Capitolul I Minimonografia comunei Provița de Sus

1.1 Poziția geografică

Valea Proviței se situează în centrul geografic al țării. Se află la 86 kilometrii de
București, 38 kilometrii de Ploiești și 20 kilometrii de Târgoviște. În punctul cel mai sudic al
acestei Văi este comuna Măgureni, aflată la o altitudine de 500 metrii, iar în capătul opus, în
punctul cel mai nordic se află comuna Talea, la o altitudine cuprinsă între 750-1050 metrii. La
jumătatea distanței dintre aceste două puncte extreme este Provița de Sus. Provița de Sus este o
comună din județul Prahova și este compusă din satele: Izvoru, Plaiu, Provița de Sus și Valea
Bradului. Comuna este traversată de șoseaua juețeană DJ100E, care face legătura spre sud cu
orașul Câmpina, iar spre nord cu comuna Adunați. În vecinătatea nordică a comunei se află
Muntele Gurguiatu, care se alătură grupei Munților Bucegi. În muntele Gurguiatu nu sunt trasee
marcate, insă există numeroase poteci și drumuri forestiere pe care localnicii le iau la pas în
căutare de ciuperci, mure, zmeură, afine, fragi, alune de pădure, ierburi aromatice, etc.
Coordonatele geografice ale Proviței de Sus sunt 45°7´59´´ latitudine nordică și 25°37´59´´
longitudine estică.
Comuna Provița de Sus este cunoscută pentru frumusețile sale naturale, pentru
evenimentele istorice în care a fost implicată de-a lungul timpului, clima favorabilă, poziția
geografică avantajoasă și lipsa poluării. Datorită poziției geografice prielnice, în cea mai mare
perioadă din an, comuna este însorită și ferită de crivăț prin Culmea Gurga din spre est.1 Climatul
este continental umed, cu precipitații în decursul anului și veri blânde.
Pe dealurile văii Proviței sunt numeroase izvoare cu apă sulfuroasă , însă, din păcate
valoarea lor nu este pusă în evidență. Cel mai mare și important izvor cu apă sulfuroasă se află în
satul Fricoasa, din comuna Provița de Sus. Locuitorii povestesc că unul dintre consăteni, pe
numele său, Mihai Voinea, din dorința de a avea aproape de casă un puț cu apă potabilă, a
început în vara anului 1905 să facă săpături. Când a ajuns la adâncimea de 10 metrii a simțit
miros de gaz, ceea ce l-a făcut să creadă că va găsi păcură. Continuând săpăturile a descoperit un
izvor de apă care curgea cu putere. Apa nu era potabilă, avea un miros apăsător, iar culoarea era
albăstruie. Această apă face parte din grupul apelor sulfuroase alcaline din cele mai concentrate. 2
1.2 Pornind de la origini
Denumirea comunei Provița de Sus provine de la pârâul pe a cărui vale este amplasată,
Provița. Pârâul Provița a fost considerată candva sora mai mică a râului Prahova. În prezent,
Provița nu se mai varsă în Prahova ca pe vremuri, acum se varsă în Cricovul Dulce, ajungând
mai apoi în râul Ialomița. ”Prahovița” sau ”Prahova cea mică” au fost denumirile vechi ale
pârâului Provița.
Denumirile de Prahova si Prahovița au fost atribuite acestor ape între secolele VI-X d. Hr.
și sunt de origine slavă. Numele pe care le-au avut anterior, cele dacice nu sunt cunoscute.

