1

INTRODUCERE
LOCUL ŞI ROLUL COMUNICĂRII ÎN CONSILIERE
“LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL”. Această propoziţie
fundamentală a culturii universale identifică fără echivoc nu numai natura a
tot
ce există, din perspectiva majorităţii doctrinelor religioase ale omenirii, ci şi
natura nemijlocit umană a existenţei. Omul nu poate exista în afara
cuvântului.
Sensul începe întotdeauna cu numele dat realităţii, iar percepţia sensului
începe
cu cel mai elementar act de comunicare. Un om se pune de acord cu alt om
şi
împreună numesc realitatea, dându-i sens. Parafrazând un celebru dicton
existenţial, “dacă comunicare nu e, nimic nu e”. Această “punere-de-acord”
asupra sensului a ceea ce ne înconjoară, integrată într-o paradigmă
comunicaţională de tip behaviorist, ne trimite cu gândul la natura, structura
şi
mecanismul de funcţionare comunicării în cadrul activităţii de consiliere
psihologică şi educaţională, tema centrală a prezentei lucrări. O temă pe cât
de
fascinantă, pe atât de puţin studiată, mai ales în literatura de specialitate
românească. Aceasta a fost, în ultimă instanţă, şi motivaţia pentru care am
răspuns provocării, alegând o temă atât de complexă, care trimite inevitabil
la
interdisciplinaritate. În lucrare se întâlnesc informaţii din domeniul ştiinţei
managementului cu cele din domeniul psihologiei, sociologiei, ştiinţei
comunicării, semiologiei şi economiei politice, presupunând şi serioase
cunoştinţe militare de stat major.
Prin structura şi conţinutul lucrării am căutat să dăm răspunsurile
sugerate de toate aceste domenii ale cercetării unor întrebări de mare
actualitate
pentru relaţiile interumane ale mileniului trei, un mileniu care începe printr-
un
adevărat “big-beng” al comunicării:
 Care este locul şi rolul comunicării în consilierea psihologică şi
educaţională şi cum pot consilierii asigura creşterea calităţii activităţii
lor prin comunicare?
 Cât de veridice sunt informaţiile vehiculate prin comunicare şi cum
influenţează acestea acurateţea comunicării în activitatea de

1
consiliere?
 Cum acţionează, de fapt, comunicarea în diferitele activităţi de
consiliere şi cum putem contracara influenţele negative ale unei
comunicări defectuoase?
Răspunsurile la aceste întrebări presupun, mai întâi, edificarea asupra
conţinutului, semnificaţiei şi mecanismului de funcţionare a comunicării, în
general, şi apoi a comunicării în consiliere, în special.
Folosul înţelegerii mecanismelor comunicării pentru consilierea
psihologică şi educaţională este dublu:
2
 Pe de o parte, el se materializează în înţelegerea de către consilier a
influenţei mediului comunicaţional asuprea existenţei, structurii
psihice, problemelor psihologice şi educaţionale ale persoanei sau
grupului-ţintă. Comunicarea poate produce deopotrivă entuziasm
sau angoasă, echilibru sau tulburare, fericire sau nefericire etc.
Vorbind despre influenţa factorilor determinanţi ai comunicării
asupra comportamentului, Jean-Claude Abric le prezintă sub forma
a două forţe: pozitive şi negative, imaginând următoarele scheme
funcţionale: (26, p. 17)
„Forţe pozitive –tensiuni pozitive-comportament de apropiere”
Forţe negative-tensiuni negative-comportament de evitare”
 Pe de altă parte, se materializează în înţelegerea de către consilier a
modului de utilizare a valenţelor comunicării în activităţile sale
specifice.
„În procesul consilierii… – spune Mihai Jigău – toate aceste
aspecte îşi au importanţa lor în practica ascultării active, a emiterii
de mesaje semnificative şi cu valoare ridicată de persuasiune …”
Autorul recunoaşte că „cu dificultate ar putea fi găsite unele
aspecte ale consilierii… care să nu poată fi incluse procesului de
comunicare” (27, p. 195-196)
Bine stăpânită în toate dimensiunile ei, comunicarea este un instrument
indispensabil al consilierii, vehiculul acesteia, iar noi va trebui să
demonstrăm
acest lucru în desfăşurarea cursului.
3
Capitolul întâi:
COMUNICAREA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
În nici un domeniu al vieţii şi activităţii umane existenţa şi manifestarea
omului ca fiinţă socială nu este posibilă fără comunicare. Comunicarea dă
sens

2
şi finalitate intenţiilor, dorinţelor, aspiraţiilor, atitudinilor şi acţiunilor
noastre, le
face inteligibile pentru ceilalţi, în aceeaşi măsură în care fiecare dintre noi
percepem modul de manifestare al celorlalţi faţă de noi prin comunicare.
Natura
şi modul de manifestare a relaţiilor de comunicare dintre oameni sunt atât de
diversificate, atât de complexe şi de structurate, încât putem spune că omul
trăieşte, de fapt, într-un mediu comunicaţional omniprezent, care-i
structurează
şi-i afectează viaţa în fiecare clipă.
În raportul prezentat la UNESCO de Sean McBride, acesta face
următoarele aprecieri: “comunicarea susţine şi animă viaţa. “Prin ea
gândirea se
traduce în faptă şi sunt reflectate toate emoţiile, toate nevoile omului, de la
cele
mai simple gesturi, care garantează continuitatea vieţii şi până la
manifestările
supreme ale creaţiei – sau ale distrugerii”. Părerea autorului, ca un corolar
al imaginii sale despre comunicare este că “comunicarea devine imaginea
pe care
societatea şi-a creat-o despre sine”.[4, p.10]
Marin Aiftincă susţine, şi el, cu deosebită fervoare, ideea caracterului
atotcuprinzător al comunicării: “comunicarea este inerentă existenţei; este o
formă a universalităţii”; “comunicarea reprezintă o caracteristică
fundamentală a
existenţei umane”.[1, p.40]
Denis McQuail este la fel de categoric în susţinerea caracterului
atotcuprinzător al comunicării. Citându-l pe Edward Sapir, acesta observă că
“…orice structură culturală, orice act individual care ţine de comportamentul
social implică, într-un sens explicit sau implicit, comunicare”. [13, p. 18]
În actul comunicării, însă, nu totdeauna omul se poate orienta coerent,
logic, precis şi stabil, existând numeroase evenimente comunicaţionale care-
i
tulbură echilibrul prin lipsa lor de consistenţă şi veridicitate, prin caracterul
lor
denaturat, în raport cu faptele reale, precum şi prin influenţa lor negativă
asupra
orientării omului în mediul social. În categoria acestora intră şi adevărate
tornade informaţionale cu efect negativ, distructiv, producând uneori grave
prejudicii în viaţa şi activitatea oamenilor, în rchilibrul lor psihologic,

3
emoţional.
Cunoaşterea esenţei şi mecanismului comunicării, precum şi a locului şi
rolului tehnicilor de comunicare în consiliere este, de aceea, un demers
deosebit
de util în activitatea de consiliere psihologică şi educaţională.
1.1. Comunicarea. Definire, descriere
1.1.1. Definiţii ale comunicării
Aşa cum susţin majoritatea autorilor de lucrări de specialitate, elaborarea
unei definiţii suficient de precise, care să cuprindă toate aspectele
fenomenului
este extrem de dificilă. Fiecarer autor defineşte comunicarea în funcţie de
4
contexte determinate, de perspectiva ştiinţifică, precum şi de modelul de
comunicare avut în vedere.
Denis McQuail, în lucrarea “Comunicarea”, observă că un autor din
acelaşi domeniu, Dance, a descoperit 15 tipuri de definiţii, astfel încât
asumarea
uneia sau alteia este greu de decis. Doi cercetători americani au inventariat
nu
mai puţin de 120 de definiţii. [13, p. 15]
Tocmai de aceea, ne vom orienta exclusiv după acele definiţii care sunt
mai aproape de expresia românească a termenului şi deci mai aproape de
înţelegerea noastră.
Termenul “a comunica” are, în Dicţionarul explicativ al limbii române,
sensul de “a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune”, dar
şi
“a se pune în legătură, în contact cu …”. [24, p. 179] Din primul sens
desprindem nemijlocit ideea de act liniar, între un comunicator şi un
receptor;
cel de-al doilea sens situează comunicarea într-un context mult mai larg,
acela al
interacţiunii dintre oameni. Acelaşi înţeles are şi definiţia dată în Dicţionarul
de
filosofie, având ca autor pe Didier Julia: “relaţie între persoane”, o relaţie
preponderent lingvistică, dar care nu se reduce la aceasta, ci cuprinde
totalitatea
formelor de expresie umană codificate în limbaj. [9, p. 57]
În cartea lui Horst Rückle, “Limbajul corpului”, se formulează o definiţie
extrem de scurtă: “comunicarea reprezintă schimbul de informaţii”. Autorul

4
consideră că aceasta “presupune interacţia socială, prin utilizarea modurilor
de
comportare înnăscute sau dobândite, precum şi existenţa unor semnale
verbale
sau nonverbale care sunt emise şi recepţionate conştient sau inconştient.”
[18, p.
49]
Denis McQuail, în opera citată, defineşte comunicarea ca un “transfer
ordonat de semnificaţie”. [13, p. 29] Este o definiţie simplă, dar din aceasta
reţinem un termen specific teoriei comunicării, semnificaţia.
În cartea lui Gary Johns, “Comportamentul organizaţional”, găsim o
definiţie care încearcă o maximă generalizare: “Comunicarea este procesul
prin
care se schimbă informaţii între emiţător şi receptor” cu precizarea că cei
doi
poli pot să fie persoane sau instrumente.
Sarcină (1): formulați o definiție proprie a comunicării, pe baza
definițiilor studiate.
1.1.2. Mecanismul şi modelele comunicării.
Pentru înţelegerea statutului şi importanţei comunicării în relaţiile
interumane este deosebit de important să descifrăm mecanismul
comunicării, structura intimă şi factorii care fac posibil acest mijloc de
înţelegere între oameni. În literatura de specialitate, mecanismul comunicării
se prezintă deosebit de variat, sub forma unor modele comunicaţionale.
În orice model, însă, sunt prezente, explicit sau implicit, cel puţin patru
elemente : sursa, mesajul, canalul de comunicare şi receptorul. Situaţiile
concrete de comunicare şi modelele sugerate de diferiţi autori pun în diferite
situaţii speciale sursa şi receptorul, rolul lor poate fi interschimbabil sau
chiar
5
identic, dar în structura comunicării prezenţa lor este inevitabilă. Aceştia
sunt
partenerii comunicării, mesajul este conţinutul comunicării, iar canalul de
comunicare este vehicolul care duce mesajul de la sursă la receptor (Fig. 1)
CANAL
SURSĂ MESAJ RECEPTOR
Fig. 1: Cel mai simplu model de comunicare
Un prag mai înalt de complexitate a structurii comunicării este oferit de
modelul Shannon-Weaver, prezentat de Denis McQuail ca punct de plecare
în

5
analiza structurii comunicării.
Sursă codificare Zgomot decodificare destinatar
mesaj transmiţător semnal receptor mesaj
Fig. 2: Modelul de comunicare Shanon-Weaver
Modelul Shannon-Weaver prezintă mecanismul comunicării, astfel: el
“începe cu o sursă, de la care mesajul ajunge la un transmiţător, unde este
codificat într-un semnal, ce poate fi distorsionat de zgomot în drumul său
spre
receptor, unde este decodificat şi transmis destinatarului.” [13, p. 36]
Din acest model rezultă următoarele etape ale comunicării:
1. Sursa emite un mesaj, cu intenţia de a-l face sa ajungă la destinatar cu
semnificaţia pe care aceasta i-o dă.
2. Mesajul este încărcat într-un transmiţător, care este un dispozitiv
tehnic sau biologic de transmitere (aparat, dispozitiv, vocea umană,
gestica, mimica etc).
3. În funcţie de modul de alegere a transmiţătorului, are loc codificarea,
utilizîndu-se sisteme de coduri adecvate acestuia:
- pentru aparate, coduri tehnice;
- pentru vocea umană, coduri lingvistice;
- pentru dispozitive, coduri imagistice sau sonore;
- pentru gestică, coduri nonlingvistice sau paralingvistice etc.
4. Odată codificat, mesajul devin semnal, propriu naturii transmiţătorului.
5. În drumul lui spre receptor semnalul parcurge un mediu fizic, tehnic,
biologic şi social care poate influenţa parametrii acestuia fie
neintenţionat, ca urmare a interferenţelor, obstacolelor naturale sau
artificiale neintenţionate, fie intenţionat, în sistemele de comunicare
concurente (militare, informaţionale, economice, sportive etc.)
6. Influenţele negative ale mediului asupra semnalului sunt, în schema de
mai sus, zgomotul..
6
7. Pentru a fi înţeles de receptor, semnalul este decodificat. Este de la
sine înţeles că dispozitivul de comunicare din schema de mai sus
trebuie să fie simetric. Receptorul trebuie să aibă acelaşi sistem de
coduri ca şi transmiţătorul, dacă se poate până la identitate.
8. Odată decodificat, semnalul devine din nou mesaj, de preferinţă identic
cu mesajul iniţial, fiind perceput de către destinatar. Este de reţinut faptul că
nu
este vorba de o identitate de conţinut sau formă ci mai ales de o identitate de
semnificaţie şi aceasta depinde de cultura, experienţa şi capacitatea de acces
a
receptorului la sistemul de coduri utilizate de sursă.

6
Problema unităţii de semnificaţii dintre mesajul emis de sursă şi cel
ajuns la receptor este rezolvată de modelul propus de Valentin Stancu ş.a. în
lucrarea “Relaţii publice, succes şi credibilitate” (fig. 3) [20, p. 272]
OS --- ? --- OR
OS = OR
SRS CS CR SRR
AS AT MESAJ AR AD
CODIFICARE TRANSMITERE RECEPŢIE DECODIFICARE
Fig. 3: Modelul comunicării propus de Valentin Stancu
Simboluri folosite:
OS : obiectul sursei;
SRS : sistemul de referinţă al sursei;
CS : conceptul sursei;
Ceea ce aduce nou acest model, dincolo de centrarea lui pe ideea de
eficienţă a comunicării (OS = OR), este diferenţierea între obiect şi conceptul
obiectului, diferenţiere care introduce discuţii semnificative cu privire la
relaţia
dintre cei doi termeni. Aceasta implică apelul la mijloacele de analiză proprii
semioticii, dintre care am ales, pentru exemplificare, punctul de vedere al lui
Umberto Eco, unul dintre cei mai cunoscuţi semioticieni contemporani.
Din punctul său de vedere, procesele de comunicare sunt eminamente
dependente de UN SISTEM DE SEMNIFICARE. Dacă definim “proces de
comunicare drept trecerea unui Semnal (ceea ce nu înseamnă în mod necesar
un
“semn”) de la o Sursă, cu ajutorul unui Transmiţător, printr-un canal, la un
Destinatar (sau punct de destinaţie)”, atunci sistemele de semnificare sunt
coduri
Autorii consideră că o
comunicare s-a realizat “când
obiectul sursei este congruent
cu obiectul receptorului”
AS : simbolurile sursei;
AT : aparat de transmisie;
AR : aparat de recepţie;
AD : aparat de decodificare.
7
care “cuplează entităţi prezente şi entităţi absente”, cu scopul de a face
posibilă,
la receptor, decodificarea. Procesul de semnificare este procesul prin care
"ceva
materialmente prezent în raza de percepţie a destinatarului ţine locul la
altceva”35

7
Sistemele de semnificare sunt autonome în raport cu obiectele realităţii,
ceea ce exprimă faptul că ataşarea unui concept la un obiect este
dependentă doar de convenţii culturale privind construcţia acestor sisteme.
Aceluiaşi obiect i
se pot ataşa mai multe concepte, după limba folosită, obiceiuri, tradiţii,
reguli,
convenţii simbolice etc.
În ceea ce priveşte conceptele utilizate în management, în raport cu
obiectele pe care le desemnează, este de reţinut faptul că ele se constituie
într-un
adevărat tezaur cultural-ştiinţific, denumit adesea “cultură managerială”.
Gradul
de asimilare a acestei culturi influenţează hotărâtor caqpacitatea de
comunicare
managerială cu parteneri interni şi externi, de integrare în structuri
economice şi
social-politice naţionale, regionale sau mondiale, precum şi orientarea
activităţii
interne a organizaţiei spre valorile specifice acestor entităţi. Prin urmare,
primenirea limbajelor utilizate în managementul contemporan cu concepte,
expresii, modele culturale şi comportamentale relativ străine de cultura
naţională
este o necesitate impusă nu de modă, sau de nevoia de a face pe plac altora,
ci de
asigurarea unei înalte eficienţe a actului managerial.
Pe baza aceleiaşi scheme prezentate mai sus se impune o delimitare a
conceptului de mesaj. Prin mesaj, semiotica înţelege un sistem de semne
care
poartă cu ele o anumită semnificaţie. Semnul este, în concepţiile semiotice,
unitatea minimă de semnificaţie, adică cea mai mică secvenţă care poate
intra
într-un proces de semnificare.
Potrivit lui Umberto Eco, “semnul este întrebuinţat pentru a transmite o
informaţie, pentru a spune sau a indica un lucru pe care cineva îl cunoaşte şi
doreşte ca şi ceilalţi să îl cunoască în aceeaşi măsură. El se inserează deci
într-un
proces de comunicare de tipul sursă-enunţător-canal-mesaj-destinatar”.
Condiţia
necesară şi suficientă a existenţei semnului este, după Umberto Eco,
existenţa

8
codului.
Locul semnului într-un sistem de semnificare este sugestiv prezentată de
autor prin modelul triadic al semnului, model care are o vechime
impresionantă,
el fiind sugerat pentru prima dată de filosofii stoici. Cele trei componente ale
modelului sunt: semnul sau semnificantul (seimaion), conceptul sau
semnificatul (semainomenon) şi obiectul sau referentul (tynchanon)
semnificat
semnificant referent
Iată şi interpretarea acestui model:
“Un semn (semnificant) trimite, atunci când i se aplică un cod, către
semnificatul său (o entitate psihică – “ideea”, “conceptul”- pe care o (îl)
vehiculează în virtutea unei convenţii culturale) şi/sau – eventual – către un
8
corespondent empiric (referentul); linia întreruptă sugerează faptul că
raportul
dintre semnificant şi referent este suficient de obscur”.36
Ultima propoziţie a acestei interpretări este importantă pentru înţelegerea
mecanismului comunicării. Comunicăm mai degrabă despre concepte decât
despre obiecte. Prezenţa obiectelor în comunicare este doar una de ultimă
instanţă.
Ferdinand de Saussure, lingvist şi semiolog contemporan de mare
anvergură, reduce structura semnului la două componente: semnificant şi
semnificat, cu menţiunea, devenită la autor principiu, aceea că între
semnificant
şi semnificat nu există nici o legătură obiectivă. Legătura este o pură
convenţie
subiectivă, stabilită la nivelul relaţiei limbă-vorbire, fără nici o legătură cu
contextul comunicării (principiul arbitrarietăţii semnului)37.
Ceea ce am prezentat până aici ca modele de comunicare explică
comunicarea ca act liniar, mecanicist şi orientat, de la sursă spre receptor.
În mediul comunicaţional, însă, actele de comunicare au loc astfel doar pe
secvenţe limitate, pe durate de timp limitat şi în domenii limitate.
Realitatea mediului social relevă, aşa cum am observat deja, situaţii în care
sursa şi receptorul îşi schimbă succesiv rolurile, uneori aceste roluri sunt
chiar greu sau
imposibil de identificat, fapt remarcat mai ales atunci când vorbim de
comunicarea neorganizată.
Ca alternativă la modelela liniare, sunt prezentate modelele în care
comunicarea este “punere în relaţie”.

