Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune . Instituţiile monetar - financiare .
monetar - financiare . Pieţe de capital
societatea la un moment dat, care posedă aptitudinile fizice şi intelectuale
necesare pentru o muncă, deţin sau caută un loc de muncă salariat, fiind
disponibile pentru a-l ocupa imediat. Ea este formată din totalitatea
salariaţilor, la care se adaugă persoanele apte de muncă aflate în căutare
de locuri de
muncă salariate, cum sunt: şomerii, absolvenţii diverselor instituţii de
învăţământ etc.
Mărimea ofertei de muncă este influenţată de diverşi factori, cum sunt:
dimensiunea salariului;
gradul de independenţă economică al
indivizilor; durata muncii;
cantitatea de bunuri şi servicii dorite a fi achiziţionate de
individ; sistemul de educaţie şi formare profesională;
securitatea ocupării etc.
Oferta de muncă se află în relaţie pozitivă cu salariul, fiind mai mare
când pre ţul muncii este mai mare şi mai mică atunci când acesta este mai
redus. Oferta de muncă poate fi uneori perfect inelastică. De exemplu, în
cazul unei ramuri economice care utilizează în exclusivitate forţă de
muncă strict specializată, care nu poate fi găsită pe termen scurt, are o
ofertă perfectinelastică.
Salariile sunt plăţi către lucrătorii care au contracte de angajare, şi
nu instrumente de reglare fină a cererii şi ofertei curente de muncă. Ele
nu sunt modificate pentru a se asigura egalitatea cererii cu oferta de
muncă.
Oferta de muncă este influenţată şi de gradul de independenţă
econo-mică al indivizilor. Dacă este ridicat numărul persoanelor care nu
au alte venituri pentru a trăi, sau au venituri insuficiente, atunci şi oferta
de muncă este mai mare.
Alt factor care influenţează oferta de muncă este durata muncii. Timpul
de care dispune o persoană poate fi împărţit în timp de muncă şi timp
liber. Fiecare individ optează pentru o anumită distribuţie între timpul de
muncă şi timpul liber. Efectul de venit este tendinţa unei persoane
salariate de a înlocui timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul
atinge un nive l ridicat, care-i permite să aibă un nivel de trai apropiat de
aspiraţiile lui. Acest efect presupune că individul se bucură de o putere de
cumpărare mai mare, ca urmare a unor venituri mai mari, el putându- şi
procura mai multe bunuri, inclusiv mai mult timp liber. Pentru persoana în
cauză,utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii
marginale a bunurilor ce le obţine cu salariul suplimentar.
Ciclicitatea - formă normală de mişcare a activităţii economice
Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici arată că activitatea
economică de ansamblu nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este
fluctuantă: creşte, scade sau stagnează în diverse perioade. Se disting trei
tipuri de fluctuaţii:
- fluctuaţii sezoniere, care au loc într-un interval scurt, de obicei un
an, determinate de cauze economice, sociale, naturale etc., previzibile;
- fluctuaţii întâmpl ătoare, care apar în mod surprinzător, fiind
determinate de factori imprevizibili (condiţii naturale, evenimente sociale
şi politice, descoperiri ştiinţifice şi tehnologice etc.);
- fluctuaţii ciclice, care apar cu o anumită regularitate şi sunt expresia
evoluţiei neuniforme a activităţii economice.
Ciclicitatea economică reprezintă forma de mişcare şi dezvoltare a
activităţii economice în care perioadele alternează cu cele de contradicţii
economice.Un ciclu economic cuprinde evoluţia unei economii, de la
începutul relansării economice, pân ă la următoarea relansare. Cauza
principală a ciclicităţii o constituie evoluţia eficienţei utilizării factorilor de
producţie
1. Ciclurile lungi „seculare” (Kontratiev), care au o durată de 40-60
de ani. În acest interval de timp, în economie este dominant un anumit
mod
tehnic de producţie.O perioadă de timp (20-30 ani), modul tehnic de
producţie are un cadru adecvat de afirmare şi capacitatea de a progresa.
2. Ciclurile scurte (Kitchin), cu o durată de 3-4 ani, care se
intercalează în cazul ciclurilor decenale. Ele au două faze: expansiunea şi
încetinirea (redu-cerea) creşterii economice, iar trecerea de la expansiune
la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice.
3. Ciclurile decenale sau cicluri Jugler sunt numite astfel după
numele economistului care le-a studiat în mod deosebit. Ştiinţa
economică sa preocu-pat, mai cu seamă, asupra ciclului decenal (mediu)
ca formă de
mişcare a activităţii economice.
Factori restrictivi ai creşterii economice
Sectorul monetar şi financiar al unei economii include instituţii
specializate, care concentrează cererea şi oferta de monedă. Dintre
aceste instituţii, un rol important revine băncilor. Ele au apărut cu multe
secole în urmă şi îndeplineau, la început, rolul de a păstra valorile
mobiliare depuse de clienţii lor şi de a efectua plăţi solicitate de aceştia.
Băncile îndeplinesc atât funcţii clasice, cât şi funcţii moderne. Funcţiile
clasice sunt de două categorii: active şi pasive.
Funcţiile active constau în:
- acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice care dovedesc
bonitate financiară;
- gestionarea conturilor deponenţilor;
- fondarea de societăţi comerciale pe acţiuni;
- crearea de titluri financiare proprii etc.
