI-lea. Volumul, distins cu premiul „Nicolae Iorga” al Academiei
Române, reconstituia structura și aspectele macroeconomice ale circulației monetare, precum și
transformarea țărilor române de-a lungul veacului al XVI-lea într-una dintre verigile de legătură ale
spațiului monetar central-european cu cel otoman. Interpretând fenomenele monetare ca parte constitutivă
a procesului integrării țărilor române la periferia a două sisteme-univers distincte, B.M. observa că
moneda a funcționat ca un catalizator al decalajelor. Integrarea monetară nu a suplinit handicapurile
fundamentale ale societății și economiei românești în raport cu regiunile vest-europene și otomane mai
dezvoltate, ci dimpotrivă, le-a adâncit.
III. Temele de cercetare explorate de B.M. s-au schimbat semnificativ de-a lungul carierei, însă
metodologia și conceptele analitice folosite au rămas, în linii mari, aceleași. La doar un an după
absolvirea facultății, B.M. debuta cu un articol iconoclast, în care o campanie otomană era analizată nu
prin prisma distrugerilor provocate, ci prin cea a boom-ul comercial generat de necesitatea aprovizionării
unei armate numeroase (RESEE, 1987). Interesul pentru o interpretare structurală economică și pentru
analiza cantitativă, în cheie neo-marxistă wallersteiniană (a se vedea articolele publicate cu Florin Bonciu
în RRH, 1990 și AIIAI, 1993), avea să fie continuat printr-o serie de studii despre comerțul țărilor române
în veacurile XVI-XVIII. B.M. a analizat pe rând diferite aspecte ale comerțului țărilor române, grânele
(Omagiu Radu Manolescu, 1996; care a generat și o polemică cu Ștefan Andreescu), sarea (Omagiu Dinu
C. Giurescu, 1998), transportul (SMIM, 1992) și mai ales vitele (Scripta Mercaturae, 1999). Acestor
studii li s-a adăugat și o revizuire istoriografică importantă prin analiza critică a conceptului de monopol
comercial otoman (RI, 1990). Pentru o mai bună înțelegere a evoluției raporturilor economice româno-
otomane, era inevitabil ca B.M. să abordeze și problema presiunii fiscale otomane (RI, 1988, 1993, 1995;
AUBI, 1995). Simplificând, întrebarea fundamentală la care B.M. a căutat să răspundă este cea a naturii
mecanismelor care au determinat relațiile economice româno-otomane: au fost ele predominant politice
sau predominant comerciale? (RI, 1988, 1997) Interpretarea propusă de B.M. este una aparent paradoxală:
incapacitate crescândă în secolele XVII-XVIII a factorilor politici otomani de a controla raporturile
economice dintre imperiu și țările române a coincis cu deplasarea centrului de greutate al comerțului
românesc dinspre Europa Centrală spre teritoriile otomane. Teza este, fără îndoială, una revizionistă, însă
impactul ei istoriografic nu a fost unul imediat, poate și pentru că argumentele ei au fost disipate în mai
multe studii. Tocmai de aceea, reunirea lor într-un singur volum a fost binevenită (2012). De la sfârșitul
anilor 1990 interesele de cercetare ale B.M. s-au deplasat treptat dinspre perioada medievală și modernă
timpurie spre cea contemporană. Firul roșu al cercetărilor istorice întreprinse de B.M. este problema
decalajelor. Prima monografie publicată (1994, revizuită în 1999) era o ambițioasă încercare de a analiza
comparativ istoria românească, din perspectiva evoluției structurilor socio-economice pe o durată lungă.
Prin Istorie românească - istorie universală (600-1800) B.M. relua o temă clasică a istoriografiei românești
– locul românilor în istoria universală – pe care o re-interpreta provocator, dintr-o perspectivă cu totul
nouă, rezultatul fiind un bilanț istoric al decalajelor. Problema mecanismelor acumulării acestor decalaje
avea să fie reluată, la o cu totul altă scară și pentru o altă perioadă istorică, în România și Europa (2012).
