HERINEAN Dorel, SANDRU Adrian, Caracterul inexact al contractului lovit de

nulitate din perspectiva infracţiunii de fraudă cu fonduri europene

Publicaţie: Revista Dreptul 5 din 2020

Autori:
HERINEAN Dorel
SANDRU Adrian
Tip:
Jurisprudenta

Caracterul inexact al contractului lovit de nulitate din perspectiva infracţiunii de fraudă

cu fonduri europene
drd. Adrian ŞANDRU *
„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române; e-mail: asandru30@gmail.com
Avocat colaborator
„Botezatu Estrade & Asociaţii” S.P.A.R.L.
drd. Dorel HERINEAN **
Avocat colaborator
„Enache Pirtea & Asociaţii” S.P.A.R.L.
Potrivit art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, folosirea sau prezentarea cu
rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca
rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din
bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani
şi interzicerea unor drepturi.
Conform art. 184 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, tentativa infracţiunilor prevăzute la art. 181-183 se pedepseşte (cu notă
parţial aprobativă).
Fapta reprezentantului unei întreprinderi individuale de a depune la Agenţia de Plăţi şi
Intervenţie pentru Agricultură, în susţinerea cererii de acordare a subvenţiilor, un contract de
arendare anulabil pentru un viciu de consimţământ cunoscut de către subiectul activ, fapta
având ca rezultat obţinerea pe nedrept a subvenţiilor din bugetul Uniunii Europene şi din
bugetul de stat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 181 alin. (1)
din Legea nr. 78/2000.
Fapta reprezentantului unei întreprinderi individuale de a depune la Agenţia de Plăţi şi
Intervenţie pentru Agricultură, în susţinerea cererii de acordare a subvenţiilor, un contract de
arendare anulat de instanţa de judecată pentru un viciu de consimţământ, în scopul de a obţine
pe nedrept subvenţii din bugetul Uniunii Europene şi din bugetul de stat, întruneşte
elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea împotriva intereselor financiare ale
Uniunii Europene prevăzută în art. 184 raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
(Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Decizia nr. 335 din 14 martie
2019).
NOTĂ
1. Cadrul factual
Societatea S a fost înfiinţată în anul 2005, fiind înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului la
data de 7 aprilie 2005. Asociat unic şi administrator al acestei societăţi a fost martorul D, tatăl
inculpatului.
La data de 11 iunie 2005, D l-a împuternicit prin procură notarială pe fiul său, inculpatul A,
să administreze cu puteri depline societatea S, cu sediul social în municipiul Bucureşti.
Mandatul a fost dat pe o durată nedeterminată.
Prin Sentinţa nr. 86 din 20 ianuarie 2010 s-a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă
împotriva societăţii S şi a fost numit administrator judiciar practicianul în insolvenţă Q. În
luna iunie a aceluiaşi an s-a dispus intrarea în faliment prin procedura generală a debitoarei S,
dizolvarea acestei societăţi şi ridicarea dreptului de administrare al acesteia, constând în
dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de
acestea. De asemenea, prin aceeaşi sentinţă a fost desemnat ca lichidator fostul administrator
judiciar Q.
Inculpata Întreprinderea Individuală A a fost înfiinţată în anul 2009. La data de 20 februarie
2013, martorul D, în calitate de administrator al societăţii S, a încheiat, în calitate de
arendator, cu Întreprinderea Individuală A, în calitate de arendaş, contractul de arendă având
ca obiect terenul în suprafaţă de 85,72 ha situat în extravilanul localităţii Chiscani,
proprietatea societăţii S.
Dată fiind declanşarea procedurii falimentului faţă de S încă din anul 2010 şi numirea
lichidatorului judiciar Q, concomitent cu ridicarea dreptului de administrare pentru
administratorul împuternicit A şi pentru administratorul de drept D, contractul de arendă nu a
fost legal încheiat. Motivul este acela că la încheierea acestuia nu a fost exprimat un
consimţământ valabil, nici D şi nici A nemaiavând calitatea de reprezentant al societăţii S,
singura persoană care îşi putea da acordul pentru încheierea acestui contract fiind lichidatorul
judiciar Q care, potrivit legii insolvenţei, trebuia să facă orice act juridic pe care-l considera
necesar pentru lichidarea averii debitoarei S, îndestularea creditorilor acesteia şi închiderea
procedurii falimentului.
Aflând despre încheierea frauduloasă a acestui contract, în cursul anului 2013, lichidatorul
judiciar Q a formulat o cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de arendă în
cadrul procedurii falimentului, aceasta fiind adresată judecătorului sindic.
