UNIREA CU BISERICA ROMEI – PREZENTARE GENERALĂ A MOMENTULUI

(1698-1701)

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în urma victoriilor militare ale trupelor

imperiale austriece, împotriva turcilor, mai ales după înfrângerea lor sub zidurile Vienei, în
1683, în principatul Transilvaniei se introduce, treptat, regimul austriac al Habsburgilor 1. În
atari împrejurări, principele Mihail Apaffi inițiază tratative cu imperialii – acordul de la Viena
din 1688, tratatul de la Blaj din 1687 și acceptarea ,,protectoratului,, împăratului Austriei la 9
mai 1688, pentru ca la sfârșitul secolului, prin pacea de la Carloviț – 26 ianuarie 1699, Poarta
Otomană să recunoască oficial trecerea Transilvaniei în stăpânirea Imperiului habsburgic,până
în 1918.
La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I, a dat o diplomă leopoldină 2 în 18
puncte, care a fost o adevărată constituție a principatului pentru mai bine de un secol și
jumătate. Astfel, principatul era condus de un guvernator în fruntea guvernului, ce avea ca și
element de legătură cu imperiala Curte, o cancelarie aulică transilvană. Se confirmau
privilegiile celor trei națiuni–unguri, sași și secui, precum și drepturile celor patru ,,religii
recepte,,: catolică,luterană, calvinistă și unitariană. Românii erau excluși politic, social și
religios, deși constituiau populația majoritară, fiind tolerați.
Imediat după trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceștia au inițiat o
acțiune energică în vederea consolidării dominației lor, rolul însemnat avându-l Biserica
romano-catolică. De aproximativ un secol și jumătate, calvinii dețineau o situație privilegiată
în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturați aproape cu desăvârșire din viața publică. O
dată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia
diminuată, pentru consolidarea confesiunii catolice, care între cele patru confesiuni recepte,
era cea mai slabă. Astfel, s-au inițiat o serie de acțiuni în favoarea Bisericii catolice: restituiri
de moșii pierdute și de biserici, danii noi, la care se va adăuga și lucrarea iezuiților 3, reveniți

1
Mircea, PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, cuv.înainte: Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, vol.II, Ed.a 3-a revăzută, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2006. pp.253-254.
2
Istoria Transilvaniei (de la 1541 până la 1711), coordonatori: Ioan-Aurel POP/Thomas NӒGLER/Magyari
ANDRÁS, autori: Susana ANDEA/ Ionuț COSTEA/Anton E. DÖRNER et alii, Ed.a 3-a, Academia Română- Centrul
de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2016, p.381. A nu se confunda
cu Patenta leopoldină din 23 august 1692, care era cel mai bun indiciu că unirea cu Roma devenise o problemă
de stat, prin acest act fundamental, suveranul sublinia răspicat faptul că preoții uniți erau egali în
drepturi,privilegii și imunități cu cei romano-catolici, că fiii acelor parohi născuți din părinți liberi, urmau să
scape din condiția servilă, se delimitau cimitirele și edificau casele parohiale și școlile. Chiar dacă prevederile
sale nu au fost imediat puse-n aplicare, înscrisul leopoldin dădea un serios imbold mișcării de unire.
1
în Transilvania, o dată cu stăpânirea habsburgică; s-au reactivat Episcopiile catolice maghiare
din Oradea-1692 și Alba Iulia-1715.
Dar recâștigarea pozițiilor economice, politice și religioase pierdute în
favoarea calvinilor sub principii Transilvaniei, majoritatea fiind de confesiune calvină, nu se
putea face decât prin creșterea numărului catolicilor. Deoarece, recatolicizarea luteranilor,
calvinilor și unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiți și-au îndreptat atenția spre
românii ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni recepte la un loc. Prin
această mișcare de anvergură, se urmărea creșterea numărului catolicilor, inclusiv în Dietă,
dar și întreruperea legăturilor de orice natură, cu românii ortodocși din Țara Românească și
Moldova.
Între timp, Biserica ortodoxă românească din a doua jumătate a sec. XVI-lea și
până spre sfârșitul sec. al XVII-lea, este supusă unei puternice acțiuni prozelitiste calvine,
mitropoliților ortodocși din Alba Iulia impunându-li-se condiții oneroase de funcționare. Se
adaugă și situația economico-socială a preoților ortodocși, care erau siliți să îndeplinească
robota, în rând cu păstorii lor iobagi, de multe ori să dea dijma chiar și preoților luterani și
calvini4.În timpul războiului turco-austriac din 1683-1699, preoții români au fost impuși cu
dări extraordinare de război, în timp ce preoții altor confesiuni, cu venituri însemnate, erau
scutiți, deoarece aparțineau unor confesiuni recepte. De toate aceste nemulțumiri ale clerului
ortodox, au știut să profite iezuiții.