9
Norbert Wiener este primul care introduce în comunicare termenul de
feed-back (conexiune inversă), prin care se pune în evidenţă influenţa
receptorului şi a activităţii de receptare asupra sursei şi a activităţii de
codificare
şi transmitere a mesajului [cf. 13, p. 36] iar DeFleur, [cf. 14, p. 22-23]
făcând o
analiză a corespondenţei dintre semnificaţia mesajului transmis şi a celui
recepţionat, propune o schemă generală a comunicării în care este
reprezentat
feedbackul (Fig. 5)
Mijloc de comunicare
în masa
Sursă Emiţător Canal Mijloc de receptare a Destinatar
mesajului
Bruiaj
Destinatar Mijloc de receptare Canal Emiţător Sursă
a mesajului
Mecanismul de înregistrare
a feedback-ului
Fig. 5: Feedbackul în comunicare, după DeFleur
9
I1, I2 = Doi indivizi, aflaţi în relaţie şi
interesaţi de un obiect din ambientul
comun;
O = Obiectul de interes din ambientul
comun
Pe lângă necesităţile legate de asigurarea calităţii comunicării, feedbackul
are şi un rol deosebit în protejarea comunicării autentice de influenţa
negativă a
factorilor perturbatori.
Modelul lui DeFleur păstrează, încă, ideea de comunicare orientată, cu
roluri bine stabilite. Acest model este depăşit de cel realizat de Newcomb.
Denis
McQuail, consideră că autorul modelului se bazează pe “premisa după care
comunicarea între indivizii umani îndeplineşte funcţia esenţială de a permite
ca
doi sau mai mulţi interlocutori să menţină orientarea simultană unii către
ceilalţi
şi către obiectele unui mediu exterior”. [13, p. 37] Schematic, acest model se
prezintă ca în fig. 6:
I1 I2
O
Fig. 6: Modelul lui Newcomb

10
Potrivit acestui model, scopul comunicării este punerea permanentă de
acord între partenerii de comunicare în legătură cu ceea ce reprezintă
interesul
comun în mediul comunicaţional. Aici nu mai există diferenţierea
tradiţională
emiţător-receptor; fiecare dintre parteneri este în egală măsură emiţător şi
receptor, informaţia fiind vehiculată permanent în ambele sensuri, în funcţie
de
modificările ambientului.
Dacă lărgim aria de cuprindere a partenerilor de comunicare, de la indivizi
la grupuri şi organizaţii şi dacă între cei doi parteneri plasăm un mijloc de
comunicare de masă (presă, radio, T.V, internet etc.), atunci obţinem
imaginea
modelului funcţional al comunicării de masă, deosebit de interesant pentru
înţelegerea mecanismelor de creare şi disimulare a unei categorii de zvonuri.
În fig. 7 prezentăm modelul comunicării de masă propus de Westley şi
MacLean. [cf. 13, p. 38]
CMP
Fig. 7: Modelul comunicării de masă al lui Westley şi MacLean
Dacă luăm în considerare multitudinea obiectelor din ambient care sunt de
interes pentru comunicarea de masă şi modalităţile diferite de interpretare a
acestora, precum şi posibilele relaţii dintre cei trei termeni sub forma
feedbackului, vom înţelege cât de mult poate creşte în complexitate schema
de
C= comunicatorul;
P= publicul;
M=canalul media care selectează
comunicatorii C în funcţie de
credibilitate şi de interesele
publicului P;
O= obiect al ambientului.
O
10
mai sus, mecanismul comunicării fiind perceput ca o reţea de interferenţe
între
comunicator, mijlocul media şi public, în care diferitele informaţii despre
ambient capătă importanţă mai mare sau mai mică nu numai în funcţie de
context, ci şi în funcţie de atitudinea şi reacţiile comportamentale ale
partenerilor.
Gilles Willett dezvoltă această schemă, multiplicând obiectele din

11
ambient şi punând în evidenţă modalităţile diferite de acces la acestea,
precum şi
diferenţele de percepţie dintre A,B şi C.
X1 f BA
X1 f CA
X2 X2 A X’ C X” B
X3 X3C f BC
X3
X4C X5B
X4
X5
Explicaţiile date de autor acestei scheme pun în evudenţă situaţiile
complexe de comunicare:
- X – B: receptorul asistă direct la eveniment;
- X – A – B: A îi comunică lui B despre X
- X – C - B: mijlocul media îi comunică lui B despre X;
- X – A – C – B: A îi comunică lui B despre X prin intermediul
mijloacelor media C; este situaţia comunicării de masă.
Variantele fBA, fCA şi fBC reprezintă posibile feed-back-uri: prima duce
mesajul direct de la public la comunicator (în management, cumpărarea de
produse sau servicii ca urmare a persuasiunii asupra publicului), a doua duce
mesajul de la mijlocul media la comunicator iar a treia duce mesajul de la
public la mijlocul media.
Interpretarea cea mai largă este cea propusă de modelele behavioriste
(comportamentiste), dintre care amintim doar modelul lui Gerbner, al Şcolii
de
la Palo Alto sau modelul transacţional al lui Barnauld.
Prezentăm, aici, doar concepţia despre comunicare a lui Gerbner:
11
“Cineva percepe un anumit eveniment şi reacţionează într-o anumită
situaţie, prin anumite mijloace, pentru a face disponibile, sub o formă sau
alta,
materialele şi conţinuturile care privesc contextul şi au anumite consecinţe”
Gerbner consideră acest tip de comunicare , comunicare deschisă, în care
nu există nimic orientat, nimic dat dinainte ca sens şi semnificaţie în
comunicare. Comunicarea “se face”, pe măsură ce anumite realităţi din
ambient
devin semnificative pentru “cineva”. [cf. 13, p. 41]
1.2. Funcţiile comunicării
Nu toţi autorii de studii asupra comunicării rezervă capitole speciale

12
funcţiilor comunicării. Cu toate acestea, există suficiente informaţii pentru a
prezenta un tablou general al preocupărilor pentru definirea acestor funcţii.
Sultana Craia prezintă preocupările a doi autori importanţi în acest domeniu,
care au făcut, fiecare dintr-o perspectivă proprie, un inventar al funcţiilor
comunicării la diferiţi autori, de la Aristotel şi până astăzi: Laurenţiu Şoitu,
în
“Pedagogia comunicării” şi Mihai Dinu în lucrarea “Comunicarea. Repere
fundamentale.”. Dintre enumerările analizate, vom reţine în primul rând pe
cea a
lingvistului Roman Jacobson:
1. Funcţia expresivă: de exprimare a atitudinii emiţătorului faţă de o
situaţie şi faţă de conţinutul mesajului.
2. Funcţia conativă (persuasivă, retorică), de influenţare a receptorului.
3. Funcţia referenţială: de indicare a referentului unui mesaj.
4. Funcţia fatică: de menţinere a contactului în comunicare.
5. Funcţia metalingvistică: de codificare.
6. Funcţia poetică: de instituire a unui mod specific de comunicare prin
jocul structurii semnelor.
Meritul acestui mod de formulare a funcţiilor comunicării este acela că el
este strâns legat de structura acesteia, precum şi acela că el poate fi
generalizat
pentru orice tip de comunicare, chiar dacă analiza lui Jacobson este una
preponderent lingvistică.
Analizînd, însă, funcţiile comunicării în dependenţă de domeniile în care
aceasta se manifestă, vom identifica şi alte modalităţi de formulare.
Pentru comunicarea la scara societăţii, Marin Aiftincă propune
următoarele funcţii: informarea; socializarea; motivaţia; discuţia şi
dialogul;
educaţia; promovarea culturii; distracţia; integrarea.
Pentru comunicarea prin mass-media Mihai Coman propune funcţiile: de
informare; de interpretare; de legătură; culturalizatoare; de divertisment.
Citându-i pe Gregory Bateson şi Jurgen Ruesch, Emilian Dobrescu
prezintă funcţiile comunicării ca act tehnic de persuasiune : primirea,
stocarea şi
transmiterea mesajelor; prelucrarea informaţiilor; amorsarea şi modificarea
proceselor psihologice; influenţarea şi dirijarea unor evenimente exterioare.
12
1.3. Tipologia comunicării
Modelele prezentate ca suport al înţelegerii mecanismului comunicării au

13
pus în evidenţă multitudinea situaţiilor concrete, aceste situaţii generând o
mare
varietate de tipuri de comunicare.
Este foarte dificil de realizat un tablou atotcuprinzător al tuturor tipurilor
de comunicare. Autorii studiilor de specialitate folosesc, pentru prezentarea
tipurilor de comunicare, o mare varietate de criterii de clasificare. Le vom
utiliza, în continuare, pe cele mai reprezentative.
Pornind de la premisa că fenomenul comunicării este o caracteristică a
lumii inteligente, în general, Sultana Craia, în lucrarea “Teoria comunicării”
[5,
p. 51-80], concepe tipurile de comunicare în cea mai vastă arie de
cuprindere,
începând cu diferenţierea pe regnuri:
1. Comunicarea umană
2. Comunicarea animalelor
Comunicarea umană este, la rândul său, clasificată după două criterii
distincte: criteriul relaţional şi cel al mijloacelor comunicării.
A. Din punct de vedere relaţional, comunicarea umană cuprinde:
1. Comunicarea în cadrul speciei.
2. Comunicarea cu alte specii
Întrucât pentru folosul prezentei lucrări nu ne interesează comunicarea cu
alte specii, prezentăm, în adâncirea tipologiei, comunicarea în cadrul speciei.
Din perspectiva numărului de parteneri, comunicarea în cadrul speciei
cuprinde:
1. Comunicare intrapersonală (comunicarea cu sine, autoreflecţia)
2 Comunicare interpersonală (între doi parteneri, aflaţi într-o relaţie
directă, nemijlocită)
3. Comunicare de grup (în interiorul unui grup determinat de persoane)
4. Comunicare de masă (cu grupuri de persoane nedeterminate cantitativ
sau calitativ)
B. Din punct de vedere al mijloacelor comunicării, comunicarea umană
cuprinde:
1. Comunicarea nonverbală
2. Comunicarea verbală
Comunicarea nonverbală este acel tip de comunicare care nu utilizează
limba vorbită şi nici vreun substitut al ei (coduri verbale pentru surzi, morse
etc.). Acest tip de comunicare este, la rândul ei, împărţită de autorii de
specialitate după mijloacele nonverbale utilizate, astfel:
1. Comunicare tactilă (prin atingere)
2. Comunicare gestual-kinestezică (prin mişcarea semnificativă a părţilor

14
corpului, cu excepţia acelor gesturi care au semnificaţie verbală)
3. Comunicarea cu ajutorul obiectelor (culoarea, ordinea,
mărimea, distribuţia, mişcarea etc.)
4. Comunicarea artistică (comunicarea emoţiei artistice, dincolo de
conţinutul propriu al acesteia)
13
Fiecare dintre cele patru tipuri de comunicare nonverbală poate fi împărţit
pe tipuri mai restrânse, dar considerăm suficient acest grad de detaliere,
urmând
ca eventualele precizări de detaliu să le facem în funcţie de necesităţile
temei.
Comunicarea verbală este acel tip de comunicare care foloseşte înţelesul
cuvintelor, fiind şi cel mai complet şi uzual tip de comunicare umană. Specia
umană însăşi se diferenţiază de celelalte specii ale lumii vii, printre altele, şi
prin
faptul că utilizează în comunicare cuvintele. Laurenţiu Şoitu remarcă, în
lucrarea
“Comunicare şi acţiune”: “Cuvântul, prin forţa sa expresivă, dă valoare
comunicării. Este mijlocul de comunicare cel mai bogat în sensuri, în
rezonanţe
interioare generate şi amplificate de muzicalitatea rostirii”. [22, p. 111]
Din punctul de vedere al mijloacelor folosite în comunicare, comunicarea
verbală cuprinde:
1. Comunicarea orală
2. Comunicarea scrisă
În unele lucrări de specialitate găsim dihotomia “comunicare verbală –
comunicare scrisă”, confundându-se tipul de comunicare orală cu genul
comunicării verbale. Considerăm adecvată dihotomia comunicare
oralăcomunicare
scrisă, ca specii ale comunicării verbale, gen de comunicare care se
bazează pe folosirea cuvintelor. În acest sens, continuând precizările făcute
anterior, comunicarea gestuală cu surzii este comunicare verbală, la fel ca şi
comunicarea prin diferite coduri care înlocuiesc fie literele, fie cuvintele, fie
expresii cu înţeles verbal determinat.
La fel ca în cazul comunicării nonverbale, şi speciile comunicării verbale
pot fi detaliate, la un nivel mai mare de profunzime, folosind caracteristicile
emiţătorului şi ale receptorului în comunicare.
Astfel, comunicarea scrisă poate fi cu emiţător individual şi receptor
individual (corespondenţa, de exemplu), cu emiţător individual şi receptor

15
colectiv (cazul literaturii de autor) sau cu emiţător colectiv şi receptor
colectiv
(lege, hotărâre, comunicat etc.)
Cât priveşte comunicarea orală, în cazul acesteia împărţirea de mai sus
este valabilă, cu menţiunea că într-o secvenţă de comunicare dată este puţin
probabilă comunicarea cu emiţător şi receptor colectiv. Ea se poate, însă,
păstra
ca specie a comunicării orale la scara unei durate de timp semnificative
(folclorul, colportajul şi chiar zvonul, ca specie distinctă a comunicării
orale). În
partea a doua a lucrării vom face unele observaţii din acest punct de vedere.
14
Comunicare intrapersonală
Comunicare interpersonală
Din perspectiva numărului
de parteneri Comunicare de grup
Comunicare de masă
În cadrul speciei Cu transcendenţa Cu alte specii
Emiţător individual-
Receptor individual
Din perspectivă relaţională
Animală Comunicare Umană orală Emiţător individual-
Receptor colectiv
Din perspectiva mijloacelor
Nonverbală Verbală
Tactilă Gestuală- Cu ajutorul artistică
kinestezică obiectelor
Scrisă scrisă
Atingeri
-care
transmit
emoţii
-ludice
-de control
-rituale
-diverse
*Embleme
*Ilustratori
-bastoane
-pictografe
-kinetografe
-ideografe
-mişcări deictice

16
-mişcări spaţiale
-mişcări ritmice
-ilustratori
emblematici
*Gesturi de reglaj
*Mişcări afective
*Adaptorii
*Sexuale
muzicală
plastică
Cinematografică
-confesiunea
-dialogul
-conversaţia
-colportajul
-lectura colectivă
-discursul politic
-discursul judiciar
-discursul didactic
-discursul ocazional
-funebru
-academic
-inaugural/aniversar
-cultural
-disertaţia
-conferinţa
-interpelarea
Emiţător individuallual
Receptor individual
-corespondenţa
Emiţător individual-
Receptor colectiv
-confesiuni, memorii,
jurnale
-literatura
-genurile publicistice
Emiţător colectiv-
Receptor colectiv
-apelul -comunicatul
-declaraţia -manifestul
-proclamaţia
SCHEMA GENERALĂ A TIPURILOR
DE COMUNICARE
(pe baza clasificării făcută de Sultana Craia)
15
Capitolul al doilea
ASPECTELE PSIHO-SOCIALE ALE COMUNICĂRII

17
INTERPERSONALE ŞI DE GRUP.
Consecinţe în planul consilierii psihologice şi educaţionale
INTRODUCERE
O analiză atentă a raporturilor dintre tipologia comunicării şi modelele
comunicaţionale specifice activităţilor de consiliere psihologică şi
educaţională pune în evidenţă că, din punctul de vedere al numărului de
participanţi, acestor activităţi le este proprie în cele mai multe cazuri
comunicarea interpersonală şi, în unele activităţi de consiliere,
comunicarea de grup.
De aceea, abordările psiho-sociale ale comunicării vor urmări, în cele ce
urmează, cu precădere mecanismele psihologice şi psiho-sociale ale
comunicării interpersonale şi de grup.
Literatura de specialitate distinge un model de analiză specific cercetării
acestor mecanisme, cu ajutorul căruia se pun în evidenţă variabile-tip ale
comunicării cum sunt cele psihologice, cele cognitive sau cele sociale, iar
dintre cele psihologice, componenta atitudinală şi situaţională.
Spre deosebire de abordările tehnice, abordarea psiho-socială concepe
comunicarea în primul rând ca interacţiune, partenerii de comunicare fiind în
acelaşi timp emiţători şi receptori. Opţiunea este spre modelul transacţional
al comunicării.
Potrivit acestui model, „comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin
care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane
aflate într+o situaţie socială dată”. (J.C. Abric, 2002, p.14) Potrivit autorului
acestei definiţii, „comunicarea nu poate fi concepută ca un simplu proces de
transmitere; bazată pe interacţiune, ea constituie întotdeauna o tranzacţie
între locutori: emiterea şi receptarea sunt simultane, emiţătorul fiind în
acelaşi timp emiţător şi receptor şi nu întâi emiţător, apoi receptor (reciproca
este şi ea valabilă)” (J.C.Abric, 2002, p. 15).
Citându-l pe Watzlawick, J.C. Abric observă caracterul social,
atotcuprinzător al comunicării, dominanţa acesteia asupra comportamentului
uman: „Dacă admitem că, într-o interacţiune, orice comportament are
valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte este o comunicare, rezultă că nu poţi să
nu comunici, indiferent că vrei sau nu” (Watzlawick, cf. J.C. Abric, 2002, p.
15).
16
1. Factorii determinanţi ai comunicării.
Revenind la schema generală a comunicării, utilă întotdeauna pentru
fixarea elementelor structurale ale acesteia, putem analiza factorii
psihologici
şi psihosociali ai comunicării pe două componente distincte: una care se

18
adresează actorilor comunicării, numiţi de noi „locutori” şi una care se
adresează codului şi canalului de comunicare.
1.1. Factori care influenţează rolul actorilor în comunicare
Potrivit lui J.C. Abric, actorii comunicării (locutorii) sunt influenţaţi în
comunicare de trei tipuri de variabile: psihologice, cognitive şi sociale.
1.1.1. Variabilele psihologice sunt acelea care provin din personalitatea,
nevoile, motivaţiile şi interesele locutorilor; ele se manifestă explicit,
implicit
sau inconştient.
Potrivit modelului propus de Lewin pentru explicarea comportamentului
uman ( cf. J.C. Abric, 20002, p.16), comportamentul individului în câmpul
social se concretizează în două direcţii:
- reducerea tensiunilor exercitate asupra sa;
- satisfacerea nevoilor create de forţele interne şi
externe care-l influenţează.
Forţe interne
Câmp social nevoi tensiuni comportament
Forţe externe
Comportamentul uman se diferenţiază în funcţie de caracterul favorabil
sau nefavorabil (pozitiv sau negativ) al forţelor care acţionează asupra sa:
 Forţele poztitive crează tensiuni pozitive, care induc un comportament
de apropiere
 Forţele negative crează tensiuni negative, care unduc un comportament
de evitare
Cele două tipuri de comportament declanşează, în procesul comunicării,
mecanisme psihologice distincte, dintre cele mai rafinate. Prezentăm, în
continuare, două categorii de asemenea mecanisme, aflate în opoziţie:
a) Mecanisme proiective:
- a asimila gânditrea celuilalt, a crede că gândeşte ca tine (nu se
sesizează diferenţele şi astfel comunicarea este viciată)
- a atribui celorlalţi atitudini care să justifice propriul
comportament.
b) Mecanisme de apărare:
- socotomizarea: eliminarea informaţiei incomode (filtrarea);
- memorizarea selectivă (memoria depinde de factori afectivi);
- interpretarea defensivă (denaturarea realităţilor incomode);
- negarea autorităţii sursei (devalorizarea sursei neconvenabile).
17
1.1.2. Variabilele cognitive sunt acelea care influenţează comunicarea

