Cursul 7.2 SECTORUL EXTERN.

AJUSTĂRI ÎNTR-O ECONOMIE DESCHISĂ

1. Scurt istoric

Sectorul extern reprezintă acea parte a economiei unei țări care interacționează cu
celelalte economii. Pe piața bunurilor și a serviciilor sectorul extern implică schimburi
economice de tipul importurilor și al exporturilor, iar pe piața financiară capital flows.
Exporturile, definite în comerțul internațional ca fiind bunurile și serviciile produse într-
o țară și vândute pe alte piețe internaționale, și importurile, considerate a fi produse în altă țară
și transportate peste cel puțin o graniță, s-au dezvoltat foarte mult de-a lungul timpului.
a) Perioada mercantilistă – până în 1820
Până la începutul secolului al XVIII-lea, sectorul extern al țărilor reprezenta doar o mică
parte din economia unei ţări, comparativ cu output-ul naţional.
La început a fost foarte bine reglementat mai întâi la nivel local, iar după aceea la nivel
naţional, începând cu secolul al XVI-lea.
Creşterile economice corespunzătoare perioadei 1700-1820 erau de cel mult 0.1% anual.
b) Perioada comerţului liber
Adam Smith este principalul economist ce susţine comerţul liber, iar Marea Britanie
este prima ţară care îl încurajează, exporturile de capital ducând la creşterea balanţei globale.
Aurul este considerat etalon în cadrul schimburilor comerciale, contribuind la
apropierea relaţiilor internaţionale.1
Folosind etalonul aurului, agenții comerciali ce doreau să tranzacționeze mărfuri pe o
piață internațională trebuiau să își convertească monedele naționale în aur pentru a putea
achiziționa monedă străină, putând, astfel, să își onoreze plățile. Dacă în țara respectivă există,
totuși, un surplus al balanței de plăți, atunci agenții urmau să primească în schimbul mărfurilor
tranzacționate aur.
Spre deosebire de prima perioadă, aceasta a fost marcată de creşteri economice
importante, dar o dată cu acestea încep să apară şi primele crize ale balanţei de plăi.

c) Perioada celor două războaie mondiale

În anii ’20, majoritatea țărilor s-a confruntat cu inflații seminificative, având ca efect o
modificare a nivelului ratelor de schimb și a puterii de cumpărare.
După primul Război Mondial, majoritatea țărilor a revenit la folosirea aurului ca etalon.

1
Etalonul aur a fost dominant în Marea Britanie în perioada 1700-1931, existând totuși două întreruperi
semnificative: în timpul războaielor napoleniene și în timpul Primului Război Mondial. În Statele Unite s-a
renunțat la etalonul aurului în perioada 1860-1873.
Dolarul American a fost creat prin Actul Monetar din anul 1972, având ca etalon atât argintul, cât și aurul.
Argintul fiind subevaluat, iar aurul supraevaluat, conform legii lui Gresham, în circulație se aflau efectiv doar
monedele de argint, iar aurul a fost depozitat până în anul 1834, bancnotele apărând după 1865.

Ioana MANAFI, 2020

 Această perioadă este marcată de Marea Criză Economică, ce a avut ca efect renunţarea
la folosirea aurului ca etalon în cazul schimburilor comerciale. Comerţul internaional este
caracterizat de o scădere accentuată, îndesindu-se crizele balanţelor de plăţi.

d) Sistemul Bretton Woods I (1945-1971)