Funcţiile pasive constau, în principal, în operaţiuni macroeconomice:
- coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia naţională;
- reglarea creditului sub diversele sale forme;
- crearea de putere de cumpărare suplimentară, prin transformarea
depunerilor la vedere în credite pe termen lung;
- ierarhizarea proiectelor economice de afaceri pe care le va stimula
cu credite etc.
a. Banca de emisiune (Banca Centrală sau Banca Naţională)
realizează funcţii la nivel macroeconomic, cum sunt:
- emisiunea şi reglarea masei monetare;
- prevenirea dereglărilor profunde în funcţionarea mecanismului bancar;
b. Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate,
care pun la dispoziţia agenţilor economici bani-capital, pe baza resurselor
monetare atrase, precum şi a capitalului propriu. Ele deţin majoritatea
contu-rilor din economie şi toate conturile agenţilor economici. Băncile
comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare
În economia cu piaţă concurenţială, pe piaţa monetară funcţionează,
pe lângă bănci, şi alte instituţii, cum sunt:
a. cooperativele de credit;
b. fondurile de pensii;
c. societăţile de asigurări;
d. societăţile de investiţii.
. Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea brută sau totală a
producţiei finale produse în decursul perioadei de calcul de agenţii
economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării.
a. După metoda de producţie (sau metoda valorii adăugate) produsul
intern brut se determină astfel: din valoarea brută (totală) a bunurilor
economice produse de un sector sau ramură de activitate economică (PBi)
se scade consumul intermediar (CIi), respectiv valoarea bunurilor
materiale şi aserviciilor produse în perioada de calcul şi folosite pentru a
produce noi bunuri. Ceea ce se obţine reprezintă valoarea adăugată brută
(VABi) a sectorului sau ramurii economice.Prin agregarea valorii adăugate
brute pe sectoare, ramuri.
b. După metoda cheltuielilor (sau metoda utilizării finale), produsul
intern brut, în preţurile pieţei, se calculează prin însumarea următoarelor
elemente: consumul privat (CPV), consumul public (CP), investiţiile brute
(Ib), exportul net (ExpN), respectiv diferenţa dintre valoarea bunurilor
exportate şi importate (ExpN).
PIBpp = CPV + CP + Ib + ExpN
c. După metoda repartiţiei (sau a însumării veniturilor) produsul
intern brut în preţurile factorilor se obţine ca sumă a veniturilor factorilor
de producţie (VF) la care se adaugă amortizarea capitalului fix (A).
PIBpf = ∑VF + A
Produsul intern net în preţurile factorilor (PINpf) se determină prin
însumarea veniturilor factorilor de producţie.
Adient – INTERNAL
Piaţa de capital este piaţa pe care se tranzacţionează titluri
financiare cu o durată mai mare de un an, cum sunt: acţiunile,
obligaţiunile şi titlurile de ipotecă. Aceste titluri sunt active financiare.
Activele reprezintă bunuri care au capacitatea de a genera venituri în
viitor. Ele pot fi fizice şi financiare. Activele fizice reprezintă o parte a
patrimoniului unei firme, constând
din elemente de capital fix şi circulant, bunuri de folosinţă îndelungată
etc., care generează venituri în viitor, sub formă de profituri, rente, chirii
etc. Activele financiare reprezintă depozite monetare şi semi-monetare,
implicit titluri financiare pe termen scurt sau lung, care generează în viitor
venituri sub forma dobânzilor, dividendelor etc.
Pieţele de active financiare sunt acelea în care se tranzacţionează
acţiuni, obligaţiuni, bilete la ordin, ipoteci şi alte drepturi obţinute asupra
unor active reale.
Piaţa capitalului poate fi împărţită, în funcţie de principalele titluri
financiare tranzacţionate, în:
a. piaţa acţiunilor;
b. piaţa obligaţiunilor;
c. piaţa tipurilor de ipotecă.
a. Pe piaţa acţiunilor se tranzacţionează sistematic acţiuni. Acestea
sunt titluri financiare pe termen lung, care demonstrează contribuţia
posesorului la capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni.
Valoarea nominală a acţiunii apare înscrisă pe titlul în cauză şi reprezintă o
parte a capitalului social al societăţii respective. Posesorul de
acţiuni primeşte anual o parte din profitul disponibil al societăţii pe
acţiuni, numit dividend. Acesta este proporţional cu numărul de acţiuni
deţinute şi cu mărimea profitului disponibil al societăţii pe acţiuni.
Din punct de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile pot fi
privilegiate sau ordinare. Acţiunile privilegiate dau dreptul la un dividend
fix, care este plătit înaintea dividendului pentru acţiuni comune. Acţiunile
comune dau dreptul deţinătorului lor legal să obţină un dividend variabil,
în funcţie de mărimea profitului societăţii pe acţiuni.
b. Obligaţiunea este un titlu financiar pe termen lung, care are o
valoare nominală egală cu suma cu care emitentul (debitorul) este
creditat
de către deţinătorul acesteia (creditorul). Emitentul este delegat să
plătească
deţinătorului, la termenul stabilit (scadenţă), valoarea nominală a
obligaţiunii şi, periodic (anual, semestrial), pân ă la scadenţă, o dobând ă
fixă, numită cuponul obligaţiunii. Obligaţ
.Caracteristicile şomajului. Tipuri de şomaj. Costul şomajului
1. Principalele caracteristici ale şomajului sunt: nivelul şomajului,
durata medie, structura sau componenţa.
a. Nivelul şomajului, în expresie absolută, înseamnă numărul persoanelor
din populaţia activă civilă neocupată.
b. Durata medie a şomajului desemnează perioada de la momentul
pierderii locului de muncă, pân ă la reluarea normală a activităţii.
c. Structura şomajului cuprinde componentele acestuia care se formează
prin clasificarea şomerilor după diferite criterii. Şomerii pot fi clasificaţi
după mai multe criterii. Ei pot fi grupaţi după caracteristici personale, cum
sunt: vârsta, sexul, calificarea, educaţia sau grupul etnic, zona geografică,
ocupaţia avută, durata şomajului, motivulcare i-au adus în situaţia de
şomeri.