19
datorită modului de realizare a cogniţiei. Dintre acestea, prezentăm două
sisteme
proprii cogniţiei:
a) Sistemul cognitiv, care cuprinde capacitatea locutorilor de generalizare
şi abstractizare, volumul informaţiilor, a conceptelor asimilate, în general
nivelul
intelectual al acestora;
b) Sistemul de reprezentare. Informaţia suferă un proces de reconstrucţie
după modelul propriu al fiecărui partener, model influenţat de o serie de
variabile social-culturale asimilate: religie, cultură, obiceiuri, mentalităţi,
rasă
etc. Partenerul interpretează, astfel, informaţia în funcţie de propria
reprezentare, adesea diferită de cea a interlocutorului asupra informaţiei.
Este o
reprezentare a priori, care reconstituie realul, atribuindu-i o semnificaţie
proprie.
Sarcină (2): Dați un exemplu de interpretare a informației în funcție de
propria
reprezentare a receptorului, care schimbă semnificația mesajului
Sistemul de reprezentare se raportează la trei elemente specifice
comunicării: sinele, celălalt şi conţinutul şi contextul comunicării.
 Reprezentarea de sine are în vedere cele două laturi ale eu-lui:
- eul intim: imaginea pe care eul şi-o face despre sine şi pe care,
de regulă, nu-l exprimă, nu-l dezvăluie, îl ţine ascuns (nimeni
nu este dispus să-şi releve limitele, defectele, slăbiciunile);
- eul public: imaginea de sine pe care o oferim celorlalţi; nu este
cu necesutate una mincinoasă, ci doar una din care sunt
sublimate anumite caracteristici incomode.
Individul va reacţiona întotdeauna în funcţie de ceea ce crede că este şi
de ceea ce vrea să pară (J.C. Abric, 2002, p.21)
 Reprezentarea despre celălalt cuprinde imaginea celuilalt din
punct de vedere psihologic, cognitiv şi social, determinată de
factorii enumeraţi mai sus.Analiza acesteia se va face la capitolul
Bariere de comunicare
 Reprezentarea despre sarcină şi despre context are în vedere
atitudinea interlocutorului în comunicare funcţie de modul în care
sarcina cuprinsă în mesaj sau contextul comunicării îi afectează
interesele. (vezi schema de la pagina anterioară)
1.1.3. Variabilele sociale se referă la poziţia locutorilor comunicării în

20
câmpul social. Acestea cuprind:
a) Rolurile şi statusurile sociale (poziţia socială) influenţează comunicarea
în cel puţin două situaţii distincte:
 Conflictul de rol: comportamentul diferit de rolul aşteptat
18
 Rigiditatea rolului: imobilitatea comportamentului în situaţii
sociale noi.
Sarcină (3): explicați și exemplificați diferența dintre conflictul de rol
și
rigiditatea în rol.
b) Prejudecăţi şi stereotipii: sociale, religioase, naţionale, de poziţie
financiară, de rasă etc.
Experiment: Experimentatorul supune atenţiei subiecţilor un ansamblu de 30 fotografii tip act
de
identitate reprezentând figuri umane simpatice şi „neutre din punct de vedere etnic”. Sarcina
consta
în formularea unor judecăţi cu privire la fiecare fotografie în parte, pe baza a 6 caracteristici:
frumuseţe, inteligenţă, forţă de caracter, ambiţie şi bună dispoziţie. Două luni mai târziu li se
cere
subiecţilor să emită o nouă judecată, pornind de la aceleaşi criterii şi pe marginea aceloraşi
fotografii, cu singura diferenţă că, de data aceasta, respectivelor fotografii li se ataşează un
nume şi
un prenume: evreieşti, italieneşti, irlandeze sau tipic americane. În privinţa fotografiilor însoţite
de
nume americane, judercăţile sunt foarte stabile, de la o fază a cercetării la alta. Dimpotrivă, în
cazul
celorlalte fotografii, se observă schimbări substanţiale. Astfel, judecăţile cu privire la fotografiile
„de
evrei” califică această categirie ca fiind „mai inteligenţi”, „mai ambiţioşi”, „mai puţin
simpatici” şi
având „un caracter mai slab”. Exemplul citat ilustrează cât se poate de convingător:1. că
indivizii nu
reacţionează la persoana ca atare, ci la persoana pe care şi-o reprezintă ei în funcţie de
stereotipurile
la care se raportează în mod inconştient şi 2. că prejudecăţile joacă fără îndoială un rol esenţial
în
natura relaţiei pe care individul o va stabili cu interlocutorul său. (Experiment făcut de Razran în
1951, în S.U.A.)
Sarcină (4): Explicaţi, într-o frază, în ce constă deferenţa dintre prejudecăţi
şi
stereotipii. Daţi un exemplu de prejudecată şi unul de stereotipie.
1.2. Factori care influenţează codul şi canalul de comunicare
Este de la sine înţeles că în comunicare adoptarea codului adecvat, ca şi
alegerea canalului de comunicare sunt condiţii de cea mai mare importanţă
în

21
asigurarea unei comunicări eficiente. Studiile de psihologia comunicării pun
în
evidenţă influenţarea acestor condiţii de către variabile psihice şi psiho-
sociale.
1.2.1. Variabilele psihice sau obiective:
- elaborarea codului în funcţie de caracteristicile psihice ale
receptorului (de personalitate, cognitive, sociale)
- eliminarea ambiguităţilor în codificare;
Aşa cum remarca B. de Jouvenel, “cu cât mai nesigură este semnificaţia
termenilor, cu atât mai mari sunt şansele de neînţelegere.” Fapt remarcat şi
de
B. Spinoza care spunea că “cele mai multe certuri provin din faptul că
oamenii
nu-şi exprimă bine propriile gânduri şi le interpretează greşit pe ale altora.”
P.P.
Negulescu afirma, în acest sens, că “precizarea înţelesului termenilor e cea
dintâi precauţie de luat în orice discuţie.”
19
Studiu de caz: La primărie soseşte o echipă de control. Primarul cheamă pe
responsabilul cu relaţiile publice şi-i comunică următoarele: “Aştepţi echipa de control,
îi oferi o masă şi apoi te pui la dispoziţia acesteia.”
Ce poate înţelege responsabilul cu relaţiile publice?
1. Că aşteaptă echipa de control, o invită la un restaurant, unde va servi masa (adică va
mânca), după care se pune la dispoziţia acesteia.
2. Că aşteaptă echipa de control, o conduce într-o sală a primăriei unde este o masă şi
scaune, pentru lucru, după care se pune la dispoziţia acesteia.
Este evident că cele două modalităţi de interpretare a sarcinii pot duce la acţiuni complet
diferite, cu consecinţe diferite:
1.a. Este posibil ca primarul să fi dorit să asigure echipei de control un loc de lucru, şi
atunci responsabilul cu relaţiile publice procedează greşit, ducând la compromiterea
primarului, dacă echipa de control nu se aşteaptă să fie tratată într-un asemenea mod.
1.b. Este posibil ca primarul să fi dorit să asigure echipei de control un loc de lucru, şi
atunci responsabilul cu relaţiile publice salvează, involuntar, onoarea primarului, dacă
echipa
de control se aşteaptă să fie tratată într-un asemenea mod.
2. a. Este posibil ca primarul să fi dorit, într-adevăr, să ofere „o masă” echipei de control,
la un restaurant, fapt pentru care responsabilul cu relaţiile publice greşeşte, cu consecinţe
neplăcute pentru imaginea primarului în ochii comisiei de control, dacă aceasta se aştepta
la
un asemenea tratament.
2.b. Este posibil ca, indiferent de dorinţa primarului, responsabilul cu relaţiile publice să
fi procedat corect, ferindu-l, involuntar, pe primar de situaţia unei tentative de corupţie,
dacă
comisia de control ar fi fost înclinată spre o asemenea interpretare.

22
Concluzia: toate aceste posibilităţi se reduceau la o soluţie unică, dacă primarul nu era
echivoc în trasarea sarcinii.
1.2.2. Variabilele psihosemantice
Reprezintă influenţe asupra comunicării care vin din modul în care
gândirea se raportează la semantica cuvintelor (sens şi semnificaţie):
Principalele variabile sunt:
 Efectul de hallo: influenţa unor cuvinte, expresii-şoc asupra
interlocutorului ca urmare a semnificaţiei lor simbolice pentru
starea psihică, experienţa, istoria şi întâmplările fericite sau
nefericite din viaţa interlocutorilor.
 Ponderea cuvintelor: există unele cuvinte cu rol cheie în mesaj, în
funcţie de care se organizează percepţia.
 Ordinea cuvintelor: sunt receptate mai bine primele şi ultimele
cuvinte ale unui mesaj (efectul de primaritate şi de recenţă).
Această variantă se generalizează sub forma „primei impresii”, care
dirijează şi califică întregul proces de comunicare.
1.2.3. Alegerea canalului de comunicare
Comunicarea, pentru consilierea psihlogică şi educaţională este
preponderent comunicarea orală. Este important stilul discursului adoptat Un
stil prea familiar poate produce interlocutorului sentimente de jenă sau
desconsiderare, după cum un stil prea academic îndepărtează interlocutorul,
20
incapabil să înţeleagă întreaga semnificaţie a mesajelor.Pentru comunicarea
specifică consilierii sunt importante şi alte aspecte ale mediului comunicării,
cum sunt: ambianţa, momentul zilei, mijloacele ajutătoare (fond muzical,
olfactiv, vizual etc.).
1.2.4. Rolul actorilor
În comunicare este importantă stabilirea poziţiei reciproce a actorilor.
În poziţia reciprocă de surse ale comunicării, fiecare partener se bucură de
o anumită autoritate. Aceasta se supune exigenţelor logice şi psihologice ale
autorităţii şi induce în conştiinţa interlocutorului încredere, deschidere,
stimularea participării sincere, depline.
1.3. Factorii de context şi de mediu
Contextul, precum şi mediul comunicării reprezintă factori de mare
importanţă în comunicare. Aceasta nu are loc într-un spaţiu cultural şi
material
steril. Ea se desfăşoară într-un spaţiu fizic, de cele mai multe ori umanizat,
impregnat de un stil cultural, arhitectural, în prezenţa explicită sau implicită
a

23
unor contexte sociale determinate care influenţează comportamentul
actorilor în
comunicare.
1.3.1. Contextul material şi temporal cuprinde:
- organizarea spaţială a comunicării: poziţia partenerilor, distanţa etc.
- mobilarea spaţiului comunicării: tip de mobilier, stil, confort etc.
- mijloace ajutătoare: amplificare, fond muzical, lumini, imagini etc.
- aspecte temporale: ora, durata, ritmul etc.
1.3.2. Contextul social cuprinde:
 prezenţa sau absenţa unui public sau a unor observatori
(coacţiunea) poate potenţa sau inhiba comunicarea, în funcţie de
sarcina specifică actului comunicării:
- comunicarea este potenţată în activităţile performative de tip
învăţare, concurenţă, rezolvare de probleme;
- comunicarea este inhibată în cazul activităţilor de tip
terapeutic, confesional;
- potenţarea sau inhibarea comunicării în prezenţa publicului
este dependentă şi de aspecte ale educaţiei interlocutorilor:
personalitate, religie, stil de viaţă etc.
1.3.3. Contextul cultural şi ideologic, cuprinde:
- microcultura partenerilor (obişnuinţe, mentalităţi, religie, stereotipii etc.)
- macrocultura mediului social (limba de comunicare, specificul cultural,
coduri simbolice etc.)
Caz: Potrivit lui Stoetzel (1963), Dumas a ilustrat rolul contextului
cultural încă din anul 1906, în analiza semnificaţiei culturale a surâsului:
- în contextul cultural european, surâsul este expresia culturală a
unei atitudini de ascultare şi de relaţionare pozitivă;
- în contextul cultural japonez, el semnifică starea de încurcătură;
- la cafrii din Borneo, surâsul exprimă dispreţul etc.
21
2. Comunicarea interpersonală şi atitudinile
Revenind la aserţiunile anterioare, vom privilegia comunicarea
interpersonală ca principal tip de comunicare ăn consiliere. Ca urmare,
interesul
pentru acest tip de comunicare este justificat. Studiile de specialitate privind
comunicarea interpersonală sunt interesate, dincolo de mecanismele ei
funcţionale (tehnologia comunicării), de condiţiile de eficienţă a acesteia,
din
perspective variate. Samuel C. Certo analizează eficienţa comunicării
interpersonale din perspectivă managerială, Umberto Eco din perspectivă

24
semiotică, Ferdinand de Saussure din perspectivă lingvistică, iar Jean Claude
Abric din perspectivă psihologică.
Întrebându-se „cum poate fi facilitată comunicarea între două persoane
aflate în interacţiune?”, J.C. Abric reformulează această întrebare, pornind
de la
presupoziţia că a comunica în interacţiune înseamnă „a te exprima şi a fi
înţeles”. Ajunge, astfel, la întrebarea: „ce condiţii i-ar permite individului să
se
exprime în situaţia interindividuală în modul cel mai autentic cu putinţă?”
Autorul ajunge la concluzia că eficienţa comunicării este dependentă de
tipul de relaţie ce se stabileşte între parteneri, iar acest tip de relaţie
depinde, la
rândul său, de „atitudinile dezvoltate de fiecare dintre actorii comunicării”.
(J.C.
Abric, 2002, p. 35)
Sarcină: Din cursul universitar „Fundamentele psihologiei”, capitolul
„Caracterul”, actualizaţi descrierea atitudinilor”
2.1. Rolul atitudinilor în comunicarea interpersonală
- sunt un aspect determinant al climatului relaţional;
- influenţează decisiv calitatea relaţiei dintre actori;
- influenţează în mod decisiv natura relaţiei sociale, definind statutul
fiecăruia, calitatea şi natura elementelor de conţinut al comunicării.
2.2. Tipologia atitudinilor interpersonale
J.C. Abric prezintă o tipologie inspirată din lucrările lui Porter. Pentru
fiecare tip de atitudine, autorul formulează o definiţie, un tip de relaţie
determinată, precum şi consecinţele posibile asupra comunicării.
2.2.1. Atitudinea de interpretare
 Definiţie: a formula, a verbaliza pentru celălalt raţiuni ascunse care
se află la originea spuselor sau faptelor sale (verbal: de fapt, ştiu eu
ce te determină să susţii ceea ce susţii n.n.)
 Tipul de relaţie creată: .
Se crează o relaţie de dependenţă a interpretatului faţă de interpretant.
Interpretantul se prezintă ca deţinătorul unei presupuse cunoaşteri
despre interpretat
 Consecinţe posibile:
22
- contradependenţa: refuzul de a accepta această situaţie, care poate
fi concretizată într-o atitudine agresivă;
- blocarea exprimării interpretatului, fie că interpretarea este
corectă, fie că este greşită; când este corectă, comunicarea se

25
blochează, deoarece obiectivul comunicării este epuizat; când este
greşită, comunicarea se blochează datorită neînţelegerii celuilalt.
Cazul interpretării corecte este unul particular, întrucât el produce
blocajul maxim. Descoperit în intenţiile sale ascunse, partenerul
declanşează mecanisme de apărare cu atât mai puternice, cu cât
interpretarea este mai pertinentă.
- canalizarea discursului celuilalt: dacă discursul continuă,
partenerul încearcă să evite continuarea interpretării,
ascunzând acele informaţii care-l demască. Se produce
fenomenul de manipulare.
Concluzii:
- în principiu, noninterpretarea;
- în particular, îndeosebi în consiliere, interpretarea, ca atitudine a
consilierului, este o practică utilă, cu condiţia stăpânirii ei şi
aplicării în momentul potrivit, ca mijloc de provocare, în
conştiinţa pacientului a unei autointerpretări corecte.
Sarcină: (5) Formulaţi o situaţie problematică din domeniul consilierii, în
care
nu se justifică interpretarea și explicațiconsecințele interpretării ăn acel
caz.
2.2.2. Atitudinea de evaluare
 Definiţie: formularea unei judecăţi pozitive sau negative în legătură
cu ceea ce spune celălalt
 Tipul de relaţie creată: .
Se crează o relaţie de dependenţă a evaluatului faţă de evaluator.
Evaluatorull se prezintă ca judecător al evaluatului în legătură cu
spusele sale
 Consecinţe posibile:
- blocarea comunicării sau agresivitatea, ca urmare a evaluării
negative;
- orientarea comunicării (manipularea), în cazul evaluării pozitive
Concluzii:
- regula generală: nonevaluarea
- în particular, evaluările trebuie păstrate în intimitatea
evaluatorului, ca premisă a unor atitudini pertinente în consiliere.
23
2.2.3. Atitudinea de ajutor (consiliere)
 Definiţie: a propune celuilalt soluţii pentru rezolvarea
problemelor pe care le prezintă
 Tipul de relaţie creată: .

26
Se crează o relaţie de dependenţă a consiliatului faţă de consilier.
Consilierul se prezintă ca deţinătorul unei presupuse soluţii la
problemele expuse de consiliat.
 Consecinţe posibile:
- induce superficialitate în discursul celuilalt;
- substituirea subiectului în rezolvarea propriilor probleme;
- orientarea comunicării spre soluţiile date de
consilier (manipulare);
- inducerea unei atitudini liniştitoare, care neglijează experienţa
trăită de celălalt, ceea ce duce la agresivitate sau la blocaj;
Concluzie:
- regula generală: non-consilierea;
- în domeniul consilierii psihologice şi educaţionale,
consilierea în comunicare este practicată, cu respectarea unor
exigenţe specifice specialităţii.
Punctul de vedere al lui J.C. Abric este o profesiune de credinţă,
echivalentă cu un catehism al consilierii:
„Când spunem că atitudinea de consiliere ar trebui evitată în comunicare,
nu afirmăm că este interzis să ne ocupăm de ceilalţi, că orice ajutor sau sfat
ar
fi exclus. Evitarea atitudinii de consiliere se referă, de fapt, la aceea că,
atunci
când ne propunem să ajutăm sau să consiliem, ajutorul nostru trebuie să
vizeze
ca solicitantul să-şi poată exprima şi expune în mod optim problemele sau
cererile. Atitudinea de ajutor şi de consiliere nu poate constitui baza unei
comunicări autentice între persoane, fiind în realitate rezultatul acesteia.
Dacă îi voi permite subiectului să se exprime, dacă el va putea, datorită
atitudinii mele de ascultare, să-şi expună sentimentele şi punctele de vedere,
voi avea la îndemână mai multe elemente pertinente pentru a formula sfatul
cel
mai potrivit.
L-am ajutat, dar nu propunându-i soluţii, ci asigurându-i condiţii pentru
dezvoltarea internă şi externă a reflecţiei şi a expresiei, fapt care va favoriza
asumarea de către subiect a propriilor probleme. Cu cât ne vom apropia mai
mult de acest tip de relaţie, cu atât sfatul va fi mai pertinent, cu atât el va fi
mai
uşor de acceptat şi de aplicat” (J.C. Abric, 2002, p. 44)
24
2.2.4. Atitudinea de chestionare (anchetă)

27
 Definiţie: a pune celuilalt întrebări pentru a-i uşura exprimarea
 Tipul de relaţie creată: .
Se crează o relaţie de dependenţă a celui chestionat faţă de cel care
pune întrebări. Anchetatorul se prezintă ca stăpânul absolut al situaţiei
de comunicare: „Aici eu pun întrebări” sau: „Limitează-te la
răspunsuri” sau „Nu asta te-am întrebat” etc.
 Consecinţe posibile:
- induce superficialitate în discursul celuilalt, care se limitează la a
răspunde la întrebări;
-manipularea celui chestionat: prin selectarea
întrebărilor(deliberată sau inconştientă); prin modul de formulare
a întrebărilor (afirmativ sau negativ, expresia tare sau atenuată
etc); prin ordinea întrebărilor (respondentul este înclinat să-şi
orienteze răspunsul la o întrebare după răspunsul dat la întrebarea
anterioară).
Exemple: I. Inducţia prin formularea întrebării: utilizarea verbului „a
interzice”, în locul verbului „a nu autoriza” (extras dintr-o anchetă făcută în
SUA, citată de Dautriat).
Prima formulare: „Sunteţi de părere că Statele unite ar trebui să
autorizeze discursurile împotriva democraţiei ?”
A doua formulare: „Credeţi că Statele Unite ar trebui să interzică
discursurile publice împotriva democraţiei ?”
Răspunsuri: Cazul 1 Cazul 2
Da: 21% Da: 46%
Nu: 62% Nu: 39%
Nonrăspuns: 17% Nonrăspuns: 15%
Concluzii: Populaţia SUA preferă expresiile atenuate, în locul celor tari:
refuzul discursurilor publice împotriva democraţiei este mai accentuat în
primul
caz, faţă de al doilea (62% faţă de 46%)
II. Inducţia prin ordinea întrebărilor. (acelaşi autor)
Se pune întrebarea: Mergeţi la biserică duminica ?
Cazul 1: Înaintea acestei întrebări se pune întrebarea: Sunteţi un
credincios practicant ? Răspunsurile la întrebarea de bază sunt afirmative în
proporţie de 60%
Cazul 2: Nu se pune nicio întrebare înainte. Răspunsurile afirmative la
întrebarea de bază sunt în proporţie de 42%
Concluzie: între cele două cazuri este o diferenţă semnificativă,
determinat de inducţia întrebării preliminare, care obligă respondentul la
o conduită conformă primului răspuns.