3
Activitatea misionarilor catolici în părțile Transilvaniei s-au desfășurat în perioada de la sfârșitul sec. al XVII-lea
și începutul celui următor, pe firul expansiunii promovată de Contrareforma spre răsărit, într-un spațiu
preponderent ortodox și reformat. Misionarii însoțitori ai armatelor imperiale urmau, pe măsura înaintării și
succeselor acestora, să consolideze spiritual noua stăpânire, impunându-se câștigarea cu deosebire a clerului și
nobilimii. Preoțimea și prin ea credincioșii, trebuiau sensibilizați pentru catolicismul vitregit în trecut și, dacă se
putea, atrași la credința noului stăpân, sau cel puțin la Unirea religioasă cu biserica acestuia. Sfântul Scaun și
Curtea vieneză aveau suficientă experiență în materie de prozelitism, iar iezuiții își ofereau priceperea și
ajutorul pentru reușita mult dorită de oficialitate. Se considera că cei vizați, trebuiau câștigați prin tratative
tainice și promisiuni sau convinși, la nevoie, prin constrângere și tăria armelor, vezi Academia Română, Secția
de Științe Istorice și Arheologice, Istoria Românilor, o epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716),
coordonator: Virgil CÂNDEA, autori:Susana ANDEA/ C-tin BĂLAN/C-tin REZACHEVICI et alii, vol.5, Editura
Enciclopedică, București, 2003,p.793.

4
Cu toate că inițial, în timpul lui Gabriel Bethlen, întreaga preoțime din Transilvania și Partium era scutită de
orice dijme și none din semănături și animale, privilegiu completat și cu scutirea preoților de dijma de vin sau
de censul montan, confirmat și de noul principe Mihail Apafi, această scutire nu însemna totala exceptare de la
orice obligații publice pentru preoțime. Au loc numeroase abuzuri în perceperea dijmelor, urmate de plângeri
ale preoților români și intervenții repetate ale principelui. Din toate aceste coerciții, se desprinde, pe de o parte
dorința sa de a impune respectul privilegiilor acordate preoților români cu scopul atragerii lor la calvinism, iar
pe de altă parte, interesele contrare ale stăpânilor de pământ arendatori și ale dregătorilor răspunzători de
adunarea veniturilor din dijmele fiscale. Din aceste motive, calvinizarea românilor nu s-a putut realiza în
profunzime nici măcar la nivel preoțesc și cu atât mai puțin la cel al credincioșilor,faptul constituind și o
explicație a succesului tot limitat, pe care îl avea acțiunea misionarilor catolici de atragere a preoțimii la Unire
cu biserica Romei, Ibidem, p.792.
2
 Pe acest agitat și schimbător fundal de epocă a început unirea Bisericii
românești din Transilvania cu Biserica catolică. Unii istorici susțin că primele încercări de
unire s-ar fi făcut încă din 1697 sau chiar mai devreme 5. Din sursele iezuite ,,apar,, trei
procese verbale ale unui pretins sinod întrunit la Alba Iulia, în februarie 1697, în care s-ar fi
hotărât unirea cu Biserica Romei, prin acceptarea celor patru puncte ,,florentine,, formulate la
Sinodul de la Florența din 1439: 1.Papa este capul întregii Biserici; 2.Sfânta Împărtășanie se
poate face și cu pâine nedospită (azimă); 3.Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul
(filioque); 4.În afară de rai și iad, mai există un loc curățitor numit purgatoriu; o hotărâre sau
rezoluție în același sens, semnată de mitropolitul Teofil la 21 martie 1697 și o scrisoare către
cardinalul Leopold Kollonich, arhiepiscop croat, primat al Ungariei, din 10 iunie 1697,
semnată de Teofil, de 11 protopopi și un preot, prin care se confirmau hotărârile de mai sus
menționate.
Cercetate ulterior de mai mulți istorici, au fost semnalate crase deficiențe de
forma și conținut, în urma cărora orice act juridic își pierde valabilitatea devenind nul de
drept. Astfel că, fără echivoc, autenticitatea documentelor este compromisă neexistând
originale, ci doar copii în limba latină (ce convenabil!), limbă pe care protopopii nu o
înțelegeau și poate nici vlădica Teofil. Dubios e și faptul că, deși soborul s-a întrunit in luna
februarie, actele nu se semnează decât în martie și iunie. În conținutul documentelor sunt
folosiți termeni inadecvați uzanței instituțiilor oficiale participante, ba mai mult s-a constatat
că din punct de vedere grafologic, semnătura mitropolitului Teofil, a fost contrafăcută, nu-i
aparține, un fals ordinar. Semnăturile protopopilor sunt pe pagina a treia, existând
discontinuitate față de pagina precedentă, fapt ce ne duce la deducerea logică că, foaia cu
olografele semnături a fost anexată dintr-un alt dosar al vreunui sobor anterior. Ca să nu
remarcăm faptul că orice întrunire, sinod ar fi avut loc, nu putea avea loc fără prezența
superintendentului calvin, care mai avea încă drept de control asupra Bisericii românești.
Toate aceste constatări arată că actele sunt pur și simplu false, fabricate în
mod grosolan de iezuiți, de altfel mult prea ușor de realizat, cu toată miza istorică a
evenimentului. Discuțiile subterane, intrigile adiacente pentru realizarea dezideratului catolic,
au fost metodele dolosive folosite nesubtil, încât se pune întrebarea: dacă vlădica ar fi acceptat
unirea în 1697, ce rost ar mai fi avut încercările din 1698 și ,,perfectarea,, ei în 1701?! Iar
dacă ,,oferta,, ei venea prin rezoluția din 14 aprilie 1698, cum s-ar fi putut încheia în 1697?!6