În anii 1930 toate economiile experimentaseră un sistem fix, fie cu rate de schimb
fluctuante, fie cu rate fixe, ce a contribuit la Marea Criză. Reprezentanții mai multor ţări s-au
întâlnit la Bretton Woods (New Hampshire) în anul 1944 pentru a facilita un sistem de rate de
schimb adecvate, ce aveau să susţină un flux comercial liber. Principalele forumuri
internaţionale care s-au ocupat de implementarea politicilor au fost Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Mondială.
Obiectivele sistemului de la Bretton Woods au fost: crearea unui set de reguli ce periteau
menţinerea ratelor de schimb fixe, chiar şi în condiţiile apariţiei unor fluctuaţii pe termen scurt;
garantarea că modificarea ratelor de schimb se va face numai în cazul existenţei deficituri sau
surplusuri importante apărute în balanţa comercială; asigurarea că în situaţia existenţei unor
schimbări importante, devalorizările se vor face pe principiul competitivităţii.
Menţinerea convertibilităţii monedelor urma să se facă prin asigurarea unor rezerve și
creanțe apreciabile de valută străină. De fapt, principalul avantaj al acestui sistem era că dolarii
americani deținuți de alte țări urmau să fie convertibili în aur la un curs fixat de Guvernul
Statelor Unite și fiecare Guvern stabilea cursul pentru propria monedă, realiyându-se în acest
fel un standard de schimb în aur.
Acest sistem a funcţionat bine vreme de douăzeci de ani, iar cele două monede cheie
dolarl şi lira sterlină s-au confruntat cu atacuri speculative.
Au existat totuși trei probleme majore ale acestui sistem:
- Creșterea accentuată a comerțului internațional a avut ca efect o creștere
puternică a cererii pentru rezervele valutare;
- Ajustarea greoaie la dezechilibrele pe termen scurt, din cauza
caracteristicilor sistemelor cu rate de schimb fixe, având drept efect mai
multe crize speculative;
- Existența crizelor speculative.
În anul 1971, Statele Unite renunță la convertirea dolarului în aur, ducând la o
devalorizare puternică a acestuia. În acest context a fost semnat un acord la Institutul
Smithsonian, prin care se devaloriza dolarul cu 7,9% față de celelalte monede.
Existența crizelor speculative, dar și adaptarea greoaie la dezechilibrele pe termen scurt
au făcut ca sistemul Bretton Woods să se prăbușeasă, fiind declarat sfârșit efectiv în primăvara
anului 1973.

e) Sistemul Bretton Woods II (1971-2009) – Washington Consensus

Această perioadă este marcată de încercarea statelor de a-şi controla în mod independent
cursurile de schimb sau intervenind pe pieţe de schimb valutar internaţionale.
În anul 1979, ţările membre ale Comunităţii Europene au urmat o abordare unitară
pentru stabilizarea ratelor de schimb între membri, dar permiţănd monedelor să fluctueze în

Ioana MANAFI, 2020

bloc în faţa altor monede. Astfel, la începutul anilor 70, a fost adoptat Şarpele valutar (numit
inițial Șarpele în tunel), evoluând către Mecanismul European al Ratei de Schimb (1979). Astfel
au fost puse bazele Unității Monetare Europene (ECU), fiind privit drept un coș ponderat al
monedelor naționale.2
În anul 1992, prin Tratatul de la Maastricht, s-a decis crearea unei unități monetare
unice, ce avea să devină, în final, moneda EURO.
Un moment marcant al acestei perioade a fost anul 1997 când s-a înregistrat Criza
Asiatică.
f) Perioada post 2009
În 2009, în cadrul Summitului de la Londra, G20 anunţă că Washington Consensus ia
sfârşit.
Această perioadă este marcată de o criză economică, începută în anul 2007, când cel
mai mare surplus de cont curent s-a înregistrat în China, urmată de Japonia şi Germania, iar cel
mai mare deficit s-a înregistrat în SUA, Marea Britanie, Spania şi Australia.

2. Concepte fundamentale în comerţul internaţional

O economie implicată în comerţul internaţional se numeşte economie deschisă. Dacă o

ţară nu participă la comerţul internaţional se numeşte autarhică sau închisă.
Comerţul între diferiţi indivizi le permite acestora să se specializeze, iar acest principiu
se apliă atât diferitelor regiuni, cât şi economiilor naţionale.

