You are on page 1of 10

Regimuri totalitare în perioada postbelică

1. Uniunea Sovietică şi Europa de Est


1.1. Stalinizare şi destalinizare

Ţările Europei centrale şi de est ocupate de Armata Roşie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial au fost teatrul unui amplu proces de acaparare a
puterii de către partidele comuniste locale, susţinute de ocupantul sovietic, în intervalul 1945-1947, proces cunoscut îndeobşte drept „sovietizare”.
Majoritatea acestor partide erau strict subordonate Moscovei încă din perioada în care funcţionaseră ca secţii ale Internaţionalei Comuniste, subordonare
care s-a perpetuat şi după 1943, când organizaţia fusese desfiinţată. În majoritatea acestor ţări, partidele comuniste nu aveau tradiţie, populaţia fiind puţin
ataşată de idealurile marxist-leniniste şi manifestând chiar opoziţie organizată faţă de acapararea puterii de către comunişti. De asemenea, pe fondul
acutizării divergenţelor sovieto-americane, ţările occidentale au manifestat o ostilitate nedisimulată faţă de aceste regimuri, în care vedeau exact ceea ce
acestea erau: simple instrumente ale Moscovei. Din aceste motive – şi nu numai – subordonarea noilor regimuri comuniste faţă de Moscova a fost deplină,
cel puţin în primii ani ai preluării puterii.

Obiectivul declarat al acestor regimuri, aşa cum îl declarau în propagandă şi istorii oficiale, a fost „revoluţia socialistă”, obiectiv inspirat din ideologia
marxist-leninistă şi care consta în preluarea puterii de către clasa muncitoare şi înlăturarea claselor sociale adverse, burghezia şi moşierimea, în vederea
realizării unei societăţi egalitare, nu doar din punct de vedere politic, ci şi economic, respectiv „societatea socialistă”. Practica politică a fost inspirată din
modelul sovietic, urmând paşii parcurşi de bolşevici în Rusia – în măsura în care specificul situaţiei a permis-o – iar societatea socialistă avută în vedere de
aceste regimuri era inspirată la rândul ei din modelul aplicat de Stalin în Uniunea Sovietică.
În privinţa Uniunii Sovietică, anii postbelici au fost dominaţi de reluarea dominaţiei absolute a partidului asupra societăţii, dominaţie care fusese relaxată
în timpul războiului şi în anii 1945-1947. Soldaţii sovietici care pătrunseseră în ţări apusene în timpul războiului au avut ocazia să se familiarizeze cu un
mod de viaţă mult diferit, în care privaţiunile specifice traiului cotidian din Uniunea Sovietică nu se manifestau în aceeaşi măsură. De asemenea, în
perioada alianţei cu anglo-americanii, abordarea conflictuală a relaţiilor cu occidentul fusese înlocuită de perspectiva colaborării, ceea ce crease numeroase
iluzii în URSS cu privire la relaxarea regimului. Stalin a perceptul aceste evoluţii drept o ameninţare la adresa stabilităţii regimului, mai ales în condiţiile
care au urmat anului 1947 şi a căutat să le combată efectele prin reluarea presiunilor ideologice şi a epurărilor.
Astfel, încă din 1948, este demarată în Uniunea Sovietică aşa-numita „campanie anti-cosmopolită”. Iniţiată sub controlul lui Andrei Jdanov, tezele
acesteia erau că influenţele occidentale în cultură şi arte sunt dăunătoare, ele propagă modul de viaţă burghez, caracterizat de „descompunerea” valorilor.
Acestea trebuiau combătute, susţinea partidul, cu atât mai mult cu cât în viaţa culturală se manifestau tendinţe de „ploconire” faţă de acestea şi de
subestimare a realizărilor sovietice în domeniile artelor dar şi ştiinţelor. În acest context, după 1951 a devenit evident că Stalin pregătea un nou val de
epurări, asemănător celor din anii 30. Cel mai edificator exemplu în acest sens l-a reprezentat celebrul caz al „complotului medicilor”, în care medicii de la
Kremlin, care tratau conducerea superioară de partid şi de stat, au fost arestaţi în 1952 sub acuzaţia că, fiind în slujba spionajului occidental, ar fi plănuit
asasinarea conducerii. Majoritatea acestora erau evrei, ceea ce reprezenta implicit o manifestare a anti-semitismului lui Stalin. De altfel, campania anti-
cosmopolită viza în mod special evrei, consideraţi ca propagatori ai culturii occidentale. Tendinţa principală care a caracterizat viaţa politică şi socială
sovietică până în 1953 a fost de izolaţionism (de ex.: epurările au vizat în mod special luptătorii voluntari din cadrul brigăzilor internaţionale din Spania, la
rândul lor „contaminaţi” de modul de viaţă burghez.)
Transformările au fost în schimb mult mai profunde în ţările Europei centrale şi de est intrate sub controlul sovietic prin intermediul partidelor comuniste
locale. Spre deosebire de URSS, aceste regimuri nu aveau avantajul sovietic de a se fi consolidat de mai multe decenii sau de a fi reorganizat deja viaţa
economică şi politică. De aceea, toate evoluţiile pe care le-a cunoscut regimul comunist din Uniunea Sovietică au fost parcurse în aceste ţări în mod
accelerat, comprimate în doar câţiva ani.
Din punct de vedere politic, în statele satelit s-a trecut la aplicarea regimului de partid unic, prin lichidarea opoziţiei politice, care în cea mai mare parte a
fost exterminată sau încarcerată. Noi constituţii au oferit acoperirea juridică pentru înfiinţarea unor noi forme de organizare politică, republici populare
(„democraţii populare”). Lichidarea opoziţiei politice, precum şi celelalte măsuri pe care aceste regimuri le aplicau sau urmau să le aplice, au necesitat
organizarea unui aparat represiv subordonat partidului. Astfel, după epurarea justiţiei şi afacerilor interne, unde au fost plasaţi oameni de încredere ai
partidului, a fost înfiinţată, după model sovietic, poliţia politică, instituţie represivă ce avea ca scop declarat „apărarea cuceririlor revoluţionare ale clasei

1
muncitoare”, cu alte cuvinte reprimarea oricărui adversar al partidului şi al proiectului său de transformare ideologică a societăţii.
Din punct de vedere economic, partidele comuniste au implementat modelul stalinist al economiei centralizate de stat. Pentru aceasta, industriile, băncile,
transportul şi toate proprietăţile importante au fost naţionalizate, de cele mai multe ori fără despăgubirea proprietarilor de drept. Statul şi-a asumat
conducerea economiei prin mijloacele planificării, în fiecare ţară fiind înfiinţate structuri însărcinate cu întocmirea de planuri cincinale de dezvoltare
economică. Principala caracteristică a acestor planuri a fost accentul deosebit asupra industriei grele (metalurgică, extractivă, energetică), industrii care în
viziunea stalinistă reprezentau cheia dezvoltării. În domeniul agriculturii, s-a procedat la colectivizare, deşi măsura a fost aplicată diferenţiat, cu mult
entuziasm de anumite regimuri (România, Bulgaria) şi cu multă reticenţă de altele (Polonia, Ungaria).