Între timp, inculpatul A a depus la data de 11 mai 2013 la Agenţia de Plăţi şi Intervenţii
pentru Agricultură (în continuare „A.P.I.A.”), în susţinerea cererii de acordare a plăţilor în
cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă - campania 2013, Contractul de arendă nr. 19 din 20
februarie 2013 încheiat între societatea S - în calitate de arendator - şi Întreprinderea
Individuală A - în calitate de arendaş, obţinând astfel subvenţia în cuantum total de 78.295,59
lei, din care 66.057,32 lei din bugetul Uniunii Europene şi 12.238,27 lei din bugetul de stat.
Prin Sentinţa nr. 93 din 17 ianuarie 2014, instanţa a admis acţiunea formulată de Q, în calitate
de lichidator judiciar al debitoarei S, în contradictoriu cu pârâţii Întreprinderea Individuală A
şi societatea S, constatând nulitatea absolută a Contractului de arendă nr. 19 din 20 februarie
2013, privind terenul în suprafaţă de 85,72 ha, situat în extravilanul localităţii Chiscani,
soluţie care rămâne definitivă la data de 25 martie 2014 prin respingerea apelului.
Cu toate acestea, la data de 15 mai 2014, inculpatul A, în calitate de administrator
împuternicit al Întreprinderii Individuale A, în susţinerea cererii de acordare a plăţilor în
cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă - campania 2014, a depus la A.P.I.A. acelaşi Contract
de arendă nr. 19 din 20 februarie 2013, înscris ce deja fusese anulat definitiv cu efect
retroactiv de către instanţa de judecată, în scopul autorizării la plată a subvenţiei pe suprafaţa
de 85,72 ha teren agricol, atât din bugetul Uniunii Europene, cât şi din bugetul de stat.
Aflând despre declararea nulităţii absolute a Contractului de arendă nr. 19 din 20 februarie
2013, A.P.I.A. a formulat, la data de 11 august 2014, o plângere penală faţă de A, în calitate
de împuternicit al Întreprinderii Individuale A, întrucât pentru campaniile agricole 2013 şi
2014, a depus la această instituţie contractul de arendă respectiv, în baza căruia a obţinut
subvenţii de sprijin pe suprafaţă din fonduri U.E. şi din fonduri naţionale.
2. Încadrarea juridică
Prin Sentinţa penală nr. 233 din 1 noiembrie 2017 a Tribunalului Brăila, între altele, în baza
art. 181 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C.pen. şi art. 41 alin. (1) C.pen.,
inculpatul A a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-
credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat
obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele
administrate de aceasta ori în numele ei.
În baza art. 184 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea
art. 41 alin. (1) C.pen., a fost condamnat inculpatul A pentru tentativă la săvârşirea
infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false,
inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul
general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. S-a
făcut aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen.
Prin Decizia nr. 335 din 14 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia penală şi
pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de inculpatul A, a fost desfiinţată, în parte,
Sentinţa penală nr. 233 din 1 noiembrie 2017 a Tribunalului Brăila şi, în rejudecare:
Instanţa de apel a reţinut că fapta inculpatului A, care în calitate de administrator al
Întreprinderii Individuale A, a depus la data de 11 mai 2013 la A.P.I.A. - Centrul Judeţean B,
în susţinerea cererii de acordare a plăţilor în cadrul schemelor de sprijin pe suprafaţă -
campania 2013, Contractul de arendă nr. 19 din 20 februarie 2013 încheiat între societatea S -
în calitate de arendator - şi Întreprinderea Individuală A - în calitate de arendaş, înscris ce a
fost anulat cu efect retroactiv de către instanţa de judecată datorită unui viciu de
consimţământ, cunoscând că acel contract nu este încheiat de societatea S - în calitate de
arendator - prin lichidator judiciar Q, ci prin unicul asociat D (tatăl său), care nu avea drept de
administrare, obţinând astfel subvenţia în cuantum total de 78.295,59 lei, din care 66.057,32
lei din bugetul Uniunii Europene şi 12.238,27 lei din bugetul de stat, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea
art. 5 C.pen. şi art. 41 alin. (1) C.pen.