Necesitatea comerţului internaţional

Există situaţii în care trebuie reglementate cantităţile de bunuri tranzacționate sau sunt
impuse taxe. Necesitatea schimburilor comerciale apare în mai multe situații:
➢ Diferitele produse agricole nu pot fi cultivate în orice zonă a globului;
➢ Resursele naturale nu sunt disponibile unitar pe glob;
➢ Tehnologiile şi aptitudinile oamenilor diferă de la o regiune la alta;
➢ În situaţiile în care factorii de producţie nu sunt mobili, se recurge la specializare.
Specializarea şi schimbul cresc nivelul producţiei în întreaga lume şi asigură
posibilitatea atingerii unei productivități mai înalte, având drept consecință creșterea
nivelului de trai.

Câştigurile din comerţ sunt cel mai bine evidenţiate în situaţia în care există un avantaj
absolut. O economie are avantaj absolut asupra altei economii în situaţia în care cu aceeaşi
cantitate de resurse produce mai mult decât concurenta sa. Avantajul absolut reciproc presupune
ca fiecare din cele două economii să aibă avantaj absolut pentru câte un produs. Câştigurile
obţinute în urma specializării vor conduce la câştigurile obţinute în urma comerţului

2
Banca Centrală a Germaniei (Bundesbank) a fost cea care și-a asumat rolul principal.

Ioana MANAFI, 2020

internaţional. Dar existenţa avantajului absolut, fără existenţa avantajului comparativ, nu
implică şi câştiguri comerciale. Avantajele comparative pot fi exprimate în termenii costurilor
de oportunitate, ce diferă de la o ţară la alta, iar câştigurile din comerţ rezultă din diferenţa
dintre costurile de oportunitate.
Tabelul 4.2
Ţara Producţie Muncă YML Raport
(unităţi) (unităţi) a1/a2
a1 a2 a1 a2 a1 a2
A 2000 800 20 20 100 40 2,5
B 500 700 20 20 25 35 0,71
Producţie totală înainte
de specializare 2500 1500 40 40 62.5 37,5 -

Conforma Tabelului 4.2, folosind aceeași cantitate de muncă, productivitatea este

diferită, deoarece eficiența muncii diferă de la o economie la alta. Economia A deține avantaj
absolut în cazul ambelor bunuri.
Chiar dacă una dintre ţări are avantaj absolut, atunci poate fi profitabil pentru aceasta să
se specializeze în producţia acelui bun pentru care are avantaj relativ mai mare iar ţara ce este
în dezavantaj absolut să se specializeze în producţia bunului cu dezavantajul relativ mai mic.

Principiul avantajului comparativ. Legea costurilor comparative demonstrează că

ţările pot câştiga din specializare, iar schimbul bunurilor arată diferenţele de cost relativ în
producerea acelor bunuri.
Dacă bunurile sunt produse în condiţii de concurenţă perfectă în fiecare ţară, atunci
preţurile vor reflecta costurile (la echilibru: preţ = cost marginal), iar aceste costuri reflectă
cantităţile de factori de producţie (pământ, capital, muncă şi alte resurse) utilizate în procesul
productiv*.
Fie ţările A şi B, ce fac comerţ cu bunurile a1 şi a2. Economiile A şi B deţin stocuri
comparabile de capital şi forţă de muncă ce vor fi implicate în procesul de producţie a celor
două bunuri. Totuşi în A bunul g1 este produs în condiţii favorabile, în timp ce în B firmele sunt
specializate în producerea bunului g2. Considerăm că factorii de producţie sunt utilizaţi integral,
iar resursele utilizate sunt identice. În exemplul din Tabelul 4.1. am considerat munca fiind
singurul factor de producție.
Tabelul 4.1
Ţara Producţie Muncă YML Raport
(unităţi) (unităţi) a1/a2
a1 a2 a1 a2 a1 a2
A 500 100 20 20 25 5 5
B 100 500 10 10 10 50 0,2
Producţie totală înainte
de specializare 600 600 30 30 20 206 1

*
Abordarea are la bază teoria schimbului formulată de D. Ricardo (sau pe teoria costului muncii). Acesta a precizat
că valoarea unui produs este influențată pe termen lung de costurile de producţie, în timp ce munca necesară
obținerii acestuia este un etalon al costurilor de producţie.