Pe toate planurile vieţii economice şi social-politice, regimul fiecărui stat satelit a căutat în mod special: (1) să-şi consolideze autoritatea şi controlul în
interiorul societăţii şi aparatului de stat, mai ales prin mijloace abuzive şi represive şi, (2) să transpună întocmai modelul organizaţional sovietic, în
accepţiunea sa stalinistă. În acest sens, campania anti-cosmopolită a fost preluată în toate aceste ţări, proletcultismul a ajuns să domine viaţa culturală,
limba rusă a devenit obligatorie în învăţământ, a fost preluat chiar şi modelul organizării administrativ-teritoriale sovietice. Toate aceste măsuri au fost
aplicate concomitent, fiind însoţite în multe ţări de procese publice inspirate după modelul celor sovietice (cazul Rudolf Slansky în Cehoslovacia, Laszlo
Rajk în Ungaria, Traicio Kostov în Bulgaria).
Moartea lui Stalin în 1953 a marcat o transformare profundă în politicile regimurilor comuniste, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în statele satelit. Acordul
la care au ajuns membrii Biroului Politic a fost de a evita situaţia în care o singură persoană îşi asumă întreaga conducere, împărţind funcţiile cele mai
importante între Nikita Hruşciov, Gheorghi Malenkov, Lavrenti Beria, Viaceslav Molotov. În iunie 1953 însă. L. Beria a fost înlăturat din funcţii,
condamnat la moarte şi executat sub acuzaţii fictive, prin acordul tuturor celorlalţi membri ai conducerii care se temeau de influenţa acestuia, ca şef al
aparatului de securitate. Politica economică a regimului s-a schimbat radical prin implementarea „Noului Curs” al lui Malenkov, care viza sporirea
nivelului de trai, schimbând prioritatea investiţiilor cincinale de la industria grea către industria bunurilor de larg consum. Pe plan extern, ostilitatea faţă de
occident a fost nuanţată, Moscova arătându-se dispusă la dialog.
Anii 1953-1957 însă au marcat consolidarea autorităţii lui N. Hruşciov în rândul conducerii de la Kremlin, în primul rând prin epurarea lui Gh. Malenkov
în 1955, care a dus la suspendarea „Noului Curs”. La al XX-lea congres al PCUS, N. Hruşciov a prezentat un raport în care era aspru criticat cultul
personalităţii lui Stalin şi abuzurile comise din ordinul său, acesta reprezentând începutul procesului de de-stalinizare. Distrugerea prestigiului public al lui
Stalin viza de fapt consolidarea propriei autorităţi a lui Hruşciov. În 1957, V. Molotov a fost la rândul său înlăturat din conducere, el fiind de altfel un
important oponent al de-stalinizării. Cu toate acestea, intervalul a implicat provocări majore în Europa de Est, unde politicile hruşcioviste au provocat
efecte diferite, din cauza desincronizării dintre schimbarea de conducere de la Moscova şi realităţile din statele satelit.
Intervalul 1953-1956 a rămas cunoscut prin frământările care au avut loc în „democraţiile populare”, ilustrând faptul că regimurile comuniste nu erau încă
suficient consolidate. În iunie 1953 a avut loc o răscoală muncitorească în Berlinul de Est, muncitorii protestând faţă de mărirea normelor de lucru,
distrugând simboluri sovietice (ex.: statui ale lui Stalin) şi scandând sloganuri anti-comuniste. Proteste similare au avut loc şi în alte ţări, precum
Cehoslovacia (Pilsen) şi Polonia (Poznan), pornind tot de la muncitorimea industrială, nemulţumită de condiţiile de trai. „Noul curs” a fost implementat,
cu variaţii, în fiecare stat satelit, fiind uneori însoţit de schimbarea conducerii, cum a fost cazul cu Ungaria, unde liderul de partid Matyas Rakosi a fost
nevoit să cedeze conducerea guvernului lui Imre Nagy. Asemenea fenomene au contribuit la şubrezirea autorităţii partidului în aceste ţări. Regimurile
comuniste est-europene au fost însă în mod special şubrezite de începutul de-stalinizării şi de prelucrarea publică a tezelor „Raportului secret”, mai ales în
Ungaria şi Polonia.
În 1955, profitând de epurarea lui Malenkov, M. Rakosi l-a înlăturat pe Imre Nagy din funcţia de prim-ministru, sperând să-şi refacă autoritatea, însă
„Raportul secret” a condus în mod special la deteriorarea regimului său. Recunoaşterea greşelilor şi abuzurilor comise de Stalin şi autocritica partidului
pentru o parte din greşelile trecutului (ex.: procesul Lazslo Rajk) au creat o efervescenţă socială şi intelectuală deosebită în Ungaria. Una dintre cele mai
importante forme de manifestare a fost formarea Cercurilor literare Petofi, unde se purtau discuţii cu caracter public despre greşelile comise de partid,
despre nedreptăţile anilor precedenţi, era criticat proletcultismul şi impunerea forţată a formelor sovietice. În octombrie 1956, fenomene similare s-au
manifestat şi în Polonia, unde au avut loc mişcări de stradă prin care se solicita partidului să-şi recunoască erorile şi să promoveze socialismul într-o formă
specific poloneză, renunţând la împrumuturile de natură sovietică. În aceste condiţii, Wladislaw Gomulka, arestat în anii stalinismului pentru „deviere
naţionalistă” a obţinut conducerea partidului, ca reacţie la presiunile străzii, lucru pe care N. Hruşciov l-a confirmat, în schimbul angajamentului de
loialitate al lui Gomulka.
Sub influenţa evenimentelor din Polonia, evoluţiile se radicalizează şi în Ungaria, unde sub presiunea opiniei publice şi a străzii Imre Nagy a fost readus în
funcţia de prim-ministru. Această schimbare însă n-a fost de natură a satisface pretenţiile populaţiei, ci mai degrabă le-a încurajat, iar premierul Nagy,
2
după mai multe încercări de a linişti atmosfera, a ales să cedeze, convins că în acest fel va putea construi o relaţie mult mai solidă a partidului cu masele.
Astfel, în Ungaria a fost restabilit pluripartitismul şi guvernul a solicitat retragerea din Pactul de la Varşovia. Violenţele de stradă, devastarea sediilor
organizaţiilor de partid şi mai ales linşarea publică a unor comunişti de către mase au convins Moscova că regimul era cu adevărat în pericol în Ungaria,
ceea ce a condus la decizia de a interveni militar în această ţară. Trupele sovietice au intervenit împotriva revoluţiei, au deschis focul contra protestatarilor
şi l-au înlăturat pe Imre Nagy.
Cu toate acestea, evenimentele din Ungaria, ca şi cele din Polonia, au ilustrat faptul cunoscut deja, acela că regimurile comuniste din aceste ţări se aflau în
relaţii de ostilitate cu propria populaţie, că principala metodă de guvernare rămânea represiunea şi, mai ales, că aceste regimuri comuniste erau dependente
de Uniunea Sovietică pentru a rămâne la putere. În acest fel, ele reprezentau şi o povară, şi un risc pentru Uniunea Sovietică. În anii următori, Moscova
avea să reducă presiunea asupra acestor ţări pentru a le permite să identifice modalităţi şi căi specifice de a-şi consolida putere, de a ajunge la un modus
vivendi cu societatea.
