CURS III

MIJLOACELE DE PLATĂ NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE

Instrumentele monetare care sunt acceptate pentru lichidarea unei datorii izvorâte din
operaţiunile curente sunt cunoscute sub denumirea generică de mijloace de plată.
De-a lungul anilor, atât instrumentele monetare acceptate ca mijloace de plată pe
plan internaţional cât şi proporţia participării acestora la stingerea obligaţiilor internaţionale
au cunoscut importante modificări. Dacă până la primul război mondial aurul ocupa un loc
important în efectuarea plăţilor pe plan internaţional, între cele două războaie, alături de aur
au început să fie utilizate şi unele valute. După cel de-al doilea război mondial, treptat, rolul
aurului în această funcţie s-a diminuat, până la eliminarea sa. În acelaşi timp, rolul valutelor
în derularea plăţilor internaţionale a crescut neîncetat, adăugându-se noi instrumente
monetare - unităţile monetare compozite, de tipul DST şi ECU.
În etapa actuală, mijloacele de plată naţionale cuprind:
● unităţi monetare naţionale - monede efective (bancnote şi monede divizionare) şi
monede de cont cu transfer clasic sau electronic;
● titluri de valoare exprimate în monedă naţională - instrumente de plată şi credit şi
hârtii de valoare.
Pe de altă parte, mijloacele de plată internaţionale sunt formate din:
- unităţi monetare naţionale utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale - valute efective
şi valute de cont cu transfer clasic sau electronic;
- titluri de valoare exprimate în monedă străină - instrumente de plată şi credit şi hârtii
de valoare;
- unităţi monetare regionale utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale (euro);
- unităţi monetare compozite (DST).
Odată cu introducerea euro şi dispariţia monedelor naţionale ale statelor participante
la Uniunea Monetară Europeană, dar şi prin utilizarea sa - ca unitate monetară regională - în
plăţile internaţionale, peisajul monetar internaţional şi-a schimbat considerabil structura şi
caracteristicile.

3.1. Unităţile monetare naţionale

- de la etaloanele monetare la aranjamentele valutare -

3.1.1. Definirea unităţii monetare naţionale

Moneda reprezintă unitatea monetară a unui stat abilitată să circule pe teritoriul statului care
o emite.
Fiecare ţară, prin lege, îşi stabileşte unitatea monetară proprie, care este definită ca
mijloc legal de plată pe teritoriul geografic al ţării respective. În adoptarea unităţii
monetare, în prezent există trei practici:
● state a căror unitate monetară naţională este distinctă şi individualizată în raport cu alte
state. De exemplu: România are unitatea monetară naţională leul, cu subdiviziuni de 100
bani; SUA - dolarul american cu 100 cenţi; Canada - dolarul canadian cu 100 cenţi;
Marea Britanie - lira sterlină cu 100 pence; Elveţia - francul elveţian cu 100 centime. În
toate aceste cazuri, emiterea bancnotelor şi a monedei divizionare cade în sarcina băncii
centrale a ţării respective: România - BNR; SUA - Sistemul Federal de Rezerve; Marea
Britanie - Banca Angliei; Elveţia - Banca Naţională a Elveţiei etc.
● state care au convenit să aibă aceeaşi unitate monetară prin crearea unei noi unităţi
monetare comune. O parte din statele membre ale UE (12 state) au convenit ca
începând cu 1 ianuarie 2002 pe teritoriul lor geografic să circule un singur mijloc legal de
plată - euro cu subdiviziuni de 100 de cenţi - care a înlocuit monedele naţionale ale
ţărilor participante la sistemul monedei unice: marca germană, francul francez, francul