Ioana MANAFI, 2020

 Din Tabelul 4.1 se constată că economia A are un avantaj comparativ în producerea
bunului a1 în comparaţie cu a2, deoarece productivitatea medie a muncii YMLa1 este de 5 ori
mai mare decât YMLa2 (a se vedea ultima coloană a tabelului). Analog, economia B are un
avantaj comparativ în producerea bunului a2.
Dacă fiecare ţară se va specializa în producerea bunului în care este mai eficientă, atunci
rezultatul este prezentat în tabelul 4.2:
Tabelul 4.2
Ţara Producţie Muncă YML
(unităţi) (unităţi)
g1 g2 g1 g2 g1 g2
A 600 - 40 - 15 -
B - 600 - 20 - 30
Producţie totală după
specializare 600 600 40 20 20 30

Câştigul net din specializare este de 100 unităţi din g1 şi 100 unităţi din g2. Pentru
simplificare, am considerat că forța de muncă nu pierde din productivitate prin trecerea de la o
activitate la alta.
În realitate, în termenii schimbului comercial, decizia de specializare trebuie să se
bazeze pe câştigurile aşteptate (deci şi dependenţa de preţuri) dacă producţia se modifică, adică
în expresie valorică:
a1A P2A
Pentru ţara A: P1A  a1A > P2A  a 2A sau >
a 2A P1 A
a 2B P1B
Pentru ţara B: P a > P a
2
B B
2 1
B B
1 sau B > B (4.1)
a1 P2

unde: Pi A , Pi B , a iA , a iB (i = 1,2) sunt preţurile, respectiv cantităţile corespunzătoare

bunurilor produse în economiile A şi B.
Cu toate acestea este greu de precizat în ce economie produsul obţinut va avea un preţ
mai mic, acesta determinându-se în funcţie de cererea şi oferta existente. Volumul produselor
tranzacţionate va fi dat de cursul de schimb, iar apoi poate fi determinat profitul obținut.

Principiul avantajului absolut. Dacă una dintre ţări este mai eficientă în producţia
ambelor bunuri, atunci aceasta are un avantaj absolut. Să presupunem că modificăm condiţiile
iniţiale prezentate în tabelul 4.1. Noua situaţie este descrisă în tabelul 4.3.

Termenii de schimb comercial descriu proporţia în care se schimbă bunurile produse de

cele două ţări. În realitate cantităţile de bunuri sunt schimbate contra unui preţ plătit în diverse
monede. Dacă eficienţa schimbului va fi măsurată prin intermediul indicelui termenilor de
schimb (ITS) atunci vom avea:

Ioana MANAFI, 2020

 Indicele preturilor bunurilor exportate
ITS =  100
Indicele preturilor bunurilor importate

Indicele pentru anul de bază este 100. O îmbunătăţire a termenilor de schimb comercial
se obţine în cazul creşterii indicelui termenilor de schimb (ITS), ceea ce va indica faptul că dat
fiind un volum al exporturilor, pentru contravaloarea acestor exporturi se poate obţine o
cantitate mai mare de bunuri importate.
O scădere a acestui indice va indica o înrăutăţire a termenilor de schimb (raport
nefavorabil), ceea ce va face ca pentru acelaşi volum al exporturilor să se importe o cantitate
mai mică de bunuri.

La începutul secolului XX, doi economişti suedezi, Eli Heckscher (1879-1952) şi Bertil
Ohlin (1899-1979), au subliniat că diferenţele de costuri internaţionale, ce nu sunt direct legate
de avantajele comparative, apar datirtă înzestrărilor diferite cu factori de producţie. În cazul
unei ţări, a cărei populaţie este mică, dar înzestrată cu un pământ fertil, se va înregistra un preţ
mic al pământului, dar un preţ ridicat pentru forţa de muncă, producând iefin bunuri agricole ce
necesită pământ fertil şi forţă de muncă puţină. În schimb, în cazul unei ţări mici cu populaţie
numeroasă, forţa de muncă va fi ieftină.
Astfel, conform teoriei Ohlin-Heckscher, ţările au avantaj comparativ în cazul
producerii produselor ce utilizează factorii de producţie cu care acestea sunt înzestrate.