5
Conform autorilor Istoriei Transilvaniei, a existat o fază a tatonărilor, evaluărilor, a sfaturilor de taină, baza
discuțiilor inițiate la Alba Iulia de iezuitul Bárányi Lászlo Pál, a fost Patenta leopoldină din 1692. Grupul
românilor nu a fost mare, incluzându-i pe vlădica Teofil, pe clericii și laicii mai apropiați curții mitropolitane,
numărul crescând treptat până în anul 1701, pp.383-384.

3
 În vara anului1697, mitropolitul Teofil trecea la cele veșnice. Printre
candidații la ocuparea scaunului vacant se număra tânărul ieromonah Atanasie, originar din
județul Alba sau Hunedoara, care prin însemnate sume de bani, câștigă bunăvoința
guvernatorului Transilvaniei. În septembrie 1697 pleacă în Țara Românească pentru a primi,
potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Aici, știindu-se intențiile catolicilor, va fi ținut patru
luni, pentru a i se completa învățătura și a fi întărit în Ortodoxie, ba mai mult, după hirotonie,
i se cere să semneze un ,,îndreptar,, dogmatic, liturgic și canonic în 22 de puncte, alcătuit de
patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat în Țara Românească și mitropolitul Teodosie al
Ungrovlahiei7.
După plecarea lui Atanasie la București, iezuitul Paul Ladislau Bárányi pleacă
la Viena, pentru a prezenta Curții imperiale un memoriu în vederea unirii românilor cu
Biserica Romei. Cu toate insistențele, împăratul a emis o ,,rezoluție,, la 14 aprilie 1698,
potrivit căreia li se oferea românilor posibilitatea de a se uni cu oricare din cele patru
religii ,,recepte,, sau de a rămâne la vechea lor credință. Preoții care acceptau să se unească,
beneficiau de privilegiile clerului confesiunii respective, în schimbul recunoașterii primatului
papal, urmând a fi scutiți de iobăgie, contribuții la stat și față de ,,domnii de pământ,,. În plus,
unirea cu Roma, nu atrăgea părăsirea credinței strămoșești. Desigur această ,,condiție
minimală,, o dată îndeplinită însemna renunțarea la Ortodoxie și oricare alte condiții
ulterioare, împreună sau separat, întregeau planul de unire urmărit de imperialitate. De altfel,
la scurt timp, cardinalul Kollonich a venit cu previzibilele completări la primat, precizând că,
preoții români ardeleni vor beneficia de privilegiile Bisericii și ale preoților catolici, numai
dacă vor mărturisi și crede TOT ce învață Biserica romano-catolică și mai ales cele patru
puncte deosebitoare dintre cele două biserici, ortodoxă și catolică, numite ,,florentine,,
formulate la Sinodul samavolnic de la Florența din 1439, enumerate anterior. Deci, singurul
interes al împăratului era ca românii să se unească cu Biserica catolică și nu cu altă
confesiune, Leopold ,,sabotându-și,, printr-un ordin secret propria rezoluție, de neîndeplinire,
prin stăruința ca preoții români să treacă doar la religia catolică, ignorându-le pe celelalte.
Pentru catolici, unirea era văzută ca o reîntoarcere, ca o revenire a acestor creștini, românii
ortodocși, în sânul și sub autoritatea Bisericii romane, considerată Biserica Universală8.
Singurul act despre care s-a spus că reprezintă documentul fundamental al
unirii cu Roma este așa numitul ,,manifest de unire,, sau ,,carta de mărturie,, din 7 octombrie
6
Evident că avem de a face cu o noapte a minții , asupra căreia nu mai trebuie insistat (n.a), vezi Mircea
PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p.255.
7
Reținerile avute în privința proaspătului arhiereu, tânăr și fără multă carte, s-au dovedit întemeiate cu atât
mai mult cu cât săvârșise simonie, bănuită cel puțin ulterior (n.a).

