Membrana celulara

Celula este unitatea de bază structurală, funcțională și genetică a tuturor

organismelor vii. A fost descoperită folosind microscopul, de către englezul Robert
Hooke in anul 1665, studiind tulpinile de plută. Denumirea provine de la cuvantul
latin cellula (camera mica), numele fiind inspirat de forma incaperilor mici ale
calugarilor din manastirile crestine ale vremii.

În 1837, botanistul german Matthias Jakob Schleiden si histologul si

fiziologul Theodor Schwann au realizat comparația dintre celulele vegetale și cele
animale, astfel încât în 1839 a început să prindă contur teoria celulară :
1 - celula este unitatea de bază, structurală și funcțională a tuturor
organismelor vii;
2 - toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule;
3 - o celulă provine din altă celulă prin procesul de diviziune
 Începând cu jumătatea secolului XIX, membrana a devenit un important
obiect de studiu. Bazându-se pe observații simple la microscop asupra celulelor
vegetale, experimentatorii au constatat faptul că celulele respectă legile osmozei.
Carl Nägeli susținea ideea că membranele nu sunt diferite de restul celulei, că
protoplasma era componenta activă a celulei, în timp ce peretele celular rigid era un
element secundar neesențial.
Astfel apar două idei contradictorii, pe de o parte una care susține că celula
nu prezintă membrană, coloidul protoplasmatic fiind cel care definește proprietățile
celulei și pe de altă parte, teoria conform căreia celula este înconjurată de o
membrană distinctă de restul protoplasmei, interiorul celulei rămânând totuși un
coloid.

În anul 1880 începe sa circule ideea că celula este acoperită de un strat de

lipide.
1.Modelul Overton a fost propus de biologul si fiziologul britanic Charles Ernest
Overton [1890] în urma unor studii pe plante, când a observat că substanţele
lipidosolubile (nepolare) au penetrat rapid în celulele vegetale, faţă de
substanţele hidrosolubile (polare) care nu au penetrat deloc. Ipoteza lui Overton
afirma că lipidele sunt prezente pe suprafaţa celulelor sub formă de „înveliş”,
probabil un amestec de colesterol şi lecitină.

a = Modelul Overton
2.Modelul Langmuir a fost propus de chimistul si fizicianul american Irving
Langmuir [1910], care a studiat comportamentul fosfolipidelor purificate prin
dizolvare în benzen şi etalarea probelor pe o suprafaţă apoasă. Langmuir a observat
că fosfolipidele se orientează singure în aşa fel încât capetele lor hidrofile vor fi
spre apă, iar cozile hidrofobe se vor aşeza invers evitând apa.
 b = Modelul Langmuir

3. Fondatorii modelului actual de structură a membranei plasmatice au fost

fiziologii olandezi Evert Gorter si François Grendel, care, în 1925, au formulat
Teoria stratului lipidic al celulei, descriind pentru prima dată membrana celulară
ca o structură dubla lipidică. Aceștia au studiat globulele roșii din sângele uman și
au extras din celulă componente ale membranei. Au constatat că în membrana unei
celule există molecule lipidice care au un capăt hidrofob și altul hidrofil și care se
unesc formând un bistrat lipidic care înconjura celula. Capatul polar al lipidelor este
hidrofil (fiind orientat spre zonele vecine lichide – mediul extracelular si
citoplasma), cozile lipidelor fiind hidrofobe (orientate in partea opusa zonei apoase).

c = Modelul Gorter- Grendel

4. În 1930 este introdus modelul paucimolecular, cel mai influent model de
structură de membrană până la apariția modelului de mozaic fluid, constând într-o
structură lipidică bistratificată, acoperită cu proteine globulare pe ambele părți.
În 1935, fiziologul englez Hugh Davson și biologul englez James Danielli
îmbunătățesc teoria bistratului lipidic și emit ipoteza conform căreia structura
membranei era formată dintr-un bistrat fosfolipidic aflat intre doua straturi de
proteine globulare (sandwich protein-lipide-proteine).

d= Modelul Davson - Danielli

5. În 1964 este îmbunătățit modelul de membrană și apare modelul Davson-

Danielli-Robertson (DDR). Modelul Robertson a fost propus de către J. David
Robertson care a observat la microscopul electronic organizarea trilaminară a
membranelor celulare. Micrografiile (fotografiile de înaltă rezoluție facute cu
microscopul electronic) au arătat trei straturi distincte în interiorul unei membrane
celulare, cu un miez alb interior și două straturi subtiri întunecate flancatoare
(aspect de „şine de cale-ferată") cu o grosime de 6-8 nm. Deoarece proteinele apar
de obicei întunecate, iar fosfolipidele albe, micrografiile au fost interpretate ca un
dublu strat de fosfolipide cuprins între două straturi subtiri de proteine.
 În ciuda faptului că modelul Davson-Danielli-Robertson (DDR) a fost
acceptat științific, modelul a făcut anumite presupuneri și nu a putut explica unele
fenomene. De exemplu, modelul a presupus că toate membranele au aceeași
structură (”unit membrane”), ceea ce nu ar putea explica modul în care diferitele
tipuri de membrane ar putea avea funcții diferite. Un alt neajuns al modelului
Davson-Danielli-Robertson (DDR) este că proteinele sunt amfipatice și în cea mai
mare parte hidrofobe, fiind puțin probabil să intalnim proteine în exteriorul
membranelor celulare unde acestea sunt în contact cu apa.