Mai mult, s-a mai statuat că fapta aceluiaşi inculpat, constând în aceea că în calitate de
administrator împuternicit al Întreprinderii Individuale A, a depus la data de 15 mai 2014 la
A.P.I.A. - Centrul Judeţean B, în susţinerea cererii de acordare a plăţilor în cadrul schemelor
de sprijin pe suprafaţă - campania 2014, acelaşi Contract de arendă nr. 19 din 20 februarie
2013, înscris ce fusese anulat definitiv cu efect retroactiv de către instanţa de judecată din
cauza unui viciu de consimţământ, la data de 25 martie 2014, în scopul autorizării la plată a
subvenţiei pe suprafaţa de 85,72 ha teren agricol, atât din bugetul Uniunii Europene, cât şi din
bugetul de stat, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea prevăzută în
art. 184 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea
art. 41 alin. (1) C.pen.
Sub aspectul circumstanţelor reale, instanţa a avut în vedere că inculpatul a comis faptele
pentru a obţine pe nedrept fonduri europene din bugetul Uniunii Europene, deşi cunoştea că a
furnizat către A.P.I.A. date inexacte cu privire la dreptul de a i se plăti subvenţiile, prezentând
cu rea-credinţă documente neconforme cu legea.
În baza art. 386 C.pr.pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice date faptei inculpatului A
de „folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau
incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al
Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei” din art. 181 din
Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C.pen. şi art. 41 alin. (1) C.pen. în art. 181 alin. (1) din
Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C.pen. şi art. 41 alin. (1) C.pen., menţinându-se
pedeapsa.
În baza art. 386 C.pr.pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice date faptei inculpatului A
de tentativă la „folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false,
inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul
general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei” din
art. 184 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41
alin. (1) C.pen. în art. 32 C.pen. raportat la art. 184 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 181
alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (1) C.pen., menţinându-se pedeapsa.
3. Controverse privind tipicitatea infracţiunii de obţinere ilegală de fonduri europene
După cum se observă din hotărârea menţionată, inculpatul a fost trimis în judecată pentru
infracţiunea prevăzută la art. 181 din Legea nr. 78/2000, fiindu-i imputat că a depus
„documente inexacte” în vederea obţinerii de fonduri europene, caracterul inexact fiind
generat de lipsa întrunirii condiţiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 125/2006, respectiv „să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul
de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea”.
Astfel, s-a reţinut că s-ar fi folosit un document inexact din cauza faptului că dovada
dreptului de folosinţă a fost făcută cu Contractul de arendă nr. 19 din 20 februarie 2013,
contract care din partea arendatorului a fost semnat de către o persoană care nu avea calitatea
de reprezentant al societăţii care deţinea terenul, fiind astfel incident cazul de nulitate
absolută generat de lipsa consimţământului persoanei juridice contractante, contractul fiind
încheiat în lipsa capacităţii de reprezentare a persoanei care l-a semnat, lipsindu-i astfel unul
din elementele esenţiale.
Se observă astfel că, practic, prin decizia de condamnare, Curtea de Apel Galaţi a validat teza
conform căreia fapta de a depune la A.P.I.A. un contract viciat de un caz de nulitate, în
vederea obţinerii unor fonduri europene, poate atrage incidenţa normei de incriminare de la
art. 181 din Legea nr. 78/2000.
Este interesant de remarcat faptul că instanţa de fond nu analizează expressis verbis dacă s-ar
putea considera că noţiunea „inexact” din cuprinsul normei de incriminare acoperă această
ipoteză, menţionând doar că inculpatul a furnizat către A.P.I.A. date inexacte cu privire la
dreptul de a i se plăti subvenţiile, prezentând cu rea-credinţă documente neconforme cu legea.
Decizia Curţii de Apel nu conţine nici măcar o referire la aceste aspecte.
În doctrină1 s-a arătat că este inexact acel înscris care, fără a fi falsificat, este întocmit
incorect, astfel încât datelor pe care le conţine li se dă, în mod intenţionat, o interpretare
greşită, pe baza căreia valoarea juridică a documentului va fi diferită faţă de cea reală. În
cazul documentelor incomplete s-a apreciat că acestea nu cuprind toate datele necesare pentru
a putea fi identificată în mod corect valoarea reală a acestora, trunchierea lor ducând la o
interpretare diferită în ansamblu faţă de cea aplicabilă documentului cu informaţii complete.
Or, cu toate că situaţia din prezenta cauză nu se pliază în mod perfect pe niciunul din aceste
două cazuri, această interpretare doctrinară nu se bucură de o recunoaştere legală, astfel încât
nu poate limita aplicabilitatea normei de incriminare.
