România și concertul european: de la criza orientală la marile alianțe

ale secolului XX
Concepte de reținut:

● Problema/criza/ chestiunea orientală = Politica diplomatico-militară a Marilor

Puteri creștine, de a se substitui, în Europa de Sud-Est dominației otomane aflată în
declin după 1683, cand atacul otoman este respins la porțile Vienei, Imperiul
Habsburgic intrand în contra-ofensivă.

✔ Explicație suplimentară: După asediul eșuat al Vienei, Imperiul Otoman

intră în declin. Acesta începe să piardă treptat, în detrimentul Imperiului
Habsburgic, o parte însemnată a posesiunilor sale europene. Austriecii
organizează o ofensivă împotriva Imperiului Otoman, recuperând, după mai
bine de o sută de ani posesiunile din centrul și sud-estul Europei. După
victoriile de la Buda (1686) și Mohacs (1687), habsburgii anexează Ungaria și
încep pătrunderea în Transilvania, pe care o vor anexa și integra Imperiului
Habsburgic, în urma păcii de la Karlowitz din 1699.

● Balanța Puterii / echilibrul european: se referă la politica de menținere a

status-quo-ului (stării de fapt), care domină Europa, mai ales după Congresul de la
Viena, din 1815 până la Primul Război Mondial. Balanța este asigurată prin negocieri
și schimburi teritoriale menite să garanteze respectarea intereselor Marilor Puteri, să
ofere compensații teritoriale, dar și să limiteze politicile expansioniste ale unor state
care riscă să devină hegemon (putere care domnină) european, lezând pretențiile
celorlalte puteri (ex: Imperiul Rus).

✔ Explicație suplimentară: teoria clasică a balanței puterii implică o distribuție

specifică a puterii între entitățile ce compun sistemul internațional, astfel încât
nici un stat și nici o alianță existentă să nu poată obține în mod covârșitor sau
predominant puterea.

● Concertul european : se află în strânsă relație cu conceptul de „balanță a puterii”.

Concertul European, cunoscut și cu numele Sistemul Congresului (după Congresul
de la Viena) a fost balanța puterii care a existat în Europa de la sfârșitul Războaielor
Napoleoniene (1815) până la izbucnirea Primului Război Mondial (1914), cu toate
modificările majore făcute după Revoluția din 1848. Puterile fondatoare au
fost Austria, Prusia, Imperiul Rus și Marea Britanie, membrii Alianței Cvadruple care
erau responsabili pentru prăbușirea Primului Imperiu Francez (cel fondat de Napoleon
I). Ulterior Franța a devenit al cincilea membru al concertului.
✔ Explicație suplimentară: Concertul european a gestionat probleme
internaționale precum: problema orientală, naționalismul și unificarea Țărilor
Române, a Italiei și Germaniei, luptele pt independență, expansionismul
rusesc și nașterea sistemului de alianțe.

1
 Probleama orientală și Țările Române
Sec. XVIII – XIX

Problema orientală s-a desfășurat cu precădere în secolele XVIII-XIX, încheindu-se la începutul

secolului XX, cand Imperiul Otoman se dezintegrează la finalul Primului Război Mondial. Fiecare perioadă,
însă, are caracteristicile sale. Țările Române, evoluția lor internațională, teritorială, politico-economică și
socio-culturală au fost influențate de desfășurarea crizei orientale, care în secolul al XIX-lea va deveni
contextul împlinirii obiectivelor naționale.

Secolul XVIII

Context extern

În secolul al XVIII-lea se produc modificări importante în ceea ce priveşte contextul european.

In primul rând, Imperiul Otoman îsi continuă criza, “Problema Orientală” dominând scena relatiilor
internaţionale, în jumatatea estică europeană.
Polonia, una din puterile implicate în spatiul românesc, în ultimele secole, întră si ea într-o profundă
criză, sfârşind prin a fi împărţită la sfârşitul secolului de Austria, Rusia şi Prusia.
În secolul al XVIII-lea isi face aparitia în zonă o putere ce va marca evolutia Țărilor române pentru
o perioada îndelungată: Rusia. Aceasta, folosind ca pretext “protejarea crestinilor din Balcani” în faţa
musulmanilor, încerca să-şi croiască drum către Constantinopol prin ţările balcanice.
Dupa pacea de la Passarowitz (1718), Imperiul Habsburgic devine putere balcanică - încercând să
limiteze puterea Rusiei si politica ei de stăpânire în S-E Europei. Compeţiţia nu era doar în sensul distrugerii
Imperiului otoman, ci “cine obţine mai mult” de la acesta.

Context intern

Pe plan intern, toate aceste evoluţii şi modificări pe plan extern se răsfrâng asupra evoluţiei
Principatelor române. Dupa actiunile de politica antiotomană ale lui Constantin Brâncoveanu (ucis din
ordinul sultanului, la Constantinopol, în anul 1714) si ale lui Dimitrie Cantemir (refugiat în Rusia, în 1711),
otomanii au instaurat regimul domniilor fanariote în Ţara Românească şi Moldova, la începutul
secolului al XVIII-lea. Politica externă a celor două ţări are foarte mult de suferit în perioada fanariotă.

Actiuni de politica externă ale domnitorilor fanarioti (secolul al XVIII-lea).

Chiar daca domnitorii fanarioti erau numiti direct de catre sultan, totusi Ţara Românească şi Moldova
au continuat sa fie considerate ca având un statut international distinct faţă de Imperiul Otoman (nefiind
considerate paşalâcuri). La Constantinopol continuau sa activeze capuchehai (reprezentanti diplomatici ai
domnitorilor, fie ei şi fanarioţi), iar otomanii au recunoscut, prin acte solemne, statutul „deosebit” al
Principatelor Române.

2
 De asemenea, în Ţara Româneasca si în Moldova au fost deschise si primele agentii si consulate ale
Rusiei, Austriei, Prusiei, Frantei si Marii Britanii, la sfârsitul secolului al XVIII-lea si la începutul secolului
al XIX-lea.