Această nouă monografie avea să fie una dintre cele mai premiate și discutate cărți de istorie în spațiul public
românesc. Pregătită de câteva studii de caz privitoare la mitul performanței economice interbelice (2004), la
industria petrolieră (2006) sau la bilanțul economic al regimului comunist (2009), România și Europa
acoperea un interval de jumătate de mileniu (1500-2000), incluzând în analiza sa și perioada modernității
timpurii și făcând astfel legătura cu cercetările anterioare ale lui B.M. Perioada de până la 1800 constituia
însă mai degrabă un prolog, cea mai mare parte a analizei fiind dedicată secolelor XIX și, mai ales, XX. De
data aceasta, miza cărții nu era originea istorică a decalajelor economice, cât mai degrabă înțelegerea
contextelor istorice în care a fost posibilă recuperarea lor. În căutarea unei explicații istorice multi-cauzale a
„străpungerii”, B.M. analiza cazul românesc, plasându-l într-o perspectivă comparativă alături de alte trei
exemple: Danemarca, Irlanda, Serbia/Iugoslavia. Comparațiile est-central europene aveau să fie dezvoltate
ulterior, în studiul despre regimul proprietății din secolul XX (scris cu Dietmar Müller, 2015) și în
capitolul despre dezvoltarea economică din Routledge History Handbook of Central and Eastern Europe
in the Twentieth Century (scris cu Jerzy Łazor, 2020). Impresionantă prin viziune, dar și prin documentație,
România și Europa oferea un răspuns istoric unei probleme cruciale a societății românești contemporane. Din
acest punct de vedere, dincolo de miza ei academică însemnată, monografia era și o pledoarie implicită
pentru importanța istoriei și analizei istorice. Totodată, România și Europa anunța și direcția spre care aveau
să se îndrepte cercetările lui B.M. în continuare: importanța capitalului uman în recuperarea decalajelor.
Trecerea spre noua temă de cercetare era anticipată de un studiu comparativ despre importanța capitalului
social, economic și cultural în explicarea ascensiunii unor politicienii est-europeni de origine țărănească, lui
Ion Mihalache fiindu-i contrapuși Stjepan Radić, Antonin Švehla, Alexander Stamboliski (2010). Pozițiile
administrative pe care le-a ocupat B.M. și implicarea directă în elaborarea și aplicarea politicilor
universitare au jucat, fără îndoială, un rol în deplasarea centrului de interes spre problema acumulării
capitalului uman în istoria recentă a României și evoluția învățământului superior. Director al unui proiect
național de cercetare cu această temă (2011-1016), B.M. a scris despre dinamica specializărilor în
sistemul universitar românesc în perioada 1968-2010 (Manager, 2013, împreună cu A.F. Sora), a editat un
volum de documente privind admiterea în învățământul superior în primii 20 de ani ai regimului comunist
(2013) și a redactat capitolul despre perioada comunistă din volumul aniversar dedicat Universității din
București (2014).
IV. Istorie românească-istorie universală (600-1800), București, 1994 (ediția a 2-a revăzută 1999);
Circulația monetară în țările române în secolul al XVI-lea, București, 1996; (coord.) Istoria lumii în
texte, București, 1999; A fi istoric în anul 2000, București, 2000; (coord.) Romania and Europe.
Modernisation as Temptation, Modernisation as Threat, Bucureşti, 2000; (coord.) Istoria României în texte,
București, 2001; (coord.) Curtea de Conturi a României 1864-2004. Culegere de documente, Bucureşti,
2004; Istoria Curţii de Conturi a României 1864-2004, Bucureşti, 2005 (cu o ediție în engleză în același an
2005); (co-autor) Teaching Modern Southeast European History. Alternative Educational Materials.