1
 belgian, francul luxemburghez, peseta spaniolă, escudo portughez, lira italiană, guldenul
olandez, shilingul austriac, marca finlandeză, lira irlandeză şi drahma grecească. De la 1
ianuarie 2007 din zona euro face parte şi Slovenia. Adoptarea unei singure monede ca
mijloc legal de plată de către un grup de ţări a implicat un ansamblu de măsuri
organizatorice şi funcţionale: emisiunea bancnotelor şi a monedei divizionare este
responsabilitatea Băncii Centrale Europene, care stabileşte şi politica monetară unică
pentru zona euro. Similar, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, o serie de foste
republici componente ale acesteia şi-au dobândit independenţa şi au adoptat noi unităţi
monetare, renunţând la rubla sovietică.
● state care au adoptat ca monedă naţională unitatea monetară a altui stat. Astfel de
situaţii îşi au originea în trecutul politic, economic şi monetar al entităţilor statelor
respective. De exemplu, Liechtenstein a adoptat ca monedă francul elveţian. În acest
caz, emiterea şi punerea în circulaţie a monedelor şi bancnotelor, precum şi exercitarea
politicii monetare se realizează de către Banca Naţională a Elveţiei iar băncile din
Liechtenstein raportează situaţiile financiare acesteia şi sunt supuse supravegherii
bancare de către autoritatea elveţiană în materie. Situaţii asemănătoare se întâlnesc şi în
teritoriile nesuverane, colonii, teritorii asociate unui stat, teritorii sub tutelă etc., în general
în astfel de spaţii geografice existând ceea ce se numeşte „autoritate monetară”.
Cele prezentate reprezintă o situaţie la un moment dat.
În trecut, monedele puterilor coloniale erau, în cele mai multe cazuri, monedele
utilizate pe teritoriile colonizate (lira sterlină, francul francez, peseta spaniolă etc.).
Destrămarea sistemului colonial şi câştigarea independenţei fostelor colonii au condus la
adoptarea unor noi denumiri de unităţi monetare naţionale.
În viitor, unele state vor adera la sistemul monedei unice europene şi astfel, alte
unităţi monetare naţionale vor dispărea (inclusiv leul românesc), după cum pot apărea alte
grupări care să adopte alte tipuri de unificare monetară şi noi denumiri de monede.
Fiecare monedă naţională are un simbol standardizat şi utilizat ca atare în
denominarea tuturor tranzacţiilor interne şi internaţionale. Potrivit codului ISO (International
Organization for Standardization), s-a convenit uniformizarea modului de simbolizare prin trei
litere a unităţilor monetare ale statelor lumii, primele două litere reprezentând denumirea
prescurtată a ţării (în limba engleză) şi a treia literă, prima literă din denumirea monedei (în
limba naţională). De exemplu: ROL - Romania Leu; USD - United State Dollar; GBP - Greate
Britain Pound etc. Pentru euro, abrevierea oficială recunoscută de ISO este EUR.
Unele monede au şi un simbol grafic. Pentru dolarul american simbolul este litera S
tăiată pe verticală de două linii paralele ($). Legenda spune că simbolul provine de la semnul
existent pe un thaller, care reprezenta două coloane pe care se urca o viţă de vie, monedă
care s-a bucurat de încredere pe teritoriile primelor 13 state americane, de unde şi
denumirea de thaller – taller – dollar. Pentru lira sterlină simbolul grafic este litera L tăiată pe
orizontală de două linii paralele (₤), pentru yenul japonez litera Y tăiată pe orizontală de două
linii paralele (¥) iar euro are simbolul litera E tăiată pe orizontală de două linii paralele (€),
acesta fiind inspirat din litera grecească epsilon, cu trimiteri la leagănul civilizaţiei antice
elene şi prima literă a denumirii continentului european (Europa).
Definirea prin lege a unităţii monetare a unui stat este un atribut al autorităţii
monetare naţionale. De-a lungul timpului, această definire s-a realizat în funcţie de etalonul
care a fost adoptat ca bază a sistemului monetar internaţional, implicând analiza a trei
elemente:
● valoarea paritară, respectiv conţinutul valoric al monedei, definit prin legea monetară a
ţării care o emite. Ea a presupus un etalon faţă de care moneda se raporta într-o relaţie
fixă sau stabilă. Funcţia de etalon a fost îndeplinită la început de mărfuri obişnuite, pentru
ca treptat această poziţie să fie cucerită de metalele preţioase (aur, argint), locul lor fiind
luat apoi de diferite valute şi mai târziu de DST.
● paritatea monetară exprimată prin raportul dintre valorile paritare ale două monede. În
funcţie de etalonul care a stat la baza unităţilor monetare, aceasta a îmbrăcat forma
parităţii metalice, valutare şi DST.

