Curs 10

REACŢIA SOCIALǍ IMPOTRIVA CRIMINALITĂȚII

1. Evoluţia modelelor de reacţie socială împotriva criminalităţii

1.1. Caracterizare

Preocupările de evidenţiere şi de eliminare a faptelor antisociale au existat şi s-au

dezvoltat de-a lungul istoriei pe măsura progreselor înregistrate de umanitate.
Astfel, adoptarea mijloacelor de prevenire, combatere şi pedepsire a fenomenului
infracţional au la bază unul din cele mai puternice sentimente ancestrale: teama deteminată
de instinctul de conservare.
Pe de altă parte într-un studiu efectuat de către Donald Black, se relevă faptul că
diferenţele în aplicarea actului justiţiei de către instituţiile abilitate pot produce
departajări substanţiale în stabilirea şi definirea oamenilor drept criminali. Un bun exemplu
este presiunea politică asupra departamentelor de poliţie pentru reducerea fenomenului
infracţional ca fapt ce poate determina chiar subestimarea sau neînregistrarea actelor
infracţionale.
O puternică influenţă asupra estimării actului infracţional poate fi dată şi de următorii
factori :
- preferinţa victimei care deşi a suferit o pagubă şi a anunţat poliţia
revine apoi şi îsi retrage plângerea;
- relaţia de amiciţie cu infractorul determină victima sa nu depună plângere;
- rasa şi clasa socială din care face parte victima - de exemplu dacă
reclamaţia cu privire la o faptă comisă de către un individ aparţinând
clasei de elită, este făcută de către un individ aparţinând clasei de jos,
aceasta nu va fi luată în considerare.
 1.2. Modele de politică penală

Modelele de politică penală sunt diferite în funcţie de specificul politic, economic,

social şi cultural al fiecărei ţări în care sunt aplicate cât şi de contextul regional în care se află
şi de dinamica fenomenului infracţional.

A. Modelul represiv

Reacţia socială antinfracţională a avut, pe o perioadă lungă de timp, un caracter

represiv bazat pe răzbunări private netimitate sau ulterior răzbunării private
timitate precum şi compensări în bani sau alte valori, a victimei.
Răzbunări private netimitate - conform cutumelor justiţiei private, ofensa adusă unui
individ se repercutează direct asupra clanului din care face parte acesta. Această reacţie
primitivă este nelimitată, nefiind proporţională cu gravitatea faptei.
Răzbunările private timitate - au urmărit limitarea ripostei de la nivelul grupului numai
asupra făptuitorului, datorită efectelor negative ale ripostei care conduceau la slăbirea forţei
ofensive şi defensive a întregii comunităţi.
Represiunea etatizată, care constituie ultima formă a reacţiei represive, s-a bazat de la
început pe ideea retributivă. Această concepţie însă nu a fost agreată şi de către filozoful grec
Platon care consideră că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi ca o reacţie la
încălcarea legii ci trebuie să prezinte utilitate socială. Această idee a fost preluată atât de
către filozofii antici (Aristotel, Seneca) precum şi de filozofii moderni.
Teoria clasică formulate de Cesare Beccaria (1764) atribuie omului posibilitatea de a-şi
regla conduita în urma evaluării avantajelor şi dezavantajelor în conformitate cu propriile
acţiuni. În consecinţă, societatea trebuie să reacţioneze prin fixarea unor pedepse juste şi
severe care să determine reducerea disponibilităţii indivizilor pentru săvârşirea faptelor penale.

B. Modelul preventiv

Modelul preventiv de politică penală a fest fundamental de doctrina pozitivistă,

aparută la sfârşitul secolului al XDC-lea, sub impactul teoriilor evolutioniste şi deterministe.
Promotorul acestei doctrine, Enrico Ferri, pe baza ideilor pozitiviste (în care primează
actul încriminat şi nu comportamentul infractional), consideră că pedeapsa trebuie să
constituie un mijloc de aparare socială cu caracter curativ, prin care se urmăreşte vindecarea
infractorului. Astfel în opinia autorului, infracţiunea, înainte de a fi o entitate juridică, este un
fenomen natural şi social care trebuie prevenit. Pentru realizarea prevenirii generate este
suficientă certitudinea represiunii şi nu severitatea acesteia.