2. Cifrele despre şomaj pot supraestima, sau subevalua fenomenul.
Supraevaluarea apare din cauză că cifrele despre şomaj măsurate includ
oameni care nu sunt dornici să lucreze, dar spun că vor pentru a beneficia
deajutorul de şomaj.Subevaluarea apare deoarece unii oameni ar dori să
lucreze, dar seretrag voluntar de pe piaţa muncii, deoarece cred că nu
sunt disponibilelocuri de muncă adecvate.
În timp, decalajele dintre nivelurile de dezvoltare ale ţărilor lumii sau
accentuat, cele sărace rămânând tot mai în urm ă. Cauzele, sunt diverse
restricţii ale procesului de dezvoltare economică, cum sunt:
a. utilizarea ineficientă a resurselor naturale şi lipsa multor resurse
necesare dezvoltării, care trebuiesc importate;
b. dezvoltarea unei agriculturi ineficiente sau cu o eficienţă foarte scăzută;
c. creşterea rapidă a populaţiei;
d. lipsa unor resurse umane cu o calificare înaltă, în concordanţă cu
cerinţele progresului tehnico-ştiinţific;
e. existenţa unor atitudini culturale şi comportamentale tradiţionale care
nu stimulează creşterea productivităţii muncii;
f. lipsa unui sistem adecvat de instituţii financiare care să susţină
substanţial creşterea economică;
g. formarea unui volum redus de economii interne care pot fi
transformate în investiţii;
h. lipsa unei infrastructuri dezvoltate care să favorizeze dezvoltarea
economiei;
i. acumularea unor datorii externe mari care au susţinut creşterea
economică într-o măsură redusă şi irelevantă.
a. Utilizarea ineficientă a resurselor naturale şi lipsa multor resurse
ne-cesare dezvoltării constituie restricţii importante pentru multe ţări în
curs de dezvoltare.
Deţinerea unor resurse naturale nu este o condiţie necesară şi suficientă
pentru a asigura creşterea economică
Dezvoltarea unei agriculturi ineficiente sau cu o eficienţă redusă
nu poate asigura creşterea veniturilor lucrătorilor rurali,
reducereapreţului
produselor alimentare, realizarea unui surplus cât mai mare de produse
agricole care să fie exportat pentru a se obţine o parte din valuta necesară
pentru satisfacerea nevoilor de importuri ale ţării în cauză. Caracteristic
ţărilor în curs de dezvoltare este o pondere mare a populaţiei ocupate în
agricultură care lucrează cu o productivitate redusă a muncii.
c. Creşterea rapidă a populaţiei este o altă trăsătură a multor ţări
mai puţin dezvoltate. În condiţiile în care ratele medii anuale de creştere a
populaţiei au depăşi ratele de creştere ale PIB-ului pe locuitor, în unele
ţări
în curs de dezvoltare ratele de creştere a PIB-ului pe locuitor au înregistrat
valori negative. În alte ţări mai puţin dezvoltate ratele de creştere ale
PIBului sunt la fel de mari ca şi ratele de creştere a populaţiei, ceea ce
împiedică
ridicarea standardului mediu de viaţă.
Tipuri de şomaj
1. În funcţie de cauzele care îl determină, şomajul poate fi voluntar
sau involuntar.Şomajul voluntar reprezintă persoanele care refuză salariul
oferitsau se află în imposibilitatea de a accepta acest salariu. El exprimă o
diminuare a cererii de muncă determinată de un nivel ridicat al salariilor
stabiliteprin negocieri colective.În şomajul voluntar intră şomerii care
aşteaptă locuri de muncă maifavorabile decât acelea pe care le-au avut
sau decâ t cele care sunt oferite,persoane care încetează munca
temporar, pentru a beneficia de ajutorul de şomaj.
Şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate, care doresc să
lucreze chiar la un salariu nominal mai mic decât s alariul existent,
sperândca atunci când cererea efectiv ă de muncă se va mări, va creşte şi
nivelulocupării.
2. Într-o economie de piaţă concurenţială se formează diverse forme
de şomaj: structural, tehnologic, sezonier, intermitent, fricţional.
Şomajul structural este cauzat de neconcordanţa dintre structura
forţei de muncă sub aspectul calificărilor, localizărilor geografice,
ocupaţiilor şi structura cererii de forţă de muncă.
Şomajul tehnologic este generat de modernizarea vechilor tehnologii
şi tehnici de fabricaţie.Şomajul sezonier este determinat de factori
naturali ce influenţeazăputernic activitatea din anumite ramuri economice
ca agricultura, construcţiile, turismul etc. Şomajul intermittent este
generat de incertitudinea afacerilor unor agenţi economici, ceea ce
determină practicarea de contracte de angajare pe termen scurt.