28
25
Sarcină: (6) Formulaţi un caz concret de chestionare în relaţia dintre
consilier şi clientul său care deranjează comunicarea și explicați
consecințele
Concluzie:
- regula generală: non-chestionarea sistematică;
- În particular: chestionarea selectivă, prin întrebări
deschise, puse în momentele de răcire a comunicării sau de
abatere involuntară a interlocutorului de la subiectul
comunicării.
2.2.5. Atitudinea de comprehensiune
 Definiţie: a arăta celuilalt că te interesează şi asculţi ceea ce
spune celălalt. Se realizează prin reformulare (transmiterea, către
celălalt de semnale care indică interesul şi înţelegerea)
 Tipul de relaţie creată: .
Se crează o relaţie de dependenţă a celui care reformulează faţă de cel
care expune. Cel care expune este privilegiat.
 Consecinţe posibile:
- climat favorabil comunicării;
- determină aprofundarea exprimării;
- există riscul de interpretare, dacă se încarcă formularea unor
opinii subiective care nu se bazează pe comprehensiune.
Concluzii: comprehensiunea este o condiţie a unei situaţii optime de
comunicare, deci trebuie încurajată şi promovată.
Pe baza celor expuse se pot formula cele cinci condiţii ale unei situaţii
optime de comunicare, în concepţia teoriilor nondirective (C. Rogers):
1. Non-evaluarea
2. Non-interpretarea
3. non-consilierea
4. Non-chestionarea sistematică. Întrebări deschise
5. Comprehensiunea. Reformularea.
Potrivit lui C. Rogers, în comunicarea interpersonală specifică consilierii
psihologice şi educaţionale, climatul optim se bazează pe patru componente:
1. Acceptarea necondiţionată a celuilalt
2. Neutralitatea binevoitoare
3. Autenticitatea
4. Empatia.
Sarcină: Actualizaţi cunoştinţele despre empatie, consultînd cursul de
Fundamentele psihologiei, capitolul „Imaginaţia”
26
3. Tehnici de culegere a informaţiilor. Interviul nondirectiv.

29
Culegerea informaţiilor în procesul de comunicare reprezintă unul dintre
obiectivele cele mai importante ale comunicării. Comunicăm pentru a
acţiona,
iar acţiunea conştientă presupune informaţie. În comunicarea interpersonală
distingem trei tipuri de tehnici de culegere a informaţiilor: interviul
nondirectiv,
interviul ghidat şi interviul directiv. Cele trei tipuri corespund unei scale a
nivelului de intervenţie în discursul celui intervievat, de la intervenţia
minimă,
în cazul interviului nondirectiv, la intervenţia maximă în cazul interviului
directiv.
Principalele caracteristici ale celor trei tipuri de interviuri sunt următoarele:
1. Interviul nondirectiv: este interviul în care se aplică cele patru dimensiuni
ale
orientării nondirective formulate de C. Rogers: acceptarea necondiţionată a
celuilalt, neutralitatea binevoitoare, autenticitatea, empatia.Este interviul
specific
consilierii, drept pentru care se mai numeşte şi interviu clinic.
2. Interviul ghidat este o variantă a interviului nondirectiv, în care fazele
nondirective sunt alternate cu faze directive, pe baza unui ghid de interviu.
În
fapt, acesta este un ansamblu de explorări nondirective pe teme introduse
directiv. Se foloseşte mai ales în activităţile exploratorii de teren.
3. Interviul directiv, având ca variantă principală chestionarul este interviul
în
care totul este dinainte stabilit şi etalonat: Obiectivele, conţinutul şi ordinea
întrebărilor, numărul întrebărilor şi, uneori, chiar şi variantele de răspuns. Se
foloseşte în cercetări statistice cu puternică tentă sociologică.
3.1. Rolul climatului în interviul nondirectiv
În interviul nondirectiv, climatul este hotărâtor. Chiar dacă subaspect
tehnic se produc erori, acestea pot fi sublimate în prezenţa unui climat
favorabil.
Niciodată, într-un interviu nondirectiv nu se vor obţine toate informaţiile sau
cele mai importante informaţii dintr-o singură iteraţie. Adesea imaginea
consilierului asupra cazului este veridică după mai multe iteraţii, prima fiid,
adesea, una „de încălzire”, de acomodare reciprocă, de calibrare a reacţiilor,
a
intensităţii, ritmului şi profunzimii abordărilor. Aşa cum s-a mai precizat, în
realizarea climatului trebuie să se ia în considerare importanţa „primei
impresii”.

30
Aceasta poate deschide comunicarea sau o poate bloca.
3.2. Formularea temei în interviul nondirectiv
Prima condiţie în formularea temei este ca aceasta să fie cât mai generală
cu putinţă. În consiliere, adesea tema se formulează singură, pornind de la
problema clientului. Şi aici, însă, introducerea în temă aparţine consilierului,
care trebuie să aibă iniţiativa. El nu trebuie, însă, să „ghicească”, să arate că
ştie
dinainte despre ce este vorba. Întâmpinări de tipul: „Vrei (vreţi) să divorţezi
(divorţaţi) ?”; „Probleme în dragoste ?”; „Te-ai împotmolit ?”; „Nu ştii
încotro
s-o apuci ?” au toate şansele să facă imposibilă intrarea în comunicare,
acestea
fiind inducţii sau interpretări ale pacientului cu consecinţele cunoscute. De
aceea, îndeosebi în consilierea psihologică, intrarea în situaţie de comunicare
se
27
poate face prin enunţuri de cea mai mare simplitate, de tipul: „Ei ?”; „Vă
ascult”; „Să auzim !”; „Deci ?”, lăsând pacientului iniţiativa lansării temei.
A doua condiţie în formularea temei este evitarea restrângerii sau limitării
temei. Un pacient timid, complexat, neobişnuit să vorbească poate aştepta să
fie
întrebat. Nici de această dată nu trebuie să inducem o temă anume, pe bază
de
bănuieli. Menţinerea la nivel de maximă generalitate este în continuare
necesară.
Se pot folosi întrebări de tipul: „Hai să vedem care-i problema”; „Să vedem
ce te
frământă”; „Necazuri ?” etc. prin care să declanşăm confesiunea. Dacă
pacientul
spune ceva, orice ar spune este folositor pentru declanşarea comunicării:
Dacă
îşi exprimă dificultatea de a aborda tema, reiterăm această dificultate şi
pornim
de la ea; dacă sugerează problema, atunci reiterăm problema şi îl ajutăm să o
dezvolte. Pentru acest lucru, folosim tehnicile de intervenţie.
3.3.Tehnici de intervenţie
Cu toate că în interviul nondirectiv este recomandată, aşa cum subliniază
C.Rogers şi J.C. Abric, nonintervenţia, încă de la analiza acestor
recomandări
am formulat unele excepţii, aplicabile mai ales în consiliere şi terapie

31
psihologică. Intervenţiile ţin seama îndeosebi de starea de spirit a clientului,
adesea una deteriorată, de capacitatea diminuată a acestuia de a se angaja
într-un
proces de comunicare optim. Iată principalele tipuiri de intervenţie
recomandate
de specialişti:
3.3.1. Reiterarea sau reflexul simplu: constă în retransmiterea, către
celălalt a ceea ce tocmai a spus. Tehnica este una care cere o minimă
abilitate şi
experienţă şi nu în ultimul rând capacitatea de a reformula idei, „cu alte
cuvinte”, fără a denatura sensul spuselor celuilalt. Reiterarea centrează
subiectul
pe problemă, îi dovedeşte acestuia atenţia noastră şi îl ajută să dezvolte
tema, să
o aprofundeze. Atenţie, însă! Reiterarea sistematică devine supărătoare,
blochează comunicarea sau induce agresiune. Reiterarea sistematică poate fi
interpretată şi ca o boală, ca un tic de comunicare, prezent la unele persoane,
drept pentru care trebuie cu atât mai mult evitată. Reiterăm în funcţie de
evoluţia
discursului, în momentele adecvate, când densitatea tematică scade, când se
produc abateri de la temă, când discuţia „lâncezeşte”, când subiectul intră
într-o
fundătură etc.
3.3.2. Reformularea sentimentului: este tot o reiterare, la care se adaugă
o interpretare. Se foloseşte mai ales când pacientul intră într-o încurcătură.
Reiterând spusele acestuia şi formulând o judecată cu privire la starea lui
psihică, îi dovedim înţelegere, răbdare şi disponibilitate de a ajuta la
depăşirea
acestei stări. Este absolut necesar ca interpretarea să fie una pozitivă, pentru
a
încuraja vorbitorul. Pentru aceasta este necesară capacitatea empatică a
consilierului. Fără empatie, reformularea sentimentului poate duce la blocaj
sau
la agresiune.
În reformularea sentimentului se impun câteva reguli:
- să nu fie agresivă: să fie expusă în termeni acceptabili, suportabili pentru
celălalt, să nu jignească, să nu coboare valoric sentimentele acestuia;
28
Expresii de tipul: „Ce ai, te-ai încurcat ?”; „Na, că nu mai ştii ce spui !”;
sunt inacceptabile în reformularea sentimentului

32
- să se concentreze asupra persoanei, nu a problemei; Nu putem folosi
expresii de tipul: „E prea complicat pentru tine !”; „Lasă asta, că nu te
pricepi”, „Probabil vroiai să spui altceva !” etc
3.3.3. Susţinerea empatică: este o necesitate absolută. Tot arsenalul
empatiei, cunoscut din studiul creativităţii, trebuie folosit. Este justificat
punctul de vedere potrivit căruia capacitatea empatică este criteriu
eliminatoriu în alegerea profesiei de consilier. Empatia sugerează prezenţa
consilierului în comunicare, coparticiparea la problemele clientului,
susţinere energetică şi afectivă şi, totodată, nonintervenţie; este o absenţă
activă, stimulatoare, care nu numai că nu distruge personalitatea
clientului, dar o potenţează, o face să se manifeste.
3.3.4. Intervenţia de sinteză: Este o reformulare organizată a
ansamblului discursului realizat de pacient. Potrivit lui J.C. Abric, acest
tip de intervenţie îndeplineşte următoarele funcţii:
oFuncţia de control: permite consilierului să verifice dacă
înţelegerea de ansamblu a problemei a fost corectă şi
clientului să intervină în caz de eroare.
oFuncţia de retur: Permite clientului să revină cu precizări,
nuanţări, informaţii suplimentare.
oFuncţia de relansare: permite clientului să revină cu
problemele importante care eventual au fost omise.
Rezultă din aceste funcţii cî intervenţia de sinteză este un fel de bornă de
hotar în interviu. Ea marchează o etapă, o şedinţă, un moment de schimbare
problematică etc.
3.4. Ascultarea şi tăcerea în interviul nondirectiv.
Din caracterizarea generală a interviului nondirectiv rezultă o poziţie
specială a celui care aplică interviul. În cea mai mare parte a timpului, acesta
tace şi
ascultă. Intervenţiile sale sunt minime, exigent controlate şi necesare pentru
a
menţine pe cel intervievat în iniţiativă. Prin urmare, ascultarea şi tăcerea
calificate şi
controlate reprezintă condiţii obligatorii pentru un bun consilier.
3.4.1. Ascultarea, în interviul nondirectiv
Niki Stanton formulează zece sfaturi pentru o bună ascultare, pe care le
redăm
mai jos:
 Fiţi pregătiţi să ascultaţi;
 Fiţi interesat;
 Arătaţi-vă interesul;

33
 Păstraţi-vă mintea deschisă;
 Urmăriţi ideile principale;
 Ascultaţi critic;
 Ascultaţi cu atenţie;
29
 Luaţi notiţe;
 Ajutaţi vorbitorul;
 Nu întrerupeţi pe vorbitor.
Referindu-se la calităţile unui bun ascultător, Samuel C. Certo formula şi
el următoarele zece reguli:
1. Încetaţi să mai vorbiţi.
2. Uşuraţi sarcina celui care vorbeşte.
3. Arătaţi-i celui care vorbeşte că vreţi să-l ascultaţi.
4. Nu faceţi lucruri care vă distrag atenţia.
5. Identificaţi-vă cu vorbitorul.
6. Fiţi răbdător.
7. Controlaţi-vă temperamentul.
8. Lăsaţi-o mai uşor cu argumentele şi criticile.
9. Puneţi întrebări.
10.Încetaţi să mai vorbiţi.
Repetarea, în final, a primului principiu nu este o greşeală de redactare ci o
exigenţă a autorului, care precizează faptul că acesta este “primul şi ultimul
principiu”, adică principiul fundamental pentru a fi un bun ascultător.
Jean-Claude Abric menţionează, în studiul său despre ascultare, punctul de
vedere al lui B. Jacobi. Autorul citat surprinde cu deosebită fineţe valenţele
ascultării active, precum şi exigenţele acesteia. Dintre acestea, subliniem:
- practicianul se privează de interacţiunea simetrică cu pacientul;
- practicianul renunţă la „plăcerea spunerii”;
- practicianul renunţă la afirmarea de sine, trăind experienţa subiectului ca
pe
propria sa experienţă;
- practicianul potenţează trăirile subiectului, care se masterializează în
bucuria
de a fi ascultat
- practicianul satisface nevoia subiectului de a fi ascultat, această
nevoie fiind
preeminentă oricărei alteia.
Sarcină: Studiaţi punctul de vedere al lui B. Jacobi cu privire la ascultare
evidenţiat

34
în lucrarea Psihologia comunicării, autor J.C. Abric, Ed. Polirom 2002, p.
62-64
3.4.2. Tăcerea în interviul nondirectiv.
Nu numai tăcerea consilierului este importantă în interviul nondirectiv, ci şi
modul de raportare a acestuia la tăcerile subiectului În acest sens, J.C. Abric
vorbeşte de două tipuri de tăceri:
oTăcerea goală: este momentul în care intervievatul tace deplin,
în sensul că întrerupe discursul nu numai ca verbalizare ci şi ca
interiorizare. Gândurile lui se detaşează de subiectul discursului,
epuizându-l. Acesta este momentul intervenţiilor necesare ale
consilierului.
oTăcerea plină: este momentul de întrerupere a verbalizării, dar de
continuare a reflecţiilor intervievatului, acesta rămânând centrat
30
în subiect. Este momentul când consilierul nu trebuie să
intervină, lăsându-i celui intervievat posibilitatea să stingă
tensiunile discursului, să evalueze, să proiecteze mental
continuarea discursului. Intervenţia în tăcerile pline pot întrerupe
discursul, îl pot abate de la cursul normal, pot induce frustrare,
enervare, agresiune.
Concluzie: tăcerile trebuie ascultate, la fel ca şi vorbirea. E¤xperienţa,
talentul
şi capacitatea empatică a consilierului va permite distincţia între tăcerile
pline şi cele
goale.
4. Aspecte ale comunicării în tehnicile de grup
Tehnicile de grup sunt mai puţin utilizate în consilierea psihologică şi
educaţională. Din perspectivă psihosocială, tehnicile de grup sunt, mai
degrabă,
tehnici de ameliorare a coeziunii şi performanţei grupurilor pentru
îndeplinirea unor
sarcini. S-au dezvoltat, în acest sens, mai degrabă terapii de grup decât
activităţi de
consiliere. Prin însăşi etimologia sa, termenul consiliere presupune o
activitate faţăn
faţă. Consilierea familială nu este o tehnică de grup, deoarece familia nu este
grup
social, în sensul utilizat de psihologia socială şi de sociologie.
4.1. Caracteristicile unui grup mic (restrâns)
Studiile de psihologie socială şi de sociologie apreciază că un grup mic

35
(restrâns) are un set de caracteristici standard. De Visscher propune
următoarele
caracteristici:
1. Numărul de persoane: de la 3-4 la 25 persoane
2. Unitate de timp şi de loc (proximitate şi distanţă interindividuală minimă
3. Raţiune de a fi şi de a rămâne împreună
4. Destin relativ comun
5. Posibilitatea formării unei percepţii şi a unei reprezentări a fiecăruia
despre ceilalţi
6. Perceperea unei anumite grupalităţi, observată de membri sau de un
observator extern
7. Posibilitatea unei interacţiuni şi a unei comunicări verbale şi nonverbale
efective
8. Durată suficientă pentru instituţionalizare.
Punctul de vedere sociologic este mai simplificat. Potrivit sociologiei,
grupul
mic se caracterizează prin:
1. Comunitate spaţială şi temporală
2. Posibilitatea interacţiunilor reciproce între toţi membrii
3. Conştiinţa apartenenţei la grup
4. Îndeplinirea unei sarcini comune.
Celelalte caracteristici sugerate mai sus ţin de perspectiva psihosocială, care
ia în
consideraţie în mai mare măsură determinaţiile psihologice.
31
Sarcină: din cursul de psihologie socială, reactualizaţi cunoştinţele despre
caracteristicile grupului mic.
4.2. Caracterizarea principalelor tehnici de grup
Prezentarea detaliată a tehnicilor de grup este sarcina disciplinelor
specializate în domeniul terapiei şi consilierii de grup. În cele ce urmează
vom
prezenta doar acele aspecte care ţin de caracterizarea comunicării în cadrul
grupului.
Ne vom referi la cele două situaţii caracteristice de grup: situaţii de grup
centrate pe
grup şi situaţii de grup centrate pe sarcină.
4.2.1. Comunicarea în situaţiile de grup centrate pe grup
Autorul acestui tip de situţie, Lewin, propune ca subiectul comunicării în
grup

36
să fie problemele care intervin în funcţionarea grupului, membrii grupului
abordând
şi problemele lor profesionale. Un asemenea grup se numeşte grup de
diagnostic
(T-grup, Grup de bază)
A. Caracteristicile grupului de diagnostic:
- numărul de 8-12 persoane de vârste, genuri şi profesii diferite
- persoanele nu se cunosc între ele (sau se cunosc foarte puţin)
- pentru fiecare grup există un monitor (supraveghetor)
- grupul are al dispoziţie aproximativ 15 şedinţe de câte 2-3 ore
B. Conţinutul comunicării: comunicarea are loc între membrii grupului,
după
voinţa proprie a membrilor lui, aceştia căutând să descopere fenomenele de
grup şi
factorii care asigură funcţionarea eficientă a grupului
C. Rolul monitorului: monitorul se comportă ca un consilier în situaţie de
interviu nondirectiv, respectând întrutotul exigenţele acestuia.
D. Scop terapeutic: participând la activitatea grupului, individul ajunge să se
cunoască pe sine, să înveţe să comunice cu ceilalţi, să devină fiinţă socială,
eliminându-şi limitele de comunicare şi convieţuire. La nivel de grup,
consilierul
(psihologul şcolii, de ex.) poate utiliza o asemenea tehnică pentru
ameliorarea
relaţiilor din interiorul grupurilor şcolare standard (clasele de elevi),
îndeosebi
pentru acele grupuri în care apar probleme deosebite de disciplină, adaptare,
comunicare etc.
Sarcină (7): Descrieți, pe scurt, comportamentul unui membru al grupului
de
diagnostic
4.2.2. Comunicarea în situaţiile de grup centrate pe sarcină:
Acest tip de situaţii presupune existenţa unui grup omogen, ale cărui
caracteristici sunt deja definite, ceea ce intervine nou în activitatea grupului
fiind
sarcina.
A. Caracteristicile grupului:
- numărul membrilor este predeterminat (grup de muncă, clasă de elevi,
echipă managerială, sportivă etc)
- grupul are coeziunea, structura şi celelalte caracteristici deja
formate (norme