Workbook I. The Ottoman Empire, Thessaloniki, 2005 (ed. a II-a 2009); Revoluția română din decembrie
1989. Istorie și memorie, Iași, 2007; România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-
2010), Iași, 2010; Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Iași, 2012; (coord., împreună
cu Marius Cazan) Documente privind reglementările referitoare la admiterea în învățământul superior din
România (1948-1968), București, 2013; (coord, împreună cu Ovidiu Bozgan) Universitatea din București
1864-2014, București, 2014; (coord., împreună cu Andrei F. Sora) România Mare votează. Alegerile
parlamentare din 1919 „la firul ierbii”, Iași, 2019; (împreună cu Jerzy Łazor) „Economic Development”,
The Routledge History Handbook of Central and Eastern Europe in the Twentieth Century: Challenges of
Modernity, ed. Stanislav Holubec et al., London, 2020.

[Marian Coman]
Sacerdoțeanu, Aurelian 1904, Costești – 1976, București
I. Născut într-o familie de preoți vâlceni, deopotrivă dinspre partea tatălui și dinspre partea mamei, A.S. a
urmat școala gimnazială în Râmnicul-Vâlcea și apoi liceul „Gheorghe Şincai” în București. După ce a
frecventat un an de zile cursurile Facultății de Teologie, A.S. s-a reorientat către istorie și, la 20 de ani,
devenea student al Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București. În ultimii ani de studii a
urmat în paralel și Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie (1925-1927). Apropiat de N. Iorga încă
din anii studenției, și-a însoțit profesorul la congresele de istorie de la Belgrad (1927) și Oslo (1928).
După susținerea tezei de licență, a fost recomandat de N. Iorga pentru o bursă la Școala română din Paris
(1928-1929), unde avea să o cunoască și pe Virginia Vasiliu, cu care se va căsători în 1931. Întors în țară
obține titlul de doctor în istorie (1930) și ocupă două posturi în învățământ, în cel secundar și în cel
universitar. Profesor de istorie și geografie la seminarul teologic din Buzău și titular al catedrei de
diplomatică a Școlii de Arhivistică, A.S. a trebuit să se împartă între cele două orașe vreme de doi ani. În
1932 a obținut transferul la Școala Normală de Băieți din București, al cărei director a și devenit în 1938.
La mijlocul anilor ’30 se bucură de neobișnuita recunoaștere de a primi de două ori premiul Academie
Române: pentru Marea invazie tătară în 1935, iar doi ani mai târziu pentru Considerații asupra istoriei
românilor. N. Iorga avea să-l coopteze pe fostul lui student în proiectul Institutului pentru Studiul Istoriei
Universale, în calitate de secretar științific (1937), dar și în comitetele de redacție ale Revistei Istorice și
Revue Historique du Sud-Est Européen. Din 1939 și până în 1948 a fost și membru al Comisiei
Monumentelor Istorice. În octombrie 1938, A.S. renunța la poziția de la Institut pentru a deveni director
general al Arhivelor Statului, pe care avea să le conducă, în pofida tuturor schimbărilor politice, până în
1953. Corespondența sa stă mărturie pentru eforturile pe care le-a depus pentru a proteja fondurile
arhivistice în perioada războiului. Ca director al Arhivelor și, totodată, al Școlii Superioare de Arhivistică,
a întemeiat și a condus revista Hrisovul până la desființarea ei (1941-1947). Dările de seamă anuale
publicate în revistă consemnează nu doar realizările Arhivelor sub directoratul său, ci viziunea lui A.S.
asupra dezvoltării arhivelor și științei arhivistice din România. În ceea ce privește cariera universitară,
A.S. a obținut catedra de diplomatică a Școlii de Arhivistică în 1931, după ce în prealabil ținuse cursuri ca
suplinitor. Avea să rămână profesor până la desființarea școlii, în 1948, continuând însă să predea la noul
Institut de arhivistică, al cărei decan a și fost. Din 1950 a devenit profesor la Facultatea de Istorie a
Universității din București, unde ținut cursuri de istorie medievală și de științe auxiliare ale istoriei până
la pensionarea din 1970. Ultimii ani i-a dedicat pregătirii unor noi ediții ale scrierilor istorice ale lui
Dimitre Onciul (1969, 1971) și B.P. Hasdeu (1973). S-a stins din viață în 1976, la București.