8
Istoria Transilvaniei, op.cit., p.385.
4
1698, semnată de 38 de protopopi, act care se prezintă ca un caiet cu trei file, primele două
formate dintr-o coală îndoită, la care s-a anexat prin lipire încă o filă tăiată-n două, dintr-o altă
coală (ce rudimentar act ,,fundamental,,?). Este mai controversat decât precedentul din 1697,
fiind , iarăși analizat de mai mulți istorici, constatându-se că:
a) pe prima pagină se află declarația propriu-zisă de unire urmată de un post
scriptum de 13 rânduri, adăugat ulterior. Se precizează clar că motivul unirii pentru clerul
românesc este dobândirea privilegiilor de care se bucurau membrii bisericii romane, însă cu
păstrarea integrală a doctrinei -,,legea,, a organizării bisericești – ,,alegerea vlădicului și
drepturile protopopilor,, a cultului – ,,slujba Bisericii, leturghia, posturile și carindariul
nostru,,. La final, se stipulează clar că,nerespectarea acestor condiții, atrage nulitatea
întregului act de unire: ,,nici aceste peceți să n-aibă nici o tărie asupra noastră,,. Este limpede
că unirea nu este determinată de frământări de conștiință sau de vreo nemulțumire a clerului
față de credința lor. După post scriptum urmează sigiliul Mitropoliei Bălgradului (Alba Iulia),
aplicat însă înainte de redactarea celor 13 rânduri.
b) următoarea pagină cuprinde declarația de unire redactată în limba latină, cu
mari diferențe de text, susținându-se că unirea s-a făcut ,,din insuflare dumnezeiască,, (sâc!) și
cu acceptarea întregii doctrine catolice.9 Acest text exprimă dorința iezuiților care l-au alcătuit
și nicidecum cea a protopopilor, care nu semnaseră pentru acest fals, ci pentru altceva.
c) paginile 3,4 și 5 cuprind semnăturile celor 38 de protopopi, cu 37 peceți,
iar după ele urmează un ,,codicil,, în 7 rânduri, care este un rezumat al post scriptumului de pe
prima pagină, scris de Atanasie. Pagina 6 a rămas nescrisă.
Acest act nu are cum să reprezinte o unire cu Biserica Romei, ci mai degrabă
o unire de principiu,determinată exclusiv de condițiile socio-economice ale clerului român.
Din punct de vedere juridic nu are valoare nici de act premergător, pregătitor unui act propriu
zis de unire, deoarece îi lipsește, iarăși, semnătura mitropolitului, deși redactase codiciliul
final. Este nul de drept, greșeli gramaticale jenante, expresii și proceduri ,,inovatoare,, etc.
Dacă ar fi emanat de un sinod ținuta unui astfel de act ar fi fost alta, adică s-ar fi redactat pe o
coală întreagă, fără adăugiri, lipiri, greșeli puerile de transcriere, exprimare, formulări

9
Biata hârtie e de știut că suportă orice mârșăvie, falsificarea grosolană a unui act public de o asemenea
importanță istorică, atrăgând criticile istoricului unit Nicolae Densușianu, care a găsit manifestul în anul 1879, în
Biblioteca Universității din Pesta: ,,avem înaintea noastră o traducere din cele mai mișelești și criminale,
falsificarea unui document public… pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica română din
Alba Iulia,, vezi Mircea PĂCURARIU op.cit.258-259. Conform celorlalte surse – Istoria Transilvaniei si Istoria
românilor, se tratează ca fiind reale sinoadele din 1697,1698 și 1700 și că ele suscită ,,încă,, unele discuții legate
de autenticitatea lor, nefăcând deloc trimitere la deficiențele crase de întocmire, de minciunile și manipulările
inserate cu sânge rece de nelegiuiții iezuiți. Diferențe sunt existente și asupra altor aspecte, neinsistând să le
dezvolt, remarcând maniera istoricilor laici de a nu lua în calcul absolut toate aspectele unei probleme și
rezultând concluzii care orbitează în spațiul unui adevăr relativ (n.a).