Încalcarea autonomiei Principatelor, sau limitarea ei de către otomani, s-a manifestat si prin cedarea
de catre acestia a unor teritorii românesti, prin tratatele de pace încheiate în urma razboaielor
ruso-austro-otomane: Banatul si Oltenia, cedate Habsburgilor, prin pacea de la Passarowitz, în 1718 (Oltenia
a revenit la Ţara Româneasca în 1739, prin pacea de la Belgrad), Bucovina, cedata Habsburgilor, în 1775,
dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi, Basarabia, cedata rusilor, prin pacea de la Bucuresti, din 1812. Unii
domnitori fanarioti au avut curajul sa protesteze la Poarta fata de aceste cedari teritoriale, precum
domnitorul fanariot al Moldovei, Grigore al III-lea Ghica (1774 – 1777), ucis de otomani pentru atitudinea
sa.

Statutul politico-juridic al Principatelor se va modifica spre sfârşitul secolului: Ţara Românească şi

Moldova rămân sub suzeranitate otomană dar, din 1774 Rusia devine protectoare cu dreptul de a interveni
în favoarea lor. Asta însemna că aveam, nu unul, ci doi „stăpâni” de care trebuia să ascultăm.

Concluzii

Țările Române sunt parte a acestei chestiuni orientale, deși ele nu există ca entități politice
independente. Pe parcursul sec. al XVIII-lea, o serie de războaie ruso-austro-turce vor încerca crearea
unei noi stări de fapt în Europa. Posesiuni ale Imperiului Otoman vor deveni monedă de schimb sau cauză
a disensiunilor dintre Marile Puteri, în cadrul tratativelor care încheie fiecare conflict. Provincii românești
vor fi afectate, Țările române devenind inclusiv teatre de operațiuni. Astfel, tratatele modifică realitățile
geo-politice existente și au implicații în evoluția politico administrativă și teritorială a Țărilor române.

În tabelul de mai jos regasim principalele modificări teritoriale şi ale statutului politico-juridic pentru
Principatele române, în cadrul Crizei Orientale:

CONFLICT TRATAT DE PREVEDERI, CONSECINTE PENTRU TARILE

ANI DE PACE ROMÂNE
DESFASURAR
E

1 austro-otoman Karlowitz Poarta recunoaste trecerea Transilvaniei sub

1698-1699 stapânirea habsburgică – geografia politică a
Țărilor Române s-a modificat. Transilvania este
declarată Principat autonom în cadrul
Imperiului Habsburgic și este organizat pe baza
Diplomelor Leopoldine din 1691.

3
 Vadul Husilor − Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir se
refugiaza în Rusia alaturi de boierii filorusi;
2 ruso-otoman − începutul regimului fanariot în Moldova
1710-1711 − Cetatea Hotin devine raia.

3 austro-otoman Passarowitz − Banatul si Oltenia trec sub stapânirea Imperiului

1716-1718 Habsburgic, ca urmare a victoriilor arhiducelui Eugeniu de
Savoia. Oltenia devine provincie integrată sistemului fiscal
administrativ imperial, astfel că vechile privilegii boierești
sunt abolite. Ca urmare, apar tensiuni între boierimea
locală și administrația imperială.
− în 1716 se instaurează regimul fanariot în Ţara
Românească)
4 ruso-austro-otom − Imperiul Habsburgic restituie Oltenia Imperiului
an Otoman, care este realipita Tarii Românesti. Domnitorii
1735-1739 Belgrad fanarioți vor asimila influența birocrației austriece, care va
avea un rol însemnat în modernizarea vieții statale muntene.
− Tratatul promite schimbări semnificative în relația
ruso-otoman dintre Țările Române și Imperiul Otoman.
5 1768-1774 Kuciuk-Kaina − Moldova si Tara Româneasca sunt scutite de tribut
rgi pentru doi ani şi este confirmată autonomia Principatelor
= Sultanul, răspunzând cerinței Rusiei, emite hatișerifuri
către domnii români, impunând limite drastice suzeranității
politice otomane și privilegiilor economice de care se
bucurau turcii. Autonomia = Sultanul nu mai putea detrona
un domnitor fără motive suficiente.
− Imperiului Otoman îi vor fi aplicate și restricții
juridice și comerciale, dar autoritățile turcești le vor ignora
− În baza art. 16, Rusia obtine dreptul de a interveni
în favoarea Tarilor Române; astfel începe protectoratul
rusesc, dar neoficial (oficial in 1829).
− Bucovina este smulsă Moldovei de Imperiul
Habsburgic(1775)

6 Austro-otoman În urma Primei împărțiri a Poloniei din 1772, Monarhia

Habsburgică a dorit să obțină un teren care să facă
1776
legătură între Principatul Transilvaniei și
 Palamutka nou-dobânditul Regat al Galiției și Lodomeriei.
După încheierea în iulie 1774 a Tratatului ruso-turc de la
Kuciuk-Kainargi, austriecii au început negocieri cu Sublima
Poartă din octombrie 1774 și au obținut în cele din urmă un
teritoriu de aproximativ 10.000 de kilometri pătrați pe care
l-au numit Bukowina, care a fost anexat oficial în 7 mai
1775. Pe 2 iulie 1776, la Palamutka, austriecii și otomanii
au semnat o convenție de frontieră, Austria cedând 59 de
sate ocupate anterior și rămânând cu 278 de sate. Deoarece
s-a opus și a protestat contra anexării părții de nord-vest a
4
 Moldovei de către Imperiul Habsburgic, domnitorul
moldovean Grigore al III-lea Ghica a fost asasinat de către
otomani.[7][8]
Bucovina a fost la început un district militar închis din 1775
până în 1786 și apoi a fost încorporat ca districtul cel mai
mare, Kreis Czernowitz (ulterior Kreis Bucowina),
al Regatului Galiției și Lodomeriei, teritoriu al coroanei
austriece. Până atunci, nobilimea moldoveană a format în
mod tradițional clasa conducătoare în acel teritoriu.
Împăratul habsburgic Iosif al II-lea a dorit să uniformizeze
regiunea cu celelalte provincii ale monarhiei austriece (deși
nu cu Sfântul Imperiu Roman); el a colonizat zonele
nepopulate ale Bucovinei cu șvabi dunăreni, cunoscuți mai
târziu sub numele de germani bucovineni, și, de asemenea,
cu ucraineni (ruteni) din Galiția. Procesul de imigrare a
determinat dezvoltarea economică și multietnică a regiunii,
deși aceasta a rămas un avanpost răsăritean al Monarhiei
Dunărene.