Folosirea unor termeni precum „inexact” ori „incomplet” poate ridica probleme raportat la
caracterul precis şi previzibil al normei penale2, fiind criticabilă la acest text legal lipsa
preciziei în ceea ce priveşte documentele care vor intra sub incidenţa normei de incriminare.
Totuşi, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja cu privire la această problemă, stabilind că
„aşa fiind, caracterul inexact sau incomplet al documentelor la care se referă art. 181 din
Legea nr. 78/2000 constă fie în ajustarea acestora pentru a întruni criteriile de eligibilitate, fie
în omiterea anumitor date/informaţii care ar putea descalifica persoana respectivă în iniţiativa
de a obţine fondurile, cu condiţia ca toate aceste ajustări/omisiuni să fie săvârşite cu intenţie
şi să ducă la obţinerea de fonduri. Dată fiind multitudinea situaţiilor în care o persoană poate
fi descalificată sau multitudinea criteriilor de eligibilitate în funcţie de destinaţia fondurilor,
este evident că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe
poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea
legii”3.
Or, această interpretare cu valoare normativă a textului realizată de către Curtea
Constituţională ne arată că sfera sa de incidenţă este extrem de largă, demnă de o veritabilă
incriminare în formă liberă, astfel încât inclusiv situaţia din speţă a fost, în opinia noastră, în
mod corect încadrată în noţiunea de inexactă.
Considerăm că ar fi fost necesară realizarea unei argumentaţii concrete şi precise a instanţei,
prin care să se explice de ce respectivul contract a fost considerat că ar conţine date inexacte
sau că ar fi fost un document inexact şi, de asemenea, de ce nu se încadrează ca fiind un
document fals sau incomplet. Dacă atributul normativ „incomplet” este evident de ce nu
poate fi utilizat, nu acelaşi lucru se poate spune despre posibilul caracter fals al documentului.
În acest sens, ar fi oportună o dezbatere care să pornească de la ideea dacă respectivul
contract ar fi putut atrage incidenţa şi a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Prealabil acestei analize, totuşi, trebuie să menţionăm că lipsa unei asemenea argumentări în
cuprinsul hotărârilor instanţelor nu este imputabilă acestora, judecătorii fiind ţinuţi de limitele
şi obiectul judecăţii, conform normelor procedurale aplicabile.
Pentru a verifica dacă poate fi vorba de un document fals în sensul legii penale, trebuie să
pornim de la definiţia infracţiunii de la art. 322 C.pen., respectiv: „Falsificarea unui înscris
sub semnătură privată prin vreunul din modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă
făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în
vederea producerii unei consecinţe juridice”. Apoi, trebuie să menţionăm că singura
posibilitate de a comite falsul, raportat la descrierea faptelor, este printr-un act de executare
care se subsumează noţiunii de fals intelectual, respectiv „atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau
împrejurări” (art. 321 C.pen.).
În cauza de faţă, împrejurarea necorespunzătoare adevărului ar fi constat în calitatea de
reprezentant (competent să semneze contractul) al societăţii aflate în procedura falimentului a
numitului D, tatăl inculpatului. Or, se poate observa că, într-adevăr se consemnează o
împrejurare neadevărată şi este prezentată ca fiind veridică. Totuşi, pentru a se reţine
comiterea unei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ar trebui să fie dovedită
intenţia infracţională a autorilor, nefiind suficientă simpla consemnare a împrejurării
neadevărate, vinovăţia fiind o trăsătură distinctă a infracţiunii, independentă de tipicitate.
Aşadar, în măsura în care s-ar fi găsit elemente din care să reiasă vinovăţia
autorului/autorilor, utilizând o astfel de construcţie, organele de urmărire penală ar fi putut să
motiveze incidenţa infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în concurs cu cele
două infracţiuni reţinute. Totuşi, considerăm că o astfel de acuzaţie nu ar fi rezonabilă şi ar
depăşi limitele strictei legalităţi.
Fără a efectua o analiză extinsă în acest sens, menţionăm că la data emiterii rechizitoriului,
pronunţării sentinţei şi a deciziei posibilitatea reţinerii acestor fapte în concurs cu infracţiuni
de fals era încă dezbătută în doctrină, neexistând o opinie uniformă în acest sens. Cu toate
acestea, ulterior Deciziei nr. 3/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit
că „folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de înscrisuri sub semnătură privată falsificate,
care a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din
bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârşită de către aceeaşi persoană care, în
calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează
conţinutul infracţiunilor de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori
declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi fals în înscrisuri sub
semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real”, este
posibil ca soluţiile să fi fost pronunţate altfel.