II. Subiectul tezei de doctorat susținută de A.S. la Universitatea din București în 1930 a fost Guillaume
de Rubrouck și românii la mijlocul veacului al XIII-lea. Cu un an mai devreme, în 1929, A.S. publicase
deja un articol vast pe această temă în Melanges de l'École Roumaine en France, retipărit separat după
susținerea cu succes a tezei (Paris, J. Gamber, 1930). Ca o continuare directă a tezei, A.S. a scris Marea
invazie tătară şi sud-estul european (1933, ediția a II-a 2017), cea mai importantă monografie a sa și o
lucrare de referință în domeniu.
III. Primele articole ale lui A.S., care prin întindere constituie mai degrabă două monografii, au fost
elaborate în perioada bursei de la Fontenay-aux-Roses și constituie o încercare de a reconstitui istoria
medievală timpurie a românilor cu ajutorul sursele latine occidentale și a celor orientale (consultate în
traducere, în franceză). Considérations sur l'histoire des Roumaines au moyen âge (1928), retipărit în
traducere peste opt ani, era o pledoarie pentru continuitatea românilor și pentru drepturile lor teritoriale
istorice. Spre sfârșitul vieții, într-un cu totul alt context istoric politic și istoriografic, A.S. avea să revină
asupra problemei continuității românilor, cu un studiu în volumul colectiv Unitate și continuitate în
istoria poporului român (1968) și cu un articol publicat în Studii. Revistă de istorie (1970). Al doilea
studiu parizian, dezvoltat ulterior în teza sa de doctorat, analiza situația vlahilor la mijlocul veacului al
XIII-lea pe baza relatării lui Guillaume de Rubrouck (1929). Preocupările lui A.S. pentru perioada
„întunecată” din istoria românilor aveau să fie încununate de erudita monografie despre Marea invazie
tătară şi sud-estul european (1933). A.S. a mai revenit de câteva ori asupra istoriei romanității orientale
din secolele XI-XII, prin articolul despre vlahii din Calcidica publicat în volumul dedicat memoriei lui
Pârvan (1934) sau prin studiul despre mișcările din Balcani din veacul al XI-lea interpretate ca un semn al
emancipării națiunilor medievale din Imperiul Bizantin (Balcania, 1939-1950). De la mijlocul anilor ’30
însă, odată cu ocuparea catedrei de diplomatică de la Școala de Arhivistică și mai cu seamă după numirea
sa ca director al Arhivelor, cercetările lui A.S. s-au îndreptat către două noi direcții: (1) arhivistica și
științele auxiliare ale istoriei și (2) sursele medievale românești, mai cu seamă cele diplomatice. În prima
categorie se înscriu contribuțiile lui A.S. ca arhivist, nu foarte numeroase (indicele cronologic al mai
multor fonduri monastice publicat în 1947), dar mai ales mult mai consistentele lui scrieri didactice. În
buletinul Școlii de Arhivistică, Hrisovul, A.S. a publicat o serie de articole dedicate cu precădere
studenților, despre diplomatică (1941, 1947), cronologie (1941), arhivistică (1944, 1947), arheologie
medievală (1946) sau, mult mai specific, despre diferența dintre regest și rezumat (1944). Sub egida
aceleași școli au apărut și lecțiile de deschidere despre cronologia documentelor (1943) și mai ales
excelentele culegeri de facsimile, A.S. pregătind seria română și colaborând la seria greacă cu Mihail
Regleanu (1942) și la seria slavă cu Damian P. Bogdan (1943). Cursul de arhivistică, care în fondul
Sacerdoțeanu este păstrat în mai bine de 10 variante manuscrise, avea să vadă lumina tiparului abia în