37
morale, mize personale şi colective, reţeaua de relaţii formale şi informale)
32
- animatorul grupului nu se identifică cu liderul informal al acestuia, el este
doar observator.
B. Conţinutul comunicării: depinde de tipurile de întruniri proiectate:
- În întrunirile de informare descendentă, comunicarea constă în
transmiterea şi receptarea în grup a unei sarcini, a unui sistem de norme,
reguli, consermne.
- În situaţiile de informare ascendentă, comunicarea presupune culegerea
de informaţii din interiorul grupului.
- În situaţia întâlnirilor-discuţie, comunicarea constă în schimbul
de informaţii, asupra unei teme date între membrii grupului.
- În situaţia întâlnirilor pentru rezolvarea de probleme, comunicarea constă
în
căutarea împreună, de către membrii grupului, a soluţiilor pentru rezolvarea
unei
probleme.
C. Rolul monitorului:
- în prima situaţie, problema monitorului este aceea a asimilării corecte în
grup a mesajului.
- în a doua situaţie, animatorul se transformă într-un operator de interviu de
grup; succesul său depinde de priceperea în utilizarea tehnicilor de interviu
nondirectiv, ghidat sau directiv. Este de mare importanţă capacitatea
animatorului
de a fi un bun ascultător şi de a provoca schimburi între membrii grupului.
- în a treia şi a patra situaţie, animatorul are funcţia de facilitare a dialogului,
de reglare a discuţiei astfel încât să se asigure participarea tuturor celor cere
au un
cuvânt de spus şi orientarea spre tema discuţiei.
În toate situaţiile, animatorul trebuie să respecte, pe cât posibil, regulile
specifice interviului: non-interpretarea, non-evaluarea, non-consilierea,
chestionarea
minimă, comprehensiunea.
D. Scop terapeutic: Situaţiile de grup centrat pe sarcină sunt utilizate mai
ales
în consilierea educaţională. Psihologul şcolar îşi poate propune ca obiectiv
ameliorarea activităţii grupurilor şcolare standard (clasele de elevi) în
legătură cu
sarcinile specifice ale şcolii, dar şi a unor grupuri şcolare non-standard:
grupuri de

38
cadre didactice care predau la o clasă de elevi cu probleme, grupuri de cadre
didactice de la un nivel de studiu, comisii didactice, caterdre etc.
Sarcină (8): Descrieți, pe scurt, comportamentul unui mambru al unui grup
centrat
pe sarcină pe timpul şedinţelor de consiliere
33
BIBLIOGRAFIE
1. AIFTINCA, Marin, Babilonul informaţiei, Editura Politică, Bucureşti,
1987.
2. ANGHEL, Petre, Stiluri şi metode de comunicare, Editura Aramis,
Bucureşti, 2003.
3. BONCU, Ştefan, Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, 2002.
4. McBRIDE, Sean, Mai multe voci, o singură lume, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
5. CRAIA, Sultana, Teoria comunicării, Editura Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti, 2000.
6. ECO, Umberto, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
7. HEDGES, Patricia, Personalitate şi temperament, Ghidul tipurilor
psihologice, Editura Humanitas, 1997.
8. IONESCU, Şerban, JAQUET, Marie Madeleine, LHOTE, Claude,
Mecanismele de apărare, teorie şi aspecte clinice, Editura Polirom, 2002.
9. JULIA,Didier, Dicţionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996.
10.LOHISSE, Jean, Comunicarea, De la transmiterea mecanică la
interacţiune, Editura Polirom, 2000.
11.MACOVICIUC, Vasile, Filosofie, S.N.S.P.A., Bucureşti, 2000.
12.MARGA, Andrei, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura
Dacia, Cluj, 1991.
13.McQUAIL, Denis, Comunicarea, Institutul European, 1999.
14.McQUAIL, Denis, WINDAHL, Sven, Modele ale comunicării, Editura
Comunicare. ro, Bucureşti, 2001.
15.MOSCOVICI, Serge, Psihologia socială sau Maşina de fabricat zei,
Polirom, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1997.
16.MUCCHIELLI, Alex, Arta de a influenţa; analiza tehnicilor de
manipulare, Editura Polirom, Bucureşti, 2002.
17.ROTARU, Nicolae, Criză şi dialog, Editura RAO, Bucureşti, 2003.
18.RÜCKLE, Horst, Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2000.
19. de SAUSSURE, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Editura

39
Polirom, Iaşi, 1998.
20. STANCU, Valentin ş.a., Relaţii publice, succes şi credibilitate,
Bucureşti.
21. STANTON, Niki, Comunicarea, Societatea Ştiinţă & Tehnică, 1995.
22.ŞOITU, Laurenţiu, Comunicare şi acţiune, Institutul European, 1997.
23.TOMA, Gheorghe (coord.), Tehnici de comunicare, Editura Artprint,
Bucureşti, 1999.
24. *** Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei
R.S.R., 1975.
34
25. ***Mic dicţionar enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978.
26. ABRIC, Jean-Claude, Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi,
2002
27. JIGĂU, Mihai, Consilierea carierei, Editura Sigma, Bucureşti, 2001
28.Stanton, Niki, Comunicarea,
29.Samuel C. Certo, Managementul modern, Editura Teora, 2002
30.Niki Stanton, Comunicarea, Societatea Ştiinţă & Tehnică, 1995
35
Capitolul al treilea
BARIERE DE COMUNICARE ÎN CONSILIERE
Aşa cum s-a văzut din primul capitol al lucrării, îndeosebi din
perspectivele interacţioniste şi comportamentiste asupra structurii
comunicării,
aceasta are loc nu într-un mediu steril, omogen şi protejat, ci, dimpotrivă,
într-un
mediu încărcat de influenţe dintre cele mai diverse: de la influenţele naturale
la
cele sociale şi culturale, de la cele individuale la cele de grup şi de masă, de
la
cele tehnice şi organizatorice la cele logice, semiologice şi lingvistice, de la
cele
obiective la cele subiective etc. Aceste influenţe merg de la simpla întârziere
sau
cosmetizare a informaţiei, până la completa denaturare sau chiar pierderea
definitivă a acesteia.
Pentru psihologul contemporan, asupra căruia presiunea informaţională
este din ce în ce mai puternică, cunoaşterea şi contracararea, pe cât posibil, a
factorilor care generează înfluenţarea negativă a comunicării reprezintă o
cerinţă

40
majoră.
Considerată, aşa cum am văzut, printre cele mai importante aptitudini ale
consilierului, aptitudinea de comunicare cuprinde, inevitabil şi o
componentă
care ţine de capacitatea de a proteja comunicarea de influenţele negative.
Cum
vom vedea în cele ce urmează, această capacitate se exercită atât în mod
direct,
prin comportamentul comunicaţional al consilierului, cît şi în mod indirect,
prin
măsurile şi intervenţiile tehnico-metodologice în sistemul informaţional.
Unii autori din domeniul ştiinţelor comunicării grupează factorii care
influenţează negativ comunicarea sub denumirea de “bariere de
comunicare”
(Samuel C. Certo, Niki Stanton.), alţii sub denumirea de “zgomot” (Shanon-
Weaver, Denis McQuail ş.a.). Întrucât majoritatea autorilor au adoptat
termenul
de bariere de comunicare, vom utiliza şi noi, în continuare, această
accepţiune,
fără a neglija, însă, informaţiile despre natura, structura şi modul de
manifestare
a fenomenelor subsumate termenului de “zgomot”, cu atât mai mult cu cât
unii
autori pun “zgomotul” şi “bariera de comunicare” împreună, într-o relaţie
cauză
(zgomotul)-efect (bariera de comunicare)1.
1. Modele teoretice de analiză a barierelor de comunicare
Cel mai sistematizat model de analiză a barierelor de comunicare (dar nu
şi cel mai complet) este cel oferit de Samuel C. Certo. Potrivit acestuia,
barierele
de comunicare sunt “factori care micşorează probabilitatea unei comunicări
de
succes.” Autorul distinge două categorii de bariere de comunicare:
macrobariere şi microbariere.
Macrobarierele de comunicare “sunt legate, în principal, de mediul de
comunicare şi de lumea mai largă în care are loc comunicarea”. Autorul
enumeră următoarele macrobariere de comunicare:
1. Nevoia sporită de informaţii.
2. Nevoia de informaţii din ce în ce mai complexe.
3. Contextul utilizării şi altor limbi în comunicare, în afara celei oficiale.

41
4. Nevoia constantă de a învăţa concepte noi.
36
Microbarierele de comunicare “sunt legate, în principal de elemente cum
ar fi comunicarea mesajului, sursa şi destinaţia”. În rândul acestora autorul
identifică:
1. Punctul de vedere al sursei privind destinaţia.
2. Interferenţa mesajelor.
3. Punctul de vedere al destinatarului privind sursa.
4. Percepţia.
5. Cuvintele cu mai multe semnificaţii.2
Şi mai puţin riguriasă este prezentarea barierelor de comunicare de către
Niki Stanton.
Acesta enumeră o serie de bariere, toate înscriindu-se, după modelul lui
Certo, în categoria microbarierelor, de unde se desprinde concluzia că este
preocupat în mod deosebit de intimitatea procesului de comunicare şi mai
puţin
de contextul acesteia. Redăm, mai jos, barierele de comunicare enumerate de
Niki Stanton:
1. Diferenţe de percepţie.
2. Concluzii grăbite.
3. Stereotipii.
4. Lipsa de cunoaştere.
5. Lipsa de interes.
6. Dificultăţi de exprimare.
7. Emoţii.
8. Personalitatea.4
Acelaşi tip de orientare, preponderent spre mecanismul intern al
comunicării, găsim şi la Ionel Dumbravă, care enumeră următoarele bariere
de
comunicare:
1. Tendinţa de a auzi numai ceea ce ne-am obişnuit să auzim.
2. Ignorarea informaţiilor în dezacord cu ceea ce cunoaştem.
3. Evaluarea prin criterii subiective a sursei obiective.
4. Perceperea diferită a mesajelor funcţie de situaţia concretă şi de
presiunea mediului asupra sa.
5. Înţelegerea de către diferite persoane în sensuri diferite a aceloraşi
cuvinte.
6. Folosirea neadecvată a elementelor procesului de comunicare.
7. Incapacitatea de stăpânire a emoţiilor.
8. Discernerea insuficientă a mesajelor relevante de cele cu semnificaţie

42
irelevantă sau nulă.5
Din enumerarea lui I. Dumbravă se observă cu uşurinţă că barierele 1-4
şi 8 sunt eminamente bariere ce ţin de receptor, barierele 5, 6, 7 au rădăcini
în
toate componentele unui proces de comunicare conceput liniar şi univoc şi
numai prin extensie bariera 4 trimite la contextul comunicării, care este un
factor
de natura macrobarierei.
În lucrarea ABC-ul comunicării manageriale Monica Voicu şi Costache
Rusu apreciază că “barierele în procesul de comunicare reprezintă orice
lucru
care reduce fidelitatea sau eficienţa transferului de mesaj” şi prezintă un
tabel al
37
barierelor de comunicare, pe care îl redăm mai jos, pentru comparaţie cu
celelalte puncte de vedere:6
Natura barierei Cauze
1. Bariere de limbaj  Aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru
diferite persoane
 Cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot
deosebi ca pregătire şi experienţă
 Starea emoţională a receptorului poate deforma
ce el aude
 Ideile preconcepute şi rutina influenţează
receptivitatea
 Dificultăţi de exprimare
 Utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze
2. Bariere de mediu  Climat de muncă necorespunzător
 Folosire de suporţi informaţionali
necorespunzători
 Diferenţe între pregătirea emiţătorului şi
receptorului
3. Bariere datorate
poziţiei emiţătorului
sau receptorului
 Imaginea pe care o are emiţătorul şi receptorul
despre sine şi despre receptor
 Caracterizarea diferită a situaţiei în care are loc
comunicarea de către emiţător şi receptor

43
 Sentimentele şi intenţiile cu care interlocutorii
participă la comunicare.
4. Bariere de concepţie  Existenţa presupunerilor
 Exprimarea cu stângăcie a mesajului de către
emiţător
 Lipsa de atenţie în receptarea mesajului
 Concluzii grăbite asupra conţinutului mesajului
 Lipsă de interes a receptorului faţă de mesaj
 Rutina în procesul de comunicare
Interesante pentru studiul barierelor de comunicare sunt şi observaţiile
făcute asupra contextului comunicării de către Vasile Marin în lucrarea
“Comunicarea în administraţia publică” sub titlul “Determinări în
construcţia
comunicării”. Analizând statutul celui care iniţiază şi conduce procesul de
comunicare, autorul prezintă două tipuri de bariere de comunicare, fără a le
numi, însă, astfel: “capcane în comunicare” şi “erori logice de comunicare”.
Potrivit autorului, principalele capcane în comunicare sunt:
1. Capcana sprijinului vizual.
2. Capcana religioasă.
3. Capcana etnică şi rasială.
38
4. Capcana sexologică.
Cât priveşte erorile logice, autorul apelează cu justificare la logica
argumentării, prezentînd următoarele erori tipice:
1. Analogia greşită.
2. Dilema vinovăţiei.
3. Generalizarea pripită.
4. Întrebarea aluzivă.
5. Opinia neautorizată.
6. Compromisul slab.
7. Eroarea post-factum.
8. Eroarea tipărită.
9. Realitatea trunchiată.7
Potrivit teoriei argumentării, scopul emitentului este de a convinge
interlocutorul (receptorul), astfel încît erorile de mai sus pot fi făcute cu
intenţie
sau fără intenţie. Dacă ele sunt făcute cu intenţie, atunci ele nu sunt, practic,
bariere de comunicare, dacă şi-au atins scopul. Dacă, însă, nu sunt făcute cu

44
intenţie, atunci semnificaţia mesajului diferă de cea intenţionată de emitent
şi ele
devin bariere de comunicare.
Alte bariere de comunicare sunt analizate de autor sub titlul “Elemente de
artă a comunicării”: acceptul, contextul, respingerea, impermeabilitatea
comunicării etc.8
Vom încerca, în cele ce urmează, să realizăm o sinteză a modelelor de
analiză prezentate, sub forma unui tablou general al barierelor de
comunicare:
Acest tablou general va fi folosit, în continuare, pentru caracterizarea
principalelor bariere de comunicare, prilej cu care vom insera expresiile lor
tipice aşa cum apar la diferiţi autori.
2. Caracterizarea principalelor bariere de comunicare.
Măsuri de contracarare a acestora.
De la început se impune precizarea că barierele de comunicare nu
acţionează izolat, unele de altele. În procesul comunicării barierele de
comunicare se succed, se întrepătrund, se influenţează reciproc, de regulă se
însumează, iar în anumite combinaţii pot duce la distorsionarea gravă a
informaţiei ori la prejudicierea sau chiar blocarea comunicării. Termenul
“zgomot”, utilizat de unii autori pentru a denumi ansamblul barierelor de
comunicare, este expresia acestui efect combinat, care este perceput ca un
factor
general de diminuare a capacităţii de comunicare. Analizând, însă, barierele
de
comunicare pe tipuri şi componente, putem descoperi soluţiile optime de
diminuare a efectelor lor dăunătoare, pentru a asigura un mediu
comunicaţional
stabil şi optim.
39
.2.1. Macrobarierele de comunicare
Aşa cum afirmă Samuel C. Certo, “macrobarierele de comunicare sunt
factori care împiedică succesul comunicării într-un proces general de
comunicare.”9
Cu o caracterizare mai largă, macrobarierele de comunicare sunt acei
factori care acţionează asupra ansamblului procesului de comunicare,
oarecum
din afara lui. Specificul acestor factori este acela că ei nu intervin direct în
structura comunicării, fiind de altă natură decât materialul comunicării, care
este

45
informaţia propriuzisă. Tocmai de aceea aceste bariere pot fi denumite şi
bariare
contextuale.
BARIERE DE
COMUNICARE
MACROBARIERE
(Bariere contextuale)
MICROBARIERE
(bariere de procse)
ALE SURSEI ALE RECEPTORULUI
TEHNICOECONOMICE
CULTURALE SOCIAL-POLITICE
ALE CANALULUI
- capcane
- erori logice
- psihologice
- lingvistice şi
culturale
- tehnice - economice
- semiotice - de zgomot
- psihologice
- lingvistice şi
culturale
- medicale
COMUNE
- diferenţe culturale
- diferenţe de percepţie
- diferenţe de interes
-
- volumul
informaţiilor
-complexitatea
informaţiilor
- nivele de dezvoltare
economică
- diferenţele culturale
- diferenţe religioase
- mentalităţi
- obiceiuri
- limbă
- tradiţii
- libertăţi sociale
- statute politice
- permeabilitatea
graniţelor
- legislaţii

46
40
1. O primă categorie de macrobariere este cea a macrobarierelor
tehnicoeconomice.
Caracteristica acestora este aceea că ele acţionează din interiorul
mediului în care are loc comunicarea. Aici se înscriu unele bariere enunţate
de
Samuel C. Certo.
A. Astfel, nevioa sporită de informaţii, deci creşterea volumului acestora,
ca urmare a creşterii nivelului şi complexităţii vieţii social-culturale, vine, la
un
moment dat, în contradicţie cu capacitatea de operare a reţelelor de
informaţii,
dar şi cu capacitatea de absorbţie a acestora de către actorii comunicării:
sursa şi
receptorul.
Soluţia contracarării acestei bariere este selectarea informaţiilor în funcţie
de importanţa lor, precum şi distribuirea lor numai spre receptorii absolut
interesaţi de ele. Totodată, se impune alegerea redundanţei optime a
informaţiei,
chiar dacă folosirea mai multor semne decât ar fi necesar pentru receptare ar
părea o şi mai mare încărcare a canalelor de comunicare. Jean Lohisse
insistă
asupra faptului că “deşi suprimarea redundanţei poate fi economică, această
operaţie prezintă dezavantajul de a face mesajul foarte vulnerabil la
zgomote.”
Autorul recomandă un anume grad de redundanţă, care reprezintă “o barieră
împotriva zgomotului şi previne riscul de ambiguitate şi eroare de
receptare.”10
B. În ce priveşte complexitatea tot mai mare a informaţiilor, ea ţine tot de
contextul social-cultural. Informatizarea şi matematizarea proceselor
economico-sociale, încorporarea tot mai accentuată a noilor descoperiri
ştiinţifice în viaţa socială implică inevitabil o creştere a complexităţii
materialului necesar a fi comunicat, fapt care, de asemenea, poate determina
reducerea capacităţii de preluare a acestei complexităţi de către sistemele de
comunicare.
Soluţiile contracarării acestei macrobariere pot fi găsite pe două direcţii
convergente: pe de o parte, simplificarea la maxim a procesului de
comunicare
şi selectarea receptorilor în funcţie de capacitatea de înţelegere, iar pe de altă
parte, apropierea receptorilor de complexitate, printr-o permanentă pregătire

47
ştiinţifică.
C. Un caz aparte este cel al nivelului de dezvoltare economică. El se
constituie ca macrobarieră de comunicare în mod deosebit în comunicarea
externă, între diferite organizaţii, dar şi în cea internaţională. Nivelele de
dezvoltare economică diferite ale unor organizaţii, state sau regiuni sunt
factori
care frânează dezvoltarea, între acestea, a unei comunicări eficiente. Fiecare
dintre părţile participante la proces are un alt sistem de canale de
comunicare, un
alt model al categoriilor şi codurilor, chiar un alt obiect al comunicării.
Dincolo
de diferenţele lingvistice, care pot fi atenuate printr-o bună organizare a
transferului de semnificaţii, rămân diferenţele tehnologice, operaţionale,
conceptuale care fac, uneori, aproape imposibilă angrenarea eficientă a
sistemelor informaţionale. Dificultăţile prin care trec, în prezent, ţările care
aderă la structurile europene şi euroatlantice se datorează, în bună măsură, şi
barierelor de comunicare determinate de nivelele diferite de dezvoltare
economică.
41
Acest domeniu este cel mai greu de abordat în termenii soluţiilor de
contracarare. Apropierea nivelurilor de dezvoltare economică este un
deziderat
de foarte lungă durată, fără realizări spectaculoase pe termen scurt. Cu toate
acestea, pe plan internaţional se iau anumite măsuri, în special pe linia
apropierii
modelelor şi sistemelor de comunicare. În acest scop, ţările dezvoltate, ca şi
organizaţiile internaţionale, investesc sume considerabile, atât în
modernizarea
infrastructurilor de comunicare, cât şi în introducerea, în sistemele
educaţionale
din ţările rămase în urmă, a noilor concepte şi modele de comunicare.
2. A doua categorie de macrobariere este cea pe care am denumit-o,
generic, macrobarierele culturale.
Contextul cultural are o semnificaţie majoră pentru determinarea
eficienţei comunicării. Jean-Claude Abric observă faptul că “în sens
strict, microcultura unei organizaţii, a unei instituţii, a unui grup social
dat determină
moduri de comunicare şi un sistem de interacţiuni care poate fi în totalitate
specific, altfel spus care poate fi înţeles şi aplicat exclusiv în acest context