1.2.
Reforma imposibilă a socialismului
Uniunea Sovietică a cunoscut în anii 50 un progres tehnologic remarcabil, potenţat atât de provocările cursei înarmărilor nucleare, care a impus alocarea
unor resurse mari către cercetare şi inovare, dar şi de aportul ştiinţific al savanţilor germani luaţi prizonieri după al doilea război mondial, care au avut o
contribuţie majoră în numeroase domenii ale industriei şi ştiinţei. Cel mai edificator exemplu al acestui progres nu este în mod special reprezentat de
obţinerea bombei atomice în 1949, aceasta reprezentând în fapt o întârziere faţă de Statele Unite, cât de lansarea primului satelit artificial al Pământului,
Sputnik, în 1957. Deşi scopurile sale erau doar experimentale, Sputnik-ul a ilustrat faptul că Uniunea Sovietică era capabilă să concureze SUA în domeniul
tehnologiei, primul satelit artificial fiind în realitate un avans luat faţă de americani.
Pe planul politicii interne, N. Hruşciov, care şi-a consolidat în mod semnificativ puterea după epurarea „grupului anti-partinic” în 1957, s-a remarcat
printr-un reformism activ, încurajând iniţiative menite a schimba sistemul sovietic, care în ultimii ani ai lui Stalin cunoscuse o stagnare. Astfel, pentru a
dinamiza aparatul de partid şi de stat, Hruşciov – renunţând la practica epurărilor, specifică stalinismului – a schimbat totuşi într-un ritm intens conducerile
structurilor de stat şi de partid, atât locale cât şi centrale, inspirând un sentiment de insecuritate în rândul nomenclaturii, care ulterior a ales să se distanţeze
de el. Vizitele dese în teritoriu, apariţiile publice frecvente, au urmărit acelaşi scop, contribuind la crearea unei imagini de lider popular, apropiat de
muncitori. Relativul dezgheţ cultural a încurajat de asemenea speranţe în posibilitatea reformării regimului. Presiunea ideologică s-a redus, cultura
sovietică s-a deschis mai mult către occident, fiind permise din nou traduceri din autori occidentali, de pildă, iar un exemplu edificator al „dezgheţului”
hruşciovist a fost aprobarea dată de Biroul Politic, la insistenţele lui Hruşciov, pentru publicarea volumului O zi din viaţa lui Ivan Denisovici al autorului
Alexandr Solţeniţîn, în care era criticat Gulag-ul stalinist.
Nivelul de trai a cunoscut o îmbunătăţire semnificativă în epocă, pe măsură de industrializarea perioadei staliniste şi reconstrucţia postbelică începeau să-i
spună cuvântul. Cu toate acestea, Hruşciov a înregistrat şi eşecuri pe plan intern, cu a fost cazul de pildă cu proiectul desţelenirii terenurilor din zonele
asiatice, pentru a creşte în acest fel producţia agricolă. Numeroase brigăzi voluntare au fost mobilizate pentru aceasta însă proiectul a eşuat în final,
producţia agricolă în zonele desţelenite fiind fie compromisă de condiţiile climatice, fie prea scăzută din aceleaşi cauze. Aceste eşecuri, dar şi cele
înregistrate pe plan extern (ex.: disputa cu Mao, criza rachetelor din Cuba), coroborate cu o tot mai accentuată izolare a lui Hruşciov de restul conducerii şi
de aparatul de partid, au condus în cele din urmă la înlocuirea acestuia, în octombrie 1964, cu Leonid Ilici Brejnev (1964-1982).
În celelalte ţări socialiste, s-a manifestat o pronunţată tendinţă de reconciliere a partidului cu societatea, pe fondul declinului procesului de transformare
socială, partidele comuniste având mai degrabă tendinţa de a-şi consolida puterea, decât de a impune noi schimbări. În Ungaria, regimul lui Janos Kadar,
impus la putere de către Uniunea Sovietică în toamna lui 1956, a încercat să pacifice societatea maghiară şi să obţină acceptarea din partea populaţiei, prin
creşterea nivelului de trai, abundenţa bunurilor de larg consum şi multiplicarea măsurilor de protecţia socială, deseori peste capacitatea economiei
maghiare de a le susţine. Acest model al socialismului a rămas cunoscut drept „gulaş-comunism”. Regimul maghiar a renunţat la proiecte industriale
majore în favoarea consumului, spre deosebire de regimul lui Gh. Gheorghiu-Dej (1948-1965) din România, care, continuând cu elan proiectele
industriale grandioase, şi-a atras totuşi susţinerea populaţiei mizând pe cultivarea sentimentelor naţionale (naţionaliste) ale populaţiei, care au fost însuşite
în discursul propagandistic şi mai ales în politica externă.
Au existat şi o serie de încercări de a reforma sistemul economiei planificate, care, cel puţin în ţările industrializate din blocul comunist, nu dădea rezultate
bune. În general, economia planificată a oferit rezultate pozitive în rândul ţărilor mai puţin dezvoltate, oferind soluţii pentru o dezvoltare extensivă a
economiei, însă trecerea la dezvoltarea intensivă nu a fost posibilă în acest cadru. În Republica Democrată Germană, de exemplu, regimul comunist a
încercat să aplice un „Nou Mecanism Economic” ce urma să ofere un plus de libertate întreprinderilor reducând atribuţiile organelor centrale de

3
planificare, însă succesul reformei a rămas îndoielnic. În general, ţări ca RDG sau Cehoslovacia au mizat pe dezvoltarea integrării în cadrul CAER pe baza
diviziunii internaţionale a muncii pentru a-şi asigura pieţele necesare pentru industria lor, în condiţiile în care competitivitatea pe piaţa internaţională era
mare şi aceste ţări duceau o lipsă acută de produse agro-alimentare. Din cauza opoziţiei româneşti în mod special, aceste încercări au eşuat în final.
Problema reformei politice a rămas una deosebit de acută, în condiţiile în care nivelul de trai în creştere, precum şi apariţia unei clase de mijloc formate din
noii specialişti ai regimului (ingineri, tehnocraţi, dar şi nomenclaturişi) impunea noi presiunii asupra regimurilor comuniste în vederea liberalizării.
Contactele economice şi politice sporite cu lumea occidentală au facilitat de asemenea răspândirea influenţelor culturale şi de stil de viaţă occidentale.
Unele regimuri, precum cel din RDG, au mizat pe un aparat represiv foarte activ (poliţia politică Stasi) pentru a trata cu aceste probleme, însă alte
regimuri, precum cel din Cehoslovacia, nu a fost capabil să controleze evoluţiile sociale prin intermediul represiune, ceea ce a dus, către a doua jumătate a
anilor 60, la o accentuată criză de credibilitate a regimului.