1970. Dintre științele auxiliare ale istoriei, care au făcut obiectul unei sistematizări teoretice (Revista
arhivelor, 1966), A.S. a fost interesat mai cu seamă de sigilografie, publicând mai multe studii dedicate
peceților lui Mihai Viteazul (Revista Arhivelor, 1941 și 1945), Neagoe Basarab (Romanoslavica, 1964),
Dan al II-lea (Revista Muzeelor, 1968), precum și stemei țării de pe sigiliul domnesc (Revista arhivelor,
1968). În chip firesc, cercetările istorice propriu-zise ale lui A.S. au fost strâns legate de activitatea sa din
Arhive și de catedra de diplomatică de la Școala de Arhivistică. Cea mai timpurie contribuție a lui A.S.,
una dintre cele mai valoroase, a fost studiul despre formula diplomatică „satul cu tot hotarul”, publicat în
Mitropolia Olteniei din 1930. A urmat apoi polemica cu Iosif Șchiopul cu privire la Andreanum (Țara
Bârsei, 1935) și editarea originalului slavon al așezământului lui Radu Paisie pentru episcopia Buzăului
(Revista istorică, 1936). În următoarele decenii, A.S. avea să publice numeroase articole de diplomatică,
dedicate unor documente, precum hrisovului lui Brâncoveanu pentru Hurezi (Mitropolia Olteniei, 1960)
sau zapiselor moldovenești de danie pentru Varlaam din 1684 (Revista Arhivelor, 1946-1947), unor
arhive, precum celei coziene (Hrisovul, 1946), unor cancelarii, precum cea a mitropoliei Țării Românești
(Glasul Bisericii, 1959), unor tipuri de acte, precum cel despre duplicatul moldovenesc din 1492
(Hrisovul, 1947), materialului de scris, precum cel despre fabrica de hârtie din veacul al XVII-lea de la
Vâlcea (Buridava, 1972) sau unor falsuri, precum cel despre hrisovul pentru Esciori din 1636 (Analele
Univeristății București. Istorie, 1967). Direct legate de preocupările de diplomatică ale lui A.S. au fost
cercetările privind istoria instituțională: studiul despre divanele lui Ștefan cel Mare și despre procelnic
(Analele Univeristății București. Istorie, 1956, 1966) și cel despre bani și bănie (Historica, 1971). Merită
de asemenea amintite studiile de geografie istorică ale lui A.S., începute prin inovatoarele analize
statistice ale așezărilor atestate documentar în Țara Românească și în Moldova până la 1418 (Arhiva
Românească, 1941 și 1944) și continuate apoi cu studiile de caz vâlcene despre Argeș și Aref (Studii și
Comunicări, Muzeul Pitești, 1968 și 1969), iar apoi despre Glodul și Hința (Analele Univeristății
București. Istorie, 1968). O preocupare secundară, dar constantă, a fost cea pentru istoria ecleziastică,
manifestată încă din perioada interbelică, de pildă prin volumul despre predosloviile cărților românești
(1938), dar continuată și după război, un exemplu fiind articolul despre legăturile mitropoliei
Ungrovlahiei cu Transilvania și Moldova (Biserica Ortodoxă Română, 1959). A.S. a fost cel mai
sârguincios editor de pomelnice muntenești (activitate la care se referă cu autoironie în scrisorile sale). În
1933 începea cu cel al Bisericii Grușețu din Costeștii Vâlcei (Arhivele Olteniei, 1933), urmând apoi cele
ale Mănăstirii Iezerului, bisericilor din satele Costești, Tomșani și Văratici (Mitropolia Olteniei, 1961,
1962, 1963, 1965). Cele mai importante pomelnice editate de A.S. aveau să fie cel al mănăstirii Argeșului
(Glasul Bisericii, 1965), al Bistriței (Mitropolia Olteniei, 1966) și al Govorei (Glasul Bisericii, 1967).