a= modelul Davson-Danielli-Robertson

6. Modelul mozaicului fluid

Acesta este propus în 1972 de biologul american Seymour Jonathan Singer si de
biochimistul Garth L. Nicolson.
Singer și Nicolson propun un model al membranei care este acceptat și astăzi,
conform căruia membranele sunt alcătuite din lipide, proteine și carbohidrați.
Principalele componente lipidice ale membranei (care-i confera elasticitate si
fluiditate) sunt fosfolipidele, molecule amfifile formate dintr-o parte polară,
hidrofilă și una nepolară, hidrofobă, restul fiind reprezentat de moleculele de
colesterol.
Membrana descrisă prin acest model este alcătuită din lipide (fosfolipide și
colesterol), proteine (extrinseci și intrinseci, integrale) și glucide, care pot fi
legate la proteine (glicoproteine) sau la lipide (glicolipide). Aceste componente
dispuse aleator se pot deplasa lateral, permițând difuzia și gruparea anumitor
componente, iar compoziția în lipide, proteine și glucide este diferită între cele două
monostraturi lipidice, fenomen numit asimetrie de membrană.
 Modelul mozaicului fluid

7. Modelul Unwin-Henderson a fost propus de Nigel Unwin şi Richard Henderson

în 1975. Ei au considerat că proteinele transmembranare tridimensionale sunt
ancorate în bistratul lipidic prin unul sau mai multe segmente proteice
transmembranare.
Membrana celulara este cunoscuta sub numele de membrana plasmatica sau
plasmalema. Are o grosime de 75-111 A si separa lichidul din exteriorul celulei
(lichid extracelular) de lichidul din interiorul celulei (lichid intracelular-
citoplasma).
Membrana celulara contine trei tipuri de substante: proteine(55%), lipide(40%) si
glucide(5%).
Straturile lipidice ale membranei celulare
Stratul lipidic central este o structură bistratificată. Aceasta este formata dintr-o
peliculă subțire de lipide. Caracteristica stratului lipidic este că are o natură fluidă
deci porțiunile membranei se mișcă de la un punct la altul de-a lungul suprafeței
celulei. Proteinele dizolvate în stratul lipidic se deplasează, de asemenea, către toate
zonele membranei celulare (aspect de mozaic).

Principalele substante de natura lipidica sunt reprezentate de fosfolipide si

colesterol.

Fosfolipidele contin fosfor, glicerol si acizi grasi. Principalele tipuri sunt

reprezentate de catre aminofosfolipide, sfingomielina, fosfatidilcolina,
fosfatidiletolamina, fosfatidilglicerol, fosfatidilserina si fosfatidilinositolul.

Moleculele fosfolipidice sunt aranjate în două straturi. Fiecare moleculă de

fosfolipid prezinta o portiune externa si una interna. Partea exterioară a moleculei
fosfolipidului se numește cap iar porțiunea interioară se numește coada.

Fosfolipidele au caracter amfipatic(prezinta concomitant doua caracteristici:

hidrofil/hidrofob). Porțiunea capului este capătul polar și este solubilă în apă avand
o afinitate mare pentru apă (hidrofilă). Coada este capătul nepolar. Este insolubila în
apă și respinge moleculele de apă (hidrofoba).
 Cele două straturi de fosfolipide sunt dispuse astfel incat porțiunile cozii
hidrofobe se întâlnesc în centrul membranei. Porțiuni hidrofile ale capului din stratul
exterior vin in contact cu lichidul extracelular iar cele ale stratului interior cu
citoplasma.

Colesterolul
Moleculele de colesterol sunt pozitionate intre moleculele de fosfolipide si asigura
rigiditatea si integritatea structurala a membranei celulare. Raportul
colesterol:fosfolipid este 1:1. Cresterea cantitatii de colesterol determina reducerea
fluiditatii membranare.

Straturile proteice ale membrane celulare

Straturile proteice ale membranei celulare observate cu microscopul
electronic sunt dense. Aceste straturi acoperă cele două suprafețe ale stratului lipidic
central. Straturile de proteine oferă protecție stratul lipidic central. Substanțele
proteice prezente în aceste straturi sunt în mare parte glicoproteine.
Moleculele de proteine sunt clasificate în două categorii:
1. Proteine integrale sau proteine transmembranare.
2. Proteine periferice sau proteine membranare periferice
1. Proteinele integrale
Proteinele integrale sau transmembranare sunt proteinele care strabat întreaga
grosime a membranei celulare.
Exemple de proteine integrale:
- proteine de adeziune celulară
- proteine de joncțiune celulară
- unele proteine carrier (de transport)
- canalele proteice
- pori membranari
- unii receptori hormonali
- antigenele
- unele enzime.
2. Proteinele periferice
Proteinele periferice sau proteinele membranare periferice reprezinta proteinele care
sunt parțial încorporate în suprafețele exterioare (proteine extrinseci) și interioare
(proteine intrinseci) ale membranei celulare și nu pătrund în membrana celulară.
Proteinele periferice sunt legate slab de proteinele integrale sau de stratul lipidic al
membranei celulare prin legaturi electrostatice. Aceste molecule de proteine
disociază ușor din membrana celulară.