Pe acest fond s-a manifestat seria de reforme rămasă cunoscută drept „Primăvara de la Praga”. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist
Cehoslovac din ianuarie 1968 l-a înlăturat pe Antonín Novotny din fruntea partidului, alegându-l în schimb pe Alexander Dubček. Deşi Novotny îşi mai
păstra încă funcţia de şef al statului, aceasta era o lovitură cum rar se putea vedea în blocul comunist. Victoria lui Dubček a fost victoria unei întregi aripi
reformiste, care de mai bine de un deceniu aştepta ocazia să se exprime, era victoria unui program reformist vast, al unui program de „democratizare” opus
stalinismului rigid. Plenara CC a mai hotărât să se creeze condiţii pentru discuţii libere în plenare şi în cadrul şedinţelor de partid în ideea că poziţiile
diferite sunt naturale şi obiectiv necesare pentru a ajunge la soluţia corectă în orice chestiune. Mai mult, rezoluţia a catalogat drept inadmisibilă cumularea
funcţiilor de conducere pe linie de stat şi pe linie de partid. Un articol publicat pe 9 februarie în ziarul Rudé právo şi semnat de Josef Smrkovský cu privire
la concluziile Plenarei descria deciziile acesteia în termenii unui vast program de reformă ce viza, dincolo de restructurarea economică, şi relaţiile dintre
partid şi popor, mai ales restabilirea încrederii prin dezbaterea deschisă a acelor neajunsuri din trecut ce fuseseră trecute sub tăcere.
Prima şi cea mai zgomotoasă etapă a reformelor plănuite de Alexander Dubček şi echipa sa a constat în schimbări din funcţii. Astfel, gen. Bohumír
Lomský, ministru al apărării naţionale numit de Novotny a fost înlocuit de un apropiat al lui Dubček, Martin Dzúr. Aparatul represiv a fost de asemenea
decapitat prin înlocuirea ministrului de interne Jan Kudrna şi a procurorului general Jan Bartuška. Ministru de interne a devenit un alt apropiat al lui
Dubček, Josef Pavel. Problema era că primii erau în relaţii apropiate cu KGB şi socotiţi oameni de încredere de către Moscova, pe când despre noii veniţi
nu se putea spune acelaşi lucru. Acest val de schimbări a stârnit îngrijorări deosebite la Moscova. La 15 martie, Iuri Andropov, şeful KGB, declara într-o
şedinţă a Biroului Politic că aceste schimbări îi aminteau de evenimentele din Ungaria, din 1956.
În primele zile ale lunii aprilie s-a întrunit o nouă Plenară a CC al PC Cehoslovac care a adoptat mult-aşteptatul „Program de Acţiune” ce cuprindea
întreaga viziune despre reformă a echipei lui Dubček. „Programul de Acţiune” al partidului, pe care urmau să se bazeze reformele viitoare, nu punea în
discuţie nici rolul conducător al partidului în societate, nici poziţia Cehoslovaciei în interiorul blocului comunist. Documentul chema în schimb la o
schimbare radicală a relaţiei dintre partid şi societate, astfel încât partidul să devină forţa care inspiră schimbare şi nicidecum cea care o impune .
Ataşamentul către cauza socialismului era reafirmat, însă textul menţiona de asemenea importanţa respectării tuturor drepturilor cetăţeneşti, precum
libertatea de conştiinţă, de exprimare, de călătorie. Mai departe, „Programul de Acţiune” cerea reabilitarea tuturor celor care, comunişti sau nu, avuseseră
de suferit de pe urma unor procese nedrepte în ultimele două decenii.
Promovarea unor idei atât de profunde nu putea să nu stârnească îngrijorare în rândul acelor membrii de partid încă ataşaţi de principiile şi practicile
staliniste, în special cei apropiaţi lui Novotny. Cea mai serioasă opoziţie venea tocmai din partea Partidului Comunist din Slovacia, de unde provenea
Dubček. Opozanţii reformelor se coalizaseră în jurul lui Vasil Bil’ak, cu scopul de a-l răsturna pe Dubček şi a pune capăt reformelor . PC Slovac era mai
curând interesat de federalizare şi sporirea autonomiei Slovaciei decât de reformele pe care le plănuia Dubček. Încă de la început, KGB a dovedit o
virulenţă extraordinară în a critica reformele cehoslovace şi a alerta conducerea sovietică asupra pericolului care paşte Cehoslovacia. În mod special – deşi
raţiunile unei asemenea conduite sunt şi pot fi multe – KGB a exagerat riscurile pe care le prezenta situaţia de la Praga, descriind în culori negre direcţia în
care se îndrepta Dubček.
Reformele de la Praga stârneau de asemenea îngrijorare în rândul liderilor de partid din ţările vecine, care se temeau de o „contaminare” reformistă care
le-ar fi putut ameninţa regimurile. Walter Ulbricht (RDG), Wladislaw Gomulka (Polonia) şi Janos Kadar (Ungaria) au militat pe lângă Brejnev pentru a
opri cursul reformist din Cehoslovacia. Pe parcursul primăverii şi verii 1968, Dubcek a fost supus în repetate rânduri criticilor din partea „celor cinci”
(Brejnev, Ulbricht, Gomulka, Kadar, Jivkov), în cadrul unor întâlniri bilaterale şi multilaterale, însă Dubcek a refuzat să cedeze, se pare din cauza
neînţelegerii riscului implicat. În aceste condiţii, la 21 august 1968, a avut loc intervenţia militară care a pus capăt „Primăverii de la Praga”.
Succesul pe plan militar a fost însă repede dublat de un eşec pe plan politic, atunci când preşedintele L. Svododa a refuzat să discute cu ocupantul sovietic,
nerecunoscând altă conducere decât cea legal constituită, reprezentată de Dubcek. De asemenea, speranţele sovietică că forţe din interiorul partidului
4
comunist vor fi gata să preia puterea s-au dovedit deşarte, ceea ce a condus la decizia de a-l readuce la putere pe Dubcek, sub supraveghere atentă şi după
ce acesta s-a angajat că reformele vor fi lichidate. În martie 1969 însă, Dubcek a fost totuşi înlăturat cu Gustav Husak.
Noi incidente au survenit însă la scurt timp în Polonia. În decembrie 1970, decizia regimului de a elimina subvenţiile la o serie de produse, inclusiv
alimentare, a reprezentat cauza unei greve a muncitorilor de la şantierele navale din Gdansk, grevă care s-a extins şi la alte obiective industriale din nordul
Poloniei. În acele circumstanţe, bătrânul Gomulka a luat decizia de a folosi armata contra muncitorilor, iar intervenţia acesteia s-a soldat cu pierderi de
vieţi omeneşti, după ce trupele de intervenţie au deschis focul asupra protestatarilor. Aceste incidente n-au făcut decât să radicalizeze muncitorii, care au
pornit în mai multe oraşe demonstraţii de stradă împotriva partidului, ocupând sedii ale unor instituţii de partid şi de stat.
În aceste condiţii, cu acordul conducerii sovietice, s-a luat decizia înlăturării lui Wladislaw Gomulka din fruntea Partidului Muncitoresc Unit Polonez, cu
Edward Gierek. După 1971, regimul lui Gierek a acordat o atenţie tot mai mare creşterii nivelului de trai şi investiţiilor în industria bunurilor de larg
consum, deşi succesul său a fost limitat, din cauza dificultăţilor tot mai mari resimţite de economia poloneză ca rezultat al gradului ridicat de îndatorare
externă. În mai 1971, Walter Ulbricht a fost la rândul său înlocuit de la conducerea Partidului Unităţii Socialiste din Germania, de către colegii săi dar cu
acordul Moscovei, unul dintre reproşuri fiind reprezentat de încercările sale de a reforma economia est-germană (alte reproşuri se legau de iniţiativele sale
independente în legătură cu stabilirea relaţiilor diplomatice cu RFG). Edificator pentru orientarea regimului a fost faptul că succesorul său, Erich
Honecker, fusese mai mulţi ani de zile responsabil pe linie de partid cu îndrumarea activităţii Stasi, de care instituţie era foarte apropiat.
