UNIVERSITATEA 

„ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”
IAŞI

Tema 18. Omul și relația sa cu Creatorul. Chip și

asemănare.
- Lucrare scrisă la disciplina Dogmatică –

Coordonator: Susținător:

IAȘI
2022

1
 Omul, este făcut raţional și liber. A primit puterea de a se uni pentru totdeauna cu
Dumnezeu prin proprie alegere, dacă va rămâne în bine, adică dacă va asculta de Creator. Dar
pentru că a călcat porunca Creatorului său şi a fost supus morţii și stricăciunii, Făcătorul și
Creatorul neamului nostru, din pricina îndurărilor milei Sale, s-a făcut asemenea nouă, făcându-
se întru totul om fără de păcat şi s-a unit cu firea noastră. Şi pentru că ne-a dat chipul Lui şi
Duhul Lui şi nu l-am păzit, el însuşi ia firea noastră săracă şi slabă ca să ne curăţească, ca să ne
facă nestricăcioşi şi să ne facă iarăşi părtaşii Dumnezeirii Lui.

Prin natura externă, menirea omului inseamna a fi reprezentantul lui Dumnezeu pe

pământ şi stăpânul naturii materiale. Dupa cum spune si in Sfinta Scriptura: ,,Sa facem om după
chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească pestii märii, păsările cerului, animalele
domestice, toate vietățile... și tot pământul" (Fc 1, 26). In virtutea chipului lui Dumnezeu, pe care
il poartă în sine, omul este aşezat peste natură, având totodată menirea de a fi mijlocitor între
Creator şi făpturile neraționale. În locul acestora, omul trebuie să fie profetul care vesteşte, prin
cuvânt şi faptă, voia lui Dumnezeu. Tot aşa, omul trebuie să fie preotul care aduce jertfă de laudă
şi de mulțumire lui Dumnezeu, in numele tuturor făpturilor necuvântătoare.
Ca stăpân al pământului şi concentránd in fiinta sa ținta tuturor existentelor materiale,
omul are menirea de a viețui aşa încât să păstreze toate in perfecta armonie în care au fost
orânduite de înțelepciunea divină, deoarece toate sunt solidare cu destinul omului: împreună cu
el se ridică, sau cad impreună cu el. Părinţii şi scriitorii bisericesti consideră pe om ca ţintă a
naturii, ca vestitor al dreptăţii între celelalte făpturi, ca o cunună a întregii creaţii, şi de aceea
apare el la urmă, când toate sunt pregătite, el fiind stăpânul tuturor celor de aici şi deci
reprezentantul lor. Creat pentru o menire înaltă şi excepţională, omul a fost înzestrat de
Dumnezeu cu toate puterile fizice şi spirituale necesare ajungerii destinației sale.
Noțiunea Creatorului ca atotputernic, atotînțelept şi atotbun, ne transmite la ideea că
starea primordială a omului a fost întru totul corespunzătoare scopului pentru care a fost creat, că
prin urmare a fost o stare de fericire şi perfecțiune. Cuvântul lui Dumnezeu ne arata ca toate câte
se făcuseră erau foarte bune" (Fc 1,31), se referă şi la primii oameni. Starea de distincție a
omului se indică mai ales prin aceea că el a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
ca să stăpânească tot pământul şi toate ale pământului (Fc 1, 26). „Dumnezeu a zidit pe om spre
nestricăciune şi l-a făcut după chipul ființei Sale" (Sol 2, 23).