6 ruso-austro-otom Sistov (cu − Rusia ajunge vecina a Moldovei.

an Austria.1791)
1787- 1791

Iasi (cu
Rusia.1792)

7 ruso-otoman; − Tinutul dintre Prut si Nistru (Basarabia) este cedat

1806-1812 Rusiei(1812)
Bucuresti

− Autonomie administrativa pentru ambele tari.

− Restituirea raialelor de pe malul stang al Dunarii
(Giurgiu, Turnu, Braila) catre Tarile Romane.
− Granita cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunarii.
8 ruso-otoman Adrianopol − Numirea domnilor pe viata.
1828-1829 − Libertatea comertului (desfiintarea monopolului
otoman)
− Dreptul de navigare pe Dunare cu vase proprii.
− Ingrădirea dreptului de interventie a Imperiului
Otoman in Principate
− Mentinerea ocupatiei rusesti(1828-1834) si
obligativitatea Imperiului Otoman de a recunoaste si
confirma regulamentele administrative(în acest sens vor fi
redactate Regulamentele Organice)
− Este instituit oficial protectoratul rusesc

5
 Secolul al XIX-lea

Spaţiul românesc în contextul  relaţiilor cu marile puteri, în prima jumătate a secolului al

XIX-lea – „era” protectoratului rusesc

Context exteren:

Primele  decenii ale secolului al XIX-lea s-au caracterizat printr-un context extern  complicat, marcat
de adâncirea crizei  orientale, de care Ţara Românească şi Moldova au fost nevoite să ţină  seama. Moldova
pierdea prin tratatul de la Bucureşti (1812) jumătate din teritoriul ei: Basarabia fiind cedată de către otomani
Rusiei.
După 1815, Rusia este nevoită să abandoneze tactica intervenției unilaterale în zonă, Austria și
Anglia implicandu-se acum direct în problema orientală pentru a limita arbitrarul țarilor Rusiei practicat în
raport cu Poarta și popoarele din Balcani. Marile puteri devin tot mai interesate de soarta S-E Europei, vor
impune noi strategii prin care să păstreze „echilibrul european”. Astfel Rusia abandonează soluția anexărilor
și compensațiilor teritoriale în favoarea sporirii influenței politice și economice prin instituirea oficială a
protectoratului asupra Moldovei și Țării Românești.

Implicarea Țărilor Române în problema orientală

● Revolta lui Tudor Vladimirescu (1821)

Premise: Instaurarea regimului fanariot în Țările Române, nu a însemnat abandonarea încercărilor

de eliberare de sub dominația otomană. Războiaiele ruso-austro-turce stimulează acțiunile antiotomane
conduse de boierii pământeni.
Secolul al XVIII-lea reprezintă o epocă a modernizării pentru Principate, la fel precum în întreaga
Europă. În acestă perioadă, în spațiul românesc se va forma și afrima o nouă elită politică, formată din
burghezie.
Context extern : Revolta lui Vladimirescu este parte a unei strategii prin care Imperiul Rus urmărește
destabilizarea Imperiului Otoman prin susținerea mișcărilor naționaliste, de independență ale popoarelor
balcanice.

Cauzele revoltei lui Tudor Vladimirescu:

Este o mișcare socială, națională și politică complexă.
6
 - Cauze economico-sociale: obligațiile fiscale tot mai mari datorate de țărani domitorilor fanarioți și
Porții, abuzurile fiscale comise de autoritățile locale
- Cauze naționale: boierii căutau să pună capăt suzeranității otomane și să-i alunge pe fanarioți din
țară revenind la vechile reguli ale domniei și recăpătându-și privilegiile.
- În fruntea mișcării se va afirma însă, nu un boier, ci Tudor Vladimirescu, moșnean (țăran liber și
înstărit). Acesta dorea să abolească toate formele de tiranie, principiile care-l ghidează : dreptatea,
echitatea, libertatea, meritocratia, sunt de factură modernă.
- Mișcarea românească facea parte dintr-o mișcare mult mai puternică, cea care lupta pentru eliberarea
Greciei de sub stăpânirea otomană: Hetairia/ Eteria. Această grupare spera declanșarea unei
revolte simultane în Grecia și în Țările Române. În jurul zilei de 6 martie va izbucni revolta în
Țara Româneacă, iar revolta din Grecia pe 17 martie.
Desfășurarea evenimentelor:
Alexandru Ipsilanti, conducător al Eteriei, general în armata Țarului Rusiei, garantează că Rusia va
interveni în susținerea războiului de independență al Greciei, care avea să înceapă odată cu revolta
Principatelor Române, împotriva Imperiului Otoman.
Tudor Vladimirescu acceptă să sprijine mișcarea Eteriei, dar cu două condiții: cauza românească să
nu devină o anexă a țelurilor grecilor și Imperiul Rus să garanteze autonomia Țării Românești.
Proclamația de la Padeș, ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu mobilizează poporul să se revolte, promițând
că pune capăt abuzurilor săvârșite de autorități. Mișcarea lui se va rupe de cea a boierilor în acest punct,
întru-cât el va promite revoluționarilor ca va pune capăt tiraniei boierilor.
Martie 1821, Alexandru Ipsilanti intră în Iași cu trupele, dând și el o proclamație prin care proclamă
războiul de eliberare a tuturor creștinilor din S-E Europei. Tudor Vladimirescu pornește și el spre
București, țelul său fiind independența Țării Românești. Ajuns a București, Vladimirescu înțelege că scopul
lui Ipsilanti era acela de a anexa Tările Române Rusiei, astfel că îi va cere lui Ipsilanti să se retragă.
Cererile norodului românesc: Reprezintă un program de reforme întocmit de Tudor Vladimirescu după
ce câștigase controlul efectiv al guvernului la București. Reprezintă o combinație de program politic și
constituțional, făcut public la mijlocul lunii aprilie. Adună o serie nesistematizată și vagă de proiecte de
reformă care exprimă aceeași nemulțumire față de regimul fanariot. Proiectul cerea:
- nu cerea expre înlăturarea domnului fanariot, ci ca acesta să respecte o cartă a drepturilor,
- să reducă numărul dărilor,
- încetarea cumpărării dregătoriilor,
- lefuri fixe pentru dregători,
- desființarea privilegiilor de care se bucurau străinii
- înființarea unei armate permanente
Urmări:
Armata turcă va intra în Principate și va înăbuși revolta, în mai 1821. Operațiunile acestea fac parte
dintr-un mai amplu conflict turco-rus.
● Poarta va consolida suzeranitatea otomană în Principate, prin constituirea unei
administrații otomane militare, așadar Principatele se vor afla pentru o perioadă de
timp sub regim de ocupație militară.
● În contextul războiului dintre Imperiul Otoman și Grecia, domnii fanarioți, greci la
origini, vor fi maziliți (=izgoniți) de catre sultan, aici interesele Imperiului Otoman,
7
 coincizând cu cele ale românilor. Grigore Ghica, domnitor pământean va fi numit în
Țara Românească și Ioan Sandu Sturdza în Moldova, ei dorind reforme
constituționale. Prin urmare este lărgită autonomia internă.
● Pe plan intern, perioada este marcată de conflictul dintre marea boierime
conservatoare și mica boierime reformatoare (v. Ionică Tautu)
● Pe plan extern, perioada este marcată de rivalitatea dintre Imperiul Rus și Imperiul
Otoman generată de dorința de extindere sau menținere a influenței asupra
Principatelor.