Atât reprimarea în forţă a „Primăverii de la Praga”, cât şi schimbările de conducere din unele ţări socialiste au reprezentat expresia unui refuz al reformei
în favoarea stabilităţii, chiar dacă aceasta însemna stagnarea. Caracteristic acestei perioade, totuşi, este faptul că toate regimurile comuniste – cu excepţia
celui din România – au optat pentru a administra mult mai atent relaţia cu societatea, răspunzând parţial unor nevoi şi aşteptări ale populaţiei şi renunţând
la presiunile represive şi ideologice ale perioadei staliniste. Această schimbare a fost determinată nu doar de experienţele anilor 1956 sau 1968, ci şi de alţi
factori precum: adversarii activi ai regimurilor comuniste fuseseră de mult înlăturaţi iar controlul partidului asupra instituţiilor de stat era mult mai
puternic, destinderea în relaţiile internaţionale a dus la creşterea contactelor cu lumea occidentală, de care regimurile comuniste depindeau uneori din
punct de vedere comercial sau financiar. Stagnarea însă va conduce în final la „anchilozarea” regimurilor comuniste, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în
celelalte state socialiste, făcându-le incapabile să mai răspundă provocărilor cu care erau confruntate.
Una dintre aceste provocări a fost Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Actul Final de la Helsinki prevedea, printre altele, respectarea
drepturilor omului de către statele semnatare iar această prevedere a încurajat apariţia şi dezvoltarea unei intense dizidenţe anticomuniste în ţările
socialiste. De această dată, opoziţia faţă de regim beneficia de un angajament oficial, juridic, asumat pe plan internaţional de către regimul comunist din
fiecare ţară, angajament a cărui violare dizidenţii o puteau reclama faţă de guvernele occidentale, guverne faţă de care ţările socialiste erau deseori
îndatorate financiar. Un bun exemplu în acest caz este reprezentat de revitalizarea opoziţiei faţă de regim în Cehoslovacia, prin cazul Charte 77, un
document semnat de o mare parte a intelectualităţii din acea ţară şi care solicita respectarea libertăţii de exprimare în virtutea angajamentelor asumate la
Helsinki.
Nici în acest caz însă, reacţia regimurilor comuniste nu a fost favorabilă, ci represivă. Majoritatea dizidenţilor au fost fie arestaţi, fie hărţuiţi, deşi în faţa
presiunilor occidentale, partidele comuniste au cedat deseori, fapt care a încurajat atitudinile dizidente. Imposibilitatea identificări unui răspuns în faţa
acestor provocări era încă un semn al degenerării regimurilor comuniste, al stagnării şi „anchilozării” care vor duce în final la colaps.
1.3.
Sfârşitul iluziei: căderea comunismului
Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est şi disoluţia Uniunii Sovietice sunt direct legate, în mod paradoxal, tocmai de încercările de a găsi o soluţie
la aceste probleme. La momentul alegerii sale în fruntea PCUS, Mihail Gorbaciov era cel mai tânăr membru al conducerii superioare de partid şi
speranţele unei revigorări a sistemului sovietic, din punct de vedere politic şi economic, erau legate de el. Gorbaciov a demarat un amplu program de
reforme, care viza adaptarea regimului sovietic la noile condiţii economice şi politice din lume, în scopul salvării sistemului şi creşterii competitivităţii şi
viabilităţii acestuia. Programul, rămas cunoscut sub numele de „perestroika” (reformă, restructurare) urmărea democratizarea vieţii politicii, pentru a spori
implicarea cetăţenilor în decizia politică, ca şi libertatea de exprimare. Reducerea progresivă a cenzurii a rămas cunoscută sub denumirea generică de
„gasnost” (transparenţă).
Din punct de vedere practic, Gorbaciov a militat pentru înlăturarea practicii unui singur candidat pe liste în alegeri, fie că priveau organe locale, fie
centrale ale puterii. Fără intenţia de a înlătura monopolul PCUS asupra cadrului politic, Gorbaciov a solicitat – şi în cele din urmă a obţinut – ca pentru
orice poziţie scoasă la alegeri să existe mai mulţi candidaţi, chiar dacă din partea aceluiaşi partid comunist. Un alt obiectiv al reformelor sale a vizat
reducerea controlului exercitat de partid asupra aparatului de stat, accesul în funcţii fiind posibil şi fără apartenenţa la partid. Un moment marcant al

5
acestei politici s-a petrecut în 1988, când Gorbaciov a reuşit să obţină înlocuirea Sovietului Suprem cu un Congres al Deputaţilor Poporului, ca organ
legislativ, la care au putut candida şi ne-membrii de partid. Aceştia din urmă au reuşit chiar să obţină unele locuri în Congres, ceea ce a dus pentru prima
oară, la apariţia unei opoziţii politice în organul legiuitor sovietic. Un moment remarcabil a avut loc în mai 1989, după întrunirea primei sesiuni a
Congresului, când televiziunea sovietică a transmis săptămâni la rând dezbaterile aprinse, necenzurate, purtate de deputaţi, şi care criticau în termeni fermi
organizarea politico-economică sovietică, conducerea de partid, inclusiv KGB.
Pe plan economic, Gorbaciov a urmărit sporirea libertăţii de decizie a întreprinderilor şi unităţilor economice, pentru a îmbunătăţii adaptabilitatea lor la
condiţii de piaţă, competitivitatea acestora. De asemenea, atribuţiile Gosplan-ului, organul central de planificare încă din timpul lui Stalin, au fost drastic
reduse. Întreprinderile au devenit independente în sensul că guvernul unional a refuzat să mai acopere pierderile acestora. În mai 1988 a fost promovată
legea cooperativelor, prin care, pentru prima dată de la NEP, era permisă proprietatea privată în comerţ şi industrie. Toate aceste transformări au avut un
efect dramatic pe plan intern şi extern. Libertatea de exprimare şi de decizie, reducerea presiunii aparatului de partid şi de represiune, nu au făcut decât să
sporească critica la adresa partidului. Gorbaciov a fost prins între două aripi ale partidului: conservatorii, care cerea limitarea reformelor, şi radicalii, care
cereau accelerarea acestora. Mai mult, una dintre cele mai interesante evoluţii a fost sporirea mişcărilor naţionaliste din Uniunea Sovietică, care au dus în
cele din urmă la dezmembrarea uniunii.
În planul politicii externe, Mihail Gorbaciov a încercat cu succes să se apropie de occident, renunţând la retorica agresivă, ideologizată, care caracterizase
politica externă sovietică până atunci. Gorbaciov a dovedit realism şi adaptabilitate, devenind rapid un partener de dialog credibil şi agreat în occident.