Exemple de proteine periferice:

- proteine ale citoscheletului
- unele proteine carrier (de transport), proteine receptor
- unele enzime.
Funcțiile proteinelor din membrana celulară
1. Proteinele integrale asigură integritatea structurală a membranei celulare
2. Canalele proteice ajută la difuziunea substanțelor solubile în apă precum
electroliții
3. Proteinele carrier sau de transport ajută la transportul substanțelor prin membrana
celulară prin intermediul transportului activ sau pasiv
4. Pompele proteice: unele proteine carrier acționează ca pompe, prin care ionii sunt
transportați activ prin membrana celulară
5. Proteinele receptoare servesc drept situsuri de legare pentru hormoni și
neurotransmițători
6. Enzime: unele dintre moleculele proteice formează enzime și controlează reacțiile
chimice (metabolice) din interiorul membranei celulare
7. Antigene: unele proteine acționează ca antigene și induc procesul de formare de
anticorpi
8. Moleculele de adeziune celulară sau proteinele integrale sunt responsabile de
atașarea celulei de vecinii ei sau de lamina bazală.
9. Porii membranari (aquaporine) – sunt canale pentru apa controlate sau nu de ADH

Glucidele membranei celulare

Unele dintre moleculele de glucide prezente în structura membranei celulare sunt
atașate de proteine și formează glicoproteine (proteoglicani). Alte glucide sunt
atașate de lipide și formează glicolipide. Moleculele de glucide formează un strat
subtire, ce acopera întreaga suprafață externa a membranei celulare, numit
glicocalix.
Funcțiile glucidelor din membrana celulară:
1. Moleculele de glucide sunt încărcate negativ și nu permit substanțelor încărcate
negativ să strabata membrana celulara
2. Glicocalixul ajută la fixarea strânsă a celulelor între ele

Lipidic raft (pluta lipidica)

In 1982 Morris Karnovsky si Richard Klausner au postulat ca membranele
plasmatice contin combinatii de glicosfingolipide, colesterol si receptori proteici
organizate in microdomenii de glicolipoproteine denumite lipidic raft (pluta
lipidica). Microdomeniile lipidice se formeaza cand lipidele membranare sufera
separari de faza laterala (in momentul modificarilor de temperature, presiune,
concentratii ionice,etc).
O diferență cheie între plutele lipidice și membranele plasmatice din care sunt
derivate este compoziția lipidică. Cercetările au arătat că plutele lipidice conțin de
3 până la 5 ori cantitatea de colesterol găsită în stratul dublu din jur. De
asemenea, plutele lipidice sunt îmbogățite în sfingolipide, cum ar fi
sfingomielina , care este de obicei crescută cu 50% în comparație cu membrana
plasmatică. Cresterea cantitatii de colesterol face zona plutei lipidice rigina in
comparatie cu restul membrane care este lichida.
La Keystone Symposium of Lipid Rafts and Cell Function din 2006, plutele lipidice
au fost definite ca „domenii mici (10-200 nm), eterogene, foarte dinamice,
îmbogățite cu steroli și sfingolipide, care compartimentează procesele celulare.
Uneori, plutele mici pot fi stabilizate pentru a forma platforme mai mari prin
interacțiuni proteină-proteină” În ultimii ani, studiile asupra plutelor lipidice au
încercat să abordeze multe dintre problemele cheie care provoacă controverse în
acest domeniu, inclusiv dimensiunea și durata de viață a plutelor.
A - Citoplasma
B – Spatiul extracelular

1. Membrana plasmatica standard

2. Lipid raft (pluta lipidica)
3. Proteina transmembranara asociata cu Lipid raft
4. Proteina transmembranara neasociata cu Lipid raft
5. Glicoproteina
6.GPI (glicofosfatidilinozitol) ancorat de proteina
7.Cholesterol
8. Glicolipid

FUNCȚIILE MEMBRANEI CELULARE

1. funcția de protecție: membrana celulară protejează citoplasma și organitele
prezente în citoplasmă
2. permeabilitate selectivă: membrana celulară acționează ca o membrana
semipermeabilă, care permite doar anumitor substanțe să treacă și acționează ca o
barieră pentru alte substanțe.
3. Funcția absorbantă: nutrienții sunt absorbiți în celulă prin membrana celulară
4. Funcția excretorie: metaboliții și alte deșeuri produsele in celulă sunt excretate
prin membrana celulara
5. Schimbul de gaze: oxigenul intră în celulă din sânge iar dioxidul de carbon iese
din celulă și intră sânge prin membrana celulară
6. Întreținerea formei și dimensiunii celulei: Membrana celulară este responsabila
pentru menținerea formei și dimensiunilor celulare
 TRANSPORTUL TRANSMEMBRANAR
Toate celulele din corp trebuie să primesca substanțe esențiale precum nutrienți, apă,
electroliți si sa elimine substanțele nefolositoare cum ar fi materiale reziduale, dioxid
de carbon etc. Celulele realizează acestea prin intermediul mecanismelor de
transport transmembranar.
Două tipuri de mecanisme de bază sunt implicate în transportul substanțelor prin
membrana celulară:
1. mecanismul de transport pasiv
2. mecanismul de transport activ.

TRANSPORTUL PASIV
Transportul pasiv este transportul de substanțe de-a lungul gradientului de
concentrație sau a gradientului electric sau a ambelor (gradient electrochimic).
Poartă numele de difuziune si se face fără consum de energie.
Transportul pasiv este ca înotul în direcția de curgere a apei într-un râu.
Substanțele se deplasează pe baza energiei lor cinetice (fara consum de energie
suplimentar) din zona cu concentrație mare spre zona cu concentrație mică.

Difuziunea este de două tipuri : difuziune simplă și difuziune facilitată.