2
● cursul valutar sau rata de schimb, respectiv preţul unei monede, exprimat într-o altă
monedă cu care se compară. Date fiind prefacerile care au marcat definirea unităţilor
monetare naţionale, cu înţeles similar se utilizează şi termenul de paritate valutară.
Limitele în utilizarea DST şi experienţa în domeniu au impus o serie de rezerve în
utilizarea sa ca etalon monetar. Începând din anul 1978, statele membre ale FMI îşi definesc
valoarea monedelor lor pe baza aranjamentelor valutare. Acestea constituie ansamblul
măsurilor practicate de fiecare stat membru al FMI în scopul asigurării unei evoluţii cât mai
disciplinate a cursului valutar al monedelor lor.
În timp ce definirea valorii unei monede pe baza valorilor paritare presupunea un
raport fix sau stabil, în definirea valorii unei monede pe baza unui aranjament valutar locul
principal îl ocupă evoluţia pe piaţă a cursului valutar, în contextul flotării generalizate. Din
această cauză, selecţionarea monedei de contract şi adoptarea unor măsuri de aplatizare a
efectelor negative ale evoluţiei nedorite a cursului acesteia au un rol deosebit în asigurarea
eficienţei valutar-financiare a tranzacţiilor comerciale.

3.1.2. Aranjamentele valutare în economia mondială

Aranjamentele valutare practicate în prezent au un caracter dinamic, pe de o parte,

prin permanenta lor diversificare iar pe de altă parte, prin faptul că valorile astfel stabilite se
modifică la intervale scurte de timp.
În esenţă, ele se diferenţiază în funcţie de gradul de flexibilitate adoptat în stabilirea
cursului valutar: de la forme mai rigide - consiliu monetar sau legare a monedei naţionale de
o altă unitate monetară - până la flotare liberă. Indiferent însă de clasa în care este inclusă o
monedă, în ultimă instanţă, la baza definirii sale se află evoluţia cursului pe piaţa valutară.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, în continuare sunt prezentate pe scurt
principalele tipuri de aranjamente valutare (regimuri ale ratei de schimb) existente în
prezent în lume, potrivit opţiunii declarate de fiecare ţară şi comunicate FMI.
1. Aranjamente valutare potrivit cărora ţările nu au un mijloc de plată legal
separat. În această clasă sunt incluse două categorii de ţări:
● ţări care au adoptat ca mijloc legal de plată moneda altei ţări; de exemplu moneda în
Liechtenstein este francul elveţian, în Ecuador, El Salvador, Palau, Timorul de Est este
dolarul american iar în San Marino este euro;
● grupuri de ţări care au convenit să utilizeze aceeaşi monedă ca mijloc legal de plată;
adoptarea acestui sistem implică crearea unei autorităţi monetare centrale pentru
coordonarea şi controlul politicii monetare la nivelul ţărilor respective.
În prezent există patru astfel de uniuni monetare care utilizează aceeaşi monedă ca
mijloc legal de plată - moneda este unică pentru grupul de ţări şi independentă în sensul că
nu este moneda altei ţări:
- Zona euro
- Uniunea monetară a Caraibelor de Est
- Uniunea economică şi monetară a Africii de Vest
- Uniunea monetară a Africii Centrale

2. Aranjamente valutare bazate pe consiliu monetar. În această categorie sunt cuprinse

acele ţări care au moneda naţională definită prin legea monetară a ţării, ca mijloc legal de plată, dar
regimul ratei de schimb are la bază un act legislativ prin care se stabilesc următoarele:
- preschimbarea monedei naţionale în raport de o anumită unitate monetară străină să se efectueze la
un curs fix;
- emisiunea monedei naţionale să fie restricţionată în funcţie de îndeplinirea de către banca centrală a
unor obligaţii stabilite prin acest aranjament. În esenţă, este vorba despre controlul masei
monetare, reducerea inflaţiei şi stabilizarea cursului valutar al monedei naţionale.
Prevederile unui astfel de aranjament impun ca emisiunea monedei naţionale să se efectueze
numai contra monedă străină iar cantitatea de monedă naţională să fie acoperită integral cu active