Primele succese înregistrate de Gorbaciov în domeniul politicii externe au fost legate de dezarmare. În cadrul unei celebre întâlniri pe care a avut-o cu
preşedintele Reagan în octombrie 1986, la Rejkjavik, Islanda, Gorbaciov l-a convins pe acesta ca ambele superputeri să-şi retragă rachetele nucleare din
Europa şi să-şi reducă arsenalul nuclear la jumătate în 10 ani. În februarie 1988, Gorbaciov reuşeşte din nou să-şi atragă simpatia lumii occidentale, atunci
când a anunţat că forţele sovietice vor fi retrase din Afganistan în totalitate. În acelaşi an, Gorbaciov a lansat şi ceea ce a rămas în mod amuzat cunoscut
drept „doctrina Sinatra”: Uniunea Sovietică renunţă la doctrina Brejnev şi va permite ţărilor est-europene să-şi decidă singure viitorul, după cum consideră
de cuviinţă.
Această decizie în mod special a contribuit la radicalizarea mişcărilor de dizidenţă din ţările est-europene, precum şi la o reacţie conciliatoristă din partea
regimurilor comuniste ale acestor ţări, ducând, în final, la căderea acestora, eveniment în general considerat ca reprezentând sfârşitul războiului rece.
În Polonia, sindicatul Solidaritatea, care militase din anii 80 pentru drepturile muncitorilor împotriva regimului comunist, obţine statut legal şi dreptul de a
candida în alegeri. Liderul Solidarităţii, Lech Walesa, era un simbol al luptei pentru libertate în Polonia. Papa Ioan Paul al II-lea, de origine poloneză, a
avut un rol important în încurajarea luptei pentru libertate în rândul societăţii civile, atât în Polonia cât şi în celelalte ţări comuniste din Europa răsăriteană.
Solidaritatea a câştigat alegerile din 4 iunie 1989, învingând în mod democratic Partidul Comunist. În august, Tadeusz Mazowiecki devine primul premier
necomunist din Europa de Est.
În Cehoslovacia, autorităţile comuniste sunt nevoite să-l elibereze din închisoare pe Vaclav Havel, scriitor şi faimos disident anti-comunist. În noiembrie
1989, are loc la Praga o uriaşă demonstraţie studenţească pe care autorităţile au încercat să o reprime, dar fără sorţi de izbândă. Aşa-numita „revoluţie de
catifea” culminează cu formarea Forumului Civic condus de Havel, îndreptat împotriva regimului comunist. Majoritatea membrilor Partidului Comunist au
fost nevoiţi să demisioneze.
În mai-iunie 1989, în China, studenţi şi tineri se strâng în Piaţa Tienanmen într-o uriaşă demonstraţie de protest contra regimului comunist, cerând drepturi
şi libertăţi. Autorităţile comuniste însă au înăbuşit revolta în sânge.
În Ungaria, URSS a început din aprilie 1989 retragerea trupelor sale militare, primul pas spre lichidarea ocupaţiei sovietice din ţările est-europene.
Autorităţile maghiare au început din primăvară demontarea gardului de sârmă ghimpată de la graniţa cu Austria, care reprezenta simbolic „Cortina de
Fier” şi izolarea lumii comuniste faţă de exterior. În iunie, trupul lui Imre Nagy este deshumat şi i se organizează funeralii naţionale. Imre Nagy, fost lider
comunist, a condus în 1956 o puternică revoluţie anti-comunistă în Ungaria, pentru care fusese arestat şi condamnat la moarte. Guvernul maghiar şi-a
recunoscut vina. În septembrie 1989, autorităţile maghiare au anunţat deschiderea frontierei cu Austria, permiţând astfel cetăţenilor săi să circule în
occident, dar mai ales est-germanilor să călătorească spre Germania de Vest prin Ungaria şi Austria. În octombrie 1989, Partidul Comunist Maghiar a
anunţat că renunţă la ideologia comunistă, devenind Partid Socialist. La 26 noiembrie au fost organizate primele alegeri libere.
La 10 noiembrie, liderul comunist bulgar Todor Jivkov a demisionat. În România, în schimb, regimul condus de Nicolae Ceauşescu refuză să
implementeze orice reformă şi îl critică de Gorbaciov pentru perestroika. Măsurile de represiune contra populaţiei se intensifică.
În Germania de Est, dictatorul comunist Erich Honecker este demis şi înlocuit de Egon Krenz. Acesta încearcă să implementeze o serie de reforme, printre

6
care şi acordarea libertăţii de circulaţie în Germania de Vest. Profitând de aceasta, sute de mii de est-germani trec zidul în Germania occidentală. În zilele
de 9-10 noiembrie 1989, populaţia începe să dărâme Zidul Berlinului, fără ca autorităţile să mai poată face nimic. La scurt timp, Egon Krenz
demisionează.
La 22 decembrie 1989, în urma unei largi mişcări populare de protest, dictatorul român Nicolae Ceauşescu este nevoit să fugă din Bucureşti. Arestat în
aceeaşi zi, el va fi executat împreună cu soţia sa Elena la 25 decembrie. În acest fel, ultimul regim comunist est-european se prăbuşise.
Germania de Est (RDG) şi Germania de Vest (RFG) s-au reunificat la 3 octombrie 1990. Un rol important în pregătirea reunificării l-a avut cancelarul
vest-german Helmuth Kohl, dar şi liderul sovietic Mihail Gorbaciov care a acceptat unificarea deşi Germania de Vest era membră NATO. Uniunea
Sovietică s-a dizolvat la 25 decembrie 1991, prin demisia lui Gorbaciov. După ce majoritatea republicilor îşi proclamaseră independenţa, Boris Elţîn a
decis să rupă inclusiv Rusia de URSS. În acest fel, uniunea a rămas fără conţinut.

2. Regimuri comuniste asiatice


În perioada interbelică, Internaţionala Comunistă a finanţat mai multe partide comuniste din Asia, însă Stalin în mod special nu a contat foarte mult pe
reuşita acestora, fiind cunoscut cazul Chinei în mod special, unde Stalin a preferat să relaţioneze cu regimul naţionalist al lui Chang Kai-shek, în locul lui
Mao Zedong (1949-1976). După al doilea război mondial însă, în contextul internaţional al mişcărilor de decolonizare şi eliberare naţională care domina
în Africa şi Asia, partidele comuniste asiatice s-au caracterizat printr-un avânt tot mai pronunţat în lupta lor pentru dobândirea puterii, luptă încununată în
cele mai multe cazuri de succes. Regimurile comuniste asiatice au cunoscut o serie de trăsături distincte faţă de cele europene: grupurile sociale pe care s-
au bazat în mod prioritar au fost cele ţărăneşti (aspect determinat şi de structura socială a acestor ţări), mobilizarea maselor ca strategie de obţinere a
puterii şi de transformare a societăţii a fost mult mai activă decât în Europa (unde regimurile comuniste s-au bazat în mod special pe aparatul
administraţiei de stat pentru exercitarea puterii). Majoritatea acestor regimuri au fost puternic inspirate de maoism.