Difuziunea simplă a substanțelor se poate face prin stratul lipidic sau prin stratul
proteic al membranei celulare, in functie de solubilitatea lor. Difuziunea simpla prin
membrana celulara este direct proportionala cu gradientul, suprafata membranara,
solubilitatea in lipide si energia cinetica a substantei, fiind invers proportionala cu
grosimea membranei si greutatea moleculara a substantei transportate.

Difuziunea facilitată (mediata de carrier) are loc cu ajutorul proteinelor

transportatoare ale membranei celulare.

1.Difuziunea simplă prin stratul lipidic

Stratul lipidic al membranei celulare este permeabil numai pentru substanțele

liposolubile precum oxigenul, dioxidul de carbon și alcoolul. Difuziunea prin stratul
lipidic este direct proporțională cu solubilitatea substanțelor în lipide.
2.Difuziunea simplă prin stratul de proteine

Stratul proteic al membranei celulare este permeabil pentru substanțele solubile în

apă. În principal, electroliții difuzează prin stratul proteic.

Canalele proteice sau canalele ionice

De-a lungul stratului lipidic central al membranei celulare exista niste pori.
Moleculele proteice integrale din stratul proteic invaginează în acești pori, din
oricare parte a celor doua suprafețe ale membranei celulare. Astfel, porii prezenți în
stratul lipidic central sunt în întregime acoperiti de moleculele de proteine integrale,
ei formand canalele pentru difuziunea apei, electroliților și a substanțelor care nu
pot trece prin stratul lipidic.
Deoarece canalele sunt delimitate de molecule proteice, acestea se numesc canale
proteice pentru substanțele solubile în apă (hidrosolubile).
Tipuri de canale proteice sau canale ionice

Principala caracteristică a canalelor proteice este permeabilitatea selectivă (trec

substantele hidrosolubile, de dimensiuni reduse si cu sarcina electrica pozitiva).
Fiecare canal poate permite de obicei trecerea unui singur tip de ion. În consecință,
canalele sunt denumite după ionii care difuzează(canale de sodiu, canale de potasiu
etc.)
Unele dintre canalele proteice sunt deschise permanent dar majoritatea canalelor
sunt întotdeauna închise.
Canalele deschise permanent se numesc canale fara poarta. Canalele închise se
numesc canale cu poarta, deschiderea lor facandu-se numai atunci când este
necesar.
Canalele cu poarta

Canalele cu poarta sunt împărțite în trei categorii:

- canale voltaj-dependente
- canalele ligand-dependente
- canalele mecanic-dependente.

Canalele voltaj-dependente

Canalele voltaj-dependente sunt canale care se deschid ori de câte ori există o
modificare a potențialului electric (determinat de un stimul cu intensitatea mai mare
sau egala cu pragul) la nivelul membranei celulare din zona lor.
De exemplu, în joncțiunea neuromusculară, când potențialul ajunge la nivelul
terminal al axonului, canalele de calciu voltaj-dependente se deschid și ionii de
calciu difuzează din lichidul extracelular în interiorul butonului terminal al axonului.
În mod similar, în mușchii striati, în timpul cuplarii excitației cu contracția,
potențialul de acțiune se răspândește prin tubii transversali (tubii T) ai sistemului
sarcotubular. Când potențialul de acțiune ajunge la cisternele reticolului
sarcoplasmic (tubii L), deschide canalele de calciu voltaj-dependente si un număr
crescut de ioni de calciu difuzeaza din cisterne în sarcoplasmă.

Canalele ligand-dependente

Canalele ligand-dependente sunt tipul de canale care se deschid în prezența unor

substanțe (mediatori chimici). Mediatorii chimici se numesc liganzi.
In timpul transmiterii impulsului electric prin joncțiunea neuromusculara,
acetilcolina (mediatorul chimic) este eliberată din veziculele cu mediator prezente
la nivelul butonului axonal. Acetilcolina se deplasează prin membrana presinaptica
(membrana butonului terminal axonal) și ajunge la fanta sinaptică. Apoi, moleculele
de acetilcolina se cupleaza cu receptorii de acetilcolina de la nivelul canalelor ionice
de sodiu din membrana postsinaptică, determinand deschiderea acestora si
difuziunea ionilor de sodiu din lichidul extracelular in celula musculara.

Canalele mecanic-dependente
Canalele mecanic-dependente.sunt canalele care sunt deschise de catre unii factori
mecanici (de ex: canalele prezente în receptorii de presiune (corpusculii Pacinii) și
celulele receptoare (celule cu cili) ale organului Corti și ale aparatului vestibular).

3. Difuziunea facilitată

Este tipul de difuziune prin care substanțele solubile în apă, cu molecula mare, sunt
transportate prin membrana celulară cu ajutorul unei proteine transportatoare
(carrier), in sensul gradientului de concentratie.
Glucoza și aminoacizii sunt transportați din celula in lichidul extracelular prin
difuziune facilitată. Molecule de glucoză sau aminoacizi nu pot difuza prin canalele
proteice deoarece diametrul lor este mai mare decât diametrul canalelor. Molecula
acestor substanțe se leagă de proteinele transportatoare ceea ce determina aparitia
unor schimbări conformaționale proteice care permite transportul transmembranar
al substantelor.
Factorii care influenteaza viteza de difuziune