Pentru a semna studiile de istorie ecleziastică pe care le publica în periodicele bisericești în anii 1950 A.S.
a adoptat pseudonimul Șerban Răzeșul. S-a ajuns astfel la situația ciudată, dar grăitoare pentru contextul
istoriografic al epocii, în care A.S. publica două articole în același număr de revistă, sub două semnături
diferite (Mitropolia Olteniei, nr. 9/1957). Cel dintâi studiu, despre documentele lui Mircea cel Bătrân,
este semnat de profesorul A.S.; cel de-al doilea, despre comemorarea mitropolitului Varlaam, apărea sub
pseudonimul Șerban Răzeșul. Prin publicarea a numeroase contribuții documentare și prin remarcabila
capacitate de adaptare la diferitele regimuri politice, A.S. a fost unul dintre personajele importante ale
istoriografiei românești din secolul XX.
IV. „Considérations sur l'histoire des Roumaines au moyen âge”, Mélanges de l'Ecole Roumaine en
France VI (1928): 103-245, tradus în română Consideraţii asupra istoriei românilor în evul mediu,
Bucureşti, 1936; „Guillaume de Rubrouck et les Roumains au milieu du XIIIe siècle”, Melanges de l'École
Roumaine en France VII (1929): 159-335; Marea invazie tătară şi sud-estul european, Bucureşti, 1933;
„Așezământul lui Radu Paisie pentru episcopia Buzăului”, Revista istorică 22 (1936): 18-23; (în
colaborare cu E. Vîrtosu) Unirea românilor: 1599, 1859, 1918, București, 1938; Predosloviile cărților
românești, București, 1938; „Mouvements politiques et sociaux de la Peninsule Balkanique dans la
seconde moitié du XIe siècle”, Balcania, II-III (1939-1940): 83-106; Introducere în cronologie, București,
1943;„Autografe și sigilii de la Mihai Viteazul”, Revista arhivelor 4 (1941): 405-434; Îndrumări în
cercetări istorice, Bucureşti, 1945; „Câteva observații cu privire la documentele lui Mircea cel Bătrân
pentru mănăstirea Tismana”, Mitropolia Olteniei 9 (1957): 603-614; (sub pseudonimul Șerban
Răzeșul)„B.P. Hașdeu despre mitropolitul Varlaam (cu prilejul comemorării lor)”, Mitropolia Olteniei 9
(1957): 672-674; (sub pseudonimul Șerban Răzeșul) „Despre mitropolitul Ignatie Sârbul”, Biserica
Ortodoxă Română 78 (1960): 1054-1077; „Contribuții la studiul diplomaticii slavo-române. Sfatul
domnesc și sigiliile din timpul lui Neagoe Basarab”, Romanoslavica 10 (1964): 405-434; (ed.) Dimitre
Onciul, Scrieri istorice, București, 1968; Arhivistica, Bucureşti, 1969; (ed.) Dimitre Onciul, Studii
istorice, București, 1971; (ed.) B.P. Hasdeu, Scrieri istorice, București, 1973.
Principala sursă pentru biografia lui A.S. o constituie fondul arhivistic depus la Arhivele Centrale (ANIC,
inventar nr. 1715), care cuprinde și o autobiografie din iunie 1950. Vocea A.S. din Enciclopedia
istoriografiei românești a fost scrisă de Damaschin Mioc (p. 290-291). Centenarul Sacerdoțeanu din 2004
a constituit prilejul unor scrieri encomiastice, precum schița biografică a lui Ştefan Ștefănescu din Revista
arhivelor 66-67 (2004) sau broșura editată de Cornelia Bodea despre gesturile de recunoștință față de
profesorul Iorga ale lui Aurelia și Virginiei Sacerdoțeanu (2004). Mult mai valoroasă este ediția
corespondenței lui A.S. pregătită cu același prilej de Corneliu-Mihail Lungu, Maricica Ifrim și Ana-
Felicia Diaconu (București, 2004). Pentru dificultățile de a scrie biografia lui A.S. vezi Bogdan Popa,
„Biografia lui Aurelian Sacerdoţeanu: O reevaluare a surselor”, Revista istorică 20 (2009): 291-298.
[Marian Coman]