V. 3.

Consiliul Europei
La 28 octombrie 1948, Comitetul Internaţional care organizase Congresul de la Haga a
înfiinţat Mişcarea Europeană, organizaţie permanentă destinată progresului unificării Europei.
Preşedinţi de onoare ai acesteia au devenit francezul Leon Blum, Winston Churchill, italianul De
Gasperi şi belgianul Spaak, care îi garantau caracterul internaţional şi nepartizan.
Crearea Uniunii Occidentale şi a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică în
cursul anului 1948 nu răspundea obiectivelor afirmate la Congresul de la Haga. Lipsea
componenta parlamentară, o adunare formată din reprezentanţii parlamentelor naţionale care să
constituie „o tribună pentru schimbul de idei şi pentru exprimarea unei opinii europene…
referitor la problemele de actualitate”.
În aceste circumstanţe, în iulie 1948 ministrul de externe al Franţei, Bidault, prezenta cu
ocazia unei reuniuni a Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles prima propunere
oficială la nivel guvernamental referitoare la crearea unui parlament european. Propunerea a fost
primită cu o anumită reţinere. Dar la 26 octombrie 1948, Consiliul de la Bruxelles decide
constituirea unui Comitet pentru studiul şi dezvoltarea unităţii europene alcătuit din
reprezentanţii celor cinci state membre ale Uniunii Occidentale. Reunit la Paris, în octombrie
1948, sub preşedinţia lui Edouard Herriot, Comitetul a fost sesizat de o propunere franco-
belgiană care a solicitat crearea unei Adunări Parlamentare Europene.
Delegaţia britanică a prezentat o contra-propunere preconizând un Consiliu European
competent în problemele de interes comun, exceptând atât apărarea militară cât şi problemele
economice care reveneau O.E.C.E. Ea a mai propus ca pe lângă Comitetul Miniştrilor să fiinţeze
şi o Adunare compusă din delegaţi ai guvernelor. Fidelă concepţiei sale privind crearea unei
structuri interguvernamentale de tip clasic, Marea Britanie refuza Adunării orice putere
decizională proprie, practic orice caracter parlamentar. Britanicii doreau o organizaţie foarte
apropiată de modelul tradiţional de cooperare interguvernamentală, o organizaţie strict
dependentă de guverne de vreme ce membrii săi ar fi aleşi şi mandataţi de executive. Potrivit
tezei franco-belgiene, dimpotivă, noile instituţii trebuiau să aibă caracter parlamentar veritabil şi
să i se acorde o competenţă extinsă. În final, cu ocazia reuniunii Consiliului Consultativ al
Tratatului de la Bruxelles, din 27 şi 28 ianuarie 1949, moderându-şi poziţia, Marea Britanie se
declară de acord cu principiul creării unei Adunări Parlamentare, având un rol consultativ. Cei
cinci miniştrii de externe au ajuns la un consens privind înfiinţarea unui Consiliu al Europei
compus dintr-un Comitet Ministerial, care lucra cu uşile închise, şi un Corp consultativ, ale c ărui
reuniuni erau publice. S-a decis convocarea unei conferinţe a ambasadorilor pentru a pune la
punct atribuţiile şi organizarea acestei noi instituţii invitând noi state: Danemarca, Irlanda, Italia,
Norvegia şi Suedia să participe la negocieri. Această Conferinţă trebuia să elaboreze statutul
Consiliului Europei.
La o lună de la semnarea Tratatului Atlanticului de Nord cei zece miniştri de externe ai
statelor interesate se reuneau la Londra, în palatul St. James pentru examinarea concluziilor
ambasadorilor şi pentru a soluţiona ultimele dificultăţi.
La 5 mai 1949 Statutul Consiliului Europei a fost semnat. În comunicatul oficial dat
publicităţii se arăta: „…Caracteristica esenţială a Statutului… este crearea unui Comitet al
Miniştrilor şi a unei Adunări Consultative al căror ansamblu constituie Consiliul Europei.