3
 externe: de exemplu, emisiunea monetară poate avea loc numai în măsura în care ţara în discuţie are
un excedent de balanţă de plăţi, care în plan valutar înseamnă intrare de monedă străină. Se elimină
astfel funcţia „tradiţională” a băncii centrale de control al masei monetare, dar mai ales cea de
„împrumutător de ultimă instanţă”. Urmărirea acestor aspecte este încredinţată unui consiliu monetar,
care în fapt poate constitui o entitate în cadrul băncii centrale şi care temporar, până la redresarea
monetară şi valutară, preia spre urmărire şi administrare o parte din funcţiile băncii centrale.
Prin aranjament se stabileşte moneda străină de care este legată moneda naţională (ca intrări
valutare sau active externe). În patru din ţările care practică aranjamente valutare de tip consiliu
monetar, raportarea se face la euro (Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Estonia, Lituania), în timp ce în
Hong Kong şi Djibouti se face la dolarul american. În cazul Brunei-Darussalam moneda naţională
este dolarul Brunei, cu un aranjament în raport cu dolarul Singapore de 1SGD = 1BND, ambele
monede circulând pe teritoriul ţării ca mijloc de plată legal.
3. Aranjamente valutare convenţionale bazate pe legarea fixă a cursului monedei. În
această clasă sunt incluse acele ţări a căror monedă naţională este legată formal printr-un raport fix de
o altă monedă (35 ţări) sau de o monedă compozită (7 ţări). În ultimul caz, moneda compozită poate
fi una standard (DST) sau poate fi creată ad-hoc de ţara în discuţie, pe baza unui coş de valute format
din monedele principalelor ţări cu care are relaţii comerciale, a căror pondere reflectă distribuţia
schimburilor comerciale, a serviciilor şi a fluxurilor de capital. Prin acest tip de aranjament valutar,
ţările nu sunt obligate să menţină irevocabil paritatea stabilită. Cursul valutar poate fluctua în limite
strânse faţă de cursul central stabilit (de exemplu, de ±1%) sau se stabilesc limitele de variaţie minime
şi maxime sub forma unei marje, de regulă de ±2%. Indiferent de soluţia aleasă, autoritatea monetară
urmăreşte respectarea parităţii fixe prin intervenţii directe pe piaţa valutară, cumpărând şi vânzând
monedă naţională contra valuta de care este legată (valută de intervenţie) sau indirecte, printr-o
politică severă a ratei dobânzii, prin stabilirea unor reglementări restrictive în materie de regim valutar
sau prin intervenţii efectuate de alte instituţii publice. Sistemul se aseamănă în principiu cu
aranjamentul bazat pe consiliu monetar, dar se deosebeşte de acesta prin flexibilitatea mai mare în
cadrul limitelor date de variaţie a cursului valutar, autoritatea monetară putând să modifice nivelul
acestora şi prin libertatea mai largă în exercitarea politicii monetare şi a celei valutare.
Ţările din această grupă au aranjamente valutare legate în cea mai mare parte de dolarul
american (Antilele Olandeze, Arabia Saudită, Aruba, Bahamas, Bahrain, Barbados, Belize, China,
Emiratele Arabe, Eritrea, Guinea, Insulele Maldive, Iordania, Irak, Kuweit, Liban, Malaezia, Nepal,
Oman, Qatar, Seychelles, Siria, Trinidad-Tobago, Turkmenistan, Ucraina, Venezuela, Vietnam), de
euro (Cape Verde, Insulele Comore, Letonia, Macedonia) şi de monede compozite (de exemplu, Libia
de DST, Botswana de DST şi rand sud-african etc.).
Dată fiind poziţia dominantă a Africii de Sud, moneda acesteia - rand sud-african - are
circulaţie în zonă şi de ea sunt legate monedele naţionale ale trei mici state grupate în jurul acesteia:
Lesotho, Namibia şi Swaziland. Practic, în unele din aceste ţări există două monede cu putere
circulatorie pe teritoriul lor - randul sud-african şi moneda naţională - iar aranjamentele au caracter
local.
4. Menţinerea cursului valutar în limitele unor benzi de fluctuaţie. În această
categorie intră ţările care prin aranjamente valutare s-au afiliat la Mecanismul Ratelor de
Schimb - ERM II.
5. Stabilitatea cursului valutar
6. Flotare în cadrul unor benzi de fluctuaţie. Acest tip de aranjament valutar se
particularizează prin faptul că fluctuaţiile cursului valutar sunt menţinute în cadrul unei variaţii de
±1% faţă de cursul central sau de ±2% între cursul minim şi cel maxim, iar cursul fix este modificat în
funcţie de anumiţi indicatori monetari şi financiari. Gradul de flexibilitate a ratei de schimb depinde de
limitele benzii de fluctuaţie, care pot fi stabilite simetric faţă de cursul central sau asimetric în sus sau
în jos faţă de paritatea centrală, în acest caz pe baza unei rate centrale preanunţate.
7. Aranjamente valutare de flotare controlată, fără ţinte predefinite ale cursului valutar.
În acest caz, autorităţile monetare urmăresc să influenţeze evoluţia cursului valutar, fără a avea o rată
de schimb fixată ca ţintă sau direcţie de evoluţie. Indicatorii utilizaţi pentru controlul cursului valutar
sunt, de regulă, indicatori economici de ansamblu (poziţia balanţei de plăţi, situaţia rezervelor valutare,
evoluţia pieţei paralele etc.) iar ajustarea cursului nu este realizată automat. Intervenţiile pe piaţa
valutară pot fi directe sau indirecte. Ţările din această grupă nu au drept ancoră rata de schimb în

