EVALUAREA SI CALCULATIA IN CONTABILITATE

Notiunea si principiile evaluarii patrimoniului

in contabilitate

Contabilitatea masoara si inregistreaza in unitati monetare,

elementele patrimoniale si operatiile care modifica masa
patrimoniului. Unitatea monetara se identifica cu banii, in functia lor
de masura a valorii. Banul este unitatea de masura a valorii
economice, asa cum metrul este unitatea de distanta sau hectarul
unitatea stabila pentru suprafata. Pe aceasta cale se omogenizeaza
masa patrimoniului si se creeaza posibilitatea centralizarii si
sintetizarii datelor contabile.

In mod concret, functia banului, ca unitate de masura a valorii se

realizeaza prin semnul monetar propriu fiecarei tari, in Romania un
asemenea semn fiind leul.

In baza elementelor prezentate mai sus, evaluarea in

contabilitate consta in cuantificarea si exprimarea in unitati
monetare a marimii elementelor patrimoniale (active si pasive,
cheltuieli si venituri) si a operatiilor economice si financiare ca
modificari intervenite in masa patrimoniului.

Prin mijlocirea unitatii monetare, se masoara in expresie baneasca,

valoarea elementelor componente ale patrimoniului. In acest scop se
pondereaza cantitatea de evaluat masurata in unitati fizice sau de
munca cu pretul sau costul unitar. Pretul, in cazul iesirilor si costul in
situatia intrarilor prin achizitie sau din productie proprie.

Doua criterii stau la baza evaluarii patrimoniului, unitatea si timpul.

Primul criteriu, unitatea, considera ca valoarea trebuie sa

reprezinte costul sau sacrificiul consimtit la un moment dat pentru a
aduce bunul respectiv in patrimoniu sau pretul ce se poate realiza
daca bunul existent s-ar vinde pe piata. Cel de al doilea
criteriu, timpul, vizeaza momentul plasarii evaluarii in trecut, in
prezent sau viitor.

Pornind de la cele doua criterii, pentru a evalua la timpul prezent

un activ provenit din trecut, exemplu un strung ca mijloc fix, exista
o gama de posibilitati cum sunt:

a) costul istoric echivalent costului de achizitie, deci o valoare

contabila la timpul trecut cand s-a procurat strungul;

b) costul curent, ca valoare contabila actuala de intrare estimata la

timpul prezent pentru strungul provenit din trecut;

c) valoarea de realizare, ca valoare actuala de iesire ce s-ar

obtine prin vanzarea strungului provenit din trecut;

d) valoarea actualizata, ca valoare la timpul viitor ce s-ar obtine

prin insumarea fluxurilor de venituri nete asteptate intre timpul
prezent si timpul viitor cand iese din patrimoniu. Exemplu: valoarea
contabila bazata pe costul istoric la 31. XII. 1999 este de 5,000,000
lei, rata de actualizare egala cu rata dobanzii sau rata medie a
profitului este de 20%, perioada intre timpul prezent si sfarsitul vietii
mijlocului fix este de 2 ani.

Valoarea actualizata = 5,000,000 lei (1 + 0,2)2 = 7 200 000 lei

Similar activelor se procedeaza si in cazul datelor ca pasive care

provin din trecut si trebuie evaluate la timpul prezent.

Nici o baza de evaluare nu are o aplicabilitate generala si nu este

satisfacatoare in mod absolut. Pornind de la aceasta situatie, baza
cea mai des adoptata este costul istoric. Acesta reprezinta
valoarea contabila de intrare sau de origine a elementelor
patrimoniale. Exemplu: la 20 martie 1998 s-a achizitionat un stoc
de marfa la costul de 100 000 lei.
Costul istoric este o valoare reala la momentul intrarii activelor si
constituirii datoriilor. Ulterior, ea isi pierde aceasta calitate datorita
variatiei preturilor si modificarii puterii de cumparare a monedei.

Optiunea pentru costul istoric se explica prin faptul ca este singurul

cost consemnat in documentele justificative, si deci poate fi verificat,
avand o determinare obiectiva si fiind validat in cazul tranzactiilor de
piata derulate.

Intrucat costul istoric este un cost real al timpului trecut, la timpul

prezent, cand isi pierde din aceasta calitate, cu ocazia evaluarii
activelor si datoriilor se procedeaza la o serie de
corective. Exemplu: stocurile sunt trecute in bilant la valoarea cea
mai mica dintre valoarea de intrare bazata pe costul istoric si
valoarea actuala bazata pe pretul pietei.

Pornind de la limitele bazelor de evaluare, a fost nevoie sa fie

adoptate trei principii pentru cuantificarea sau masurarea
patrimoniului in contabilitate: stabilirea unitatii monetare, costul
istoric si prudenta.

1) Principiul stabilitatii unitatii monetare. Unitatea monetara nu

este o unitate de masura constanta, ea reprezinta insasi o valoare a
carei marime se modifica prin variatia preturilor si a puterii de
cumparare a monedei. Pentru a depasi acest inconvenient, in
economiile stabile se procedeaza ca si cum unitatea monetara este
stabila.

Conventia de mai sus este reconsiderata in conditiile inflatiei

persistente si cand se procedeaza la contabilizarea variatiilor de pret
si organizarea unei contabilitati de inflatie.

2) Principiul costului istoric. Toate activele si datoriile sunt

evaluate si inregistrate in contabilitate de la intrare si pana la iesire
la costul istoric. Acest cost se modifica numai prin reevaluarea, cand
noua valoare substituie vechea valoare.
3) Principiul prudentei consta in evaluarea cu precautie sau
rezonabila a elementelor patrimoniale, astfel incat sa se previna
supraevaluarea activelor si veniturilor, respectiv, subevaluarea
pasivelor si cheltuielilor. O asemenea cerinta apare in toate cazurile
cand apar incertitudini sau estimari care planeaza in evaluarea
elementelor patrimoniale. Exemplu: deprecierea stocurilor, alegerea
metodelor de amortizare, variatia cursului de schimb valutar privind
datoriile si creantele in devize, reclamatiile de calitate si defecte cu
privire la produsele in garantie, clienti indoielnici aflati in litigiu etc.

Cateva exemple concrete privind aplicarea principiului prudentei

sunt semnificative: contabilizarea miscarilor valorii activelor prin
depreciere si necontabilizarea cresterii valorii lor; contabilizarea
datoriilor probabile si necontabilizarea activelor probabile;
contabilizarea pierderilor probabile si necontabilizarea beneficiilor
probabile; stabilirea rezultatului (profitului – pierderii) in functie de
productia vanduta si nu in functie de cea produsa etc. Toate aceste
modalitati diminueaza rezultatul contribuind implicit la conservarea
capitalului propriu.