Şomajul fricţional sau de căutare este caracteristic persoanelor care
trec de la un loc de muncă la altul, sau care intră pentru prima dată în
rândurile forţei de muncă şi caută locuri de muncă. Delimitarea mai
multor forme de şomaj este importantă pentru înţelegerea costului social
al şomajului. Acesta exprimă efortul total pe care îlsuportă persoanele,
grupele de persoane, economia şi societatea afectate deacest fenomen
complex.
Reducerea şomajului-Politici antisomaj
Reducerea şomajului necesită practicarea unor politici naţionale şi de
stimulare a cererii agregate.
1. Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate
de stat în vederea stimulării creării de noi locuri de muncă, sprijinirii
adaptării resurselor de muncă la cererea de muncă, asigurarea unei
fluidităţi şiflexibilităţi eficiente a pieţei muncii.Politicile de ocupare pot fi
active sau pasive.
a. Politicile active de ocupare urmăresc sporirea nivelului ocupării
cu ajutorul unor măsuri şi mijloace specifice.
Printre măsurile de politică activă de ocupare, se află:
- îmbunătăţirea învăţământului de toate gradele;
- îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor, în corelaţie cu
evoluţia cererii de muncă;
- stimularea mobilităţii teritoriale a forţei de muncă active;
- încurajarea cercetării ştiinţifice menită să extindă activităţile
economice;
- încurajarea investiţiilor care contribuie într-o măsură importantă la
crearea de locuri de muncă,etc.
Pentru prevenirea unor şocuri de pe piaţa muncii şi pentru atenuarea
dezechilibrului dintre cererea şi oferta de muncă se practică şi politici
proactive de ocupare. Ele urmăresc susţinerea apariţiei de întreprinderi
mici şi mijlocii, sprijinirea monetar-financiară a şomerilor pentru a-şi crea
propriilelocuri de muncă, stimularea reglării pentru muncă etc.
b. Politicile pasive de ocupare urmăresc găsirea de soluţii pentru
anga-jarea excedentului de resurse de muncă pornindu-se de la nivelul
ocupării considerat dat. Ele pun accentul pe protecţia şomerilor,
îndeosebi prin indemnizaţia de şomaj şi pe convingerea unor persoane
active să se retragă de pe piaţa muncii. Printre măsurile de politică pasivă,
se află: reducerea duratei muncii si diminuarea vârstei de pensionare,
creşterea perioade de şcolarizare obligatory,sporirea numărului de locuri
munca.
2. O importanţă deosebită pentru îmbunătăţirea ocupării într-o ţară
are politica veniturilor. Aceasta urmăreşte asigurarea libertăţii
negocierilor,creşterii productivităţii muncii, diminuarea practicilor
restrictive de pe piaţa forţei de muncă, înfăptuirea unei politici fiscale şi
monetare de stimulare a expansiunii economice pentru că reduce
şomajul. Într-o economie în dinamică şi în schimbare, în care oamenii sunt
nevoiţi, din diverse motive, să-şi schimbe locurile de muncă, şomajul nu
poate fi redus la zero.Foarte importantă este evitarea şomajului pe
termen lung.
Masuri/Politici antiinflaţioniste
Inflaţia are efecte ample asupra economiei şi intereselor agenţilor
economici, asupra categoriilor populaţiei, asupra climatului social-politic
din interiorul ţării şi a relaţiilor economice dintre partenerii aparţinând
unor economii diferite. Deoarece inflaţia modifică preţurile absolute în
ritmuri şi la momente diferite, ceea ce schimbă preţurile relative, ea
redistribuie avuţia de la cei ale căror preţuri relative s-au redus spre cei
ale căror preţuri relative cresc.
O formă de redistribuire a veniturilor are loc între creditori şi debitori. O
parte a avuţiei este transferată de la creditori la debitori, atunci când
contractul de împrumut n-a fost prevăzut cu o clauză de indexare a ratei
dobânzii şi a amortizării creditului, corelată cu rata inflaţiei. Transferul de
avuţie are loc deoarece creditul a fost acordat într-o monedă cu o putere
de cumpărare mai mare, iar la restituirea lui moneda are o putere de
cumpărare mai mică. În general, cei care pierd sunt creditorii, iar cei care
câ ştigă suntdebi-torii. Printre debitori se află şi Guvernul, care este cel
mai mare debitor. Acesta poate câ ştiga şi în calitate de încasator al
taxelor directe atunci când acestea se aplică unor categorii superioare de
venituri.În principiu, inflaţia redistribuie veniturile de la cumpărător, în
favoarea vânz ătorului, de la cel care economiseşte, în favoarea celui care
investeşte sau speculează cu resursele celui dintâi.
Inflaţia si modalitati de masurare. Ea reprezintă un dezechilibru de
ansamblu al economiei care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase
monetare ce depăşeşte nevoile economiei, ceea ce conducela creşterea
generalizată şi de durată a preţurilor şi de scăderea puterii decumpărare a
banilor.Inflaţia a însoţit cea mai mare parte a istoriei omenirii; în perioada
încare a funcţionat sistemul monetar aur (practic sec. XVIII - jumătatea
sec.XX) inflaţia a fost, de regulă,nesemnificativă. După cel de al doilea
război mondial, inflaţia a fost continuă, permanentă şi de durată, fără
perioade deflaţioniste. Inflaţia contemporană se manifestă în condiţiile
folosirii banilor dehârtie neconvertibili. Ace şti bani simbol sunt mai uşor
de multiplicat decâtbanii care-şi aveau suport material într-o cantitate
determinată de metalpreţios sau în bunurile marfare supuse tranzacţiilor
pe piaţă. Măsurarea inflaţiei este o problemă complexă. Fiind un
fenomen global de creştere, inflaţia se măsoară prin folosirea unui indice
al preţurilor care reprezintă o medie ponderată a preţurilor unui anumit
număr de bunuri materiale şi servicii. Pot fi alese:
- indicele preţului de consum (IPC);
- indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB
(PNB);
- indicele preţurilor bunuri de capital;
- indicele costului vieţii etc.