C. Doctrina "apărării sociale"

Această doctrină îmbină modelul de reacţie socială antiinfracţională de tip represiv cu

cel de tip preventiv. Şcoala Apărării Sociale se dezvoltă mai ales dupa cel de-al doilea
război mondial în contextul ineficienţei sistemului clasic, care ignoră realitatea infracţională.
Printre promotorii acestei doctrine îi putem enumera pe: Filippe Gramatica în Italia,
Marc Ancel în Franta, Thorsten Sellin în SUA.
"Apărarea socială" reprezintă o concepţie generală de drept penal care vizează
protejarea societăţii împotriva criminalităţii. Măsurile penale şi extrapenale destinate
neutralizării delicventului au ca obiectiv şi resocializarea infractorului.

1.3. Tendinţe moderne în politica penală

În ultimul deceniu, politica penală la nivel statal manifestă o tendinţă certă de

armonizare internaţională atât în planul legislativ al combaterii criminalităţii cât şi în planul
respectării drepturilor omului, evoluţia politicii penale nefiind doar o problemă internă a
fiecărui stat în parte.
O importanţă decisivă în prefigurarea tendinţelor actuale şi de perspectivă în politica
penală a avut-o Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite asupra prevenirii criminalitaţii şi
tratamentului delicvenţilor desfăşurat la Havana 1990. În cadrul acestui congres se
prefigurau noile dimensiuni ale criminalităţii şi prevenirea acestui fenomen în contextul
dezvoltării.

Orientările de bază în materie de politică penală sunt următoarele:

-tendinţa represivă, neoclasică - care se manifestă mai ales în cazul
terorismului al crimei organizate, infracţiunilor contra mediului şi împotriva activităţii
funcţionarilor corupţi. Potrivit acesteia, procedurile judiciare şi execuţionale anterioare
reprezintă un eşec prin lipsa crieriilor ştiinţifice de punere în aplicare, fapt ce conduce la o
inegalitate a şanselor în funcţie de disponibilităţile financiare. În acest context pedeapsa cu
închisoarea este necesară în cazul săvârşirii infracţiunilor grave sau în cazul infractorilor
incongibili.
-tendinta moderată - urmăreşte crearea de alternative viabile la intervenţia
judiciară pura cum ar fi: medierea, arbitrajul şi curţile de concediere. În acest caz măsurile
alternative închisorii sunt:
- avertismentul penal;
- amânarea nelimitată a pronunţării sentinţei;
- măsuri de compensare a victimei;
prioritatea acordată pedepsei pecuniare;
- aplicarea mai frecventă a pedepselor care prevăd munca în serviciul comunităţii sau
condamnarea la locul de muncă;
- limitarea sau interzicerea unor drepturi pe o perioadă determinată;
- suspendarea executării pedepsei.

Cu prilejul dezbaterilor internaţionale din ultimii ani s-a concluzionat că în perioada

actuala există un inters evident din partea tuturor statelor, în special europene, pentru
armonizarea legislatiilor penale şi procesual penale în scopul asigurării unei mai bune
protecţii sociale prin sporirea eficienţei sistemului justiţiei penale şi a protejării drepturilor
omului.

2. Prevenirea criminalităţii

- desemnează un proces social permanent, ce presupune aplicarea unui ansamblu de

măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi juridic destinate
să preîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi
înlăturarea cauzelor fenomenului social.
În cadrul modelelor de prevenire a criminalităţii se disting:
- modelul clasic;
- modelul social;
- modelul situaţional.
 Modelul clasic
în cadrul acestuia, se distinge pe de o parte prevenirea generală pentru realizarea căreia
definitorie este afirmaţia lui Platon conform căreia "Acela care vrea să pedepsească în mod
judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face
ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca
vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i infrâneze pe ceilalţi", iar
pe de altă parte prevenirea specială adică un complex de măsuri destinat să împiedice
săvârşirea unor fapte antisociale de către persoanele ce au săvârşit deja o infracţiune.

Modelul social
Acesta prevede utilizarea unor măsuri cu caracter social anticipativ şi presupune în
special implicarea comunităţii în efortul de prevenire a criminalităţii. Acest model presupune
o bune coeziune socială, o serioasă integrare culturală şi o conştientizare comunitară care să
genereze un spirit civic pronunţat.

Modelul situaţional (tehnologic)

- Reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităţilor de săvârşire a faptelor
antisociale, prin măsuri realiste, simple şi cu costuri reduse.
- Dacă modelul social de prevenire se adresează infractorilor potenţiali urmărind
reducerea disponibilităţii acestora la săvârşirea de fapte antisociale, modelul
situaţional are în vedere potenţialele victime încercând să le determine să utilizeze
variate precauţiuni care reduc riscul victimizării. Spre exemplificare menţionăm:
utilizarea dispozitivelor de alarmă, ascunderea potenţialelor ţinte, marcarea
proprietăţii, asigurarea supravegherii zonale.