Era protectoratului rusesc

Confruntarile diplomatice și militare ale anilor 20, vor fi finalizate prin acorduri, convenții, tratate ce
aduc considerabile modificări politico-economice și strategice Principatelor

După  revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat  din nou în
problemele acestora. În anul 1826, Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea unei  convenţii, la
Akkerman (Cetatea Albă), act adiţional tratatului de pace de la  Bucureşti, din anul 1812, pentru a îngrădi
posibilitatea sultanului de a se  amesteca în Principate
Convenția de la Akerman, 7 oct. 1826 : Rusia nu fusese de acord cu tratativele dintre boierii români și
dregătorii otomani, așa că prin acesta convenție reafirmă prerogativele Rusiei, în calitate de putere
protectoare, stabilește alegerea domnitorului odată la 7 ani și libertatea comerțului, iar domnitorul,
boierii și guvernul otoman, trebuiau să țină cont de recomandările ambasadorului rus la
Constantinopol și a consulilor ruși.

Nerespectarea Convenţiei de la Akkerman de către  otomani a dat posibilitatea Rusiei să desfăşoare

un nou război împotriva  turcilor (1828 – 1829). Rusia declară război Turciei, în aprilie 1828, la 12 mai,
fiind ocupat Bucureștiul, iar domnitorii români sunt izgoniți. Contele rus Pahlev își asumă puteri
dictatoriale, iar Principatele sunt puse la dispoziția armatei ruse.

Războiul s-a încheiat cu  victoria Rusiei, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia
trupelor  ţariste până în anul 1834.

La încheierea războiului, statutul internaţional al  Principatelor s-a schimbat. Acestea rămâneau sub
suzeranitatea Porţii, dar  intrau oficial sub protectoratul Rusiei. 

Tratatul de pace de la Adrianopol (1829) conţinea şi un Act separat cu privire la Prinţipaturile

Moldova şi Valahia.

Tratatul de la Adrianopol, 1829:

-. Reprezintă o piatră de hotar în dezvoltarea economică Principatelor.

- Sultanul a recunoscut autonomia Țărilor Române

- Imperiul retrocedează cetățile turcești: Turnu, Giurgiu, Brăila

8
- Scutesc Principatele de obligația de a aproviziona Constantinopolul

- Libertatea comertului cu toate țările.

Prima jumatate de secol XIX a adus modificări minore în ceea ce priveşte politica externă a
Principatelor române. Situaţia se schimba radical în a doua jumatate de secol, cănd vorbim pentru prima
dată de România ca stat modern şi la scurt timp de România - ca stat independent.

Ocupația rusă determină schimbări politice. Țarul Nicolae îl deleagă pe Pavel Kiseleff să aplice
prevederile politice hotărâte de Imperiul Rus pentru Principate. Pavel Kiseleff se va sfătui cu Divanul
boierilor,și vor elabora o lege fundamentală: Regulamentele Organice pentru Țările Române.

A doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului XX

Era Concertului European

Manifestarea Concertului European în Estul Europei

Context: Redeschiderea problemei orientale în 1853, cand izbucnește Războiul din Crimeea.

Cauze ale implicării Concertului European în războiul Crimeei:

Liderii politici din Marea Britanie erau alarmați de puterea crescândă a Rusiei, întrucât această
evoluție putea să amenințe în Est imperiul colonial britanic; englezii se temeau, astfel, că rușii și-ar putea
extinde influența în Persia și în India. Pe de altă parte, opinia publică britanică de orientare liberală, era
serios îngrijorată de creșterea puterii rusești, care în ochii ei echivala cu o creștere a influenței
conservatismului politic: liberalii britanici, ca și cei francezi, îi percepeau pe ruși a fi principalii promotori
ai despotismului și absolutismului în Europa: Rusia era membru fondator al “Sfintei Alianțe”, și era adesea
numit “stâlpul reacțiunii”; modul cum, la inițiativa Rusiei, a fost înăbușită Revoluția română de la 1848
de către trupele rusești și otomane, ca și regimul de teroare politică introdus în Principate de către
trupele rusești de ocupație (în colaborare cu guvernul reacționar impus de acestea, și în flagrant contrast
cu politica liberală aplicată în Principate de către ocupația rusească doar cu 14 ani înainte, când teritoriile
românești au primit prima lor document cu rol constituțional prin Regulamentul Organic), ca și intervenția
trupelor țariste în Ungaria vecină pentru înăbușirea capitolului local al revoluției pașoptiste din Imperiul
Austriac, reprezentau, probabil, suficiente indicii alarmante pentru liberalii întregii Europe asupra adevăratei
naturi a Rusiei.