Partidul Comunist Chinez a reuşit să obţină victoria deplină împotriva forţelor guvernamentale ale lui Chang Kai-shek în 1949, proclamând Republica
Populară Chineză. Comuniştii chinezi au dus un lung război civil, începând din 1927, împotriva forţelor guvernamentale, în condiţii grele, fiind lipsiţi de
experienţă, armament, hrană, ş.a., bazându-se în mod special pe ridicarea la luptă a ţărănimii sărace, organizată în forţă războinică populară sub
conducerea lui Mao. Această sprijinire pe mase a fost o trăsătură distinctă a ceea ce s-a numit mai târziu „maoism” şi va continua să caracterizeze regimul
din China pe toată durata vieţii lui Mao.
În primii ani după 1949, regimul lui Mao s-a bazat pe relaţia cu Uniunea Sovietică şi democraţiile populare din Europa, pentru a evita izolarea
internaţională, pentru a obţine mărfurile necesare, pentru a începe procesul de industrializare. Politicile lui Hruşciov însă, după 1953, de condamnare a
stalinismului şi de coexistenţă paşnică cu occidentul au fost însă în contradicţie cu interesele lui Mao, care se afla angajat într-un conflict dur cu SUA pe
tema Taiwan-ului şi care urmărea să-şi industrializeze ţara după model stalinist. Acestea au fost doar câteva dintre cauzele divergenţelor sino-sovietice. În
contextul acestora, Mao a optat pentru a se sprijini pe masele populare şi pe forţele proprii pentru a consolida autoritatea partidului şi a dezvolta ţara,
plecând de la premisa că toate forţele străine (atât americani, cât şi sovietici), îi erau ostile.
Prima manifestare majoră a acestei reorientări a fost politica „Marelui Salt Înainte” (1958-1962). Acesta reprezenta de fapt al doilea plan cincinal aplicat
în Republica Populară Chineză şi o abandonare implicită a modelului sovietic de dezvoltare, bazat pe industria grea şi coordonat prin investiţii masive, de
către instituţii de stat. În schimb, modelul maoist al dezvoltării prefera să se bazeze pe popor, care a fost solicitat să ia parte activ la eforturile de dezvoltare
şi industrializare, într-o formulă „de jos în sus”. Astfel, elementul central în cadrul politicii „Marelui Salt Înainte” a fost reprezentat de comunele populare,
structuri social-economice organizate pornind de la pre-existentele gospodării agricole colective, în care ţăranii au fost solicitaţi să ia parte la lucrări
majore de infrastructură (drumuri, poduri, căi ferate, tuneluri), suplinind printr-o forţă de muncă uriaşă numeric şi gratuită, absenţa mijloacelor
tehnologice. De asemenea, la nivelul comunelor populare s-a încercat organizarea unor mici industrii, precum cea extractivă (minereuri feroase şi
neferoase) dar şi prelucrarea acestora în furnale rudimentare, organizate la nivelul comunei populare.
Randamentul acestor măsuri a lăsat mult de dorit. Din contră, aplicarea unor metode diferite în agricultură, ca şi mobilizarea ţăranilor către altfel de
activităţi (construcţii) a fost cauza principală pentru scăderea dramatică a producţiei agricole, care a provocat foamete în ţară. Se estimează că această
foamete a provocat în jur de 30 milioane de morţi în rândul ţărănimii. „Marele Salt Înainte” s-a încheiat în 1962, raportându-se numeroase succese şi
depăşirea cifrelor anterior stabilite de conducere, deşi realitatea din teren era catastrofală. Cu toate acestea, Mao a continuat să se bazeze pe practici
similare, de mobilizare a populaţiei, în ciuda criticilor primite şi din interior, dar şi din partea altor partide comuniste.
Un bun exemplu în această privinţă este „Revoluţia Culturală” începută în 1966. Acesta a fost un fenomen cu proporţii de masă, care urmărea în mod
oficial „înnoirea” culturii, mentalităţii şi stilului de viaţă al poporului chinez, în sens ideologic, revoluţionar, prin înlăturarea, distrugerea sau condamnarea

7
a ceea ce partidul percepea a fi practici şi atitudini burgheze, influenţe culturale burgheze sau occidentale. Se apreciază în general că „Revoluţia Culturală”
a avut două cauze în mod special:
(1) opoziţia faţă de Mao, exercitată mai ales de Deng Xiaoping şi Liu Shaoqi, care nu erau de acord cu politicile maoiste, doreau stabilizarea
economică şi instituţională a regimului şi se exprimaseră anterior împotriva politicii „Marelui Salt Înainte”;
(2) percepţia lui Mao că partidul nu era suficient consolidat la nivelul societăţii, că noua elită conducătoare comunistă era mult mai interesată de
propria bunăstare şi promovare profesională şi prea puţin devotată idealurilor revoluţionare.
„Revoluţia Culturală” a început prin activitatea „Gărzilor Roşii”, grupuri de tineri fanatici, formaţi pe linie de partid, loiali lui Mao şi revoluţiei, dar care,
formaţi după 1949 fiind, nu cunoscuseră în mod direct ororile războiului civil. Mao a canalizat energia acestora împotriva vechiului, încercând să facă din
ei agenţii unei noi revoluţii spirituale şi manipulând entuziasmul tinereţii acestora. „Gărzile Roşi” au luat cu asalt instituţii de stat, apreciate ca fiind
„cuiburi ale mentalităţilor burgheze”, universităţi şi alte instituţii culturale, agresând specialişti, intelectuali, studenţi, în acţiuni publice care au provocat
haos şi blocarea funcţionării aparatului de stat. Una dintre cele mai controversate măsuri în această direcţie a fost reprezentată de mobilizarea forţată a
studenţilor şi intelectualilor din oraşe către mediul rural, unde au fost obligaţi să presteze munci grele în agricultură pentru a fi astfel „reeducaţi” în spirit
socialist, al dragostei faţă de muncă.
Avântul „Revoluţiei Culturale” a intrat în declin în perioada 1968-1969, când intervenţia sovietică din Cehoslovacia şi incidentele armate de la frontiera
sino-sovietică l-au convins pe Mao că Uniunea Sovietică nutrea intenţii agresive, contribuind la pregătirea viitoarei apropieri sino-americane. Cu toate
acestea, ideologia specifică „Revoluţiei culturale” a continuat să domine viaţa politică şi socială chineză, cât timp Mao a trăit. „Revoluţia culturală” a
consolidat mult autoritatea lui Mao Zedong asupra aparatului de partid, fiind de altfel cadrul pentru un foarte dezvoltat cult al personalităţii conducătorului,
cult de inspiraţie stalinistă.
Partidul Comunist Chinez şi maoismul în special, au exercitat o influenţă mare asupra partidelor comuniste asiatice, una dintre principalele cauze – pe
lângă proximitatea geografică şi resursele superioare – fiind similitudinea condiţiilor social-politice. Un bun exemplu în acest sens este cazul vietnamez. În
1929, din rândurile unei organizaţii revoluţionare ce urmărea eliberarea naţională a Indochinei de sub stăpânirea colonială franceză, s-a desprins Partidul
Comunist din Indochina, sub conducerea lui Ho Chi Min. După război, Ho Chi Min a proclamat independenţa Republicii Democratice Vietnam, însă nici
un stat al lumii nu a recunoscut-o iar la scurt timp după aceasta, trupele franceze au reocupat oraşul Hanoi, situat în nordul ţării, şi care intrase sub
controlul lui Ho Chi Min şi al comuniştilor vietnamezi. În acele condiţii, Ho Chi Min a decis organizarea luptei de eliberare naţională împotriva
colonialiştilor francezi, declanşând astfel Primul Război din Indochina (1945-1954), rezistenţa vietnameză fiind condusă de către Viet Minh, o coaliţie
formată în 1941 cu scopul de a se opune dominaţiei coloniale franceze (şi japoneze după ocuparea Indochinei de către Japonia).