4
raport cu o altă monedă sau o monedă compozită, ci sunt grupate în funcţie de strategia de politică
monetară, bazată pe:
- ţintirea agregatelor monetare (15 ţări);
- ţintirea directă a inflaţiei (5 ţări);
- programe monetare, inclusiv în cadrul aranjamentelor FMI (13 ţări);
- alte strategii (19 ţări).
8. Aranjamente valutare de flotare liberă. În ţările care au adoptat acest tip de aranjament,
cursul valutar este determinat pe piaţă, iar orice intervenţie pe piaţa valutară oficială urmăreşte
asigurarea unor modificări moderate ale cursului valutar şi prevenirea unor fluctuaţii excesive. Dintre
ţările a căror monedă joacă un rol important pe plan internaţional, în această grupă sunt incluse
Elveţia, Japonia, SUA, Australia, Canada, Marea Britanie şi Suedia, ultimele patru cu flotare
independentă dar cu o strategie monetară de ţintire a inflaţiei.

De la o etapă la alta, fiecare ţară îşi stabileşte obiectivele de politică monetară în corelaţie cu
evoluţiile cursului monedei naţionale. În principal, strategia politicii monetare este denumită în
funcţie de ţinta de atins sau de ancora de care se „leagă” pentru asigurarea unei stabilităţi:
●ţintirea cursului valutar. Este o sintagmă destinată să exprime prioritatea în planul politicii
monetare de a asigura menţinerea sau atingerea unui anumit nivel al cursului valutar. Autoritatea
monetară intervine pe piaţa valutară prin vânzare/cumpărare de monede străine la un anumit curs,
cu scopul de a menţine rata de schimb în limitele preanunţate sau la un anumit nivel. În acest
ultim caz, cursul valutar serveşte ca ancoră nominală sau ţintă intermediară în planul politicii
monetare. Această strategie se regăseşte în sistemele aranjamentelor valutare care nu au un mijloc
legal de plată separat sau ale aranjamentelor bazate pe consilii monetare, pe cursuri fixe legate de
o altă valută sau care fluctuează în cadrul unei benzi.
●ţintirea agregatelor monetare. În această situaţie, autoritatea monetară utilizează o serie de
instrumente pentru atingerea unei anumite rate de creştere a agregatelor monetare (M1, M2, M3
sau L) iar agregatul ţintă devine ancoră nominală sau ţintă intermediară a politicii monetare,
suplimentar urmărindu-se asigurarea unei stabilităţi a evoluţiei cursului valutar.
●ţintirea directă a inflaţiei. De regulă este utilizată de ţările cu rate înalte ale inflaţiei, fiind asociată
reducerii inflaţiei prin stabilirea unor ţinte definite numeric, în general, de la o rată a inflaţiei cu
trei cifre să se ajungă la o rată a inflaţiei cu două cifre şi apoi cu o cifră. În asemenea cazuri,
ţintirea inflaţiei presupune un ansamblu de măsuri, dar întotdeauna implică autoritatea monetară.
Deciziile de politică monetară sunt orientate în funcţie de deviaţia estimată a evoluţiei inflaţiei în
raport de ţinta anunţată public, inflaţia estimată acţionând (implicit sau explicit) ca ancoră
intermediară a politicii monetare.
●programe monetare, inclusiv susţinute de FMI. Acestea presupun implementarea unei politici
monetare şi valutare care să creeze un cadru ce să permită constituirea unui nivel minim acceptat
al rezervelor valutare ale ţării şi controlul dezechilibrelor de balanţă de plăţi.

3.2. Valutele. Devizele

Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de o persoană fizică sau
juridică nerezidentă sau care este utilizată în relaţiile de plăţi internaţionale. De exemplu, dolarul
american este monedă naţională pentru un american şi valută pentru un francez. Acelaşi dolar utilizat
de un cetăţean american pentru plata unor mărfuri procurate din Franţa este valută.