Raţionamentul dezvoltat de aceştia se fundamentează pe ipoteze simplificatoare: se

presupune că fiecare ţară este caracterizată de competiţia perfectă, utilizare completă a
factorilor şi costuri constante în toate ramurile. Fiecare factor de producţie are aceeaşi calitate
în toate ţările şi nu există costuri de transport sau bariere în calea comerţului. Cum aceste ipoteze
nu sunt îndeplinite simultan în viaţa reală, atunci modelul elaborat de Heckscher şi Ohlin oferă
în primul rând tendinţe şi nu rezultate concrete, verificabile.

Restricţii asupra schimbului (comerţului). Există două tipuri de argumente pentru a

impune diferite restricţii asupra comerţului internaţional. Primul argument vizează obiectivele
naţionale, iar cel de-al doilea dorinţa de a creşte venitul naţional.

Motivele protecţionismului ce vizează creşterea venitului naţional:

- Modificarea condiţiilor comerciale;
- Protecţia împotriva acţiunilor necinstite întreprinse de firmele şi
guvernele străine;
- Protecţia firmelor mici;
- Încurajarea învăţării din practică;
- Protejarea unei industrii interne de concurena străină;
- Crearea sau exploatarea unui avantaj comercial strategic;
Deși este posibil ca venitul național să fie mai mare în condițiile existenței unui comerț
liber, totuși există situații când acesta este restricționat, printre care menționăm:

Ioana MANAFI, 2020

 -protejarea anumitor categorii sociale;
-riscurile specializării;
-apărarea naţională;
-eliminarea deficitului balanţei de plăţi externe;
-protejarea unor grupuri specifice;
-protejarea industriilor strategice (cum ar fi cele siderurgice şi oţelului sau
construcţia de nave);
- protejarea economiei interne de o competiţie neloială, incorectă, (în
particular de politica de dumping).
Modalităţi de realizare a restricţiilor:

- creşterea preţului produsului importat prin taxe asupra importurilor;

- impunerea de cote sau restricţii voluntare de export limitând fizic
cantităţile dintr-un bun importat sau exportat;
- acordarea de subvenţii - presupun plata anumitor sume producătorilor
interni în scopul de a reduce preţurile lor de producţie sub cele ale
concurenţei externe;
- reglementarea (controlul) cursului de schimb – presupune limitarea
sumelor în monedă străină disponibile pentru plata importurilor;
- controlul fizic – implică limitarea sau interzicerea accesului anumitor
bunuri pe teritoriul ţării (embargoul).

Remedierea comerţului şi şi impunerea de bariere nontarifare

Începând cu anul 1947, ţările care doreau să-şi protejeze industriile autohtone au început
să folosească o serie de restricţii comerciale, cunoscute ca bariere nontarifare, scopul acestora
fiind remedierea anumitor probleme. Când acestea nu sunt utilizate corect ele sunt cunoscute
sub denumirea de metode de protecţie contingente:
- clauza de evitare – o creștere masivă a comerțului internațional poate
poate amenința desfășurarea activtății anumitor producători naționali,
acordându-se acestora o scutire temporară, prin creșterea ratelor tarifelor
peste cele stabilite în cadrul acordurilor internaționale;
- dumping-ul – este o formă de discriminare prin preț. Majoritatea
economiilor naționale au impus taxe anti dumping pentru a își proteja
industriile naționale. De regulă, pe termen scurt, dumping-ul este o
modalitate de eliminare a surplusurilor nedorite sau o încercare de a
scăpa de anumiți concurenți. În prezent, orice discriminare prin preț este
clasificată ca fiind o formă a dumping-ului.
- Taxe suplimentare de import – acestea pot deveni, în anumite
circumstanțe, forme ale barierelor netarifare.
Costul protejării industriilor (sectoarelor) interne de concurenţa externă, pentru a le
asigura supravieţuirea, îl reprezintă, pe termen lung, o pierdere de eficienţă şi inventivitate.

Ioana MANAFI, 2020