Viteza de difuziune a substanțelor prin membrana celulară depinde de următorii

factori:
1. permeabilitatea membranei celulare
Viteza de difuziune este direct proporțională cu permeabilitatea membranei
celulare. Deoarece membrana celulară are permeabilitate selectiva, doar un număr
limitat de substanțe poate difuza prin membrană.
2. temperatura
Viteza de difuziune este direct proporțională cu temperatura. Creșterea temperaturii
crește viteza de difuziune. Acest lucru se datorează mișcării termice a moleculelor
în timpul cresterii temperaturii .
3. Gradientul de concentratie sau gradientul electric al substanței de-a lungul
membranei celulare
Viteza de difuziune este direct proporțională cu gradientul de concentratie sau
gradientul electric al substanței. Difuziunea simpla este mai rapida decat cea
facilitata. Difuzarea facilitată are o viteza maxima de transport care depinde de
saturarea proteinelor carrier cu substanta transportata precum si de viteza de
schimbare conformationala a proteinei carrier
4. Solubilitatea substanței
Viteza de difuziune este direct proporțională cu solubilitatea substanței liposolubile.
Deoarece oxigenul este foarte solubil în lipide, acesta difuzează foarte rapid prin
stratul lipidic.
5. Grosimea membranei celulare
Viteza de difuziune este invers proporțională cu grosimea membranei celulare. Dacă
membrana celulară este groasă, difuziunea substanțelor este foarte lentă.
6. Dimensiunea moleculelor
Viteza de difuziune este invers proporțională cu mărimea a moleculelor. Astfel,
substanțele cu dimensiuni mici ale moleculelor difuzează mai rapid decât cele cu
dimensiuni mari.
7. Mărimea ionilor
În general, viteza de difuziune este invers proporțională cu mărimea ionilor. Ionii
mai mici pot trece prin membrană mai ușor decât ionii mai mari cu aceeași
incărcare electrica. Exista si exceptii. Ionii de sodiu au dimensiuni mai mici decât
ionii de potasiu. Cu toate acestea, ionii de sodiu nu pot trece prin membrană
mai ușor decat ioni de potasiu, deoarece ionii de sodiu au capacitatea de a atrage
molecule de apă în jurul lor (substante osmotic active). Acest lucru face mai dificilă
difuziunea ionilor de sodiu prin membrana celulara.
8. Încărcarea ionilor
Viteza de difuziune este invers proporțională cu sarcina ionilor. Cu cât este mai mare
sarcina ionilor, cu atât este mai mica viteza de difuziune. De exemplu, difuzia ionului
de calciului (Ca ++) este mai lenta decât cea a ionului de sodiu (Na +).
Tipuri speciale de transport pasiv

Pe lângă difuziune, există și câteva tipuri speciale de transport pasiv, și anume

1. Bulk Flow
2. Filtrarea
3. Osmoza.

Bulk flow

Bulk flow este difuziunea unei cantități mari de substanța de la o zona de presiune
ridicată la zona de joasă presiune. Se datorează gradientului de presiune al
substanței de-a lungul membranei celulare.
Cel mai bun exemplu pentru bulk flow este schimbul de gaze prin membrana
alveolo-capilara pulmonara. Presiune parțială a oxigenului este mai mare în aerul
alveolar decât în sânge venos capilar pulmonar. Oxigenul se va deplasa din aerul
alveolar în sângele capilar, prin membrana respiratorie. Presiunea parțială a
dioxidului de carbon este mai mare în sângele venos din capilarul pulmonar decât
în aerul alveolar. In consecinta, dioxidul de carbon trece prin membrana alveolo-
capilara din sânge în aerul alveolar.

Filtrarea

Mișcarea apei și a substanțelor dizolvate dintr-o zonă cu presiune hidrostatică mare

într-o zonă cu presiune hidrostatica scăzuta se numește filtrare. Presiunea
hidrostatică este corelata cu greutatea fluidului. Procesul de filtrare este observat la
capătul arterial al capilarelor (unde apa si substantele dizolvate trec din sânge în
lichidul interstitial) sau la nivelul glomerulilor renali.

Osmoza

O solutie contine un solvent si un solvit. Solventul (apa in organism) se gaseste in

cantitate crescuta iar solvitul(de exemplu glucoza, ionii de sodiu, etc) (substanta
dizolvata) in cantitate mica (comparativ cu solventul).

Osmoza este un tip special de difuziune. Este definita ca mișcarea apei sau a
oricărui alt solvent din zona cu concentrație mica de solvit (hipotona) până la zona
cu concentrație mare de solvit (hipertona), trecand prin membrana celulara .

Membrana celulara semipermeabilă permite numai trecerea apei sau a altor

solvenți, dar nu si a solvitilor (substantele dizolvate).

Miscarea neta a solventului (apei) se face din zona in care solvitul are concentratie
mica spre zona in care solvitul are concentratie mare deoarece probabilitatea ca
moleculele de apa din zona hipertona sa treaca in zona hipotona este mica
(moleculele de solvit, avand dimensiuni mai mari decat cele de apa, blocheaza
mecanic trecerea apei din zona concentrata, prin membrana semipermeabila, spre
zona diluata).
Daca solvitul este sarea (NaCl), atunci sarcina pozitiva a ionului de Na atrage sarcina
negativa a oxigenului din molecula de apa, determinand atasarea apei de ionul de Na
(substanta osmotic activa). Similar, sarcina negativa a ionului de clor atrage sarcina
pozitiva a ionului de H din molecula de apa, determinand atasarea apei de ionul de
clor.
Osmoza poate apărea ori de câte ori există o diferență în concentrația solvitului de
pe ambele părți ale membrane celulare. Osmoza depinde de presiunea osmotică.