Comitetul Miniştrilor va avea ca atribuţii dezvoltarea cooperării între guverne, iar Adunarea
Consultativă, exprimând aspiraţiile popoarelor din Europa, va furniza guvernelor posibilitatea de
a rămâne în permanent contact cu opinia publică europeană”. Cele zece ţări fondatoare au fost:
Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia şi
Suedia. Statutul a intrat în vigoare la 3 august 1949, primele sesiuni ale Comitetului Mini ştrilor
şi ale Adunării Consultative având loc, după această dată la Strasbourg. Capitala alsaciană a fost
desemnată ca sediu al Consiliului Europei, decizia adoptată semnificând dorinţa europenilor de a
se dedica edificării unei Europe a păcii, înţelegerii şi cooperării.
Competenţa recunoscută Consiliului Europei se manifestă în domeniile : economic,
social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ. Organizaţia de la Strasbourg nu a fost admis ă să
participe la rezolvarea problemelor de politică externă. Explicit excluse sunt „chestiunile relative
la apărarea naţională” voinţei statelor neutre de a nu participa la o organizaţie cu caracter militar
adăugându-i-se dorinţa celor „angajaţi” de a evita orice încălcare privind competenţele alianţelor
la care aderă.
Consiliul Europei a abordat, totuşi, probleme de „apărare naţională” :în 1950, Adunarea
Consultativă recomandă crearea imediată a unei armate europene. Comitetul de Miniştri îi
reamintea incompetenţa în domeniu. Adunarea replica cerând abrogarea articolului 1 . Cu toate
că refuză din nou, comitetul de Miniştri sugerează, în 1951, reluarea dezbaterilor consacrate
urmăririi „păcii bazate pe justiţie şi cooperare internaţională”, termeni figurând în preambulul
statutului. De atunci, adunarea îşi recunoaşte dreptul de a-şi exprima opinia despre aspectele
politice ale problemelor militare; ea nu elimină din competenţele sale decât problemele de
tehnică militară pură. A fost obstrucţionată şi în privinţa acţiunilor economice prin recunoaşterea
O.E.C.E. Eficienţa acţiunilor sale este limitată.
Structura este duală, rezultat al unui compromis. Instituţiile sale sunt: Adunarea
Consultativă - asigură reprezentare ponderată, pentru a respecta egalitatea între ţări; delegaţi
nominali erau înregistraţi în ordine alfabetică, pentru a favoriza grupurile transnaţionale şi adoptă
rezoluţii cu majoritatea de două treimi. Comitetul de Miniştri examinează textele votate de
Adunare; prin votul său poate să contribuie la realizarea unanimităţii sau să-şi exercite dreptul de
veto. Nu are puterea de a pune în aplicare rezoluţiile adoptate.
Consiliul Europei a consacrat un domeniu care îi este recunoscut ca o prioritate –
drepturile
omului. Convenţia europeană a Drepturilor omului a fost aprobată în şedinţa din 4 noiembrie
1950. Convenţia enumeră drepturile individului şi libertăţile cetăţeneşti.
În 1955, a fost adoptat drapelul Europei, reprezentând cercul celor 12 stele aurii pe fond
albastru. Prin dispoziţia lor, cele 12 stele simbolizează unitatea popoarelor Europei. Numărul lor
este invariabil, cifra 12 fiind simbolul perfecţiunii şi plenitudinii. Din mai 1986, drapelul
european a devenit şi emblema Uniunii europene. În 1972, Comitetul Miniştrilor a adoptat
imnul european, un aranjament orchestral al preludiului „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-a de
Beethoven.
Organizaţia a rămas de-a lungul primelor sale patru decenii o instituţie vest-europeană.
La
sfârşitul acestei faze de existenţă, Consiliul Europei a atins cifra de 23 de membri (Nu trebuie
confundat cu Consiliul European înfiinţat la 10 decembrie 1974 la Paris şi care este o instituţie a Comunit ăţilor
europene).

O importantăschimbare s-a produs la sfârşitul războiului rece. După 1989, Consiliul

Europei a reprezentat prima structură de primire a ţărilor Europei Centrale şi de Est.
Rolul Consiliului Europei a fost întărit cu ocazia Conferinţei la vârf de la Viena, în octombrie
1993. Şefii de stat şi de guvern au recunoscut importanţa pentru securitatea şi stabilitatea Europei
a unei adeziuni progresive a tuturor statelor la valorile democraţiei, drepturilor omului şi
preeminenţa dreptului. Deciziile adoptate în cadrul conferinţei au permis Consiliului Europei să
joace un rol proeminent în desfăşurarea amplelor transformări pozitive ce au urmat conferinţei,
inclusiv în ceea ce priveşte protecţia minorităţilor. Consiliul a susţinut activ procesele tranziţiei
democratice şi a pus la punct un mecanism complex şi eficient de urmărire a modului în care
statele membre îşi respectă angajamentele asumate.