9
 Perioada devine favorabilă cauzei românești.

Documente/ Tratate internaționale ale Marilor Puteri care reprezintă un factori favorabili
împlinirii obiectivelor politico-naționale românești: Tratatul de la Paris – 30 martie 1856 și Convenția de
la Paris, 1858

Tratatul de la Paris - Pune capăt Războiului Crimeii și influențează decisiv soarta

Moldovei și a Țării Românești.

Potrivit acestuia:
Statutul internațional /politico-juridic al Principatelor se schimbă: Cu toate că au rămas sub
suzeranitatea otomană, Țările Române beneficiau de data aceasta de Protecția colectivă a Puterilor,
care intericeau oricăreia dintre ele să intervină de una singură în treburile lor politice. Toți
semnatarii, inclusiv Imperiul Otoman, au recunoscut independența administrativă a Principatelor,
dreptul fiecăruia de a se angaja în mod liber în comerțul cu alte state.

Reglementarile în materie de politică internă devin favorabile cauzei naționale:

- Puterile au stabilit proceduri de revizuire a legii fundamentale (Regulamentele Organice) a fiecărui
Principat.
- Au creat o comisie specială de investigații și au dat instrucțiuni ca aceasta să se ducă la București
pentru a culege informații și a formula recomandări cu privire la forma viitoare de guvernământ
din Principate.
- Au prevăzut alegerea unei adunări consultative speciale, o așa numită adunare ad-hoc, menită să
facă cunoscută opinia publică cu privire la toate problemele importante. Toate informațiile
adunate în felul acesta urmau să fie prezentate unei Conferinte a puterilor, la Paris, unde se vor
lua hotărârile finale ce aveau să fie comunicate Principatelor de către sultan, sub forma unui
hatișerif.
- Puterile stipulau ca toate trupele străine să fie retrase din Principate, de îndată ce Imperiul
Otoman si Austria vor putea face aranjamentele necesare.
- Tratatul a lasat nerezolvate două probleme constituționale dintre cele mai critice pentru fruntașii
politici români: unirea si independența. Totusi a marcat un progres semnificativ în ambele
direcții. Tratatul a redefinit relația dintre Imperiul Otoman și Principate prin abordarea
problemelor românești ca distincte de alte aspecte ale Chestiunii Orinetale, ceea ce a
subminat pretențiile că Principatele ar fi părti integrante ale Imperiului Otoman.
- Reglementarea navigației pe Dunăre: Puterile au înființat o comisie permanentă, constituită din
statele riverane, inclusiv reprezentanții Moldovei, Țării Românești si ai Serbiei, care să elaboreze
regulamentele de folosire a fluviului și să supravegheze punerea lor în aplicare.
- Hotărâtoare pentru viitorul curs al relațiilor româno-ruse, a fost cedarea de către Rusia, în
favoarea Moldovei, a unor părți din cele trei județe sudice ale Basarabiei. Rusia nu se mai
învecina acum cu Dunărea și țarul a considerat pierderea acestui teritoriu o umilire personală,
fiind hotărât să-l redobândească.

10
 Românii vor profita de contextul creat și vor redacta programe politice naționale în perioada 1857.

Mișcarea unionistă din ambele principate a luat avânt în primele luni ale anului 1857 odată cu
sosirea la București a Comisiei de Investigații și apropierea alegerilor pentru adunările ad-hoc.

Iași – unioniștii formează în februarie, Comitetul electoral pentru unire, cu scopul de a primi un
sprijin mai larg si a elabora un program politic cuprinzător. Programul, publicat la 13 martie, repetă
apleurile anterioare la unire sub un domn străin și la autonomia și neutralitatea noului stat care să fie
garantate colectiv de către Puteri. Au elaborat principiile care să guverneze organizarea politică a
noii țări. Au sprijinit alegerea unei adunări generale care să reprezinte interesele întregii națiuni, să
legifereze toate reformele necesare pt consolidarea românilor ca națiune și pentru ridicarea lor la un
nivel european de civilizație. Au subscris principiului egalității în fața legii și unui sistem imparțial de
justiție.

București - 15 martie 1857 – Partida Națională a căzut de acord asupra unui program similar celui
elaborat de către Moldoveni și prin intermediul organizatiei sale (Comitetul central al unirii) și-a propus
să-și coordoneze activitățile cu cele ale unioniștilor de la Iasi.

Adunările Ad-hoc din Moldova și-au început lucrările la dată de 4 oct. 1857. Cea din Țara Rom la 12
oct. Lucrările au fost dominate de unioniști: Mihai Kogalniceanu și Cuza la Iași; CA Rosetti și frații Golescu
și Dumitru Brătianu la Buc.

Conferința de la Paris: redactarea Convenției de la Paris (19 aug 1858)

- Scop : organizarea definitivă a Principatelor

- cu toate că puterile nu le –au dat unirea și le-au lăsat sub suzeranitatea otomană, ele au fost de acord ca
Principatele Unite să se administreze de aici înainte liber „fară amestecul guvernului otoman”

- plăteau tribut, domnitorii trebuiau să fie investiti tot de către sultan (obligațiile erau simple formalității,
fiind garantată colectiv autonomia Principatelor)

- Formulează drepturile fundamentale ale cetățenilor, atribuțiile oamenilor politici

- A avut atributlele unei Constituții de influența liberală.