5
neuzitate și traduceri mincinoase, culminând cu semnătura olografă a mai marelui Bisericii
Ortodoxe, mitropolitul Atanasie.
Desigur că discuțiile în vederea unirii au fost purtate de clerul român cu cei
de încredere, mitropolitul întocmind lista cu cei 38 de protopopi, pe care la un moment dat a
fost silit s-o predea, nu înainte să adauge la finele semnăturilor acel codicil (completare) cu
precizarea condițiilor de unire, fără a-și pune însă semnătura, atitudine care denotă
neîncrederea mitropolitului în iezuiți, dar posibil în acel moment și reciproca. Ulterior,
iezuiților le-a fost ușor să fabrice un act fraudulos al unirii, alcătuit dintr-o declarație în
românește, una în latină și semnăturile protopopilor pe care le aveau deja.
Prin urmare, acest act nu are cum să fie emanația unui sinod de care nu a
auzit nimeni, nu este atestat de nici un izvor altul decât iezuit. Dacă validitatea actului nu ar fi
fost fără de pată, atunci nicidecum nu ar fi stat ascuns până in anul 1879, când a fost
descoperit întâmplător. Unirea religioasă are un fundament juridic fals.
Tot în luna octombrie a aceluiași an, Bárányi prezintă Dietei ardelene un
memoriu în care cerea în numele preoțimii române ardelene, scutirea de impozite, pe baza
rezoluției imperiale din 14 aprilie 1698. Formată mai mult din luterani și calvini, reacționează
trimițând un memoriu împăratului, prin care îl roagă să nu fie de acord, ba mai mult se
hotărește să se efectueze o anchetă 10 în satele românești, pentru a se constata care preoți și
credincioși români se declară pentru unirea cu Roma. Rezultatul acestei anchete, efectuată în
1699, este grăitor. O parte infimă a clerului declară că dorește să țină ,,credința,,
mitropolitului, alta a avut o atitudine echivocă, dar majoritatea preoților la care se adaugă toți
reprezentanții credincioșilor, au declarat că voiesc să rămână în ,,legea,, lor veche.
Desigur că rezultatele anchetei n-au mulțumit pe împărat, pe arhiepiscopul
Kollonich și pe iezuiți. De aceea, erau necesare noi măsuri pentru perfectarea unirii, mai ales
că stăpânirea habsburgică în Transilvania era acum pe deplin consolidată, în urma păcii de la
Carloviț – 26 ianuarie 1699. La 16/28 februarie 1699, împăratul Leopold a dat o diplomă,
cunoscută sub numele de Diploma întâia leopoldină, în care-și exprimă satisfacția pentru
convertirea românilor, grecilor și rutenilor(!), declarând validă și efectivă unirea lor cu
Biserica Romei, cu acceptarea tuturor învățăturilor ei, mai ales a celor patru puncte

10
Se dorea să se scoată la iveală cu care dintre cele patru religii recepte doresc să se unească preoții și
credincioșii români din principat. Este considerată o metodă absolut inovatoare în context, capabilă să ofere
dovada zdrobitoare că deciziile luate la vârf de către vlădică și protopopi, erau puțin cunoscute și însușite în
lumea satului. Fapt, de altminteri previzibil, hotărârile fuseseră luate în numele întregii Biserici românești, fără
consultarea enoriașilor de rând. Însă importantul test la care a fost supusă, în premieră, lumea rurală
românească, n-a avut până la urmă nici o utilitate din perspectiva strădaniilor Stărilor protestante de a bloca
mișcarea încurajată de Curte și iezuiți, conform Istoriei Transilvaniei, p.390-391.