În funcţie de modul în care sunt utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale, valutele pot fi:
- valute efective, sub forma bancnotelor sau a monedelor divizionare;
- valute în cont, cu transfer clasic sau electronic.
Riscurile legate de furt şi costurile ridicate ale transportului şi asigurării valutelor
efective au determinat o permanentă reducere a utilizării acestora şi, în mod firesc,
dezvoltarea plăţilor prin viramente bancare sau prin intermediul diferitelor tipuri de înscrisuri.
În relaţiile internaţionale, ponderea covârşitoare (peste 90%) o deţin valutele în cont, plăţile

5
efectuându-se prin tehnica viramentelor bancare, respectiv prin virarea banilor din contul
bancar al unui titular în contul bancar al altui titular.
Noţiunea de valută nu este legată de caracterul convertibil sau neconvertibil al acesteia, deşi
acest aspect are o deosebită importanţă în utilizarea sa în plăţile internaţionale. Din punct de vedere al
posibilităţii de preschimbare a unei monede pe alta, valutele se împart în: a. convertibile; b.
neconvertibile.
a). Valuta convertibilă reprezintă acea valută care poate fi preschimbată cu o alta în
mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, în sensul că nu există restricţii cu privire
la suma de preschimbat, la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii comerciale,
necomerciale sau transferuri de capital) şi la calitatea celui care efectuează preschimbarea
(rezident sau nerezident al ţării unde se efectuează operaţiunea).
Din totalul ţărilor membre ale FMI, 164 de state au acceptat obligaţiile ce decurg din
art. VIII, pct. 2, 3 şi 4 din Statutul FMI privind convertibilitatea şi restricţiile valutare cu alte
ţări, puţine adoptând însă convertibilitatea deplină. Multe dintre ele au menţinut restricţii
privind operaţiunile la care se aplică (de regulă, numai pentru operaţiunile curente),
persoanele care o pot practica (de regulă, numai nerezidenţii) iar în numeroase cazuri au
fost stabilite şi plafoane valorice privind preschimbarea.
Ca rezultat al restricţiilor adoptate de ţările lumii în spaţiul convertibilităţii monedelor
naţionale, în plăţile internaţionale se observă o orientare cu precădere spre un număr relativ redus de
valute convertibile (4-5), determinată de anumiţi factori, cum sunt: puterea economică a statului
emitent, soldul balanţei de plăţi, rezervele de aur şi devize, cursul pe piaţa valutară al monedei
respective, stabilitatea politică a statului, politica monetară şi valutar-financiară a acestuia, apartenenţa
la acordurile financiar-valutare regionale şi internaţionale etc. Până la data introducerii euro,
principalele valute convertibile utilizate în plăţile internaţionale erau: dolarul american (60-70%),
marca germană (11-13%), lira sterlină (6-7%), yenul japonez (6-7%), francul francez (5-6%), francul
elveţian (2-3%), dolarul canadian (1-2%), florinul olandez (1-2%).

În grupa valutelor convertibile un loc aparte îl ocupă valutele de rezervă, care sunt
monede naţionale ale unor ţări deţinute de alte ţări în rezerva lor oficială. În prezent,
principalele valute de rezervă la nivel mondial sunt: dolarul american, euro, yenul japonez şi
lira sterlină.

b). Valuta neconvertibilă desemnează acea valută care nu poate fi utilizată ca mijloc
de plată, de regulă, decât în cadrul graniţelor statului care a emis-o. În general, monedele
neconvertibile au o definire valorică convenţională, în sensul că nu reflectă puterea lor reală
de cumpărare. Ţările cu monedă neconvertibilă pot practica, sub forma excepţiilor, restricţii la
plăţile externe, cursuri multiple etc. Deoarece valutele neconvertibile nu au o echivalenţă
reală între valoarea declarată şi puterea lor de cumpărare se evită încheierea de contracte
într-o astfel de monedă. În general, circulaţia monedelor neconvertibile este strict controlată
de statul emitent.