Dintre acestea cel mai utilizat pentru măsurarea inflaţiei este IPC. El
se determină pe baza unui „coş de bunuri” (materiale şi servicii) de
consum care cuprind:alimente;bunuri de uz curent şi folosinţă personală
(îmbrăcăminte,
încălţăminte, articole de toaletă, pentru sport şi excursii);bunuri de
folosinţă îndelungată; servicii de transport, culturale, de ocrotire a
sănătăţii şi de învăţământ.
Rata inflaţiei (Ri) exprimă, în mărimi procentuale, ritmul de creştere
a preţurilor bunurilor economice destinate consumului într-o perioadă de
timp. Determinarea IPC, implicit a ratei inflaţiei prilejuieşte dispute între
guvern, patronat şi sindicate, generate de interesele urmărite de fiecare
parte.Guvernul are interesul ca rata inflaţiei să fie cât mai mic ă, pentru a
dovedică guvernează bine, patronatul este interesat să rezulte dinamici
cât mai miciale preţurilor, pentru a atenua revendicările sindicatelor şi
salariaţi-lor, iarsindicatele ar dori să obţină prin calculul IPC dinamici cât
mai ridicate alepreţurilor pentru a obţine sporuri salariale mai mari.
1. Politica bugetară şi politica fiscală
Una din componentele politicii economice este politica bugetară.
Aceasta reprezintă teoria şi acţiunile guvernamentale care privesc
veniturile şi cheltuielile publice, căile şi mijloacele de concentrare a
încasărilor, categoriile şi mărimea cheltuielilor prin care se poate interveni
direct pentru atenuarea disfuncţionalităţilor economiei etc.
Politica bugetară se reflectă în bugetul public naţional, care
constituie principalul mijloc prin care se formează veniturile publice şi se
efectuează cheltuielile publice. Bugetul public naţional cuprinde: bugetul
de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale.
Bugetul de stat este principalul instrument financiar, care cuprinde
veniturile mobilizate la dispoziţia statului şi repartizarea acestora pe
destinaţii de cheltuieli. El este elaborat şi gestionat de Guvern şi autorizat
de Parlament. Bugetul de stat se prezintă ca o balanţă în care se înscriu
veniturile şi cheltuielile anului bugetar, care poate să coincidă, sau nu, cu
anul calendaristic.
Veniturile bugetului de stat cuprind încasările din: impozite directe,
impozite indirecte, resurse financiare nefiscale.
Cheltuielile bugetului de stat au următoarele destinaţii: educaţie,
cultură, ştiinţă, sănătate, protecţie socială, ordine publică, apărare
naţională, justiţie, administraţie publică, protecţia mediului natural etc.
În ţara noastră se utilizează şi bugetul general consolidat, prin care
sunt corelate bugetul central şi bugetele locale, interdependenţele
acestora, mai ales deficitul bugetar, cu soldul deficitar al balanţei de plăţi
externe, cu decalajul dintre investiţii (inclusiv cele străine) şi economisiri.
Bugetul de stat ocupă un loc central în ansamblul mijloacelor de care
dispune puterea publică pentru a acţiona asupra economiei. Statul poate
Adient – INTERNAL
Inflaţia prin cerere se caracterizează printr-o creştere a cererii
globale care devine în exces faţă de oferta globală, care este inelastică sau
indiferentă. În cazul acestei forme, produsul global (PIB-ul, PNB-ul), de
regulă, sporeşte. Aşa cum rezultă din figura următoare, prin creşterea
cereriisub impulsul unui şoc, preţul şi cantitatea de echilibru sporesc de la
P0,PNB0 la P1, PNB1, ca expresie a modificării echilibrului de la E0 la E1,
care se adaptează atât prin pre ţuri, cât şi prin cantităţi.
Creşterea cererii globale este determinată de:
- sporirea veniturilor salariale fără a avea acoperire în creşterea
produc-tivităţii muncii;
- creşterea cererii guvernamentale, ca urmare a creşterii cheltuielilor
publice finanţate, mai ales, prin deficite bugetare sau datorită unui
excedente al balanţei de plăţi;
- sporirea puternică a volumului creditelor din economie.
Premisa inflaţiei prin cerere este ca oferta de monedă şi veniturile
agenţilor economici să crească mai rapid decât oferta de bunuri, ceea ce
înseamnă că masa monetară sporeşte mai intens decât PNB (PIB).
M.Friedman consideră că inflaţia este, pretutindeni şi totdeauna, un
fenomen monetar care îşi găseşte expresie în ecartul inflaţionist - absolut
şi relativ.