6
controversate. Se acordau preoților români uniți toate scutirile și privilegiile de care
beneficiau preoții catolici.
Prevederile diplomei au provocat, după cum era de așteptat, împotrivirea
cercurilor conducătoare și a nobilimii din Transilvania. Dar împăratul nu a ținut cont de
protestul acestora și a emis un nou decret prin care reconfirma rezoluția din 14 aprilie 1698.
Unirea religioasă a românilor transilvăneni devenise o problemă de stat, Dieta11 hotărând să
facă o nouă anchetă cu 10 comisii, fiecare cu 4 membri, câte unul de fiecare confesiune
receptă. Rezultatul ei a fost asemănător cele dintâi. Trebuie remarcat faptul că, însuși
mitropolitul Atanasie a cerut protopopilor și preoților să nu se prezinte în fața comisiilor de
anchetă.
Deși mitropolitul nu iscălise actul de unire, el a consimțit în principiu acest
demers, însă împreună cu al său cler a avut o evidentă atitudine șovăielnică. Se adaugă faptul
că el continua legăturile cu Țara Românească, tipărind la Alba Iulia, două cărți cu conținut pur
ortodox (bravo lui!) : o Bucoavnă, adică o carte de citire și un Chiriacodromion, ce
reproducea Cazania lui Varlaam din 1643, ambele fără adausul ,,filioque,, cum fusese
reclamat cardinalului Kollonich.
La 14 septembrie 1700 soborul protopopilor Mitropoliei, întrunit la Alba
Iulia, a stabilit 28 de puncte sau hotărâri privitoare la viața religios morală a preoților și
credincioșilor, în care nu se face nici o mențiune despre unirea cu Roma.
Posibil că pe acest fundal duplicitar, Bárányi creează o nouă ,,epopee,, o nouă
pseudoistorie în legătură cu existența unui nou sinod, de care iarăși, ce convenabil, nimeni nu
știe, întrunit la 4-5 septembrie 1700, la care ar fi participat 54 de protopopi români, însoțiți și
de câte doi preoți și trei mireni din Transilvania și Maramureș. Acest sinod ar fi votat, în
unanimitate și de bună voie, unirea cu Biserica Romei, cu acceptarea celor patru puncte
florentine. Ba mai mult, lansează un manifest în numele lui Atanasie, cerându-le preoților
români să accepte unirea, s-o mărturisească și s-o apere.
Și acest pretins sinod, ca și celelalte precedente, nu este amintit de nici o
cronică contemporană, fiind o copie în limba latină, fără semnături. Oare de ce ar fi fost
necesar un nou sinod din moment ce s-ar fi ținut unul în februarie 1697, altul la 7 octombrie
1698? Concluzia, fără echivoc: sinoadele ,,de unire,, din 1697, 1698 și 1700 sunt pure
plăsmuiri ale minții iezuiților, în vederea întăririi propagandei lor unioniste.
11
Desigur că, cercurile protestante nu doreau să se-ngroașe clasa privilegiaților exact cu cei care erau opusul,
contributorii majoritari români, tolerați și din punct de vedere religios. Interesul lor ticălos, era ca aceștia să nu-
și depășească condiția de orice fel ar fi, nefiind mai ,,buni,, decât mincinoșii iezuiți. De aceea, ei doreau să
scoată-n evidență oportunismul elitei bisericești a românilor, doritoare să scape de împovărătoarele dări, și
inexistența unei uniri adevărate, dar întregul context politic internațional le era împotrivă, habsburgii fiind mai
puternici ca oricând (n.a).
7
 Nemulțumiți de poziția netranșantă a mitropolitului Atanasie, iezuiții încep
să lanseze acuze și calomnii împotriva lui. A fost acuzat de superiorul iezuiților din Sibiu,
Cristofor Ghebhard, că ar fi declarat lui Dindar, agentul lui Brâncoveanu 12, că nu este unit.
Unul din protopopi l-ar fi acuzat că a scris lui Brâncoveanu că unirea s-a încheiat numai de
formă, ca să fie anulate dările preoților.
Pentru a cunoaște adevăratele sentimente ale lui Atanasie, Bárányi și
misionarii militari – castrenses – ce-i înlocuiau pe iezuiți, au rugat pe cardinalul Kollonich să-
l determine să facă o mărturisire de credință publică. În cele din urmă, s-a ajuns la soluția
chemării sale la Viena, ca să încheie unirea, pe care o acceptase doar în principiu. Prevăzând
consecințele neplăcute ale plecării sale la Viena, Atanasie a convocat la Alba Iulia, la 7
ianuarie 1701, vreo 30 de protopopi și mai mulți preoți, ca să aprobe o declarație de menținere
a sa în scaunul mitropolitan și nimeni să nu se amestece în treburile vlădicești, confirmat prin
semnăturile și pecețile celor prezenți. Aici, s-au formulat împotriva sa 22 de acuzații, desigur
de către iezuiți, dar făcute chipurile în numele preoților săi, nu că nu ar fi fost posibil, dar
chiar toate?! Și asta pentru că erau nemulțumiți de abuzurile lui, cât și de opoziția împotriva
unirii. Acuzațiile urmăreau să-l compromită în fața cercurilor conducătoare din Viena, ca apoi
Kollonich să-l șantajeze, obligându-l să accepte unirea. Principalele acuzații erau: a prefăcut
mănăstirea-reședință în cârciumă, organizează petreceri ducând femei și lăutari țigani cu, care
a și băut, merge la vânătoare, tolerează ca rudele sale să se amestece în treburile Mitropoliei,
hirotonește pe bani tineri fără pregătire (aidoma lui!), admite recăsătoria preoților, impune noi
dări preoților (de parcă nu ar fi destule!), își ține secretar calvin, are nereguli în gestiunea
Mitropoliei, întreține legături cu domnul Țarii Românești, este nesincer față de unire etc.
În fața unui asemenea rechizitoriu mitropolitul nu avea decât alternativa
dintre condamnare sau achitare, aceasta din urmă cu promisiuni de drepturi pentru sine și
cler. După lungi frământări și discuții, Atanasie se hotărăște pentru unire. Astfel, la 24 martie
1701 este hirotonit a doua oară ca preot, iar în ziua următoare ca episcop de către cardinalul
Kollonich, în capela Sfânta Ana din Viena. În urma acestei hirotonii, împăratul Leopold I a
emis patru acte privitoare la noua Biserică unită din Transilvania, cu câteva zile în urmă
rudele noului episcop unit fiind înnobilate. Primul act era decretul de confirmare a lui
Atanasie ca episcop, primind în schimbul acestei retrogradări, titlul de consilier imperial și un
lanț de aur împodobit cu cruce și portretul împăratului, pentru meritele sale speciale, erudiția,
bunele moravuri și celelalte virtuți ale sale (acum viața sa imorală nu a mai avut nici o