Convenția prevedea:

- O Adunare legislativă în fiecare Principat, aleasă pe 7 ani având o comisie centrală la Focscșani
unde se discutau legile de interes comun
- Un domn, fie moldovean, fie muntean , pt fiecare principat, ales pe viata
- Un consiliu de ministrii pt fiecare Principat răzpunzător în fața adunării
- Armate nationale separate cu un singur comandant sef, numit alternativ de către cei doi
domnitori
- Abolea privilegiile si rangurile boieresti
11
 - Egalitatea in fata legii
- Inamovibilitatea judecătorilor și independența lor față de puterea executiva
- Curte de casatie comună la Focsani.

Folosindu-se de un viciu de formă al Convenției de la Paris, care nu menționa explicit

că persoana domnitorului ales trebuie să fie diferită, Al. Ioan Cuza va fi ales domn în Moldova,
la 5 ian. 1859 și în Țara Românească la 24 ian. 1859. Astfel Marile Puteri vor fi puse în fața
faptului împlinit.

Implicarea României în chestiunea orientală

Diplomație și acțiune politică a doua jumătate a secolului al XIX-lea –prima jumătate a

secolului al XX-lea

Unirea Principatelor și crearea statului român modern au fost posibile datorită apariției unui
conjuncturi externe favorabile și dorinței românilor de emancipare politică. Demersurile inițiate pe plan
intern, în sensul consolidării unirii și modernizării statului, vor fi însoțite de o serie de măsuri și inițiative de
politică externă care urmăreau câștigarea independenței de stat față de Imperiul Otoman și obținerea unor
garanții de securitate care să apere România de potențialele agresiuni externe.

Context intern – politica externa românească:

Unul dintre obiectivele externe centrale, ale noului stat modern român, va fi așadar câștigarea
independenței de stat. Politica faptului împlinit, deja o constantă în politicile decidenților români, devine o
expresie a acestei intenții, aducerea principelui strain Carol I și adoptarea Constituției din 1866, fiind
grăitoare în acest sens, românii afirmând clar dorința de a se desprinde de Imperiul Otoman.

1867-1868 – În timpul scurtei guvernări a liberalilor radicali, afacerile externe românești au căpătat
o turnură imprudentă, acestia hotărând să realizeze independența dând sprijin mișcărilor de eliberare
națională a ale popoarelor de la sud de Dunăre. Cea mai reprezentativă manifestare a acestei politici fusese
ajutorul acordat revoluționarilor bulgari înarmați care foloseau teritoriul României drept zonă de concentrare
pentru raidurile împotriva pozițiilor otomane. Rosetti și Brătianu s-au situat în fruntea acțiunii de încurajare
a bulgarilor. Obiectivul lor era grăbirea dezmembrării Imperiului Otoman, ceea ce le-ar fi oferit ocazia să
declare independența României. Politica lor a fost poate, ultima manifestare importantă a sentimentului de
solidaritate al popoarelor oprimate. Nu au făcut însă decât să stârnească indignarea marilor puteri.

20 ian 1868 – Alianța sărbo-română: Radicalii au dus de asemenea negocieri cu Serbia și Grecia în
vederea unei alianțe împotriva Turciei. Relațiile cu Serbia erau deosebit de strânse, datorită spiritului
12
puternic de independență din ambele țări. Carol și Prințul Mihail Obrenovic au căzut de acord, în aprilie
1867, să colaboreze. Un tratat de alianță , ce prevedea o acțiune comună în vederea înlăturării suzeranității
otomane, a fost semnat la București la 20 ian 1868.

Guvernele moderat și conservator: au abandonat politica de susținere a statelor din Balcani și au cultivat
relații bune cu Marile Puteri, Concertul european fiind considerat cel mai sigur mijloc de înfăptuire a
țelurilor naționale. Guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu s-a orientat din ce în ce mai mult spre
Austria, ca mare putere în măzsură să impulsioneze consolidarea statului român. Totuși Austria avea politici
conservatoare, iar puterile reunite în „Alianța celor Trei împărați” (Austria, Rusia, Prusia) nu se arătaseră
deloc înclinate să permită popoarelor din regiune să-și dobândească singure independența.

Carol și conservatorii au găsit o strategie mai bună pentru a câștiga sprijin internațional în favoarea
independenței: lărgirirea relațiilor diplomatice și încheierea tratatelor comerciale cu nr. cat se poate de
mare de state, fără a încerca să primească acordul prealabil al otomanilor. = România încheie convenții
comerciale, telegrafice și poștale cu Serbia, Austro-Ungaria, Franța, Rusia, etc.

● 22 iunie 1875 - Tratatul comercial cu Austro-Ungaria - Românii sperau să-și promoveze cauza
independenție, tratatul a fost mai mult politic decat economic. Dezvoltarea comerțului dintre cele
două țări pe baza principiului liberului schimb, avantajele economice revenind Austriei, acesteia
acordându-i-se cele mai scăzute tarife posibile la toate mărfurile. Iar României i se permitea să
exporte în Austro-Ungaria, fără taxe vamale grâne și alte produse potrivit principiului națiunii celei
mai favorizate. Liberalii au atacat tratatul ca fiind antinațional.

Războiul de Independență

Context extern

1875 – Izbucnesc răscoale antiotomane în Bosnia și Herțegovina. În 1876 Serbia și Muntenegru

declară război Porții. În vara anului 1875 Carol ți politicienii români înțeleg că aceste mișcări nu au un
caracter izolat, ci repun în discuție echilibrul european de forțe în regiune. În acest context România își
declară neutralitatea pt a-și asigura protecția Marilor Puteri potrivit prevederilor tratatului din 1856, inițiază
astfel o politică prudentă.

1876 – Totuși, iau în calcul folosirea crizei în vederea obținerii independenței pe cale diplomatică.

5 august 1876 – Nou guvern condus de Ion Brătianu – anunță că sunt gata să coopereze cu Rusia în
eventualitatea unui război dintre aceasta și Imperiul Otoman.