48
limitat. În sens larg, fiecare dintre noi ştie din propria experienţă că tentativa
de
a comunica cu interlocutori aparţinând altei culturi - în lipsa unor mijloace
potrivite de codare şi decodare a informaţiei transmise – poate fi un demers
de o
dificultate extremă.”11
Probleme majore apar şi în ceea ce priveşte diferenţele religioase. Se ştie
că diferitele doctrine religioase privilegiază anumite simboluri, semnificaţii,
comportamente, atitudini şi practici care trec dincolo de experienţa
religioasă, în
experienţa practică, inclusiv în cea de comunicare. De aceea, comunicarea
între
indivizi sau grupuri umane cu apartenenţe religioase diferite este pusă,
uneori, în
dificultate. Sunt de notorietate dificultăţile actuale ale guvernului francez
privind implementarea unei norme legale care interzice folosirea
simbolurilor
religioase în şcoli şi instituţii publice. La toate acestea se adaugă diferenţieri
legate de obiceiuri, tradiţii, mentalităţi încorporate în sisteme diferite de
morală
şi coduri etice diferite. Multă vreme, în fostul stat musulman Afganistan,
talibanii care conduceau ţara au interzis accesul populaţiei la televiziune,
considerată un obiect al Satanei.
O macrobarieră culturală unanim recunoscută este bariera lingvistică.
Comunicarea, îndeosebi în organizaţiile multietnice, este puternic afectată de
diferenţele lingvistice dintre membrii acestor organizaţii. Se ştie, deja, că în
tentativa unui mare număr de cetăţeni români de a găsi locuri de muncă în
ţările
dezvoltate, prima barieră este necunoaşterea limbii oficiale a ţării respective.
Aceasta, întrucât prima grijă a managerilor firmelor angajatoare este aceea
de a
putea comunica cu angajatul.
La nivelul comunicării dintre organizaţii, bariera este mai uşor de
contracarat, prin pregătirea specială a unor interpreţi. La nivelul intern al
organizaţiilor, însă, nici timpul şi nici resursele organizaţiei nu permite
folosirea
interprtetului.
Iată şi câteva măsuri generale de contracarare a macrobarierelor culturale
în comunicare:
42

49
 Dezvoltarea unor acţiuni de cunoaştere reciprocă a culturilor aflate în
relaţie de comunicare;
 Identificarea acelor obiceiuri, mentalităţi, reguli de conduită ale
partenerilor de comunicare care au semnificaţie pentru comunicare;
 Respectarea credinţei religioase a fiecărui partener fără nici o
discriminare. Sunt contraproductive atât discriminarea negativă
(interdicţia, blamarea, opresiunea, obligarea) cât şi discriminarea
pozitivă (stimularea diferenţei, încurajarea prozelitismului, acordarea
de bonificaţii pe criterii religioase etc.);
 Pregătirea minuţioasă a canalelor de interpretare în situaţia derulării
unor acte de comunicare între grupuri umane sau indivizi care folosesc
limbi diferite. Încercarea unor psihologi de a utiliza limba partenerului
de dialog în condiţiile cunoaşterii aproximative a acesteia este
contraproductivă şi poate determina pierderi însemnate în înţelegerea
reciprocă.
3. Sunt mai puţin tratate în literatura de specialitate macrobarierele
socialpolitice.
Neglijarea influenţei acestora asupra comunicării ar fi, însă, o greşeală,
în condiţiile în care apar destul de des dificultăţi majore de comunicare
provocate de acestea.
Caz: Este suficient să evidenţiem dificultăţile de comunicare într-un grup
uman în care mambrii acesteia aparţin sau sunt simpatizanţii unor partide
politice aflate în raporturi de opoziţie. Când aceşti membri au, în
respectivele
partide, şi funcţii de conducere, prăpastia comunicării este şi mai evidentă,
cu
toate recomandările celor care susţin că simpatiile politice pot fi eludate.
Sunt de
notorietate dificultăţile de comunicare dintre primari şi consiliile locale,
dintre
guvern şi primării, dintre prefecţi şi consiliile judeţene, atunci când aceştia
aparţin unor grupări politice rivale.
Acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul comunicării între organizaţii sau între
guverne. Când partenerul de comunicare este de aceeaşi parte a spectrului
politic, comunicarea este favorizată. În caz contrar, răceala este evidentă.
Schimbul recent de replici dintre reprezentanţiii guvernului României,
socialdemocrat,
şi unii europarlamentari, democrat-creştini, este elocvent pentru ceea
ce înseamnă barierele de comunicare de natură politică. Europarlamentarii:

50
România nu respectă moratoriul privind adopţiile. Răspunsul guvernului
român:
nu avem soluţii pentru a asigura accesul ţărăniştilor în parlementul Romîniei.
Distanţa dintre mesajul iniţial şi mesajul de răspuns este evidentă.
Sarcină (9): Daţi trei exemple de macrobariere culturale de comunicare în
relaţia dintre consilierul şcolar şi elevi.
La barierele strict politice se adaugă, în cadrul categoriei analizate, cele
social-economice cum sunt: nivelul scăzut al libertăţilor, al traiului,
legislaţia
restrictivă, impermeabilitatea graniţelor ş.a. Cînd toate aceste bariere sunt
active,
43
cetăţeanul este timorat, îşi reduce participarea la viaţa cetăţii, are acces redus
la
informare, este izolat.
Contracararea barierelor social-politice este aproape la fel de grea ca şi cea
a barierelor tehnico-economice şi dependentă de ele. Ea înseamnă
actualizarea permanentă a legislaţiei, deschidere internaţională, asistenţă
internă şi internaţională pentru segmentele defavorizate ale societăţii, iar în
plan politic
maturizarea clasei politice, schimbarea mesajului politic, din unul distructiv
în
unul constructiv, asimilarea regulilor jocului politic intern şi internaţional.
2.2. Microbarierele de comunicare
Considerate de Samuel C. Certo “factori care împiedică succesul
comunicării într-un proces specific de comunicare”, microbarierele de
comunicare pot fi denumite şi bariere de proces, ele acţionând din
intimitatea
procesului, pe componentele şi fazele acestuia. Literatura de specialitate,
îndeosebi curentele mecaniciste, tradiţionale consacră cea mai mare
importanţă
acestui tip de bariere de comunicare. Fiind relative la un proces care poate fi
izolat şi analizat pe părţi, acest tip de bariere pare mai uşor de conceptualizat
şi
chiar de formalizat şi măsurat. Potrivit tabloului general propus, vom analiza
conţinutul şi semnificaţia acestor bariere ţinând cont de componentele
procesului de comunicare (sursă, canal, receptor) şi relaţiile dintre ele.
1. Microbariere ale sursei de comunicare
Microbarierele de comunicare care au ca referinţă sursa comunicării
(emiţătorul sau emitentul) sunt analizate, în diferite contexte, de către

51
majoritatea autorilor citaţi în prezentul curs. Pentru sistematizarea
informaţiei,
le-am grupat după asemănările de conţinut.
Se determină, astfel, microbariere-capcane (Vasile Marin) care se exprimă
ca inabilităţi ale sursei de a elimina din comunicare expresii şi atitudini cu
impact negativ asupra percepţiei corecte a mesajului. Fie că este vorba de
capcane de tip religios sau etnic, rasial, sexologic, care pot determina
ataşamentul nejustificat, atenuarea receptării sau chiar respingerea
comunicării,
fie că este vorba de abundenţa de imagine în detrimentul conceptului,
mutând
receptarea de la sens şi semnificaţie la senzaţii vizuale, capcanele apar ca
rezultat al unei slabe pregătiri nemijlocite a sursei pentru actul de
comunicare.
Asememea capcane pot apare mai ales în comunicarea orală, unde impactul
este
imediat şi de mare anvergură, afectând nu numai relaţia directă sursă-
receptor ci
şi relaţia dintre membrii grupului participant la comunicare. Pentru unii
psihologi, renunţarea la invocaţii şi aluzii de natură religioasă, etnică sau
rasială
este echivalentă cu pierderea autenticităţii şi, prin consecinţă, a interesului
din
partea celorlalţi. Dar, aşa cum subliniază Vasile Marin, “umorul nu este
universal, iar unele glume sunt gustate numai de cei ce au acelaşi cadru de
referinţă.”12
Capcane precum cele de mai sus sunt prezente şi în comunicarea scrisă, cu
efecte mai puţin accentuate, însă.
Evitarea unor capcane de acest gen se face prin pregătirea temeinică a sursei
de comunicare, îndeosebi în domeniul artei de a comunica.
44
Cât priveşte capcana sprijinului vizual, autorul observă că sprijinul pe
imagini are efect numai dacă acestea au legătură directă şi imediată cu
conţinutul mesajului şi fac parte, îndeobşte, din cultura receptorului.
Abundenţa
de imagine poate fi mai dăunătoare ca absenţa acesteia. În condiţiile
dezvoltării
explozive a mijloacelor moderne de comunicare şi imagine, unii psihologi
folosesc cu orice preţ asemenea mijloace, nu neapărat pentru creşterea
eficienţei

52
comunicării, ci pentru a fi în pas cu moda. Sunt de notorietate unii psihologi
practicanţi care afişează pe masa de lucru cele mai moderne instalaţii
informatice şi media fără ca măcar să ştie să le pornească sau mobilează
biblioteca din birou cu cărţi alese după calitatea coperţilor, dar pe care nu le-
au
citit şi nu au de gând să le citească vreodată. Asemenea imagini sunt cele
mai
periculoase capcane, atunci când persoana respectivă se confruntă cu un
public
avizat, ori în consiliere, aşa cum am mai precizat, nu-ţi alegi publicul, ci eşti
la
dispoziţia lui. Vasile Marin vorbeşte şi de natura acestui tip de capcană în
intimitatea procesului de comunicare. Autorul vorbeşte de unitatea dintre
imagine şi conţinutul comunicării, precum şi de justa măsură a actului de
ilustrare a cuvântului cu imagine: “Exagerarea în ilustrarea vizuală conduce
la
diluarea conţinutului util al comunicării.”13
Cât despre erorile logice pomenite de autor, fără a intra în detalierea
acestora, se pot face câteva consideraţii generale asupra lor.
În primul rând, se pot evidenţia două cauze ale apariţiei erorilor logice:
prima - incoerenţa structurală a gândirii emiţătorului (sursei), determinată de
slaba instrucţie intelectuală a acestuia şi de experienţa redusă în comunicare
şi a
doua – intenţia de a convinge, cu orice preţ, chiar şi prin denaturarea
relaţiilor
logice autentice. Este ceea ce autorul numeşte “subiectivismul” sau
“amprenta
personală excesivă.”
În al doilea rând, se pot prevedea principalele consecinţe ale acestor erori
asupra eficienţei comunicării: scăderea credibilităţii sursei, atunci când
erorile
sunt descoperite; amânarea rezolvării problemelor eludate prin introducerea
intenţionată a erorilor; izolarea treptată a autorului de mediul comunicaţional
al
comunităţii în care acesta acţionează.
Principala cale de contracarare a erorilor logice este chiar studiul logicii. Din
lectura obligatorie, precum şi din criteriile de selecţie a consilierilor, n-ar
trebui
să lipsească teoria argumentării şi cunoştinţe generale de comunicare şi
relaţii

53
publice. De asemenea, se recomandă prezenţa la selecţie a unor psihologi
avizaţi, care să descopere şi să bareze accesul unor persoane cu un caracter
manipulativ, cu un amor propriu exagerat sau cu personalitate posesivă,
dictatorială, paranoică.
O anumită latură a capcanelor şi erorilor logice, evidenţiată deja, trimite
către o altă categorie de bariere ale sursei: cele psihologice. Din inventarul
barierelor de comunicare prezentate în prima parte, unele au această
caracteristică: stereotipiile, dificultăţile de exprimare, emoţiile sau
personalitatea
- la Niki Stanton, incapacitatea de stăpânire a emoţiilor - la Ionel Dumbravă,
dificultăţile de exprimare, imaginea de sine, sentimentele - la Monica
Voicu .
45
Caracterul manipulativ, amorul propriu exagerat, spiritul posesiv, dictatorial
sunt aspecte ale personalităţii pomenite deja, care ţin de mentalitate. De
importanţă deosebită, din perspectivă psihologică, este imaginea de sine.
Jean-
Claude Abric prezintă două componente ale imaginii de sine: eul intim şi eul
public.14
Eul intim este exprimat ca “imagine pe care individul şi-o face despre sine,
despre forţele şi slăbiciunile sale, despre adevărata sa competenţă, despre
caracteristicile personale”, iar cel public este “imaginea despre sine pe care o
oferim celorlalţi şi care poate fi radical diferită de imaginea intimă”. Autorul
consideră că “în orice situaţie de interacţiune, individul se va comporta în
funcţie de ceea ce crede că este şi de ceea ce vrea să pară.”
Pentru consiliere, influenţa imaginii de sine asupra comunicării este cu atât
mai evidentă, cu cât consilierul este permanent în atenţia publicului, atât în
mod
direct, cât şi indirect, prin mijloacele mass-media. Tocmai de aceea, el este
deseori tentat să ofere publicului o imagine pe placul acestuia, adesea
diferită
radical de cea interiorizată. Apar, atunci, blocaje de ordin moral, afectiv,
emoţional. De regulă, cu excepţia persoanelor organic emotive (care este
bine să
ocolească funcţiile psihologice), emotivitatea despre care vorbesc autorii
citaţi
apare inevitabil pe fondul contradicţiei, în trăirile interioare ale managerului,
între ceea ce crede că este şi ceea ce vrea să pară. Aici apare şi sentimentul
vinovăţiei, proiectat mai ales ca presupoziţie a descoperirii, de către
interlocutori, a contrastului.

54
Un anumit grad de emotivitate apare şi ca rezultat al lipsei de experienţă în
comunicare. Începătorii în viaţa publică au dificultăţi de comunicare datorate
emoţiilor care, pe măsura antrenării, dispar. Cele care au ca sursă vinovăţia,
însă, nu dispar, ci dimpotrivă, se accentuează. Depinde, însă, şi de statutul
moral
al consilierului. Un consilier obişnuit cu imoralitatea, cu minciuna, cu
disimularea, cu manipularea va trece uşor peste emoţii, în timp ce unul
cinstit cu
sine şi cu ceilalţi va suferi. Vasile Marin vorbeşte de “ethosul comunicării”,
apreciind că “interlocutorul poate fi corupt printr-o plasare strategică, în
categoriile sale mentale, obligându-l să asculte şi să urmeze raţionamentele,
să
judece cu instrumente şi argumente diferite propria cauză, uneori alta decât a
lui.”15 Ionel Dumbravă prezintă, din punct de vedere moral, un tablou care
cuprinde 10 propoziţii care ucid comunicarea şi 10 sfaturi pentru o bună
comunicare.16 Tabloul este sugestiv, putând fi considerat un adevărat tablou
de
bord al comunicării de succes în consiliere.
10 PROPOZIŢII CARE “UCID”
COMUNICAREA
10 SFATURI PENTRU O BUNĂ
COMUNICARE
1. Este imposibil!
2. Credeţi că nu am ce face?
3. Aceasta nu vă priveşte!
4. Nu aceasta este problema!
5. De cât timp sunteţi la noi?
6. Aceasta este problema dumneavoastră!
1. Nu vorbiţi în timp ce altul vorbeşte.
2. Destindeţi interlocutorul.
3. Ascultaţi şi arătaţi că sunteţi dispus la
ascultare
4. Îndepărtaţi toate perturbările.
5. Nu-l judecaţi, puneţi-vă în locul
interlocutorului.
46
7. N-am timp, veniţi mai târziu!
8. Descurcaţi-vă!
9. Aceasta n-am hotărât-o eu!
10. Aşa e peste tot!
6. Răbdare! Nu vă grăbiţi!
7. Stăpâniţi-vă!
8. Nu vă lăsaţi copleşit de critici sau de
agresiuni.

55
9. Puneţi problemele în mod constructiv.
10. Nu întrerupeţi brutal.
O problemă specială, din punct de vedere psihologic, este aceea a
dificultăţilor de exprimare, barieră de asemenea pomenită de autorii citaţi.
Nu
toate dificultăţile de exprimare au cauze psihologice. Unii oameni au blocaje
de
vorbire sau dificultăţi de pronunţie cauzate de stări psihice, alţii de
configuraţii
anatomofiziologice. De regulă, aceste dificultăţi sunt sesizabile relativ uşor.
Unele influenţează comunicarea, în sensul distorsionării sunetelor care
formează
mesajul (modificarea pronunţiei anumitor litere), altele determină un anumit
comportament al receptorului, care este abătut de la semnificaţia propriuzisă
a
mesajului, întrucât îi atrag atenţia asemenea dificultăţi (ticuri verbale,
gesturi reflexe care însoţesc pronunţia, onomatopee repetate – în
comunicarea orală; locuri comune, limbaj “de lemn”, expresii sau
construcţii argumentative ilare –
în comunicarea scrisă). Dificultăţile de exprimare sunt mai importante ca
bariere
în comunicarea orală şi se manifestă mai accentuat atunci când sursa şi
receptorul nu sunt în contact nemijlocit.
Şi în cazul barierelor psihologice, cele mai importante măsuri sunt din
domeniul selecţiei şi promovării personalului din domeniul consilierii.
Aportul
specialiştilor din psihologie, sociologie, lingvistică şi logică este benefic, nu
numai în selecţie, ci şi în profilaxia unor bariere care apar pe parcurs.
Trecerea
celor cu dificultăţi de oralitate în planul al doilea al comunicării,
perfecţionarea
permanentă a personalului prin studii de logică şi gramatică, consilierea
psihologică şi lingvistică a celor depistaţi cu dificultăţi sunt numai câteva
dintre
măsurile care pot diminua influenţa barierelor psihologice asupra
comunicării.
De mare importanţă în studierea microbarierelor sursei este cunoaşterea
barierelor lingvistice şi culturale. Orice act de comunicare are loc într-un
mediu

56
cultural determinat. Din punctul de vedere al sursei, el presupune utilizarea
unei
limbi şi a unui sistem de semne şi simboluri, integrarea comunicării într-o
matrice culturală determinată, precum şi luarea în considerare, dincolo de
specificitatea sectorială, a unui anumit nivel de instrucţie culturală.
Comunicăm
într-o limbă oficială sau într-o limbă de circulaţie internaţională, în limba
literară
sau în dialect, jargon, argou. Comunicăm în limbaj tehnic, filosofic, medical,
informatic. Comunicăm la nivelul simţului comun sau la nivel academic.
Toate
acestea presupun, pentru sursa comunicării, o anumită competenţă de
comunicare.
În utilizarea limbii literare, greşelile de ortografie sau de punctuaţie,
dezacordurile de gen, număr şi caz, interpretarea eronată a semnificaţiei
unor termeni şi folosirea lor cu sens impropriu etc. sunt bariere care pot
distorsiona
serios comunicarea.
Comunicarea este defectuoasă şi atunci când sursa foloseşte un limbaj prea
academic, în raport cu posibilităţile receptorului, sau într-un registru de
47
specialitate impropriu, străin de cunoştinţele receptorului. Folosirea
regionalismelor, a dialectelor, a jargonului sau argoului este permisă numai
în
relaţie cu receptori adaptaţi la aceste particularităţi şi niciodată în prezenţa
unora
care nu au acces la semnificaţia termenilor folosiţi.
Am vorbit, deja, despre dificultăţile şi consecinţele negative ale comunicării
într-o limbă străină pe care nu o cunoaştem suficient. La cele spuse deja, este
necesar să adăugăm o exigenţă generală de ordin moral: este imoral, dar şi
neproductiv pentru comunicare să folosim o limbă străină într-o relaţie de
comunicare în care sunt prezenţi şi receptori care nu cunosc acea limbă, dacă
nam
luat toate măsurile de traducere.
Tot de barierele culturale ţine şi nivelul general de instrucţie culturală şi de
educaţie al sursei comunicării. Mai ales în managementul administrativ acest
tip
de barieră este evident. Găsim, adesea, în posturi de decizie administrativă
oameni cu o cultură precară, al căror mijloace culturale de comunicare sunt