12
Domnitorul Țarii Românești Constantin Brâncoveanu îi trimisese meșterul tipograf pentru cele două cărți
tipărite, îi dăruise Mitropoliei din Alba Iulia o moșie din județul Argeș și îi scutea de biruri pe cei 20 de ardeleni
care lucrau pe ea. Mitropolitul primise la hirotonie din partea domnitorului, ca și înaintașii săi, numeroase
daruri, veșminte și cărți, îi înnoia ajutorul anual de 6000 de aspri, vezi Mircea PĂCURARIU, op.cit.p.256,262.
8
pondere negativă). Un alt ordin a fost către Camera imperială să-i dea un salariu anual de
4000 florini și în sfârșit, o nouă diplomă, numita a doua leopoldină, prima fiind considerată
cea din 16 februarie 1699. Practic, această diplomă poate fi considerată ca adevăratul act de
întemeiere a Bisericii unite, cu 15 articole. Primul din ele asigura Bisericii și clerului unit
drepturi identice cu cele pe care le avea Biserica romano-catolică. Al doilea articol prevedea
că preoții uniți sunt scutiți de toate sarcinile servituții feudale. Al treilea articol era și
mai ,,generos,, prevăzând înglobarea în ,,statul catolic,, nu numai a clerului unit, ci și a
laicilor, chiar și a plebeilor, deci a țăranilor. Acest articol nu a fost niciodată pus în aplicare.
Se 13instituia apoi un ,,teolog,, iezuit pe lângă Atanasie, care nu putea face nimic fără știrea
acestuia, se interzicea corespondența cu Țara Românească etc. Cu toate aceste scăderi,
românii greco-catolici din Transilvania au reușit să evite integrarea într-o episcopie catolică,
păstrându-și propria episcopie, în timp ce soarta celor din părțile vestice a fost mult mai
nefericită, sfârșinf prin a fi integrați în episcopii străine, precum a Muncaciului și Oradei
Originalul acestei diplome a dispărut, desigur în urma înțelegerii tacite dintre
Curtea din Viena și nobilii din Dietă, după cum era previzibil că vor cădea de acord asupra
celei mai bune ,,soluții,, pentru ambele părți, iar majorității românilor li se perpetuează vechea
stare cu excepțiile deja văzute. În lipsa diplomei în original, Curtea vieneză a refuzat mereu să
acorde drepturile românilor, mai ales cele din primele articole (culmea absurdului, să nu mai
posede originalul când tocmai ea o emisese, însă înșelătoria era previzibilă într-un raport de
forțe net avantajabil din partea habsburgilor). A fost descoperită abia în 1938, în Biblioteca
Muzeului Bruckenthal din Sibiu.
La 7 aprilie 1701, Atanasie a plătit scump cele primite, printr-o declarație
umilitoare, în 16 puncte, despre care marele istoric Nicolae Iorga spunea că ,,este cel mai
înjositor act public săvârșit până atunci de vreun vlădică românesc,,.
Abia la începutul lunii mai 1701 s-a putut întoarce acasă, unde la 25 iunie i s-
a făcut instalarea solemnă în scaunul de episcop unit, în prezența unui mare număr de preoți și
credincioși, chemați din timp la festivitate. În acest fel, și-a încetat existența vechea
Mitropolie ortodoxă românească a Transilvaniei, locul ei fiind luat de o Episcopie unită.
Tot acum încep și protestele împotriva unirii. Cel mai vehement protest l-au
înaintat credincioșii din Șcheii Brașovului, Țara Făgărașului, comitatul Hunedoarei și din alte
părți, încât Atanasie a fost nevoit să permită acestora să rămână în vechea lor credință, cu
condiția să nu lucreze împotriva unirii și să-și plătească obișnuita dare vlădicească.
În septembrie 1701, nobilul român Gavriil de Țagul Mare a prezentat un
memoriu în numele credincioșilor din Alba Iulia, guvernului Transilvaniei, împotriva uniației,
13
Vezi Istoria românilor, op.cit. p.799.
9
sfătuind autoritățile să renunțe la unire, căci românii se vor răscula sau emigra. Încarcerat
împreună cu alți credincioși la Sibiu, este eliberat cinci ani mai târziu.
După cum era și firesc, mitropolitul Teodosie a făcut cunoscută Patriarhiei
Ecumenice apostazia lui Atanasie. Patriarhul Calinic II, împreună cu sinodul său, l-au
anatematizat în 5 august 1701. Mitropolitul Teodosie căruia i s-a comunicat sentința, nu i-a
trimis-o imediat, sperând, probabil , la o reîntoarcere, răspunzându-i episcopului la o scrisoare