Conceptul securităţii democratice lansat pentru prima dată în terminologia internaţională
de Summit-ul de la Viena se numără printre contribuţiile teoretice şi politice remarcabile ale
Consiliului Europei. Organizaţia a fost angajată să contribuie la formarea în Europa a unui vast
spaţiu de securitate democratică. La începutul mileniului al III-lea, a devenit din ce în ce mai
evident faptul că securitatea comună nu poate fi redusă numai la componenta sa militară, cu
garanţiile sale de apărare şi mecanismele sale de menţinere sau restabilire a păcii, şi la
componenta sa economică, vizând de cele mai multe ori disparităţile excesive şi angajarea pe
calea colaborării şi integrării. Ea comportă şi o dimensiune politică – aceea a securităţii
democratice – constând în faptul că toate statele membre se angajează, atât în ordinea lor internă
cât şi în relaţiile lor internaţionale, să pună în aplicare principiile democraţiei pluraliste, primatul
dreptului, respectării drepturilor omului şi ale naţiunilor.
Conceptul securităţii democratice şi-a găsit o expresie fecundă în cadrul procesului
Pactului de Stabilitate propus de Uniunea Europeană statelor Europei Centrale şi de Est la care
Consiliul Europei şi-a dat concursul său.
Raţiunea de a exista a Consiliului Europei, cooperarea interguvernamentală, poate fi
realizată prin crearea între statele membre a unei uniuni mai strânse, bazate pe valori
fundamentale comune. Ea pune în legătură guvernele statelor membre prin intermediul
ministerelor lor specializate, care sunt reprezentate de experţi în circa 200 de comisii, comitete şi
subcomitete câte are Organizaţia. Cooperarea interguvernamentală se realizează la trei niveluri:
a) în cadrul Programului interguvernamental de activitate, care acoperă probleme precum:
democraţia pluralistă şi drepturile omului, media şi comunicaţiile, democraţia locală şi
cooperarea transfrontalieră, cooperarea juridică şi statul de drept, drepturile sociale, problemele
societăţii, sănătăţii, mediului şi amenajării teritoriului, educaţiei, culturii şi patrimoniului,
sportului şi tineretului; b) în cadrul programelor de cooperare şi de asistenţă elaborate pentru a
sprijini ţările Europei Centrale şi de Est; c) sub forma unor acţiuni de cooperare mai restrânsă,
privind subiecte specifice, la nivelul unor acorduri parţiale cu participarea unui număr limitat de
state, fie că sunt membre sau nemembre ale Organizaţiei. Voinţa de a acţiona împreun ă poate
îmbrăca şi alte forme. Acesta este, în special, cazul Programului măsurilor de încredere care
oferă un sprijin moral şi financiar iniţiativelor provenind din zona societăţii civile şi vizând
promovarea relaţiilor şi cooperării între comunităţile majoritare şi minoritare.
Dimensiunea parlamentară a Organizaţiei îşi găseşte reflectarea în activitatea Adunării,
instanţă deliberativă alcătuită din delegaţii celor 41 de parlamente naţionale ale statelor membre.
Deliberările Adunării Parlamentare au un rol important în definirea şi orientarea activităţilor
guvernamentale. Activitatea Consiliului Europei a devenit în ultimii ani normativă. Au fost
elaborate mai mult de 150 de Convenţii propuse spre ratificare ţărilor membre. (Republica Federală
Germană a aderat în 1951; Austria în 1956 .Ungaria aderă în noiembrie 1990, România devine membră în
1995;Moldova şi Federaţia Rusă în 1996.. Cu admiterea Georgiei, în martie 1999, a Armeniei şi Azerbaijanului în
2001,numărul membrilor a ajuns la 44).

Evenimentele care au avut loc în Europa Centrală şi de Est după 1989 confer ă Adun ării o
misiune unică : aceea de a contribui la integrarea acestor ţări în familia democraţiilor europene şi
de a promova o veritabilă cooperare parlamentară între toate statele Europei.