Ecartul inflaţionist absolut reflectă excesul de monedă neacoperit cu
bunuri aflate pe piaţă. El se determină ca diferenţă, la nivelul economiei
naţionale, între cererea solvabilă nominală-dată de masa monetară aflată
la dispoziţia agenţilor economici nonbancari, şi oferta reală de bunuri
economice marfare.
Ecartul inflaţionist relativ arată câte unit ăţi monetare sunt în plus la
100 de unităţi de ofertă reală. El se determină ca raport procentual între
ecartul inflaţionist absolut şi oferta reală de bunuri marfare.
O contribuţie decisivă la instalarea inflaţiei prin cerere, are elasticitatea
producţiei, în special cea de bunuri durabile şi de capital. Dacă oferta
este elastică sau de elasticitate unitară în raport cu cererea, procesul
inflaţionist, prin mecanismul indirect, nu se declanşează. El se declanşează
şi se autoîntreţine atunci când elasticitatea produc ţiei de bunuri durabile
şi de capital este inelastică.
Rigiditatea ofertei globale de bunuri economice este determinată de
ab-senţa sau insuficienţa stocurilor de resurse economice. Această
insuficienţă apare atunci când stocurile nu pot fi reînnoite în ritmul
necesar,din diverse motive, cum sunt raritatea resurselor şi lipsa
mijloacelor deplată, mai ales a celor de plată externă
1.1 Politica bugetară şi politica fiscală
Politica bugetară pozitivă mai este cunoscută şi ca politică de relansare
bugetară ce se concretizează în numeroase efecte agregate şi pe care le
determină cheltuielile bugetare şi impozitele asupra cererii globale,
ofertei globale, venitului şi consumului în timpul execuţiei bugetare.
Aceste efectesunt cunoscute sub denumirea de multiplicator, care
îmbracă mai multe forme.
Multiplicatorul cheltuielilor publice presupune ca prin sporirea
cheltu-ielilor publice, în condiţiile unor impozite neschimbate, să se
stimuleze activitatea economică. Creşterea cererii, ofertei globale şi a
veniturilor. Multiplicatorul fiscal presupune sporirea venitului şi a
producţiei prin reducerea impozitelor de către stat, considerând
cheltuielile totale constante . Multiplicatorul bugetului echilibrat
presupune sporirea producţiei prin creşterea, în aceeaşi proporţie şi
concomitent, atât a cheltuielilor bugetare, cât şi a veniturilor bugetare.
Execuţia bugetară poate fi:
- echilibrată, când veniturile sunt egale cu cheltuielile;
- excedentară, când veniturile realizate sunt mai mari decât
cheltuielile;
- deficitară, când veniturile realizate sunt mai mici decât cheltuielile.
În majoritatea ţărilor şi anilor, bugetul public este deficitare sau
cronic deficitare din cauza preluării, an de an, a deficitelor din perioadele
anterioare.
Acoperirea deficitului bugetar se poate realiza prin:
- emisiunea de bonuri de tezaur, pe termen scurt, sub un an;
- contractarea de împrumuturi de stat, prin emisiunea şi plasarea de
obligaţiuni şi alte titluri de valoare publice, pe termen mediu sau
Inflaţia prin costuri, constă în apariţia unei cereri globale suplimentare, în
exces faţă de oferta globală, care rămâne în urm ă datorită
creşterii costurilor din diverse motive, cum sunt:
- deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale, ceea ce măreşte
preţurile factorilor de producţie şi ale bunurilor de consum
provenite din import;
- pierderea sau restrângerea unor pie ţe de desfacere, ceea ce conduce
la creşterea costului mediu fix;
- atragerea în circuitul economic a unor factori de producţie mai rari,
cu preţuri mai mari;
- creşterea costurilor salariale în ritmuri superioare productivităţii
muncii.
Restrângerea ofertei de bunuri economice la nivel m icro şi
macroeconomic are loc deoarece, datorită creşterii preţurilor factorilor de
producţie, vor fi achiziţionate în cantităţi mai mici, ceea ce asigură o
ofertă mai redusă.
Inflaţia structurală este determinată de schimbările structurale din
economie, care conduc la modificarea cererii şi ofertei agregate în sens
contrar: cererea agregată creşte, iar oferta agregată scade
Inflaţia structurală se manifestă în condiţiile creşterii mai rapide a
anumitor ramuri economice, ceea ce atrage o mobilizare importantă de
factori de producţie spre ele, în detrimentul altora. Printre cauzele care
generează inflaţia structurală, se află:
- apariţia de noi capacităţi de producţie cu noi tehnologii, ceea ce
necesită fonduri de finanţare. În majoritatea cazurilor, pentru
finanţare se recurge la credite interne sau la venituri fără
corespondent în realizarea unor bunuri economice, ceea ce măreşte
cererea de bunuri economice;
- creşterea costurilor, datorită cuprinderii în ele a sarcinilor fiscale,
sociale şi a riscurilor implicite de activitatea economică;
- neconcordanţe între structura materială a cererii şi ofertei datorită
unor anticipări incorecte asupra structurii viitoare a cererii;
- subvenţionarea preţurilor sau costurilor din anumite sectoare, când
conduce la susţinerea preţurilor pentru produse excedentare. Inflaţia are
şi cauze de ordin psihologic. Astfel, teama pentru o posibilă creştere
viitoare a preţurilor, determină agenţii economici şi indivizii săşi
folosească economiile pentru cumpărarea de bunuri economice. Prin
urmare, are loc creşterea cererii de bunuri economice în raport cu oferta,
ceea ce determină creşterea preţurilor.
