Tema: Un referat format din 2 părți: 

Partea I: descrieți evoluția roții și dați exemple de tehnologii care folosesc principiul roții.
Partea a-II-a: descrieți evoluția uneui tip de tehnologie. De ex. evoluția roților hidraulice, de la
moara de apă la turbinele centralelor electrice; evoluția războiului de țesut, evoluția
comunicațiilor, evoluția unui tip de transport, etc.
Termen: a doua săptămână din februarie.
Țin cont la notare și de aspectul general al referatului.  Se face în Word, Times New Roman cu
caractere de 12 la 1,5 line adică la 1 rând jumate.

Partea I

Istoricii sunt în majoritate de acord că roata a fost inventată în jurul anilor 3.500 i.Hr., în Mesopotamia,
un teritoriu ocupat în prezent de Irak. Prima roată folosită pentru transport a apărut către anii 3.200
i.Hr., la carurile mesopotamiene din acea vreme.

La începuturi, oamenii utlizau trunchiurile de copac pentrua a muta mari greutăţi dintr-un loc în altul.
Principala problema a acestei modalităţi de transport consta din numărul mare de "role" necesare şi din
dezideratul de a le menţine pe o anumită direcţie. Potrivit unei teorii, această dificultate a fost depăşită
prin folosirea unor platforme ori sănii, dedesuptul cărora erau plasate piedici, atât în faţă cât şi în
spatele fiecărei "role," care nu le permiteau să iasă de sub platforme.

A fost nevoie de încă 1.500 de ani înainte că strămoşii noştri să ajungă la următorul stadiu al evoluţiei
roţii, spiţa! Această invenţie a fost izvorâtă din nevoia unui transport mai rapid şi de a uşura greutatea
roţilor. Cele dintâi roţi cu spiţe au fost montate în preajma anilor 2.000 i.Hr., la carele egiptene. Acestea
erau îngustate prin scobirea în lemn a părţilor laterale, însă cei dintâi care au introdus barele
transversale sau roţile de tip H au fost grecii.

Primele roţi din fier au fost cele ale carurilor celtice datând din anii 1.000 i.Hr. Aceste roţi cu spiţe au
avut parte de prea puţine modificări până în 1802,, atunci când G. F. Bauer a înregistrat patentul pentru
cele dintâi spiţe din sârmă tensionată. În acest fel, a fost izvodită o roată cu spiţe radiale, fixate la un
capăt pe circumferinţa acesteia, şi la celălalt capăt pe un butuc. În următorii ani, acest tip de roată a
evoluat până la cele întâlnite la bicicletele din pezent.

O altă invenţie majoră a fost cea a anvelopei pneumatice, concepute în 1845 de R. W. Thomson. Ideea
lui a fost îmbunătăţită în 1888 de către John Dunlop, un veterinar scoţian (avea idea lui despre vaci pe
roţile)! Datorită mişcării sale line, uniforme, anvelopa lui Dunlop a a înlocuit-o pe cea din cauciuc integral
(prezentă totuşi astăzi la majoritatea motostivuitoarelor), folosită la cele mai multe biciclete din acea
perioada.
Roata maşinilor 

Istoria roţilor de automobile începe odată cu maşina Benz Patent Motorwagen, adusă pe lume de
Karl Benz. Aceasta era un vehicul cu trei roţi cu spiţe asemeni celor ale bicicletelor, înzestrate cu
anvelope din cauciuc integral.

Revelaţia de a folosi cauciucul la roţile automobilelor a aparţinut lui Andre şi Edouard

Micheline, care au înfiinţat mai târziu compania de cauciucuri care le poartă numele. În 1911,
Compania B. F. Goodrich a inventat anvelopele de folosinţă îndelungată prin adăugarea de
carbon în cauciuc.

În S.U.A., Ford Model T avea iniţial roţi din lemn precum cele de la artilerie, ce au lăsat locul, în
1926 şi 1927, roţilor cu spiţe din oţel sudate. Spre deosebire de primul autovehicul al lui Karl
Benz, maşina care" a pus America pe roţi" beneficia de anvelopele pneumatice inventate de
Dunlop. Există, totuşi, o mare deosebire între acele roţi şi cele de astăzi. Cele vechi aveau o
durata de viaţă de circa 50-60 Kilometri pe ora, după care cauciucurile trebuiau să fie reparate.
Ca să nu mai punem la socoteală problemele legate de ieşirea anvelopei din roată, găurirea ori
ciupiturile camerelor...