prin care îi făcea o aspră mustrare pentru rehirotonirea de la Viena, calificând-o drept
comedie, ca și pentru actul de renegare de la dreapta credință. La fel îl mustrase și patriarhul
Dositei al Ierusalimului, aflat în Țara Românească, reproșându-i îndeosebi călcarea
jurământului depus la București.
La 3 iulie 1702, patriarhul Dositei și mitropolitul Teodosie adresau o scrisoare
românilor ortodocși din Brașov, Sibiu și din alte părți ale Ardealului, prin care-i anunțau de
anatematizarea ,,mincinosului mitropolit și vânzător de credință și noul Iuda, Atanasie,,
îndemnându-i să rupă orice legături cu el și să întoarcă la dreapta credință pe toți cei amăgiți
de iezuiți și de Atanasie. De altfel, credincioșii din Brașov și Țara Bârsei au intrat sub
oblăduirea duhovnicească a mitropoliților Țarii Românești, bucurându-se de sprijinul
mitropoliților Teodosie și Antim Ivireanul și al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Din toate cele expuse, se desprinde cu ușurință, constatarea că, dezbinarea
Bisericii românești din Transilvania a fost opera iezuiților și a împăratului Leopold I, el însuși
crescut de iezuiți, a cardinalului Kollonich, iar mitropolitul Atanasie a fost un instrument
corupt și docil ca urmare, prin care au lucrat aceștia. Pentru reușita scopului urmărit, s-au
folosit de cele mai necinstite mijloace, fără scrupule: fals și uz de fals în acte publice, șantaj,
promisiuni care n-au fost niciodată îndeplinite etc.
Au fost literalmente născocite cele trei sinoade din 1697 cu 12 protopopi, din
1698 cu 38 de protopopi și în 1700 cu 54 de protopopi, pretinzând că ,,de bunăvoie,, s-au unit
cu Biserica Romei și odată cu ei întregul popor român din Transilvania. Dar actul propriu-zis
de unire poate fi considerat cel semnat de Atanasie la Viena la 7 aprilie 1701, iar actul oficial
privind înființarea noii Biserici și Episcopii unite din Transilvania, este diploma leopoldină
din 19 martie 1701.
Consecințele au fost devastatoare: s-a pierdut autonomia Bisericii românești
din Transilvania; în locul vechii Mitropolii ortodoxe cu sediul la Alba Iulia s-a creat o
Episcopie unită subordonată arhiepiscopului romano-catolic; s-a impus un ,,teolog,, unit
noului episcop, care-l controla în toate actele, având mai multă putere decât acesta; împăratul
a devenit ,,patron,, al Bisericii unite, cu dreptul de a numi pe viitorii episcopi dintr-o listă de
trei candidați; și-a încetat activitatea tipografia mitropolitană din Alba Iulia; s-au rupt
10
legăturile culturale-bisericești cu Mitropolia Ungrovlahiei; s-a produs dezbinare, ură și
neîncredere între fiii aceluiași popor român, putând fi astfel mai ușor stăpâniți de habsburgi,
potrivit principiului ,,divide et impera,,.
Faptele relatate, împreună cu cele două anchete efectuate în anul 1699,
dovedesc că, uniația a fost acceptată de o parte infimă a clerului, din interese pur materiale, în
timp ce restul credincioșilor, care nu aveau motive să-și schimbe credința și nu știau nimic
de ,,menifestul,, protopopilor sau de declarația dată de Atanasie la Viena, au rămas în vechea
lor ,,lege,, strămoșească, ORTODOXIA.

BIBLIOGRAFIE:

1. Mircea, PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, cuv.înainte:

Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.a 3-a, revizuită, vol.II, Editura Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei, Iași, 2006, 594p,
2. Academia Română, Istoria Românilor, o epocă de înnoiri în spirit european
(1601-1711/1716), coordonator: Virgil CÂNDEA, autori: Susana ANDEA/Constantin
BĂLAN/Constantin REZACHEVICI et alii, vol.5, Editura Enciclopedică, București, 2003,
1123p cu planșe,
3. Istoria Transilvaniei (de la 1541 până la 1711), coordonatori: Ioan-Aurel
POP/Thomas NӒGLER/Magyari ANDRÁS, autori: Susana ANDEA/ Ionuț COSTEA/Anton
E. DÖRNER et alii, Ed.a 3-a, vol.II, Academia Română, Centrul de Studii Transilvănene,
Cluj-Napoca și Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2016, 448p.

11
12
13