1
Aurel Cosmoiu, Ion Zecheru, Valea Proviței, București, Editura Granada, 2001.
2
Ibidem, p. 24.
 După cum bine cunoaștem din istorie, poporul slav a fost mai blând decât alte popoare
migratoare. Neamul slav pătruns pe teritoriul românesc a lăsat în urma sa multe influențe
culturale, lingvistice, printre care si denumiri de ape. Prahova, Prahovița, Dâmbovița, Ialomița,
etc. Sunt nume de ape de origine slavă.
De-a lungul timpului, numele Prahovița a trecut prin mai multe metamorfoze lingvistice
și a ajuns să fie pronunțat Provița. Evoluția acestui cuvânt a avut nevoie de o perioadă
îndelungată pentru a ajunge la această formă fială. Primul pas a fost dispariția consoanei h, iar
cuvântul se pronunța Praovița. Acestă transformare este dovedită de un document istoric din anul
1660, prin care boierul Drăghici Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin Cantacuzino si al
Elinei Cantacuzino, primește ”ocină în satul Măgureni de pe albia Praoviței”.3 Faptul că vocalele
alăturate ao se pot pronunța numai ca două silabe și necesită o sforțare a aparatului bucal, a dus
la fenomenul fonetic de asimilare regresivă. În cazul de față, vocala o a asimilat vocala a, pentru
a face pronunția mai ușoară și s-a ajuns la cuvântul final, Provița.
Între secolele XVI-XIX există documente care atestă atât utilizarea numelui de Prahovița,
cât și cel de Provița. Unul dintre documente este hrisovul voievodului Alexandru II Mircea din
data de 23 octombrie 1573, prin care ii oferea dregătorului Dragomir ocina Borusi, notând astfel:
”Și hotarul și semnele să se știe de la Prahovița cea Mică, din valea stupinei, până la piatra din
capătul pădurii și de aici peste poieni, la piatra din drumul Târgoviștei... și de acolo pe drum,
iarăși până la Prahovița cea Mică”. 4
Într-un document datat din 9 ianuarie 1581, domnul Mihnea Turcitul îi oferea lui Stoica
ocina Călinești, care era situată pe ”valea Proviței. 5 ”. Astfel, după o perioadă de numai opt ani,
de la ”Prahovița cea Mică” s-a ajuns la ”Provița”.
Pe 22 februarie 1614, voievodul Radu Mihnea dăruiește lui Vlad ocina Dărmănești, iar
limitele sunt indicate astfel: ”de la Prahova cea Mare, la Prahovița”. 6 Se revine la folosirea
denumirii vechi. Nu este cunoscută cauza oscilării dintre cele două denumiri. Din documentele
prezentate anterior putem concluziona că numele ”Prahovița” era utilizat de scriitorii cu mai
multă carte, pe când ”Provița” era folosit de cei mai puțin știutori. Pentru a întări argumentul îl
voi cita pe Vladul, un zugrav din Dărmănești: ”dăn matca Praovei, până la Praovița”7, se poate
observa caracterul popular al scrierii.
Fără să știm daca s-a mai folosit termenul de ”Prahovița”, putem spune că destul de greu
învinge denumirea populară, Provița.

1.3 Întemeierea comunei din vale

3
Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Cantacuzino, p. 32.
4
Documente privind Istoria României, veacul XVI, vol. IV, doc. nr. 127, p.123.
5
Ibidem, vol. V, doc. nr. 3, p. 2.
6
Ibidem, vol. II, doc. nr. 232, p. 252.
7
Ibidem, vol. IV, doc. nr. 562, p. 545.
 Deși denumirea pârâului Provița este de origine slavă, Valea Proviței a fost locuită cu
mult timp înainte de venirea slavilor în Țara Românească. Conform Marelui Dicționar Geografic
al României, comuna Provița de Sus a fost înființată în anul 1550. Această afirmație este
considerată o eroare, deoarece o așezare umană nu se poate întemeia de pe o zi pe alta, într-un
anumit an și intr-o anumită dată. Nomandismul este exclus, pentru că nu este un obicei al
norodului român. Așadar, comuna și așezările ei omenești s-a format succesiv prin acumulări
constante de populație.
De-a lungul timpului s-au găsit pe teritoriul comunei diferite obiecte istorice, care atestă
existența vieții umane din această zonă. Aceste obiecte datează din mai multe epoci istorice. Cel
mai vechi obiect de acest fel a fost găsit in cea de-a doua jumătate a secolului XX și este un topor
de piatră. Acest artefact din perioada neolitică poate fi văzut la Muzeul de Istorie din Ploiești.
Neoliticul este cuprins între anii 6000-1900 î.e.n și este caracterizat de creșterea animalelor,
cultivarea plantelor, cioplirea obiectelor din piatră, olăritul, țesutul, etc. Câțiva ani mai târziu au
fost descoperite obiecte din epoca bronzului, din timpul mileniului II î.e.n. Găsirea unor relicve
de așezări dacice întărește ideea existenței unei populații de origine dacă. Portul popular al
bărbaților din zonă, care s-a păstrat până după Primul Război Mondial se aseamană cu cel al
dacilor. Bărbații purtau ițari, în această zonă purtând numele de ”cioareci”, pantaloni strânși pe
picior croșetați din lână albă, o cămasă din pânză albă încinsă la mijloc cu brâu de piele. Femeile
purtau cămăși lungi din pânză albă, cu mânecile suflecate până la cot. Cu astfel de îmbrăcăminte
sunt reprezentați dacii pe Columna lui Traian. Casele provițenilor contruite până în prima
jumătate a secolului XX se aseamănă cu cele dacice. Acestea au ziduri de piatră și sunt formate
din două camere acoperite cu șindrilă. Ogrăzile sunt mari, împrejmuite cu scânduri de lemn
ascuțite în vârf, numite țambre.
Prea multe scrieri despre comună înainte de secolul XIX nu există. Singurele hrisoave
sunt prilejuite de schimbarea mosierilor care dețineau proprietăți. Proprietățile se dăruiau, se
retrăgeau, se împărțeau și apăreau certuri pentru hotare, iar din cauza acestor împrejurări apăreau
înscrisuri.
Cea mai veche inscripție despre comuna Provița de Sus este scrisă de voievodul Pătrașcu
cel Bun și datează din ultimul an de domnie al acestuia, 1557. Acest document se referea la
stăpânirea moșiei Provița și numirea lui Neagoe, domnitor a două teritorii: Provița și Ulițeștii. În
acest hrisov, Pătrașcu Voievod menționează că pe timpul domniei sale a citit carțile lui Basarab
despre cum erau împărțite teritoriile, însă din cauza vechimii lor, acestea erau deteriorate și
foarte greu de înțeles. Din această cauză voievodul a scris propria carte a domniei sale în care
erau menționate teritoriile și proprietarii lor. Nu se poate știi cu precizie la care Basarab se face
referire, deoarece sunt șase domnitori cu numele de Basarab, care au ocupat tronul Țării
Românești. Întrucât ne amintim că în înscrisul lui Pătrașcu cel Bun din anul 1557 este menționat
că hrisoavele lui Basarab erau ”vechi și rupte”, putem presupune că ele aparțineau unui Basarab
care domnise probabil în secolul XV, iar satul Provița era format.