4. Aspecte referitoare la reaua-credinţă a autorului faptelor
Unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în cauză este reaua-credinţă care
trebuie să caracterizeze acţiunile autorului faptelor. Astfel, trebuie să se identifice elemente
obiective din care să reiasă că autorul, la momentul prezentării documentelor ori declaraţiilor,
a cunoscut caracterul fals, inexact sau incomplet al acestora.
Dat fiind specificul speţei, respectiv faptul că documentele erau incomplete prin cazul
incident de nulitatea absolută care afecta valabilitatea contractului depus, generat tocmai din
faptele inculpatului A, s-ar putea susţine că reaua-credinţă rezultă tocmai din materialitatea
faptelor.
În opinia noastră, soluţiile instanţei, deşi sunt corecte în ceea ce priveşte ambele fapte, ar fi
trebuit nuanţate raportat la reaua-credinţă. Cu privire la fapta în formă consumată din data de
11 mai 2013, se remarcă un caracter incert al viciului contractului depus - la această dată,
contractul nu fusese anulat de instanţa civilă, care să constate că acest viciu este, într-adevăr,
incident.
Pe de altă parte, în cazul faptei rămase în formă tentată din data de 15 mai 2014, persoana
condamnată cunoştea cu certitudine caracterul inexact al documentelor depuse, contractul de
arendă fiind anulat prin hotărâre definitivă în data de 25 martie 2014. Această împrejurare
este dovedită şi de faptul că la data de 23 mai 2014 acesta a transmis Adresa nr. 989 din 23
mai 2014 către A.P.I.A. prin care a învederat acestei instituţii că ar fi fost anulat Contractul
de arendă nr. 19 din 20 februarie 2013. Astfel, la momentul comiterii acestei fapte se poate
reţine reaua-credinţă a acestuia.
Cu privire la prima faptă, existenţa relei-credinţe este discutabilă, situaţia nefiind tranşată.
Totuşi, având în vedere că inculpatul era, conform datelor speţei, administratorul de fapt al
societăţii aflate în procedura falimentului (fiind împuternicit cu puteri depline încă din anul
2010 de către tatăl său, administratorul statutar al societăţii) şi, totodată, titularul
Întreprinderii Individuale cocontractante, se poate presupune cu un grad ridicat de certitudine,
suficient pentru o soluţie de condamnare, că acesta cunoştea împrejurarea că dreptul de
administrare al tatălui său fusese ridicat şi că acesta nu mai avea calitatea cerută de lege să
încheie contracte în numele societăţii. Or, tocmai din acest motiv, inculpatul A trebuia să
cunoască faptul că acel contract de arendă nu are forţa juridică probantă de a fi document
justificativ al dreptului de folosinţă, astfel cum prevede legea, dându-se aplicare şi
principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.
O posibilă apărare pe care inculpatul ar fi putut-o utiliza ar fi fost invocarea erorii de drept
extrapenal asupra tipicităţii faptelor, respectiv necunoaşterea faptului că acel contract era lovit
de nulitate absolută, din lipsa cunoaşterii dispoziţiilor civile în materie. Or, această eroare de
drept extrapenal, chiar şi vincibilă (nescuzabilă) ar înlătura intenţia de a comite fapta4, astfel
încât s-ar putea ajunge la concluzia că autorul a acţionat din culpă, iar fapta de care este
acuzat nu este sancţionată dacă este comisă cu această formă de vinovăţie.
Aşadar, considerăm că analiza tipicităţii infracţiunii de fraudă cu fonduri europene de către
instanţele de judecată trebuie să se facă cu o atenţie sporită, raportat atât la particularităţile
normei de incriminare, cât şi la urmările produse de comiterea unor infracţiuni îndreptate
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Publicat în "REVISTA DREPTUL" cu numărul 5 din data de 31 mai 2020

*
Doctorand la disciplina Drept procesual penal în cadrul Institutului de Cercetări Juridice
**
Doctorand la disciplina Drept penal în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din
Bucureşti; e-mail: herineandorel@yahoo.com
1
O. Dobleagă, M.-M. Baciu, B. Karoly, Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene (I), în „Revista de drept penal” nr. 4/2008, Bucureşti 2008, p. 157.
4
F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, vol. 1, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p. 432.
3
Curtea Constituţională a României, Decizia nr. 479/2018, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 841 din 3 octombrie 2018, paragr. 44.
2
Pentru detalii privind trăsăturile normelor penale, a se vedea L. V. Lefterache, Drept penal.
Partea generală, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2018, p. 48 şi urm.