2
 Demnitatea omului se fundează pe aceea că el este chipul şi mărirea lui Dumnezeu (1 Co
11.). Prin urmare, prerogativele stării primordiale ale omului se intemeiază pe chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu în el. Dar in ce constă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu in om?
Deoarece Biserica invață numai, în genere, că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu,
nedeterminand in ce anume constă acest chip, lămurirea căutată o aflăm in cugetarea Sfinților
Părinți. Este adevărat că chipul lui Dumnezeu nu se raportează la trupul omului, cum susțineau
ereticii audieni, pentru că Dumnezeu nu are trup. Unii dintre Sfintii Parinti mai vechi, ca Justin
sau Irineu, in lupta cu gnosticismul, numeau trupul chip al lui Dumnezeu, nu intelegeau prin
aceasta ca chipul lui Dum-
nezeu ar fi propriu trupului, ci că şi trupul participa oarecum la acest chip, prin unirea lui cu
sufletul, prin forma, poziţia şi funcţiunea lui de a exprima puterea şi maretia sufletului.
In acest inteles, omul intreg are chipul lui Dumnezeu, ceea ce rezulta şi din cuvintele
Scripturii, după care, inainte de se fi format trupul omului, s'a zis: „Sa facem după chipul şi
asemanarea Noastra". Dumnezeu fiind spirit pur, fära indoiala ca chipul lui Dumnezeu in om se
raportează la natura spirituală a omului, anume la ratiunea, vointa si sentimentul omului, întrucât
toate acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevăr, binele si fericirea absolută.
Chipul lui Dumnezeu in om este sufletul acestuia in inclinaţia lui spre Dumnezeu.
Conceptia aceasta domina la Sfintii Părinti. Unii dintre Părinţi şi scriitori, ca Sf. Ioan Gură de
Aur si Teodoret, inteleg chipul lui Dumnezeu in om ca puterea de stăpânire asupra naturii si
vietatilor. Dar stăpânirea asupra naturii nu este decât consecinta si manifestarea chipului
dumnezeiesc, prin care omul se ridică peste toate creaturile pământeşti. Lucrul acesta il exprimă
şi Sfanta Scriptură, care adaugă cuvintelor despre chip si asemanare stăpânirea despre natura.
Mai departe, cei mai mulți din Sfinții Părinti fac deosebire intre chip şi asemănare, după
care s'a creat omul, deşi Sfânta Scriptură pare a le intrebuinta uneori ca sinonime: la FC 1, 26
este vorba despre chip şi asemănare; la Fc 1, 27; 5, 1;9, 6, despre chip; la lacob 3, 9, despre
asemănare. Chipul dumnezeiesc se raportează la natura intelectuala şi morală a omului, la rațiune
şi libertate, in inclinaţia lor spre Dumnezeu; iar asemănarea lui Dumnezeu este scopul către care
tinde omul in dezvoltarea si perfecţionarea sa morală. Asemănarea cu Dumnezeu putea fi ajunsă
prin statornicie in bine, depinzând pe de o parte de acţiunea puterilor spirituale și morale
omeneşti, iar pe de alta de ajutorul harului dumnezeiesc.

3
 Punctul de plecare al asemănării cu Dumnezeu il constituie chipul lui Dumnezeu,
rațiunea şi libertatea omului ca posedánd in ele inclinaţia spre adevăr şi bine. Chipul lui
Dumnezeu aparține însăşi naturii omului, prin creatie, asemănarea o are însă numai ca potenţă,
care urmează să se actualizeze prin libera conlucrare a omului cu harul divin. Cum observă St.
Vasile cel Mare, chipul este asemănarea in potență, iar asemănarea, chipul in actualitate.
Asemănarea cu Dumnezeu se actualizează prin practicarea virtuţii, ea este starea de deplină
sfintenie si dreptate, este conformitate morală cu Creatorul. După Sf. loan Damaschin, ..cuvintele
după chipul indică raţiunea şi libertatea, iar cuvintele dupa asemänare arată asemănarea cu
Dumnezeu in virtute, atât cât este posibil".
Deosebirea, diferenta dintre chipul şi asemănarea lui Dumnezeu in om, işi are temeiul in
Sfânta Scriptură. Căci, inainte de crearea omului, Dumnezeu zice: Sa facem om după chipul şi
asemănarea Noastră"; şi apoi ni se istoriseşte că Dumnezeu a facut pe om după chipul Său" (Fc
1, 26, 27), fără să se mai adauge şi „după asemănarea" Lucrul acesta se explică prin aceea că
primul om avea asemănarea cu Dumnezeu numai ca virtualitate, fiindu-i dată ca ţintă la care să
ajungă prin propria activitate liberă şi prin har. In legătură cu aceasta, merită să fie reținută
explicatia St. Grigore de Nyssa: „Pentru ce dar nu s'a făcut ceea ce se proiectase? Pentru ce nu se
zice: a creat Dumnezeu pe om după chipul şi asemănarea Sa? Oare a slăbit Creatorul? Ar fi o
nelegiuire a se vorbi aşa. Sau poate şi-a schimbat Creatorul, planul? Şi a gândi aşa este
necuviincios. El zice şi tot El să schimbe planul? Nicidecum. Nici Scriptura nu spune aceasta,
nici Creatorul n-a slabit, nici planul Lui nu a ramas neimplinit. Suntem dupa chip prin creatie, iar
dupa asemanare ajungem prin noi insine, prin vointa noastra libera.