Balanța comercială a unui stat - sau a altei zone geografice sau
economice , cum ar fi Uniunea Europeană sau zona euro - este elementul
de conturi naționale care listele și rezumă sale exporturile și importurile
de bunuri și servicii de piață (noi vorbim despre balanța de bunuri și
servicii ). Cu toate acestea, în unele clasificări, inclusiv în conturile
naționale franceze, termenul de balanță comercială este limitat la
comerțul cu mărfuri, cu excepția serviciilor.
La produsele și serviciile de piață pot include: bunuri fabricate , materii
prime , produse agricole (toate incluse în balanța comercială), de călătorie
și transport, turism, companiile de servicii și servicii de consultanță
(uneori excluse), etc.
Balanța comercială este diferența dintre valorile exporturilor și
importurilor de bunuri și servicii. O balanță comercială pozitivă înseamnă
că țara exportă mai multe bunuri și servicii decât le importă: aceasta se
numește „excedent comercial” sau „sold excedentar”. Când este negativ,
vorbim de un „deficit comercial”.
Măsurarea balanței comerciale poate fi problematică, acest lucru se
datorează dificultății de înregistrare a tuturor datelor comerciale. O
ilustrare a acestei probleme este următoarea: atunci când se adaugă
toate deficitele comerciale și excedentele comerciale, se pare că lumea
are un surplus comercial cu ea însăși, cu câteva puncte. Acest lucru nu
poate fi cazul, deoarece toate tranzacțiile corespund fie unui credit, fie
unui debit în contul fiecărei țări și, prin urmare, trebuie să fie echilibrat. O
explicație pentru acest fenomen poate sta în tranzacțiile de spălare a
banilor murdari sau în alte probleme. Un schimb comercial este reciproc
benefic pentru parteneri și implică îmbogățire pentru ambii; cuvintele

. Politica vamală sau politica tarifară, reprezintă ansamblul
reglementărilor privind intrarea şi ieşirea bunurilor economice într-o ţară,
saudintr-o ţară. Ea se înfăptuieşte cu ajutorul tarifelor vamale, care
cuprindtaxele vamale şi alte reprezentări de ordin vamal (regulament
vamal, codvamal,etc.).
Taxa vamală este un tip de impozit indirect, care se percepe
bunurilor economice care fac obiectul comerţului internaţional, în special
al importului. Ea se aplică mărfurilor care trec frontierele vamale ale unei
ţări,constituind o sursă de natură fiscală la bugetul ţării, influenţând direct
preţul bunurilor care circulă în comerţul internaţional. Taxele vamale
restricţionează sau stimulează schimburile comerciale internaţionale.
Taxele vamale pot fi grupate după diverse criterii:
în funcţie de scopul impunerii, distingem:
o taxe vamale cu caracter fiscal;
o taxe vamale cu caracter perfecţionist:
în funcţie de obiectul impunerii, distingem:
o taxe vamale de import:
o taxe vamale de export, taxe vamale de tranzit:
din punct de vedere al perceperii,distingem:
o taxe vamale ad valorem;
o taxe vamale specifice;
o taxe vamale mixte;
din punct de vedere al stabilirii de către stat, distingem:
o taxe vamale autonome (generale);
o taxe vamale convenţionale (contractuale);
o taxe vamale preferenţiale;
o taxe vamale de răspuns (de retorsiune), care pot fi:
- taxe vamale antidumping;
- taxe vamale compensatorii.
Nivelurile taxelor vamale se regăsesc în taxele vamale
compensatorii. Acestea sunt cataloage care cuprind nomenclatorul
produselor supuse impunerii vamale şi nivelul taxelor vamale
corespunzătoare fiecărei mărfi
duce o politică bugetară pozitivă, care presupune fundamente teoretice
Politica comercială de stimulare a exportului, reprezintă
ansamblul instrumentelor şi măsurile publice şi private menite să
stimulezeexporturile unei ţări. Această politică necesită luarea a două
categorii de măsuri:
- măsuri promoţionale;
- măsuri de stimulare a exporturilor.
Măsurile promoţionale urmăresc influenţarea partenerilor externi
potenţiali, pentru a cumpăra anumite bunuri economice ce există deja sau
care vor fi disponibile pentru export într-un viitor apropiat. Astfel de
măsuri se iau la nivel macroeconomic (negocierea şi încheierea de
acorduri comerciale şi de plată, organizarea de agenţii şi reprezentanţe
comerciale înstrăinătate, publi-citate externă etc.).
Măsurile de stimulare a exporturilor urmăresc mărirea
competitivită-ţii bunurilor economice destinate exportului şi ridicarea
gradului de motivaţie a producătorilor şi exportatorilor în vederea
impulsionării expor-turilor.
Asemenea măsuri pot avea conţinut:
- bugetar: subvenţii directe şi indirecte de export, prime de export;
- fiscal: scutiri de taxe sau reduceri de taxe şi impozite pentru
producţia exportată;
- financiar-bancar: acordarea de credite în condiţii avantajoase
exportatorilor;
- valutar: prime valutare, deprecierea monedei naţionale etc.
Comerţul internaţional necesită încheierea sistematică de tratate,
acorduri şi diverse convenţii economice între parteneri din ţări diferite.