Presiunea osmotică este presiunea creată de solvit într-un fluid. În timpul osmozei,
atunci când apa sau oricare alt solvent se deplasează din zona cu o concentrație mică
spre zona cu o concentrație mare, solvitul din zona de concentrație mare se dizolvă
în solvent. Se creează astfel o presiune cunoscută sub numele de presiune osmotică.
În mod normal, presiunea osmotică se opune mișcarii apei sau a altui solvent în
timpul osmozei.
Presiunea osmotica a unei solutii este direct proportionala cu concentratia de
particule osmotic active din solutia respectiva. Presiunea osmotica a unei solutii este
proportionala cu osmolaritatea solutiei respective.
Presiunea osmotică (P) e determinată de legea Van Hoff: P = nCRT, unde n –
constanta de disociere a substanţei dizolvate, C – concentraţia subsanţei dizolvate,
R – constanta gazelor(0,082 atm), T – temperatura în grade Kelvin(273+ToC).
Pentru plasma sanguina, presiunea osmotica = 7,6 atm = 5776 mmHg.

Valoarea ei NU depinde de dimensiunile moleculelor şi de valenţă. O concentraţie

egală de substanţe diferite nu determina aceeaşi presiune osmotică, deoarece unele
disociază în apă, altele – nu (de ex., 300 mM de soluţie de glucoză va produce o
presiune osmotică de 300 mOsm/L, pe cînd cea de 300 mM de NaCl – 600 mOsm/L).
Proprietatea soluţiei de a produce mişcarea apei prin membrană este numită
tonicitate. Sodiul determină osmolaritatea şi tonicitatea plasmei; ureea – modifică
osmolaritatea, dar nu influenţează tonicitatea (nu atrage apa, ci trece
transmembranar conform gradientului de concentraţie).

Presiunea osmotică exercitată de substanțele coloidale în organism se numește

presiune coloid-osmotică. Presiunea osmotică exercitată de substanțele coloidale
(proteinele) plasmatice este cunoscută sub numele de presiune oncotică (π). Este
proporţională cu concentraţia plasmatică în molecule de proteine şi nu cu
concentraţia exprimată in procente. Din acest motiv, presiuna oncotică creşte mult
mai rapid decît concentraţia în proteine. Presiunea oncotică plasmatică normală e de
25-28 mmHg.
 TRANSPORTUL ACTIV

Transportul activ este mișcarea substanțelor împotriva gradientul chimic sau

electric sau electrochimic. Se produce similar situatiei cand înoti împotriva
curentului de apă într-un râu. Transportul activ necesită energie, care se obține în
principal prin desfacerea compușilor cu energie ridicată precum adenozin trifosfat
(ATP).
Transportul activ este diferit de difuziunea facilitată prin urmatoarele aspecte:
1. Proteina transportatoare in cazul transportului activ are nevoie de energie pentru
schimbarea configuratiei spatiale, în timp ce proteina transportatoare in cazul
difuziunii facilitate nu are nevoie de energie
2. În cazul transportului activ, substanțele sunt transportate împotriva gradientului
de concentrație/electric/electrochimic. În difuzarea facilitată, substanțele sunt
transportate de-a lungul gradientului de concentrație/electric/electrochimic.

Proteine transportatoare (carrier) implicate in transportul active sunt de două tipuri:

1. Uniport
2. Simport sau antiport.

1. Uniport
Proteina carrier care transportă o singură substanță (impotriva gradientului de
concentratie) într-o direcția unică se numește proteina uniport sau pompa uniport.
2. Simport sau antiport
Proteina carrier care transporta două substanțe concomitent se numeste proteina
simport sau antiport. Daca substantele diferite sunt transportate în aceeași direcție
proteina se numește simport sau pompa simport. Daca substantele diferite sunt
transportate în direcții opuse proteina se numește antiport sau pompa antiport.

Mecanismul de producere al transportului activ

Atunci când o substanță care urmează să fie transportata prin membrana celulara
se apropie de celulă, ea se combină cu proteina carrier și se formează astfel
complexul substanță-proteină care se deplaseaza spre suprafața interioară a
membranei celulare. In acest moment, substanța este eliberată din proteinele
transportatoare, acestea revenind la suprafata externa membranara pentru a se cupla
cu o noua molecula. Schimbarea formei proteinei, care permite deplasarea substantei
(de ex din exteriorul in interiorul celulei) impotriva gradientului de
concentratie/electric/electrochimic, se face cu utilizarea energiei provenita din
hidroliza ATP.
Substanțele care sunt transportate activ se gasesc sub forma ionica( sodiu, potasiu,
calciu, hidrogen, clor și iod) sau neionică (glucoza, aminoacizi și uree).

Tipuri de transport activ

Transportul activ este de două tipuri:

1. Transport activ primar
2. Transport activ secundar.
1.Transportul activ primar

Transportul activ primar este tipul de transport în care energia este eliberată direct
din descompunerea ATP si utilizata in zona respectiva a membranei. Prin această
metodă, substanțele cum ar fi sodiu, potasiu, calciu, hidrogen și clor sunt transportate
prin membrana celulară.