A fi după chipul lui Dumnezeu ne aparține pentru ca asa ne-a creat Dumnezeu, creația
noastră primă, dar a ne face după asemănarea lui Dumnezeu depinde foarte mult de voinţa
noastră. Dar chiar şi ceea ce depinde de voința noastră nu se găseşte în noi decât ca posibilitate
de a o câştiga, neajungându-se decât prin activitatea noastră personală. Dacă Domnul,
propunându-şi să creeze pe om, n'ar fi zis mai întâi: să-l facem după asemănarea Noastră, şi nu
ne-ar fi dat în acelaşi timp posibilitatea asemănării cu El, n'am fi putut ajunge la aceasta prin
propriile noastre puteri. Dar, de fapt, în creație am primit posibilitatea de a deveni asemenea lui
Dumnezeu şi, dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut pe noi înşine lucrătorii

4
asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răsplată pentru activitatea noastră şi spre a ne deosebi
de picturile lipsite de viață, ieşite din mâna artistului".
Evident că întrucât omul nu-şi are izvorul vieții sale în sine, fiind creatură, are nevoie de
harul Dumnezeiesc, pentru a-şi menţine viata pe plan superior şi a progresa în bine, chiar în
paradis, realizându-şi menirea. De aceea, pentru propăşirea vieţii spirituale, Dumnezeu
împărtăşeşte omului harul său, în virtutea căruia omul petrece în comuniune cu Creatorul său,
izvorul vieții, al înțelegerii, al cunoştinţei şi al tuturor bunătăților (Sir 17.5-11). „Fără de ajutorul
lui Dumnezeu, omul n'ar fi putut vieţui în pietate nici chiar în rai", zice Fer. Augustin.

Distincția sexelor nu înseamnă o ierarhizare între ele, ci chemarea omului la modul de

viaţă dumnezeiesc, căci după cum Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt împărtășesc aceeași fire divină dar o
ipostasiază diferit, bărbatul și femeia, având aceeași fire umană, o ipostasiază și o manifestă
diferit. De aceea insistă Sfântul Ioan Gură de Aur că deși „femeia a fost făcută de Dumnezeu
pentru Adam“ are „aceeași fire cu el, (fiind) vrednică de el și întru nimic inferioară lui“ În acest
context, „asemănarea“ cu Dumnezeu indică faptul că omul paradisiac era chemat să depășească
aceste distincții, dar nu prin „asexuare“, ci prin contemplarea lor în unitate și prin dăruirea
perihoretică (Mișcare de iubire și de întrepătrundere a Ipostazelor în interiorul vieții treimice.
Dumnezeu este unul în ființa Sa și subzistă în Ipostazele Sale într-o desăvârșită împreună-
petrecere) reciprocă, după modelul Sfintei Treimi, într-o negrăită comunicare a însușirilor.
Biserica exprimă foarte clar acest aspect prin Taina Cununiei, în care bărbatul si femeia devin
mistic dar real o singură fiinţă, o singură viață.

Vorbind despre Harul Duhului Sfant, ne da putinta implinirii noastra ca chip al lui
Dumnezeu, sau ajuta inaintarea noastra in asemanarea cu El, sau in infinitatea relatiei iubitoare
cu El.
Duhul Sfant ca ipostas este activ in diferite chipuri si in diferite grade in oameni,
producand in ei efecte diferite. Dar prin toate El uneste pe om cu Hristos si prin aceasta il face sa
se impartaseasca de sfintenia si de indumnezeirea infinita care este in trupul lui Hristos, sau in
firea omeneasca a lui Hristos.

5
 Bibliografie

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 2013.
2. Ioan, Bria, Pr. Prof. Dr., Tratat de Teologie Dogmatica si Ecumenica I, Editura
Andreiana, Bucuresti, 2009.
3. Chitescu, N., Prof.; Todoran, Isidor, Pr. Prof.; Petreuta, I, pr. prof, Teologia dogmatică și
simbolică. Manual pentru facultati vol. I, Editura Renasterea, Bucuresti, 2008.
4. POPESCU, Dumitru, Pr. Prof. Univ. Dr, Costache Doru pr., Introducere in Dogmatica
Ortodoxă, Teme ale credintei crestine din perspectiva comparata, Editura Libra,
Bucuresti, 1997.
5. STĂNILOAE, Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologia Dogmatica Ortodoxa (II), Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.