57
cantonate în derizoriu, în banalitate sau, şi mai rău, în zona argoului de
mahala.
Adesea, în comunicarea verbală, asemenea limbaj este asociat şi cu un
comportament nonverbal de comunicare din acelaşi registru. Rezultatul nu
poate
fi decât o deteriorare a relaţiei de comunicare, fie ca rezultat al incapacităţii
de
adaptare a receptorului, fie ca urmare a discreditării sursei, sub aspectul
seriozităţii şi credibilităţii. Tocmai de aceea, pentru candidaţii la profesia de
consilier psihologic sau educaţional se impun anumite exigenţe de ordin
cultural
şi moral.
Microbariere ale receptorului comunicării manageriale.
Una dintre funcţiile de bază ale comunicării este influenţarea receptorului de
a accepta şi a aplica decizii, dispoziţii, norme şi valori. Pentru realizarea
acestei
funcţii, receptorul trebuie să fie situat în anumite împrejurări favorabile: să
primească mesajul, acesta să fie înţeles corect, să fie acceptat, să fie
interesant
pentru receptor, să fie accesibil abilităţilor şi capacităţii de execuţie a
receptorului, receptorul să nu fie împiedicat, voit sau întâmplător, să
recepteze,
să înţeleagă şi să acţioneze etc.
Cu toate acestea, în comunicarea reală, în contextul receptării apar
numeroase dificultăţi, numite, aici, microbariere ale receptorului. Din
modelele
de analiză prezentate rezultă numeroase asemenea bariere, pe care le-am
grupat,
pentru o mai bună cercetare, în trei clase: psihologice, lingvistice şi
culturale,
medicale.
În rândul microbarierelor psihologice am reţinut, de la Niki Stanton
concluziile grăbite, stereotipiile, lipsa de interes, emoţiile, personalitatea, de
la
M. Voicu şi C. Rusu starea emoţională a receptorului, ideile preconcepute şi
rutina, lipsa de atenţie, concluziile grăbite, lipsa de interes.
Dincolo de diferenţele de formulare, toate aceste bariere au ceva comun: ele
provin din starea psihologică a receptorului, fie că este vorba de o stare
permanentă, ţinînd de caracter, personalitate, obişnuinţe, fie că este vorba de
o

58
stare ocazională, ţinând de oboseală psihică, stres, interes etc. Indiferent
dacă
sunt permanente sau ocazionale, barierele psihologice influenţează
receptarea
mesajului în mai multe moduri caracteristice:
48
 Stabilirea unei ordini de prioritate a informaţiilor din mesaj, alta decât
cea intenţionată de sursă;
 Eludarea unor informaţii considerate de receptor ca neinteresante,
nesemnificative, în dezacord cu ceea ce ştie etc.;
 Pierderi neintenţionate din conţinutul mesajului, pe fondul stresului, al
oboselii;
 Răspuns inadecvat la mesaj, ca urmare a intereselor, stereotipiilor,
caracterului, personalităţii sau obişnuinţelor receptorului.
În comunicarea specifică consilierii nu poate să selecteze receptorul după
propriile interese. Tocmai de aceea, măsurile de contracarare a barierelor
psihologice trebuie să fie în acord cu această realitate. Ele fac parte din
măsurile
active de îmbunătăţire permanentă a relaţiei de comunicare: repetarea
mesajelor
în forme diferite; argumentarea mesajelor; transmiterea mesajelor la ore de
maximă receptivitate; evitarea mesajelor lungi şi plictisitoare; curăţarea
mesajelor de conţinuturi neinteresante, lupta permanentă pentri feedback etc.
Ca şi în cazul sursei, importante bariere de comunicare apar pe considerente
lingvistice şi culturale.
Nivelul general de instruire a receptorului, cunoaşterea de către acesta a
universului conceptual în care se face comunicarea, a limbii şi a regulilor de
utilizare a acesteia, împreună cu întreg ansamblul de semne şi simboluri
nonverbale reprezintă condiţii ale receptării corecte a mesajelor. Oricare
dintre
aceste condiţii neîndeplinite sau îndeplinite parţial reprezintă bariere de
receptare în comunicare.
O categorie de bariere specifice receptorului sunt barierele medicale. Ele
apar atât la sursă, pentru că acolo nu există posibilităţi de înlocuire a
emiţătorului cu probleme medicale cât şi la receptor, ffie că este o persoană
sau
un grup din mediul social care poate fi aleator.
Văzul sau auzul atenuate sunt bariere importante de comunicare. Mai mult
chiar, în comunicarea specifică consilierii, mesajele trebuie să ajungă
inclusiv la

59
şi de la persoane cu handicap de comunicare sever: orbi şi surdo-muţi.
Tocmai
de aceea, în ţările civilizate sunt prevăzute prin lege măsuri de asigurare a
accesului acestei categorii de receptori la informaţiile de interes pentru ei. În
oraşe sunt prevăzute semafoare cu avertizare sonoră pentru orbi, la posturile
de
televiziune jurnalele de ştiri sunt dublate cu limbajul surdomuţilor, există o
presă
specializată pentru orbi sau interpreţi speciali pentru prezenţa surdo-muţilor
în
justiţie, învăţământ specializat şi multe alte facilităţi care ţin de favorizarea
accesului la comunicare a acestui segment al societăţii.
2. Microbariere comune, ale sursei şi receptorului.
Aşa cum subliniază Samuel C. Certo, “comunicarea de succes se referă la un
proces de comunicare interpersonală în care informaţia pe care sursa
intenţionează să o împărtăşească destinatarului este identică semnificaţiei pe
care o decodează destinatarul din mesajul transmis.”17 În mod evident,
comunicarea de insucces apare când identitatea lipseşte. Cele mai severe
microbariere de comunicare, care distrug această identitate, sunt cele care
privesc relaţia dintre sursă şi receptor. Ele se exprimă ca diferenţe între sursă
şi
49
receptor, care afectează comunicarea. Diferenţele pot fi de ordin lingvistic şi
cultural, de percepţie sau de interes.
Diferenţele de ordin lingvistic şi cultural prezentate de autorii citaţi în
prezenta lucrare sunt numeroase: Samuel C. Certo vorbeşte de diferenţele de
semnificaţie dată cuvintelor, ca şi Ionel Dumbravă, care vorbeşte de
“înţelegerea
de către diferite persoane, în sensuri diferite, a aceloraşi cuvinte.” M. Voicu
şi C.
Rusu, vorbind de barierele de limbaj, mai adaugă faptul că “cel ce vorbeşte
şi cel
ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă.” Este evident faptul că în
cel
mai înalt grad preocupă pe specialişti diferenţa de semnificaţie dată
cuvintelor.
În limba română, ca şi în oricare altă limbă, există numeroase cuvinte
polisemantice ca şi numeroase situaţii de utilizare, care schimbă complet
semnificaţia acestora:
Caz: Samuel C. Certo citează un studiu făcut de Lydia Strong, care “a

60
concluzionat că pentru 500 dintre cele mai folosite cuvinte din limba engleză
există 4070 de definiţii diferite în dicţionar. În medie, fiecare dintre aceste
cuvinte are peste 18 utilizări.”18
Bariere de natura diferenţelor culturale apar şi atunci când partenerii de
comunicare au o instrucţie culturală diferită, sau aparţin unor structuri
culturale
diferite.
Primul caz este unul al diferenţelor cantitative. Comunicarea academică
presupune parteneri cu pregătire academică. Atunci când unul dintre
parteneri
nu are această pregătire, cel cu pregătire superioară trebuie să utilizeze un
registru de cuvinte accesibil celui cu pregătire inferioară. Altfel comunicarea
este viciată sau chiar blocată. Asemenea situaţii apar, de regulă, în
discursurile
publice, în prelegerile ştiinţifice, în conferinţele de presă etc.
Al doilea caz este unul al diferenţelor calitative. Se înţeleg foarte bine pe
teme de specialitate medicii între ei, inginerii între ei, filosofii între ei,
diplomaţii între ei, dar apar sigur dificultăţi atunci când asemenea teme sunt
abordate în relaţia cu parteneri de dialog de altă specialitate. Tocmai de
aceea
este recomandabil, atât sub aspect practic, cât şi moral, să evităm punerea în
discuţie a problemelor noastre profesionale în relaţia cu cei de altă
specialitate.
Şi situaţia reciprocă este valabilă: este recomandabil, moral şi practic, “să nu
ne
dăm cu părerea” în probleme care nu sunt de competenţa noastră ştiinţifică.
Diferenţele de percepţie (termen utilizat de Niki Stanton) sunt microbariere
evidenţiate cu multă claritate de autorii studiaţi. Samuel C. Certo vorbeşte de
două puncte de vedere aflate faţă-n faţă: punctul de vedere al sursei privind
destinaţia şi punctul de vedere al destinatarului privind sursa. Ionel
Dumbravă
foloseşte, pentru receptor, expresia “evaluarea pe criterii subiective a sursei
obiective”, expresie aplicabilă în egală măsură şi sursei, care poate evalua
receptorul în aceeaşi manieră, cum susţin M. Voicu şi C. Rusu, în ambele
cazuri
fiind vorba fie de “idei preconcepute” despre sine şi despre celălalt, fie de
“existenţa presupunerilor” în legătură cu intenţiile partenerului legate de
conţinutul comunicării. Faptul este foarte evident mai ales în comunicarea
50

61
politică dintre organizaţii politice aflate în competiţie, unde presupunerile
despre
celălalt, ca şi ideile preconcepute împiedică, adesea, comunicarea şi mai ales
rezultatele asteptate de electorat.
Caz: Marele nostru dramaturg I. L. Caragiale are numeroase texte
memorabile prin care construieşte situaţii de un haz fără precedent bazate pe
barierele de comunicare. Dintre ele am ales unul care ilustrează diferenţele
de
percepţie dintre participanţii la comunicare:
“UN DOMN CĂTRE IMPIEGAT: Mă rog, n-a venit o scrisoare pentru mine?
IMPIEGATUL: Nu… Dar de unde era să vie?
DOMNUL: Ştiu eu? De la cineva.
IMPIEGATUL: Nu.
DOMNUL: Bine. (Pleacă.)
IMPIEGATUL: (scoţând capul pe ferestruică) Mă rog…
DOMNUL: (întorcându-se) Poftim…
IMPIEGATUL: Dar…cum vă cheamă pe dv…?
DOMNUL: Ion Popescu.
IMPIEGATUL: Îmi pare bine… Fiţi sigur că vă vom anunţa îndată ce va sosi ceva.
DOMNUL: Mersi.
IMPIEGATUL: Pentru puţin (îşi retrage capul.)
DOMNUL: Îndatorat. Vă salut. (Pleacă.)
IMPIEGATUL: (scoţând iar capul) Mă rog.
DOMNUL: (întorcându-se) Poftim…
IMPIEGATUL: Dar… unde şedeţi dv…?
DOMNUL: La mătuşă-mea.
IMPIEGATUL: Mersi… (îşi retrage capul.)
DOMNUL: Pentru puţin. Salutare.”
(I. L. Caragiale – La poştă)
Pe lângă evidenta limită intelectuală a eroilor, este clar că în acest text
comicul se construieşte exploatând barierele de comunicare provenite din
existenţa presupunerilor. DOMNUL presupune, mai întâi, că IMPIEGATUL
ştie cum îl cheamă, deşi n-avea de unde, apoi că ştie unde locuieşte mătuşă-
sa,
deşi nu i-a spus, în timp ce IMPIEGATUL presupune, mai întâi că ştie că
DOMNUL nu are nici o scrisoare, deşi nu ştie cum îl cheamă, apoi că ştie
unde
să-i trimită scrisoarea, deşi nu ştie nimic despre mătuşă-sa. Toate acestea,
bineînţeles, montate după regulile comicului, cu folosirea situaţiilor
paradoxale
şi a neconcordanţei dintre scopul şi mijloacele acţiunii.
Revenind la punctul de vedere al lui Samuel C. Certo, acesta pare deosebit
de sugestiv prin explicaţiile pe care acesta le furnizează. Autorul observă că

62
“oamenii vorbesc despre un subiect, de regulă, în mod diferit cu semenii lor
pe
care-i consideră informaţi, în raport cu semenii pe care-i consideră
neinformaţi.
Destinatarul poate sesiza atitudinea sursei, fapt care blochează adesea o
comunicare de succes.” Despre punctul de vedere al receptorului, autorul
spune
că “dacă destinatarul consideră că sursa are o credibilitate mică în domeniul
în
care face comunicarea, destinatarul poate să filtreze o mare parte a mesajului
sursei şi să acorde o mică atenţie mesajului primit.”22
51
Pentru eliminarea acestor puncte de vedere sau cel puţin pentru apropierea
lor, partenerii de comunicare trebuie să se accepte reciproc. Vasile Marin
explică în ce constă acceptul comunicării: el “este determinat în primul rând
de
dorinţa partenerilor de a-şi oferi prilej de reciprocă definire a relaţiilor lor,
fiecare căutând să înţeleagă substanţa şi temeinicia relaţiei care îi uneşte
precum
şi natura diferenţierilor şi particularităţilor acesteia.23
Samuel C. Certo recomandă receptorilor “să rămână mereu deschişi în
raport cu oamenii cu care comunică şi să fie atenţi să nu transmită nici o
atitudine negativă prin comportamentul lor de comunicare”, iar în calitate de
receptori, le
recomandă să încerce să ia în considerare valoarea mesajului pe care îl
primesc
fără să ţină cont de atitudinile personale pe care le au faţă de sursă. Multe
idei
valoroase se vor pierde – spune autorul – dacă ei vor permite ca mesajele pe
care
le primesc să fie influenţate de sentimentele personale.”24
Diferenţele de interes sunt microbariere de comunicare ce intervin între
sursă şi receptor ca urmare a importanţei pe care o dă fiecare partener
mesajului
comunicat sau ca urmare a unor interese reciproce.
În primul caz, sursa poate exagera importanţa mesajului transmis sau poate
privilegia o anumită latură a acestuia, în funcţie de propriile interese. La
rândul
său, receptorul poate fi lipsit de interes faţă de un anumit mesaj, îl poate
ignora

63
sau trata cu superficialitate. “E în zadar să vorbeşti celui ce nu vrea să te
asulte”,
spunea M. Eminescu; Diderot spunea că ”cei mai cumpliţi surzi sunt cei care
nu
vor să audă”, iar Seneca preciza că “nu trebuie să vorbeşti decât cui vrea să
te
asculte.” Recomandarea marelui savant Nicolae Iorga sună astfel: “Înainte
de a
discuta cu cineva, să te informezi dacă nu cumva are un interes să fie de altă
părere. Atunci nu-ţi mai strica vorba degeaba.”25
În cel de-al doilea caz, fie sursa are un interes special în raport cu receptorul
(de exemplu, obţinerea votului acestuia în alegeri, atragerea lui într-o
activitate
sau grup de interese, convingerea lui de a cumpăra un anumit produs,
distragerea
atenţiei de la anumite aspecte pe care sursa vrea să le ascundă etc.), fie
receptorul manifestă un interes anume în raport cu sursa (obţinerea unor
foloase,
exprimarea ataşamentului, ascunderea propriilor limite sau defecte etc.)
Interesul special al sursei determină numeroase acte de denaturare a
mesajului: disimularea, truncherea informaţiei, înfrumuseţarea realităţii,
promisiunile fără acoperire etc. Aici se încadrează şi erorile logice de care
vorbeşte Vasile Marin, atunci când acestea sunt făcute cu bună ştiinţă. Dacă
receptorul nu le sesizează şi acţionează potrivit dorinţei sursei, atunci
comunicarea şi-a atins scopul. Dacă, însă, aceste erori sunt sesizate şi
demascate, fie de către receptor, fie de către o sursă concurentă (de exemplu,
persoana sau partidul politic aflat în competiţie), atunci comunicarea se
deteriorează, până la blocarea acesteia. Tocmai de aceea, specialiştii în
comunicare nu recomandă asemenea strategii, deoarece demascarea falsităţii
lor
este uşor de realizat, cu consecinţe dezastruoase pentru iniţiator.
Interesul special al receptorului capătă, la rândul său, o serie de manifestări:
aprobarea, fără temei propriu, a punctelor de vedere ale sursei; confirmarea
52
înţelegerii unui mesaj neînţeles; linguşirea, slugărnicia; încurajarea falsului;
întrun
cuvânt, deturnarea feedback-ului.
Deosebit de importantă este, pentru înţelegerea diferenţelor de interes ca
bariere de comunicare, analiza acestora din perspectivă psihologică. Jean-
Claude

64
Abric analizează mecanismele psihologice care funcţionează în conştiinţa
sursei
şi receptorului, pe timpul comunicării. Aceste pecanisme au fost prezentate
în
capitolul rezervat psihologiei comunicării.
Sursa acestora este în istoria şi structura grupului social de apartenenţă,
precum şi în modul specific de modelare a personalităţii fiecăruia. Conform
autorului citat, indivizii nu-şi reprezintă partenerul real de comunicare, ci o
imagine a acestuia dependentă de stereotipurile proprii care-l afectează în
mod
inconştient şi de prejudecăţile acumulate în viaţa grupului de apartenenţă.
Se poate spune, în concluzie, că sursa şi receptorul nu sunt nici pe departe
componente neutre ale procesului de comunicare; oameni fiind, cu o anumită
zestre intelectuală, cu interese, stereotipii şi prejudecăţi, cu simpatii şi
antipatii,
ei influenţează procesul de comunicare, iar barierele datorate relaţiilor dintre
ei
sunt semnificative.
Calea fundamentală de prevenire şi înlăturare a acestor bariere este
cunoaşterea reciprocă. Cu cât partenerii de comunicare se cunosc mai bine,
cu
atât prejudecăţile se diminuează, iar capacitatea de a ocoli sau eluda
sensibilităţile celuilalt creşte.
Denis McQuail reţine aprecierea unui cercetător american, Wagner, cu
privire la cunoaşterea reciprocă a partenerilor: “Orice fel de comunicare
presupune o acordare reciprocă între comunicator şi destinatarul
comunicării.
Această relaţie se stabileşte prin împărtăşirea experienţei celuilalt în termenii
timpului interior… prin experienţa apartenenţei comune…’Noi’, cei care
comunicăm unul cu celălalt, înseamnă, aşadar, participare simultană a
partenerilor la dimensiuni diferite ale timpului exterior şi interior – într-un
cuvânt, înseamnă a creşte împreună, a coevolua. Acest adevăr priveşte toate
tipurile de comunicare.”28
3. Microbariere ale canalului de comunicare
Înţelegem prin canal de comunicare, în sensul prezentei analize,
totalitatea mijloacelor tehnice, logice şi culturale prin care se asigură
transmiterea mesajelor între doi parteneri de comunicare. Potrivit schemei
generale a comunicării prezentate în prima parte a lucrării, canalul de
comunicare cuprinde:
 Sistemele de transmisie-recepţie;

65
 Sistemele de transport;
 Sistemele de codificare-decodificare.
Analiza microbarierelorbarierelor dependente de canalul de comunicare
presupune luarea în considerare a acestor componente şi a caracteristicilor
lor
esenţiale.
Vom observa, mai întâi, că , cu excepţia comunicării orale faţă-n faţă,
toate celelalte modalităţi de comunicare implică utilizarea unor mijloace
tehnice
53
de comunicare, de la cel mai simplu (creionul şi hârtia sau semnalele
luminoase)
până la cele mai complexe (cum ar fi sateliţii de comunicare sau
INTERNETul).
Prin urmare, de calitatea acestor mijloace, de nivelul lor de dezvoltare
tehnică depinde în mare măsură eficienţa comunicării. De fiecare dată când
apar
defecţiuni la mijloacele tehnice de comunicare sau inabilităţi în utilizarea
acestora, apar barierele tehnice de comunicare. Ele se produc fie din cauza
calităţii slabe sau defecţiunilor mijloacelor de transmitere a mesajului, fie
din
cauza problemelor care apar la aparatura de recepţie. Între cele două unităţi
de
comunicare pot apărea numeroase alte perturbări ale mesajului, cauzate de
influenţele mediului prin care se transportă mesajul. Sunt cunoscute
distorsiunile
care apar în telefonia fixă şi mobilă, ca şi în comunicarea prin radio şi T.V.,
cauzate de interferenţa mesajului cu alte mesaje, de parametri apropiaţi, de
influenţele meteorologice şi cosmice, de calitatea mijloacelor de transport în
circuitele închise, de gradul de uzură al acestora etc.
Alegerea corectă a mijloacelor tehnice de comunicare, asigurarea
funcţionării permanente a acestora la parametri optimi, actualizarea
permanentă
a nivelului tehnic al lor, în pas cu noutăţile tehnico-ştiinţifice reprezintă
modalităţile cele mai bune de diminuare a influenţei barierelor tehnice de
comunicare.
Bariera economică se manifestă nu numai ca macrobarieră de comunicare,
ci şi ca microbarieră, proprie canalului de comunicare. Trăind, în principiu,
din
buget public, întotdeauna neacoperitor în raport cu nevoile comunităţii,