Aceste tratate cuprind principii generale care reglementează relaţiile
economice internaţionale, aspecte referitoare la transportul internaţional
albunurilor economice respective pe cale maritimă şi fluvială (tratate de
comerţ şi navigaţie), diverse clauze. Astfel de clauze sunt:
- clauza naţiunii cele mai favorizate;
- clauza regimului naţional etc.
Clauza naţiunii cele mai favorizate reprezintă o prevedere, înscrisă de
regulă în tratatele de comerţ şi navigaţie sau în acordurile comerciale şi
de plăţi,
potrivit căreia părţile semnatare se obligă să-şi acorde reciproc toate
avantajele
pe care le-au acordat, sau le vor acorda în viitor ţărilor terţe, în domeniul
relaţiilor comerciale.
Adient – INTERNAL
termen lung;
- consolidarea deficitului bugetar, prin preluarea lui la datoria publică.
Deficitul bugetar influenţează viaţa economică prin efectele lor, care
pot fi favorabile sau nefavorabile.
Balanţa de plăţi externe. Datoria externă
Un rol esenţial în analiza şi controlul fluxurilor externe ale unei ţări,
revine balanţei de plăţi externe. Ea reprezintă un tablou statistico-
economic în care se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o
ţară din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o
anumită perioadă de timp, de obicei, un an. În balanţa de plăţi externe nu
se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar-valutare, ce se află la
dispoziţia economiei naţionale, la un anumit moment. Ea cuprinde
fluxurile valorice cu străinătatea, care trebuie efectuate în perioada
pentru care se întocmeşte balanţa, indiferent de momentul când se va
realiza plata în mod efectiv. Balanţa de plăţi externe a unei ţări cuprinde
sintetic, totalul încasărilor şi plăţilor valutare reieşite din operaţiunile cu
bunuri materiale, servicii şi capitaluri efectuate între agenţii economici din
ţara de referinţă şi cei străini, ordonate într-o anumită grupare.
Balanţa de plăţi poate fi:
- activă (excedentară), când încas ările sunt mai mari decât plăţile;
- pasivă (deficitară), când pl ăţile sunt mai mari decât încasările;
- echilibrată, când încas ările sunt egale cu plăţile.
Pentru asigurarea comparabilităţii internaţionale, în concordanţă cu
normele Fondului Monetar Internaţional, se impune cerinţa uniformizării
grupării posturilor în balanţele de plăţi ale ţărilor, după cum urmează:
1. Contul curent, care include:
A. Bunuri şi servicii
B. Venituri
C. Transferuri curente
2. Contul de capital şi financiar, care include:
A. Contul de capital, adică:
a) transferuri de capital;
b) achiziţionarea/vânzarea de active nemateriale-nefinanciare .
B. Contul financiar, adică:
a) investiţii directe;
b) investiţii de portofoliu;
c) alte investiţii de capital;
d) conturi de tranzit;
e) conturi de cliring/barter;
f) active de rezervă (BNR).
3. Erori şi omisiuni
Înfăptuirea echilibrului balanţei de plăţi externe necesită corelarea
activităţilor din
balanţă, conform relaţiei:
E - I - Sf = Si ±R,
„surplus” și „deficit” sunt deci nepotrivite în măsura în care implică
respectiv o îmbogățire și o sărăcire. Au apărut în contextul
mercantilismului , o doctrină conform căreia este mai bine să exportăm
bunuri (achiziționarea de bani pentru bunuri) decât să le importăm.
Acestea au existat prin tradiție și prin persistența doctrinei mercantiliste
(în special prin keynesianism ).
Avantaje ale introducerii monedei euro sunt legate de
modificările intervenite în comportamentul pieţelor financiare şi al
companiilor.
a. Stabilitatea macroeconomică este un astfel de avantaj. Moneda
euro introduce un regim cu inflaţie redusă şi stabilitate macroeconomică
pentru multe dintre ţările din zona euro.
Acest fapt este posibil datorită caracterului independent al Băncii
Centrale Europene. Cu cât o banc ă centrală este mai independentă, cu
atât este mai probabil ca ea să reziste în faţa presiunilor politice ale
guvernului său. Banca Centrală Europeană este modelată după
Bundesbank. Nivelul ridicat de independenţă al Băncii Centrale Europene
permite un viitor economic mai stabil pentru ţările membre, în ţările cu
rezultate mai slabe în lupta împotriva inflaţiei.
b. Ratele reduse ale dobânzilor reprezintă un alt avantaj. În măsura
în care moneda euro reduce inflaţia, ea mai exercită o presiune în sensul
diminuării ratelor dobânzii, ceea ce este un avantaj pentr u investitori.
Moneda euro aduce rate mai mici de inflaţie şi prin reducerea
riscului pentru schimbul valutar. Astfel, dobânda suplimenta ră care
oferea o compen-saţie pentru riscul pierderii unei sume de bani datorită
modificării cursului de schimb, numită primă de risc, este eliminată din
mărimea ratei dobânzii, ceea ce poate determina micşorarea ratelor reale
ale dobânzii.
Moneda euro încurajează reforma structurală în Europa.
Astfel, ţările care doresc să introducă moneda euro trebuie să-şi ajusteze
economiile, îndeplinind criteriile de convergenţă. Asemenea măsuri
stimulează creşterea economică.
Moneda euro tinde să devină o monedă în care se păstrează, pe scară
largă, rezervele internaţionale, ceea ce aduce beneficii pieţelor de capital
dintr-o ţară, deoarece cumpărătorii sunt interesaţi să cumpere hârtii de
valoare exprimate în această monedă.