5.

Figuri de stil
În comentariile literare, desemnăm cu acest termen construcţiile din cadrul operei lirice, prin
care se transmit direct emoţii, idei şi sentimente. Sensul acestor elemente sau construcţii este unul
figurat, drept care scopul comunicării devine în operele lirice unul emoţional. În derularea exerciţiilor
avem intuiţia că unele figuri de stil sunt mai uşor de identificat şi de înţeles decât altele; acest fapt se
poate datora apartenenţei figurii de stil la una dintre categoriile de mai jos:
 Figuri de stil la nivelul sunetelor:

Onomatopeea este un cuvânt alcătuit prin imitarea sau sugerarea unor sunete naturale.
Ex.:Duduielile motorului îl avertizară că maşinăria nu funcţiona normal.

Aliteraţia constă în repetarea consoanelor sau silabelor iniţiale

Ex. : M-ar mira Marmara, marea-nmărmurită…

Asonanţa constă în repetarea unor vocale cu efect sonor.

Ex. : Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt
(G. Bacovia– Plumb)
 Figuri de stil la nivel morfologic şi sintactic:
Repetiţia constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în diferite poziţii ale enunţului.
Ex. : Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară…
(V. Alecsandri– Iarna)
Enumeraţia constă în prezentarea succesivă a unor fapte sau aspecte. Relaţia ce se stabileşte
între termenii enumerării este una de coordonare.
Ex. : Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară

Inversiunea constă în răsturnarea cuvintelor în propoziţie, pentru a pune în evidenţă un anumit

termen.
Ex. : Din văzduh, cumplita iarnă cerne norii de zăpadă…

Interogaţia retorică este o întrebare la care nu se aşteaptă răspuns, acesta fiind evident şi

cuprins sau sugerat în enunţ.
Ex. : Mai suna-vei dulce corn,
Pentru mine vreodată?
 Figuri de stil la nivel semantic sau figuri de construcţie:

Comparaţia este una dintre cele mai frecvente figuri de stil şi constă în alăturarea a doi sau mai
mulţi termeni cu scopul evidenţierii primului termen.
Ex. : Sufletul meu arde-n iubire ca para
(M. Eminescu – Sara pe deal)

Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt, la alt sens,
prin intermediul unei comparaţii subînţelese. Comparaţia este posibilă datorită unei analogii.
Metafora se obţine artfel dintr-o comparaţie între doi termeni, dintre care se păstrează termenul
încărcat cu sens figurat. Iată cum s-a realizat metafora, pornind de la o comparaţie, în cazul lui
Sadoveanu, în una dintre secvenţele romanului Baltagul:
Ex.1: Vitoria privi spre mustaţa ca un arici roş, de sub nasul lui David.(comparaţie)
Ex.2: Vitoria privi spre …………… ariciul roş, de sub nasul lui David.(metafora a păstrat doar
termenul cu sens figurat)

Epitetul este figura de stil constând în determinarea sintactică de tipul substantiv←adjectiv sau
verb ←adverb etc., menit să exprime acele însuşiri ale obiectului sau acţiunii care înfăţişează
imaginea lui aşa cum se reflectă în simţirea şi fantezia unui autor. Epitetul se fundamentează
întotdeauna pe sensul figurat al unui cuvânt:
Ex.1: Inel de argint (sens propriu→informaţie)
Ex.2: Pădurea de argint (sens figurat aparţinând fanteziei→emoţie)

Personificarea este figura de stil (procedeul artistic) prin care lucrurilor, obiectelor li se atribuie
însuşiri umane 
Ex.1: Codrul îmi şopteşte… (trăsătură umană pusă pe seama codrului)
Ex.2: Calul zbură către asfinţit… (nu e o personificare, căci omul nu are trăsătura de a zbura)

Hiperbola este un procedeu artistic prin care se exagerează intenţionat, mărind sau micşorînd,
trăsăturile unei fiinţe, ale unui lucru, fenomen, sau eveniment, pentru a-i impresiona pe cititori.
Ex.1: Bogdan era un titan în lupta care se încinse… (dimensiune exagerată; de obicei, când sunt
exprimate prin substantive, hiperbolele sunt şi metafore).

6. Rolul punctuaţiei în opera literară

Punctuaţia are, la nivelul mesajului scris, dar şi în investigaţia textelor literare, o importanţă
greu de ignorat. În procesarea răspunsurilor de la subiectul de tipul I, candidaţii pot întâlni obstacole
nebănuite, privitoare la aceste marcaje grafice pe care presupuneau că le cunosc. Iată câteva aprecieri
funcţionale (ce rol au) pe care le putem întâlni cu referire la virgulă, punctele de suspensie, cratima
şi semnul întrebării:
Virgula:
1. marcă a enumeraţiei: „în flori, în ochi, în buze...“
2. marcă a repetiţiei: „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară“
3. marcaj al substantivului în vocativ: „Că uite, mă vezi, mamă...“
4. marcaj al unei exclamaţii: „O, tablou măreţ, fantastic...“
5. marcă a unei construcţii incidente explicative (vocea naratorului): „– Moţoace, îi zise Vodă
zâmbind, apropie-te şi ascultă- mă!“
6. indiciu al unor construcţii adversative (iar, dar, însă) sau disjunctive (sau, ori): Ți-am scris,
dar tu nu mi-ai răspuns. / Joci ridicător, sau te dăm afară din echipă.
7. marcaj al elipsei unui verb, după modelul: eu am mere, iar tu, (ai) pere.

Punctele de suspensie:

1. marchează o emoţie: „Mor florile mâhnite, toamna, în casa cui n- a fost mireasă...“
2. indică o ezitare, după modelul: să vin… să nu vin…
3. marchează suspansul, misterul: „O fantomă- ncoronată din el iese… o zăresc…“
4. arată caracterul reflexiv, adânc subiectiv al unor observaţii din opera epică: „ De câte ori nu
mi-am jurat eu, privindu- l cum intră, că voi studia pătimaş matematica numai ca să-i pot împotrivi
aceeaşi privire senină şi sigură...“ (M. Eliade) şi marcă a prezenţei eului liric: „În trista amintire a
visului frumos…“ (Mihai Eminescu)

Cratima: # apare, în general, ca o liniuţă de unire;

1. când face joncţiunea între două părţi de vorbire diferite, eliminând o vocală, pentru a ocoli
hiatul; rezultatul este scurtarea măsurii versului, deci conservarea unei anumite sonorităţi:
„Lungi troiene călătoare, adunate- n cer grămadă“.

Semnul de întrebare:

1. încheiere a unei întrebări retorice, ea însăşi fiind marcă a prezenţei eului liric în text;
„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi /
şi ţi-aş săruta talpa piciorului, /
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, /
de teamă să nu-mi striveşti sărutul? „ (N. Stănescu)
2. indiciu al nedumeririi, al unei tensiuni emoţionale:
„Cum te găseşti, uşoară zburătoare,[…]
Învăluită-n aur şi parfum? „ (T. Arghezi)