Paradoxal, următorul pas în evoluţia roţii a fost adoptarea tipului disc, ce se asemăna foarte mult
cu modelul compact iniţial. Aşa cum se întâmplă adeseori în istoria tehnicii, această schimbare a
fost sugerată de costul redus al roţilor tip disc din oţel. Zona exterioară a roţii putea fi produsă
dintr-o bandă de metal dreaptă, iar discul propriu-zis putea fi matriţat dintr-o foaie de tablă
printr-o operaţiune cât se poate de simplă. Cele două componente erau asamblate prin nituire ori
sudură, roata rezultată fiind astfel uşoară, rigidă şi rezistentă la şocuri, uşor de produs şi, cel mai
important, foarte ieftină.

La maşinile de azi sunt întâlnite două tipuri principale de roţi, din oţel şi din aliaj, ambele
beneficiind de tehnologii avansate. Drept rezultat, roţile masive, grele ale automobilelor de
altădată sunt acum mai uşoare şi sunt dotate cu sisteme puternice din spiţe. Aşa cum primele roţi
compacte s-au preschimbat în unele cu spiţe în istoria timpurie, la fel s-a petrecut şi în secolul
XX.

Deşi nu intru în amănunte în privinţa diferenţelor dintre roata din oţel şi cea din aliaj, ultima are
o masă mai redusă şi posedă o mai bună conductivitate termică. În consecinţă, maşinile cu roţi
din aliaj au o direcţie mai bună şi sunt caracterizate de o durata de viaţă mai îndelungată a
frânelor. Pe de altă parte, roţile din aliaj sunt mai scumpe decât cele din oţel, acest lucru
reflectându-se în preţul mai mare al unei maşini.
Partea II- EVOLUTIA TRENURILOR

Deşi se crede că transporturile pe cale ferată au o istorie recentă, nu este, însă, tocmai aşa,
deoarece povestea lor a început cu mult mai devreme de inventarea primelor locomotive. Totul a
început, de fapt, acum mai bine de 2500 de ani, în Grecia Antică, odată cu dezvoltarea unor căi
speciale, trasate pe mijlocul drumurilor, pentru a uşura povara animalelor care tractau mărfurilor.
Cea mai veche cale de acest tip, descoperită până acum, se numeşte „Diolkos”, se află în Istmul
Corintului şi datează din secolul VII î.Hr. Odată cu căderea Imperiului Roman de Apus, în
secolul al V-lea, aceste rute de transport nu au mai fost folosite. 

Se presupune că primele vagonete au fost inventate de către germani, în secolul al XVI-lea,

pentru a facilita transportul minereurilor extrase din galeriile subterane. Aceste mijloace de
locomoţie erau tractate pe şine de lemn, însă, în jurul anului 1600, în Anglia, încep să fie utilizate
pentru transport căi ferate.

În anul 1774, inginerul scoţian James Watt inventează primul motor cu aburi. De-abia în
1804, invenţia sa este folosită pentru a transporta mărfuri pe cale ferată. Iniţiativa i-a aparţinut
unui alt inginer, Matthew Murray, cunoscut pentru faptul că a dat lumii prima locomotivă cu
aburi. 
 Transporturile pe cale ferată au început să fie folosite în scop comercial începând cu anii 1820,
tot în zona britanică. Inventatorul englez George Stephenson este cel care a iniţiat, la acea vreme,
o adevărată competiţie în rândul antreprenorilor din industria metalurgică. Bineînţeles, el a fost
câştigătorul acestei întreceri, deoarece dezvoltase cel mai eficient mijloc de transport de până
atunci – locomotiva cu aburi „Rocket”. În foarte scurt timp, maşinile de acest tip au ajuns pe
continentul american, unde au fost folosite, într-o primă fază, pentru a ajuta la „civilizarea” aşa-
numitului „Vest Sălbatic”. 
 O etapă foarte importantă în istoria trenurilor a fost cea a folosirii locomotivelor cu motoare
Diesel. Acestea au fost utilizate pe scară largă după cel de-Al Doilea Război Mondial, deşi
mecanismul lor de funcţionare fusese inventat încă de la începutul secolului al XX-lea. Până la
începutul anilor ’70, locomotivele diesel şi cele electrice le-au înlocuit aproape complet pe cele
care funcţionau cu ajutorul motoarelor cu aburi.
 Industria feroviară s-a dezvoltat atât de mult în ultima perioadă, încât astăzi există trenuri care
circulă în mod regulat viteze de peste 300 de km/h. Ţări precum Franţa, Germania, Japonia,
China sau Spania şi-au dezvoltat infrastructura în aşa fel încât să poată beneficia de
performanţele unor astfel de trenuri. În momentul de faţă, recordul pentru cea mai mare viteză
atinsă de un tren de călători aparţine modelului L0, construit de Compania Feroviară Centrală din
Japonia. Pe data de 21 aprilie 2015, vehiculul propulsat cu ajutorul levitaţiei magnetice a atins
viteza de 603 km/h.