1876 – Negocierile româno –ruse de la Livadia: Vizita lui Brătianu de la 11 octombrie 1876 la Livadia, în
Crimeea, deschide negocierile dintre România și Rusia. Delegația română s-a întâlnit cu Țarul și cu Min. de
Externe rus, Gorceakov.
13
 - Rușii voiau: să asigure trecerea trupelor lor prin teritoriul României în eventualitatea unui război
și erau dispuși să semneze o convenție militară, dar nu doreau participarea activă a armatei
române în campanie.
- Brătianu dorea mai mult: în schimbul dreptului de tranzitare a teritoriului el insista asupra
încheierii unui tratat general care pe lângă chestiunile de ordin militar, să cuprindă și clauze
politice: recunoașterea independenței României și o garantare a integrității ei teritoriale,
dorea de asemenea ca România să participe la război pentru a asigura reprezentarea țării sale la
conferința de pace. A ridicat problema Basarabiei de Sud, retrocedată României în 1856.

Delegația română părăsește Livadia în decembrie, fără a fi semnat niciun document.

În Aprilie în urma eșecului înregistrat la negocieri, Rusia începe ostilitățile.

4 aprilie 1877 - Semnarea convenției militare româno ruse :

Kogalniceanu, care a devenit ministru de 16 aprilie, a semnat conventia in

aceeasi zi. Potrivit prevederilor acesteia, guvernul roman acorda armatei ruse dreptul
de a trece nestingherită prin teritoriul Romaniei, toate cheltuielile aferente urmând să
fie suportate de către aliatul rus, iar guvernul rus era de acord să respecte drepturile
politice ale statului roman, asa cum erau stipulate atât în legislația internă cât și în
tratatele internationale.Era de asemenea garantată „integritatea existentă”.

9 mai 1877 – În acest context, Mihail Kogălniceanu declară independența României în

Parlament, care este votată. Acest fapt este primit cu rezerve din partea Marilor Puteri.

Desfășurarea Războiului

Obiectivul princial al domnitorului Carol a fost dobândirea statutului de

cobeligerant pentru România, ceea ce asiugura recunoașterea independenței. Astfel el a
oferit rușilor participarea deplină a armatei române, dar a insistat ca aceasta să rămână sub
controlul său. Țarul Alexandru se opunea, deși ducele Nicolae își exprimase interesul în
cadrul întrevederii de la Ploiești cu Carol.
Trupele lui Osman Pașa resping atacul rusilor la Pleva așa încăt Țarul reconsideră ideea ajutorului
militar românesc. Marele duce Nicolae și Carol au ajuns la o înțelegere, rușii oferindu-i lui Carol comanda
supremă a trupelor aliate.

Victoria de la Plevna: a fost câștigată cu greu, cea de a treia bătălie a avut loc la 11 septembrie. Atacul
comun ruso-român asupra fortificațiilor turcești nu si-a atins obiectivul. Doar una dintre cele 14 redute ,
Grivița I, fusese cucerită de români cu preșul a 800 de morți și 1200 de răniți. Asediul a continuat până pe
10 decembrie cand Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă. Cele două divizii române au
contribuit decisiv la înfrângerea sa, împiedicând întăririle să ajungă la aceea parte din armata lui Osman,
care conducea iesirea din învăluire. Cu forțele divizate și supuse unui neîncetat atac, Osman Pașa s-a predat.
14
După victoria decisivă de la Plevna, armata română a jucat un rol modest în desfășurarea războiului,
participând însă la alte victorii precum cele de la Vidin sau Smârdan. Armistițiul este încheiat la Adrianopol
la 31 ianuarie.

Armistițiul stârnește dezamăgire: niciun reprezentant român nu fusese invitat la negocieri.

Relațiile româno-ruse vor deveni mai încordate după Tratativele de la San-Stefano – Rusia își asigura
o serie de privilegii, sporind control său în Balcani – retrocedarea S Basarabiei, și ocupația militară rusă în
Bulgaria care legitima accesul acestora prin România – îî faceau pe Carol și Kogălniceanu să se teamă de
revenirea la un protectorat rusesc similar celui din anii 30.

Reviziuirea Tratatului de la San Stefano – Tratatul de la Berlin:

- României îi este recunoscută independența condiționat de retrocedarea S Basarabiei Rusiei,

primind în schimb fostele posesiuni otomane: Dobrogea, Insula Serpilor și Delta Dunării și de
modificarea art. 7 al Constituției din 1866.
- Serbia și Muntenegru devin independente
- Bosnia și Herțegovina intra sub administrare Austro-Ungară.
- Bulgaria devine autonomă

Consolidarea Independenței de Stat

Pe plan intern: În 1881 ca urmare a căștigării și obținerii recunoașterii independenței de

stat, România devine Regat, stabilindu-se și succesiunea la tron în persoana regelui
Ferdinand. Acest fapt este de natură să pună bazele unei dinastii românești, recunoscută
internațional, României crescându-i astfel prestigiul internațional. Monarhia devine un factor
de stabilitate al vieții politice românești, acest fapt generând o politică diplomatică
românească coerentă.

Pe plan extern: România aderă în 1883 la Tripla Alianță/Puterile Centrale, din care faceau
parte, la momentul respectiv: Austro-Ungaria, Germania, Italia. Era singurul bloc
politico-militar existent la momentul respectiv. La semnarea alianței contribuie și relațiile
regelui Carol cu elita prusacă. Obiectul central al acestei alianțe este, însă, asigurarea
securității politico-teritoriale, amenințată de expansionismul rusesc. Relațiile româno-ruse de
deterioraseră după Berlin.

Implicarea României în Problema orientală în prima parte a secolului al XX -lea

● Implicarea României în al Doilea Război Balcanic:

15
Context:

După noua ordine europeană stabilită în urma congresului de pace de la Berlin, România devine un
stat important în Balcani, în condițiile descompunerii Imperiului Otoman care nu mai putea ține în frâu
tendințele naționaliste ale statelor subjugate. Astfel, România este un garant al menținerii status-quo-ului
în această regiune denumită „butoiul cu pulbere al Europei”, având și avantajul de a fi cea mai puternică țară
dintre cele mici.