Alături de cele două grupe de valute - convertibile (art. VIII) şi neconvertibile (art. XIV
- ţări într-o stare tranzitorie, care pot păstra restricţii şi care urmează să asigure
convertibilitatea monedelor lor) - Statutul modificat al FMI a introdus o nouă categorie, aceea
de valute liber utilizabile (art. XXX). O valută poate deveni liber utilizabilă în măsura în care
îndeplineşte cumulativ două condiţii: (1) este utilizată pe scară largă în tranzacţiile
internaţionale; (2) are o viaţă activă, fiind negociată pe principalele pieţe valutare
internaţionale. Potrivit aprecierilor FMI, aceste condiţii sunt îndeplinite în prezent de dolarul
american, euro, lira sterlină şi yenul japonez. Introducerea acestei noi terminologii este de
natură să mărească aria operaţiunilor efectuate între statele membre ale FMI şi între acestea
şi FMI, în valutele convertibile care prezintă un interes mai mare decât celelalte.

În sens restrâns, devizele includ instrumentele de plată şi credit exprimate într-o monedă
străină (valută) şi care înlocuiesc moneda efectivă pentru stingerea unei obligaţii de plată în

6
străinătate.
Cu timpul, noţiunea de devize a căpătat o accepţiune mai largă, ea cuprinzând în prezent atât
valuta efectivă şi în cont, cât şi orice instrument de plată şi credit (cambie, bilet la ordin, cec şi ordinul
de plată) sau hârtie de valoare (obligaţiune, acţiune) denominate într-o monedă străină.
În funcţie de valuta în care sunt exprimate, devizele pot fi:
● Devize convertibile, respectiv acele instrumente de plată şi credit sau hârtii de valoare
denominate într-o valută convertibilă. Drept urmare, ele pot fi transformate oricând, prin
vânzare, într-o altă valută convertibilă în cont, în numerar sau într-un alt titlu exprimat
într-o altă valută convertibilă.
● Devize neconvertibile, atunci când sunt exprimate într-o valută neconvertibilă iar
preschimbarea lor pe o altă monedă este limitată de statul emitent al monedei în care
este exprimat înscrisul. Utilizarea devizelor neconvertibile îşi are suportul, de regulă, în
aranjamentele bancare sau acordurile încheiate în acest sens între două sau mai multe
state.
În schimburile economice externe ale României, ponderea cea mai însemnată o deţin
titlurile de credit exprimate în valute convertibile, care sunt utilizate atât în cadrul
operaţiunilor pe credit, cât şi ca modalitate de garantare a plăţilor. Hârtiile de valoare sunt
folosite fie în scopul mobilizării unor împrumuturi de pe piaţa internaţională, fie pentru
garantarea prin gaj a unor angajamente de plată externe.

3.3. Convertibilitatea monetară

Conform prevederilor Statutului FMI, prin convertibilitate se înţelege însuşirea legală

pe care o are o monedă de a putea fi preschimbată liber pe piaţa valutară, fără nici o
restricţie cu privire la suma de preschimbat, la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii
comerciale, necomerciale sau financiare) sau la calitatea celui care solicită preschimbarea
(rezident sau nerezident).
În ansamblul de măsuri pe care trebuie să le adopte o ţară pentru trecerea la
convertibilitatea generală a monedei sale se înscriu şi cele privind definirea reală a cursului
monedei naţionale faţă de celelalte valute. Cum această relaţie exprimă, în esenţă, puterea
de cumpărare a monedelor comparate, liberalizarea schimbului valutar intern permite, în
timp, aşezarea acestui raport pe baze reale.
Convertibilitatea generală se aplică rezidenţilor şi nerezidenţilor, tuturor
operaţiunilor (comerciale, necomerciale, financiare) şi nu are restricţii de sumă la solicitarea
preschimbării. De exemplu, dolarul american, euro, lira sterlină, yenul japonez şi francul
elveţian sunt monede ale unor ţări fără restricţii sau cu restricţii valutare minore.
În terminologia şi practica comercială internaţională, în categoria valutelor convertibile
se includ acele valute care au convertibilitate externă şi internă.
Convertibilitatea externă nelimitată se aplică doar nerezidenţilor, tuturor operaţiunilor
şi nu are limite de sumă. Convertibilitatea externă limitată priveşte nerezidenţii şi plăţile
pentru tranzacţii curente (comerciale şi necomerciale) şi, de regulă, nu are limite de sumă.
Convertibilitatea internă se referă la însuşirea legală a unei monede de a se
preschimba pe o alta pe un teritoriu delimitat, al ţării de origine, deci moneda nu are circulaţie
internaţională. În general, acest tip de convertibilitate se aplică rezidenţilor şi nerezidenţilor,
pentru plăţi aferente tranzacţiilor curente cu sau fără limită de sumă, iar moneda nu circulă în
afara ţării.