Transportul activ primar de sodiu și potasiu. Pompa de sodiu-potasiu

Ionii de sodiu și potasiu sunt transportați prin membrana celulară prin intermediul
unei proteine carrier comune, numită pompa sodiu-potasiu (Na +/K +). Se mai
numește pompa Na +/K +ATP-ază sau ATP-aza Na +/K +. Această pompă este
prezenta în toate celulele corpului si transportă sodiul din interior spre exteriorul
celulei și potasiu din exterior în interiorul celulei. Pompa Na +/K + este responsabilă
pentru distribuția ionilor de sodiu și potasiu și dezvoltarea potențialului membranar
de repaus.
Proteina carrier care formeaza pompa Na +/K + contine doua subunități proteice, o
subunitate α cu greutatea moleculară de 100.000 (implicata in transportul ionilor)
și o subunitate β cu greutatea moleculară de 55.000 (rolul este necunoscut).
Subunitatea α a pompei Na + -K + are șase situsuri de legare :
- trei situsuri de legare pentru ioni de sodiu pe suprafața interioară (spre citoplasmă)
- două situsuri de legare pentru ionii de potasiu pe suprafața exterioară (spre lichidul
extracelular)
- un situs de legare pentru enzima adenozintrifosfatază (ATPaza), care se află în
apropierea situsurilor pentru sodiu.
Mecanismul de acțiune al pompei Na +/K +

Trei ioni de sodiu din celulă se atașează de situsurile de legare pentru ionii de sodiu
de pe suprafața interioară a proteinei carrier iar doi ioni de potasiu se atașează de
situsurile de legare pentru ionii de potasiu de pe suprafața exteriora a proteinei.
Legarea ionilor de sodiu și potasiu la proteina carrier activează enzima ATP-aza care
desface ATP în ADP, ionul de fosfor si energie. Energia eliberată determina o
modificare conformaționala a proteinei transportatoare care face ca ionii de potasiu
sa ajunga in partea interioară a celulei iar cei de sodiu in partea exterioară. Ulterior
ionii sunt eliberati de la nivelul proteinei transportatoare si ajung in spatiul
intracelular (potasiu) respectiv extracelular(sodiu).
Deoarece in timpul activitatii pompei Na +/K + , la fiecare ciclu de functionare, din
celula sunt eliminati trei ioni pozitivi (sodiu) si sunt introdusi doi ioni pozitivi
(potasiu), se va produce un deficit de sarcini pozitive intracelular care va creste
electronegativitatea din celula.
Pompa Na +/K + are astfel activitate electrogenica.

Transportul ionilor de calciu

Calciul este transportat activ din interiorul celulei spre exterior prin intermediul
pompei de calciu. Pompa de calciu este reprezentata de o proteină carrier diferita
de cea de la pompa Na +/K + . Energia se obține din hidroliza ATP prin activitatea
catalitică a ATP-azei. Pompele de calciu sunt prezente și în unele organite celulare
(reticul sarcoplasmic din mușchi și mitocondriile tuturor celulelor) determinand
intrarea calciului in organite.
Transportul ionilor de hidrogen

Ionul de hidrogen este transportat activ prin membrana celulara de către proteina
carrier numită pompă de hidrogen, cu ajutorul energiei provenita din hidroliza ATP-
ului
Pompele de hidrogen sunt prezente în două importante organe:
1. Stomac: pompa de hidrogen din celulele parietale ale glandelor gastrice este
implicata în formarea acid clorhidric
2. Rinichi: pompa de hidrogen din celulele epiteliale ale tubilor distali (nefron) si
colectori este implicata in secretia ionilor de hidrogen (eliminarea ionilor din sange
in urina), contribuid astfel la mentinerea homeostaziei acido-bazice a organismului
(eliminarea acizilor nevolatili).

2.Transportul activ secundar

Transportul activ secundar este transportul unei substanțe concomitent cu ionul de

sodiu (in aceeasi directie sau in directii opuse), prin intermediul unui transportator
comun.
Transportul activ secundar este de două tipuri:
1. Cotransport
2. Contratransport.

Cotransportul cu sodiu

Cotransportul cu sodiu este procesul în care o substanță este transportată împreună

cu ionul de sodiu de catre o proteina carrier numită simport. Energie pentru mișcarea
sodiului se obține prin desfacerea ATP-ului in alta zona a membranei celulare.In
urma consumului energetic este generat un gradient de concentratie pentru sodiu,
acesta intrand in celula in sensul gradientului. Energia produsa de mișcarea ionului
de sodiu este utilizata pentru transportul unei alte substanțe (impotriva gradientului
ei). Substanțele transportate concomitant cu ionul de sodiu sunt glucoza,
aminoacizii, clorul, iodul, fierul.
Proteina carrier pentru cotransportul de sodiu are două situsuri de legare pe suprafața
exterioară (unul pentru legarea sodiului, altul pentru legarea substanței).

Cotransportul cu sodiu al glucozei

Un ion de sodiu și o moleculă de glucoză din lichidul extracelular se leagă de

situsurile de legare de pe suprafața exterioară a proteinei carrier. Proteina devine
activa si isi modifica structura conformationala, astfel încât sodiul și glucoza sunt
introduse si ulterior eliberate în celulă. Procesul se produce in momentul absorbției
glucozei din lumenul intestinului subtire in enterocit (raport Na/glucoza 2:1) și la
reabsorbția glucozei din urina tubului contort proximal al nefronului in sangele
capilarelor peritubulare (raport Na/glucoza 1:1) .
Cotransport cu sodiu al aminoacizilor

Proteinele carrier pentru transportul aminoacizilor sunt diferite de cele pentru

transportul glucozei. Pentru transportul aminoacizilor există cinci tipuri de proteine
transportatoare în membrana celulară. Fiecare tip de proteina transporta un anumit
tip de aminoacizi în funcție de greutatea lor moleculară. Restul mecanismului si
locul de producere al procesului sunt similare cu cele de la absorbtia glucozei.