66
instituţiile publice se confruntă, adesea, cu dificultăţi majore în înoirea
mijloacelor tehnice de comunicare, fapt pentru care comunicarea are de
suferit.
Caz: Este de reţinut un episod trist, la care am participat personal, într-o
noapte de Paşti. Piaţa din faţa bisericii era neîncăpătoare, o mare de oameni
fiind
interesată de participarea la slujba de înviere, planificată a se ţine chiar în
piaţă.
Mijloacele de amplificare fiind de proastă calitate, rudimentare, recepţia
slujbei
era extrem de dificilă pentru majoritatea participanţilor, astfel încât în scurtă
vreme piaţa s-a golit de credincioşi, rămânând doar cei care aveau asigurată
o
audiţie directă. Este un exemplu trist de modul cum un moment solemn
poate fi
ratat din cauza proastei funcţionări a mijloacelor tehnice, rod al lipsei de
resurse
pentru procurarea unora mai performante şi mai sigure în exploatare.
O problemă de mare fineţe în analiza barierelor de comunicare proprii
canalului este aceea a microbarierelor ce apar în procesul de codificare şi
decodificare a mesajelor. Procesul cuprinde două etape distincte: una a
codificării-decodificării semiotice, prin ataşarea la informaţie a unui sistem
de
coduri cu o anumită semnificaţie şi una a codificării-decodificării tehnice,
care
presupune transformarea mesajului codificat semiotic în unitate tehnică
numită
semnal: electric, vizual, acustic, magnetic etc. Cea de-a doua etapă nu mai
face
obiectul analizei noastre, fiind o problemă pur tehnică, deja analizată. Prima
54
etapă, însă, pune probleme de ordin semiotic, drept pentru care barierelor
care
apar aici le-am spus bariere semiotice.
Pentru analiza acestora, vom porni de la condiţiile semiotice minimale
pentru realizarea comunicării:
 Identitatea sistemelor de codificare ale sursei şi receptorului, deci
folosirea de către partenerii de comunicare a aceloraşi coduri;
 Gradul de discriminare al sistemelor de codificare, care să permită
eliminarea echivocurilor;

67
 Existenţa, la partenerii de comunicare, a aceloraşi instrucţiuni de
utilizare a sistemelor de coduri.
Prima condiţie pare neproblematică şi realizabilă de la sine, întrucât este
puţin probabil ca cineva să transmită un semnal în codul morse, iar
receptorul să
caute să înţeleagă mesajul în codul lingvistic, fără a cunoaşte codul morse.
Cu
toate acestea, apar, şi aici, situaţii de viciere a comunicării sau chiar de
blocare a
acesteia. Printre acestea enumerăm:
- insuficienta cunoaştere de către parteneri a măsurii în care celălalt
stăpâneşte sistemul de coduri pe care intenţionează să-l utilizeze. Un mesaj
transmis într-o limbă pe care receptorul n-o cunoaşte este un mesaj ratat;
folosirea, în comunicare, a unor termeni de specialitate inaccesibili
receptorului
duce, de asemenea, la blocarea comunicării; eliberarea unui permis de
conducere
auto unei persoane care nu cunoaşte semnificaţia semnelor de circulaţie este
o
eroare care pune în pericol grav pe participanţii la traficul rutier, inclusiv pe
persoana care obţine permisul în asemenea condiţii;
- codificarea defectuoasă. O asemenea dificultate apare mai ales în
comunicarea scrisă, atunci când codificatorul nu cunoaşte şi nu respectă
regulile
gramaticale de scriere a propoziţiilor şi a frazelor, semnele de ortografie şi
de
punctuaţie, ceea ce poate duce în eroare receptorul.
Este cunoscut faptul că o singură virgulă pusă în locuri diferite poate
schimba radical semnificaţia comunicării, ca în exemplul de mai jos:
“Omul trece, puntea cade-n apă” / “ Omul trece puntea, cade-n apă”.
În comunicarea orală, pronunţarea cu o anumită cursivitate, fără pauze
sesizabile, a unor cuvinte alăturate poate, de asemenea, crea confuzii. Este
sugestivă pentru comunicarea orală ghicitoarea românească: “Doi olteni
trecură
podul înainte şi-napoi trecură doi. Câţi olteni trecură podul înainte şi-
napoi?”
În oralitate, grupul de cuvinte “trecură doi” poate fi interpretat şi cu
semnificaţia “trecu Rădoi”, unde Rădoi este nume specific oltenesc. În
primul
caz, răspunsul este: doi; în al doilea caz, răspunsul este: unu. Receptorul este

68
pus, evident, în dificultate, dacă nu vede textul scris.
În “Psihologia comunicării”, Jean-Claude Abric vorbeşte de “variabilele
psihologice şi psihosemantice”29 ale comunicării , prezentate în partea a
doua a
cursului
Neluarea în considerare a acestor variabile, în procesul codificării, duce la
interpretarea eronată a mesajului de către receptor. Totodată, luarea lor în
considerare, mai ales în discursurile persuasive (electorale, de exemplu) şi în
reclame, aduce foloase considerabile în obţinerea adeziunii receptorului.
55
În ce priveşte gradul de discriminare a sistemelor de codificare, pot apare,
de asemenea, dificultăţi de comunicare. Cuvintele polisemantice,
echivocurile,
expresiile vagi, neclare, char dacă au o semnificaţie indiscutabilă pentru
sursă,
ele pot genera semnificaţii discutabile la receptor.
Prezentăm, mai jos, fără comentarii, registrul de recomandări ale lui J.-C.
Abric, în legătură cu calitatea codului:
“Calitatea unui act de comunicare depinde în mare măsură de calitatea şi
pertinenţa codului utilizat, care va fi cu atât mai eficient, cu cât va fi mai
adaptat
la natura informaţiei vehiculate, la finalitatea situaţiei şi la caracteristicile
actorilor implicaţi. Se poate spune că pentru orice comunicare există un cod
optim – acela care permite cea mai bună înţelegere a mesajului transmis.
Apoi,
codul trebuie elaborat totdeauna în funcţie de receptor. Într-o situaţie de
comunicare vizînd transmiterea sau schimbul de informaţii, codul utilizat va
fi
cu atât mai perfrmant, cu cât va fi mai puţin ambiguu. Polisemia,
ambiguitatea
codului sunt întotdeauna sursele unor dificultăţi de comunicare.”30
Pentru a asigura eficienţa maxinmă a comunicării, în unele împrejurări,
concomitent cu sau înainte de transmiterea mesajului se pun la dispoziţia
receptorului şi instrucţiuni de utilizare a sistemelor de coduri.
Asemenea instrucţiuni apar în comunicările ştiinţifice, în tratate şi
manuale de specialitate,
în pachetele de SOFT pentru mijloacele informatice, prin definirea
prealabilă a
unor termeni sau semne utilizate sau ca documente de sine stătătoare, cum
este

69
codul rutier sau codurile folosite la criptarea şi decriptarea informaţiilor cu
caracter secret. Există, de asemenea, reguli nescrise, stabilite pentru
utilizarea
unor coduri de comunicare în grupurile mici: echipe de muncă, echipe
sportive,
grupuri de prieteni etc. De gradul de precizie a acestor instrucţiuni, de
capacitatea lor de a cuprinde cât mai multe situaţii de utilizare a codului pe
carel
însoţesc depinde calitatea comunicării. Ele, însă, trebuie să mai
îndeplinească o
calitate: uşurinţa în utilizare, în memorare, capacitatea de a reda cu cât mai
mare
fidelitate semnificaţia semnelor utilizate, iar pentru cele secrete, dificultatea
maximă de a fi descifrate de către adversari.
Încheiem prezentarea microbarierelor canalului cu microbarierele de
zgomot. O parte din semnificaţia acestora a fost inevitabil prezentată în
relaţie cu
alte tipuri de bariere. Cu toate acestea, literatura de specialitate le consacră
un
loc aparte, fie ca rezultat al unei anumite conceptualizări a termenului, fie ca
rezultat al nevoii de punere în evidenţă a unei similarităţi între acest termen
şi
termenul comun de “zgomot”, ce sugerează o perturbaţie supărătoare de
natură
auditivă.
Prezentând teoriile mecaniciste, liniare ale comunicării, Jean Lohisse
defineşte zgomotul ca “perturbări aleatoare care pot deforma sau altera
informaţia”31
Putem imagina o listă a acestor perturbări:
 Zgomotul funcţional al aparaturii de transmisie-recepţie;
 Zgomotele produse de fenomene ale naturii, sub formă de paraziţii
sau perturbări sonore, luminoase, de confort etc.;
56
 Zgomotul specific comunicării într-un public aleatoriu, preocupat de
altceva;
 Bruiajele naturale sau artificiale, neintenţionate sau intenţionate .
După cum se observă, unele zgomote sunt de natură tehnică, altele de
natură umană; unele sunt intenţionate, altele neintenţionate. Protecţia
împotriva
acestora se face potrivit naturii lor, astfel:

70
- alegerea canalului de comunicare potrivit, în funcţie de natura
mesajului;
- folosirea de mijloace de comunicare performante, cu mare fidelitate;
- luarea unor măsuri de protecţie faţă de bruiajul intenţionat;
- evitarea comunicării cu un public ostil şi indiferent sau în prezenţa
acestuia;
- folosirea unui coeficient optim de redundanţă pentru receptarea corectă
a mesajului.
Sarcină (10): Daţi trei exemple de microbariere de comunicare ale sursei
din activitatea dumneavoastră profesională.
Din prezentarea barierelor de comunicare rezultă o mare interferenţă a
acestora. De altfel, comunicarea are loc într-un mediu comunicaţional
complex,
în care factorii favorizanţi şi cei defavorizanţi coexistă şi îşi modifică
permanent
locul şi importanţa. Se poate vorbi, în termenii utilizaţi de specialiştii în
antropologia comunicării, de un “sistem global de comunicare”. Acest
sistem
este gândit ca “o construcţie comună, în complementaritate, opoziţii,
contradicţii, în ambiguităţi de orice fel”, rod al unei “ordini negociate” între
actori şi mediul social. Potrivit lui Lohisse, “contextul nu îl reprezintă doar
mediul interacţiunii; mai important, el este ansamblul sistemului simbolic al
structurilor şi practicilor”32. Prin urmare, comunicarea nu are loc doar într-un
mediu social ca loc al întâlnirii, ci ca factor de constitituire a semnificaţiilor,
astfel încât nu poate fi neglijată nici intenţionalitatea şi sensurile date
masajului
de actorii comunicării, dar nici influenţa exercitată asupra acestora de mediul
social, ca mediu producător de cultură.
57
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Valentin Stancu ş.a., Relaţii publice, succes şi credibilitate, Bucureşti, p. 275
2. Samuel C. Certo, Managementul modern, Editura Teora, 2002, p. 406-408
3. Ovidiu Nicolescu, Ion Verboncu, Management, Editura Economică, 1999, p. 469
4. Niki Stanton, Comunicarea, Societatea Ştiinţă & Tehnică, 1995, p. 3-4
5. Ionel Dumbravă, Management general, Editura Fundaţiei “România de Mâine”,
Bucureşti, 2000, p. 136.
6. Monica Voicu, Costache Rusu, ABC-ul comunicării manageriale, Editura “Danubius!,
Brăila, 1998, p.31
7. Vasile Marin, Comunicarea în administraţia publică, Fundaţia “Dacia”, 2002, p. 63-65
8. Ibidem, p. 69-72
9. Samuel C. Certo, op. cit., p. 406
10. Jean Lohisse, Comunicarea, De la transmiterea mecanică la interacţiune, Editura

71
Polirom, 2000, p. 33
11. Jean-Claude Abric, Psihologia comunicării, Teorii şi metode, Editura Polirom, 2002,
p.
31
12. Vasile Marin, op. cit., p. 63
13. Idem
14. Jean-Claude Abric, op. cit., p. 21
15. Vasile Marin, op. cit., p. 79
16. Ionel Dumbravă, op. cit., p. 135
17. Samuel C. Certo, op. cit., p. 405
18. Ibidem, p. 408
19. Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., 1975, p. 525
20. Reflexii şi maxime, Ediţie îngrijită de Constantin Bădescu, vol. I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 346
21. Ibidem, p. 348-349
22. Samuel C. Certo, op. cit., p. 407-408
23. Vasile Marin, op. cit., p. 70
24. Samuel C. Certo, op. cit., p. 407-408
25. Reflexii şi maxime, op. cit., p. 346-349
26. Jean-Claude Abric, op. cit., p. 18-19
27. Ibidem, p. 24-25
28. Denis McQuail, Comunicarea, Editura Institutul European, 1999, p. 66
29. Jean-Claude Abric, op. cit., p. 28
30. Idem, p. 25
31. Jean Lohisse, op. cit., p. 33
32. Ibidem, p. 163
58
TEMATICA ORIENTATIVĂ
PENTRU EXAMENUL ORAL LA DISCIPLINA
Tehnici de comunicare
1. Definirea şi structura comunicării. Modelul Shanon-Weaver
- indentificarea definiţiei comunicării în modelul Shanon-Weaver
- exemplificare pe o temă de consiliere
2. Modelul semiotic al comunicării. Consecinţe în consiliere
- Prezentarea modelului semiotic al lui Umberto Eco şi F. de Saussure
- Exemplificare pe consiliere
3. Feed-back-ul în comunicare. Importanţa lui pentru consiliere
- Norbert Wiener şi teoria feed-back-ului în comunicare.
- Importanţa feed-back-ului pentru consiliere
4. Modelul interacţional al comunicării de masă. Importanţa lui pentru
consiliere
- prezentarea variantelor modelului interacţional al comunicării de masă
- exemplificări pe domeniul tehnicilor de grup în consiliere
5. Modelul reacţiei comunicative al lui Gerbner. Importanţa lui pentru

72
consiliere
- Prezentarea modelului
- Importanţa lui pentru tehnicile de grup în consiliere
6. Funcţiile comunicării. Funcţia expresivă
- prezentarea funcţiilor comunicării.
- interpretarea acestora pe domeniul consilierii
7. Funcţiile comunicării. Funcţia conativă (persuasivă, retorică), de
influenţare
a receptorului.
- prezentarea funcţiilor comunicării.
- interpretarea acestora pe domeniul consilieri
8. Funcţiile comunicării. Funcţia referenţială
- prezentarea funcţiilor comunicării.
- interpretarea acestora pe domeniul consilierii
9. Funcţiile comunicării. Funcţia fatică
- prezentarea funcţiilor comunicării.
- interpretarea acestora pe domeniul consilierii
10.Funcţiile comunicării. Funcţia metalingvistică:
- prezentarea funcţiilor comunicării.
- interpretarea acestora pe domeniul consilierii
11.Funcţiile comunicării. Funcţia poetică
- prezentarea funcţiilor comunicării.
- interpretarea acestora pe domeniul consilierii
12. Comunicarea cu transcendenţa. Influenţa acesteia asupra consilierii
psihologice şi educaţionale
59
- specificul comunicării cu transcendenţa
- importanţa credinţei religioase în consiliere
13.Tipuri de comunicare din punctul de vedere al numărului de parteneri.
Comunicarea intrapersonală.
- prezentarea tipurilor de comunicare
- caracterizarea comunicării intrapersonale, cu exemplificări pe
domeniul consilierii
14.Idem. … Comunicarea
interpersonală. 15.Idem… Comunicarea
de grup.
16. Idem… Comunicarea de masă
17. Tipuri de comunicare din punct de vedere al mijloacelor. Comunicarea
verbală orală.
- Prezentarea tipurilor de comunicare.
- Caracterizarea comunicării verbale

73
- Specificul comunicării orale în consiliere
18. Idem….. Comunicarea verbală scrisă
19. Idem… Comunicarea nonverbală gestual-kinestezică
20.Idem… Comunicarea nonverbală cu ajutorul obiectelor
21. Factorii psiho-sociali care influenţează rolul actorilor în comunicare.
Variabilele psihologice
- prezentarea variabilelor psihologice;
- exemplificare pe domeniul consilierii psihologice şi educaţionale
22.: Factorii psiho-sociali care influenţează rolul actorilor în comunicare.
Variabilele cognitive
- prezentarea variabilelor cognitive;
- exemplificare pe domeniul consilierii psihologice şi educaţionale
23.Factorii psiho-sociali care influenţează rolul actorilor în comunicare.
Variabilele sociale. Rolurile şi statusurile sociale
- prezentarea influenţei rolurilor şi statusurilor sociale asupra comunicării;
- exemplificare pe domeniul consilierii psihologice şi educaţionale
24.Factorii psiho-sociali care influenţează rolul actorilor în comunicare.
Variabilele psihice
- prezentarea influenţei prejudecăţilor şi stereotipiilore asupra comunicării;
- exemplificare pe domeniul consilierii psihologice şi educaţionale
25.Factorii psiho-sociali care influenţează codul şi canalul de comunicare.
Variabilele psihice
- prezentarea influenţei variabilelor psihice asupra comunicării;
- exemplificare pe domeniul consilierii psihologice şi educaţionale
26. Factorii de context material şi temporal în comunicare.
- prezentarea influenţei factorilor de context material şi temporal asupra
comunicării;
- exemplificare pe domeniul consilierii psihologice şi educaţionale
27.Factorii de context social în comunicare.
- prezentarea influenţei factorilor de context social asupra comunicării;
- exemplificare pe domeniul consilierii psihologice şi educaţionale
60
28.Factorii de context cultural şi ideologic în comunicare.
- prezentarea influenţei factorilor de context cultural şi ideologic asupra
comunicării;
- exemplificare pe domeniul consilierii psihologice şi educaţionale
29.Atitudinile de interpretare în comunicarea interpersonală.
- prezentarea atitudinii de interpretare în comunicarea interpersonală
- exemplificări pe domeniul consilierii
30. Atitudinile de evaluare în comunicarea interpersonală.

74
- prezentarea atitudinii de evaluare în comunicarea interpersonală
- exemplificări pe domeniul consilierii
31. Atitudinile de consiliere în comunicarea interpersonală.
- prezentarea atitudinii de consiliere în comunicarea interpersonală
- exemplificări pe domeniul consilierii
32. Atitudinile de chestionare în comunicarea interpersonală.
- prezentarea atitudinii de chestionare în comunicarea interpersonală
- exemplificări pe domeniul consilierii
33. Atitudinile de comprehensiune în comunicarea interpersonală.
- prezentarea atitudinii de comprehensiune în comunicarea interpersonală
- exemplificări pe domeniul consilierii
34.Rolul climatului în interviul nondirectiv
- prezentare generală
- exemplificare pe consiliere
35. Formularea temei în interviul nondirectiv
- prezentare generală
- exemplificare pe consiliere
36. Tehnici de intervenţie în interviul nondirectiv. Reiterarea
- prezentare generală
- exemplificare pe consiliere
37. Tehnici de intervenţie în interviul nondirectiv. Reformularea
sentimentului
- prezentare generală
- exemplificare pe consiliere
38. Tehnici de intervenţie în interviul nondirectiv. Susţinerea empatică
- prezentare generală
- exemplificare pe consiliere
39. Tehnici de intervenţie în interviul nondirectiv. Intervenţia de sinteză
- prezentare generală
- exemplificare pe consiliere
40. Ascultarea în interviul nondirectiv
- prezentare generală
- exemplificare pe consiliere
41.Tăcerea în interviul nondirectiv
- prezentare generală
- exemplificare pe consiliere
42. Comunicarea în situaţii de grup centrate pe grup.
- prezentare generală
61
- exemplificare pe consiliere

75
43. Comunicarea în situaţii de grup centrate pe sarcină
- prezentare generală
- exemplificare pe consiliere
44. Macrobariere de comunicare tehnico-economice.
- locul macrobarierelor tehnico-econimice în ansamblul barierelor de
comunicare
- caracterizarea barierelor tehnico-economice, cu exemplifcare pe
domeniul consilierii
45. Macrobarierele de comunicare culturale (idem, conţinutul)
46. Macrobarierele de comunicare social-politice (idem, conţinutul)
47. Microbarierele sursei comunicării (idem, conţinutul)
48.Microbarierele comune, ale sursei şi receptorului comunicării
(idem, conţinutul)
49. Microbariere ale receptorului comunicării (idem, conţinutul)
50.Microbariere ale canalului de comunicare (idem, conţinutul).

76