Primul Război Balcanic: România a rămas neutră pe parcursul primului război balcanic, dar a urmărit cu
interes acest conflict ce putea modifica status-quo-ul pe care oamenii politic români îl apărau cu
înverșunare. România va refuza să intre în orice fel de alianță cu beligeranții – au existat propuneri din
partea Turciei, dar și a Bulgariei – cu aceștia din urmă tratativele fiind îngreunate de cerințele teritoriale ale
ambelor părți:România cerea rectificarea frontierei dobrogene, considerând că la Berlin s-a comis o
nedreptate, pe când Bulgaria viza toată Dobrogea.

Acest context internațional a determinat o apropiere foarte rapidă a Franței și Rusiei, ambele
susținând pretențiile teritoriale ale României și chiar participarea ei la o conferință de pace, dar se
observă și o politică independentă față de cea austro-ungară, ce sprijină în mod vădit Bulgaria. Tratativele
de la Londra nu au reușit să rezolve problema rectificării frontierei dobrogene prin tratate bilaterale, astfel
că s-a luat decizia organizării unei conferințe europene care să reglementeze această chestiune. Locul ales a
fost o lovitură puternică pentru Puterile Centrale – Sankt Petersburg;conferința organizată între 18 martie și
2 aprilie nu a adus schimbări fundamentale în relațiile României cu Marile Puteri, dar toate, cu excepția
rezervatei Germanii, au admis încorporarea Silistrei în Regatul României, căutând în același timp să nu
strice relațiile cu Bulgaria.

Al doilea război balcanic

Evoluția relațiilor internaționale dupa conferința de la Sankt-Petersburg a marcat începutul
îndepărtării României de Puterile Centrale, deși în ianuarie-februarie 1913 s-a reînnoit pentru ultima oară
Tripla Alianță, ce urma să fie valabilă pana în 1920, prelungindu-se automat la fiecare șase ani dacă nu era
denunțată.
Aliații din primul război balcanic nu reușesc să se mai înțeleagă – Bulgaria era nemulțumită de teritoriile
primite, iar dispariția adversarului comun fac ca între Bulgaria pe de o parte și Grecia și Serbia pe de alta să
apară o ruptură ce se va dovedi ireversibilă. În acest context extrem de tensionant pentru Balcani, Grecia și
Serbia caută să-și aproprie România, care rămâne însă extrem de rezervată.
Acordul greco-sârb din 1 iunie 1913 și norii ce se abăteau prevestind un nou conflict au făcut clar
faptul ca România nu-și va mai subordona interesele și poziția în conformitate cu cele ale Austro-Ungariei,
care, în condițiile adversității față de Serbia, continuă să sprijine Bulgaria. Germania nu a privit cu ochi buni
poziția intransigentă a Austro-Ungariei, considerând că neutralitatea României trebuie cumpărată cu o
extindere a frontierei până la Balcic, dar poziția cancelarului austriac Berchtold a rămas la fel de fermă,
avertizând ca o alianță cu Serbia va duce la ruperea relațiilor cu Monarhia Dualistă și chiar la un conflict.
De această situație vor profita diplomațiile rusă și franceză care vor dori o intervenție română în Bulgaria, și
implicit apropierea României de Antantă, lucru ce ar fi constituit lovituri grele pentru Imperiul
Austro-Ungar.
16
 Al doilea război balcanic izbucnește la 30 iunie 1913 când Bulgaria, fără declarații de război, își
atacă foștii aliați. Cu acordul Franței și Rusiei, guvernul român ordonă mobilizarea armatei la 3 iulie și
dă aviz de intrare pe teritoriul Bulgariei la 10 iulie, fapt ce constituia o respingere publică a alianței cu
monarhia dualistă. Această acțiune a fost privită cu ostilitate în cercurile politice vieneze, dar pentru a nu
pierde de tot România, ele vor accepta unele schimbări teritoriale în favoarea României, iar pe de altă parte
dorea oprirea conflictului balcanic pentru a evita răspândirea lui, astfel că România devine factorul
determinant în a convinge statele beligerante să înceteze ostilitățile. La 22 iulie România acceptă un
armistițiu, deoarece politicienii români considerau că războiul trebuia să mențină echilibrul de forțe în
Balcani, iar nu să distrugă Bulgaria.
Aceste tratative au loc la București – în acest fel se recunoștea poziția de garant al României în aceste
crize – și la care au participat doar reprezentanții țărilor beligerante.
Prin pacea din 10 august 1913, frontiera româno-bulgară devine linia Turtucaia-Balcic, Bulgaria
pierde mare parte a teritoriilor cucerite în primul război balcanic și pierde ieșirea la Marea Egee.
Pacea de la București a fost primul moment important în relațiile internaționale, în care Marile
Puteri nu au avut un cuvânt de spus în ceea ce privește hotărârile luate în cadrul ei, deși s-a încercat
convocarea unei conferințe de pace, Austro-Ungaria fiind cea mai vehementă.
Războaiele balcanice au constituit începutul depărtării României de Puterile Centrale, în ciuda existenței
unui tratat clar, și apropierea de Antanta și aici au intervenit mai mulți factori. În primul rând, cercurile
politice românești nu au mai putut ignora politica șovinistă maghiară de deznaționalizare dusă împotriva
românilor transilvăneni. Al doilea factor a fost venirea la putere, în ianuarie 1914, a unui guvern liberal
condus de Ion I. C. Brătianu, ce considera că tratatul cu Puterile Centrale nu poate fi pus în aplicare. Nu în
ultimul rând, chiar dacă nu a fost încărcată de iz politic, vizita țarului Nicolae II la Constanța, act cu un
puternic ecou în cercurile politice interne și internaționale, și care vădeau apropierea tot mai puternică a
României spre viitori aliați din Primul Război Mondial.
 
Caracteristica relatiilor externe românesti in prima jumatate a sec. XX - Ro isi doreste sa devina un arbitru
al problemelor din Balcani - mediator in cazul crizelor politice, dar sa se si impuna ca putere - lansand
revendicari teritoriale.

17