Contratransport cu sodiu

Contratransportul cu sodiu este procesul prin care substanțele sunt transportate prin
membrana celulară concomitant cu ioni de sodiu dar in directii opuse, prin
intermediul unei proteine carrier numită antiport.
Sunt descrise urmatoarele forme :
- contratransportul sodiu-calciu: ionii de sodiu și calciu se deplasează în directii
opuse (sodiu intra, calciu iese)(este prezent în toate celulele)
- contratransport de sodiu-hidrogen: ionii de sodiu se deplasează din urina lumenului
tubuilor uriniferi în celulele tubulare iar ionii de hidrogen se deplasează din celula
tubulară în lumen
- alte sisteme de contratransport: sodiu-magneziu,sodiu-potasiu,calciu-magneziu,
calciu-potasiu, clor-bicarbonat.

Tipuri speciale de transport activ

Pe lângă transportul activ primar și secundar mai există câteva categorii speciale de
transport care se numește în general transport vezicular.
Tipuri speciale de transport activ:
1. Endocitoza
2. Exocitoza
3. Transcitoza.
1. Endocitoza

Endocitoza este definită ca un mecanism de transport prin care macromoleculele

pătrund în celulă. Macromoleculele (substanțele cu molecule mari) nu pot strabate
membrana celulară prin mecanisme uzuale de transport activ sau pasiv. Astfel de
substanțe sunt transportat în celulă prin endocitoză.

Endocitoza este de trei tipuri:

1.1. Pinocitoza
1.2. Fagocitoza
1.3. Endocitoza mediată de receptor.

1.1 Pinocitoza

Pinocitoza este procesul prin care macromoleculele precum bacteriile și antigenele

intra în celula.
Pinocitoza implică următoarele etape:
- macromolecule (sub formă de picături de lichid) se leagă de suprafața exterioară
a membranei celulare
- membrana celulară se invaginează în jurul picaturilor determinand intrarea lor in
celula si transformarea în vezicule și vacuole, care se numesc endozomi
- lizozomul primar din citoplasmă fuzionează cu endozomul și formează lizozomul
secundar
- enzimele hidrolitice prezente în lizozomul secundar sunt activate, degradand
continutul
1.2. Fagocitoza

Fagocitoza este procesul prin care particulele (solide) mai mari decât
macromoleculele sunt introduse în celule. Bacteriile, antigenele mari și alte corpuri
străine de dimensiuni crescute sunt introduce în interiorul celulei (neutrofile,
monocite, macrofage) prin intermediul fagocitozei.

Fagocitoza implică următoarele etape:

- când bacteriile sau corpul străin se apropie de celula fagocitară, aceasta trimite niste
prelungiri citoplasmatice (pseudopode) in jurul lor, introducandu-le
intracitoplasmatic sub forma de endozomi (fagozom).
- lizozomul primar fuzionează cu fagozomul și formează lizozomul secundar
- enzimele hidrolitice prezente în lizozomul secundar sunt activate, degradand
continutul
1.3. Endocitoza mediată de receptor

Endocitoza mediată de receptor este transportul macromoleculelor (liganzi) cu

ajutorul unei proteine receptor. Suprafața membranei celulare are câteva depresiuni
care conțin o proteină receptor numită clatrină.
Endocitoza mediată de receptor implică următoarele etape:
- ligandul se apropie de celulă și se leagă de receptori formand complexul receptor-
ligand la nivelul depresiunilor.
- complexul ligand-receptor se invagineaza cu membrana celulara si formează
endozomul
- lizozomul primar din citoplasmă fuzionează cu endozomul și formează lizozomul
secundar
- enzimele hidrolitice prezente în lizozomul secundar sunt activate, degradand
membrana veziculara cu eliberarea macromoleculei in citoplasma
- receptorul se poate muta într-o nouă depresiune membrane celulare.

Endocitoza mediată de receptor joacă un rol important rol în transportul mai multor
tipuri de macromolecule :
- hormoni: STH, TSH, LH, prolactina, insulina, glucagonul, calcitonina și
catecolaminele
- lipide: colesterol și lipoproteine cu densitate mica (LDL)
- toxine, bacterii si virusuri
- proteine de transport: transferina și transcobalamina
- anticorpi: IgE, IgG
Unele dintre depresiunile acoperite cu receptori din membrana celulară prezinta
caveolină in locul de clatrină, fiind responsabile de transportul vitaminelor în celulă.
2. Exocitoza

Exocitoza este procesul prin care substanțele secretate de catre celula sunt eliminate
din celulă(inversul endocitozei).
Substanțele secretate de catre celule sunt depozitate sub formă de vezicule secretoare
în citoplasma. Când este necesar, veziculele se apropie de membrană celulară și
fuzionează cu ea. Ulterior conținutul veziculelor este eliberat din celula (ex
eliminarea insulinei din celulele beta pancreatice, eliminarea acetilcolinei din
butonul terminal axonal, etc).
Ionii de calciu joacă un rol important în timpul eliberării neurotransmițătorilor in
cadrul sinapselor neuronale.
Transcitoza este un mecanism de transport în care o macromolecula extracelulară
intră printr-o parte a celulei, migrează prin citoplasma celulei și iese prin cealaltă
parte.
Celula inconjoara substanța extracelulară prin invaginarea membranei celulare (sunt
utilizate proteine receptoare de tipul caveolina) pentru a forma o vezicula. Vezicula
se deplaseaza prin citoplasma celulara și este eliminata prin membrana celulară din
zona opusa prin intermediul exocitozei.
Este folosita pentru deplasarea proteinelor din lumenul capilarului sanguin prin
celulele endoteliale în lichidul interstitial.