După o victorie zdrobitoare obţinută de forţele vietnameze organizate de comunişti împotriva francezilor la Dien Bien Phu, războiul s-a încheiat prin
acordurile de la Geneva (1954) prin care s-au stabilit două state vietnameze, separate de paralela de 17 grade latitudine nordică. Cu toate acestea
autorităţile din nord nu au renunţat niciodată la obiectivul lor de a reunifica Vietnamul sub conducere comunistă. În 1960, în Vietnamul de Sud s-a format
Frontul Naţional de Eliberare („Viet Cong”), care urmărea răsturnarea guvernului şi unificarea ţării sub conducere comunistă. Tensiunile dintre cele două
state şi teama americană de expansiunea comunismului au condus în 1964 la implicarea directă a Statelor Unite în operaţiuni militare contra Republicii
Democratice Vietnam, începând din 1964, operaţiuni care aveau să se extindă progresiv pe măsură ce rezistenţa opusă de nord-vietnamezi – cu susţinere
sovietică şi chineză – a fost tot mai puternică.
Influenţa lui Mao asupra comuniştilor nord-vietnamezi în timpul războiului a fost foarte mare, China reprezentând unul dintre principalii factori care au
împiedicat realizarea unui acord de pace mai devreme. Modul în care nord-vietnamezii, dar şi Viet Cong-ul în sud, au organizat lupta contra americanilor a
fost similar războiului civil din China, în sensul că războiul s-a bazat mai ales pe ţărănime, care ducea un război de gherilă, cu mijloace improvizate, deşi
aportul sovietic în tehnologie militară a stabilit totuşi diferenţe majore faţă de cazul chinez. Mao însuşi şi-ar fi dorit ca experienţa războiului popular
condus de el, bazat mai ales pe mobilizarea revoluţionară a maselor, să devină un model pentru alte mişcări de eliberare naţională din Asia, ceea ce parţial
s-a întâmplat.
China a oferit suport şi comuniştilor cambodgieni, cunoscuţi drept „Khmerii roşii”, grup desprins din Partidul Comunist din Indochina şi avându-l în frunte
pe Pol Pot. În 1968, Khmerii roşii au declanşat o tentativă de insurecţie, care a condus la un război civil, însă fără a reuşi să preia puterea, în ciuda
sprijinului nord-vietnamez şi chinez. În 1970, şeful statului cambodgian, prinţul Norodom Sihanouk, a fost înlăturat din fruntea statului de către
premierul Lol Nol, episod în urma căruia Norodm Sihanouk s-a refugiat în China, ajungând liderul formal al Khmerilor roşii. Sprijinul lui Sihanouk pentru
Khmerii roşii a crescut popularitatea acestora în Cambogia, contribuind la sporirea influenţei şi numărului acestora, ţărani săraci din zonele rurale
alăturându-se Khmerilor roşii din loialitate faţă de fostul şef de stat. În aceste condiţii, Khmerii roşii au reuşit să preia controlul asupra capitalei Phnom
8
Penh, înlăturând regimul lui Lol Nol.
Regimul Khmerilor roşii a exercitat puterea în Cambogia între 1975-1979, aplicând un program politic inspirat din politicile chineze (ca „Marele Salt
Înainte” sau „Revoluţia Culturală”), duse însă la extrem. Scopul declarat al acestora era crearea unei societăţi egalitare, fără clase sociale, şi îşi propuneau
să realizeze aceasta prin revenirea forţată a populaţiei la modul de viaţă rural, considerat tradiţional, sub forma unor comune rurale inspirate de modelul
chinez. O trăsătură distinctă a regimului Khmerilor roşii a fost catalogarea modului de viaţă urban ca fiind străin, inspirat de europeni, în consecinţă
trebuind eradicat. Khmeri roşii au forţat abandonarea oraşelor şi revenirea populaţiei în mediul rural, ceea ce a dus la numeroase pierderi de vieţi omeneşti,
ca urmare a condiţiilor inumane ale deportărilor, lipsei de hrană şi adăpost, abuzurilor autorităţilor („genocidul cambodgian”). Regimul a izolat ţara de
exterior, pe baza principiului auto-suficienţei, refuzând inclusiv medicamentele de import pe motiv că populaţia ar fi trebuit să folosească medicina
naturistă tradiţională. Toate aceste au sporit considerabil numărul morţilor, la fel ca şi epurările şi execuţiile deliberat organizate de regim în rândul a ceea
ce percepea a fi duşmanii de clasă. Moneda şi sistemul bancar au fost de asemenea înlăturate, cărţile distruse, şcolile desfiinţate, practicarea religiei
interzisă. În general, s-a apreciat că acesta a fost unul dintre cele mai barbare experimente sociale ale secolului al XX-lea.
Regimul s-a prăbuşit în 1979, după ce un atac eşuat asupra Vietnamului a fost urmat de un contraatac vietnamez care a dus la capturarea capitalei şi
înlăturarea Khmerilor roşii de la putere. Aceştia au continuat să controleze unele regiuni de graniţă din Cambodgia, cu ajutorul Chinei, însă influenţa lor a
fost progresiv pierdută. Influenţa maoistă s-a făcut simţită şi în Coreea de Nord. Partidul Muncitoresc Coreean (1949) s-a format după al doilea război
mondial, sub conducerea lui Kim Il-sung, când reorganizarea comuniştilor locali ce operaseră în perioada interbelică sub controlul Cominternului a fost
realizată prin intervenţia Moscovei. La momentul respectiv, în 1949, formarea celor două state coreene ca urmare a neînţelegerilor sovieto-americane
devenise deja o realitate, deşi comuniştii au refuzat să accepte aceasta, dovadă fiind iniţiativa lor din 1950 de a reunifica Peninsula Coreea prin forţă, ceea
ce a dus la izbucnirea Războiului din Coreea (1950-1953). Organizarea propriu-zisă a regimului s-a petrecut după această dată, când şansele reunificării
deveniseră nule.
Ideologia oficială a partidului este „Juche”, termen coreean care desemnează marxism-leninismul într-un înţeles aparte, implicând trei trăsături distincte la
nivelul practicii politice: independenţa politică a partidului, auto-suficienţa economică, apărarea pe cont propriu. Ideologia „Juche” reprezintă
materializarea influenţei maoiste asupra partidului, deşi acesta s-a declarat neutru, de pildă, în disputa sino-sovietică. Regimul din Coreea de Nord s-a
caracterizat prin izolarea faţă de lumea exterioară, dominaţia politico-ideologică a partidului în viaţa socială şi privată, o viziune a modernizării care
accentuează importanţa industrializării prin planificare. De-a lungul anilor, regimul a degenerat către un comunism dinastic, cu puternice accente
naţionaliste şi xenofobe în propaganda oficială, fiind considerat în prezent unul dintre cele mai puţin reformate partide comuniste din lume.

9
10

You might also like