1.4 A fost candva Mănăstirea Provița

 Acoperite de pământ, pietre, mușchi și iarbă înaltă încă se mai pot observa ruinele unui
mare edificiu dărâmat, o mânăstire. Despre mănăstire nu s-au găsit prea multe informații.
Mănăstirea Provița a fost construită pe teritoriul moșiei Provița, care, după cum am aflat anterior,
se afla sub stăpânirea boierului Neagoe. În anul 1787 mănăstirea se dărâmă, însă nu există scrieri
despre motivul prăbușirii.
În lipsa unor documente atestate, am apelat la tradița locală. Dintr-o discuție cu văduva
Bucur Olga, relata că auzise din bătrâni, că pe vremuri când încă exista mănăstirea au fost ploi
torențiale de lungă durată. În urma ploilor au existat alunecări masive de teren, printre care și
terenul pe care se afla mănăstirea. Această teorie este confirmată mult mai târziu. În anul 1861,
conducerea noii biserici încheie un contract cu un meșter. Contractul prevedea construirea unei
întărituri pe o lungime de aproximativ 300 de metrii de-a lungul văii pârâului Provița : ”spre
stârpirea cu desăvârșire a curgerii apei Proviței, care atacă malul dinspre biserică și să-i dau alt
curs apei. Voi face un șanț dinsus de cotul malului, de la cotul livezii popii”8
În anul 1787 se construiește o nouă biserică. La construcția bisericii s-a folosit și
materialul ce a mai putut fi salvat din locașul năruit. Din materialul recuperat fac parte stâlpii
care înconjoară ușa de la intrare, printre care se află o piatră pe care este inscripționat anul 1629,
când fusese construită vechea mănăstire. Deasupra ușii de la intrare se află Pisania, scrisă în
chirilică, arată de cine a fost construită și că ea este inchintă Sfantului Mormânt.

”Fiind întru prăpădire la 1787, s-au prefăcut de robul lui Dumnezeu Mihalache, vătaf de
pla. Întru prăpădire fiind la 1834 iului 25, s-au îndemnat robii lui Dumnezeu, părintele
arhimandrit Gheorghit și Tănase Călin cu toate din temelie.”
Pisania precizează că la 25 iulie 1834 biserica se afla în ”prăpădire”. Nu au fost găsite
înformații despe cauza dărâmării. De o degradare normală nu poate fi vorba la mai puțin de un
secol de la construire. Probabil că ceea ce a provocat năruirea bisericii a fost tot o calamitate
naturală precum alunecarea de teren sau cutremurul. În inscripție scrie că biserica a fost refăcută
între anii 1835-18î0, însă anul terminării refacerii bisericii este notat greșit. Probabil persoana
care a scris textul nu cunoștea suficient de bine cifrele arabe.

8
Arhivele Statului București, fond mănăstirea Sf. Gheorghe-Nou, doc. nr. XLVII
 Biserica actuală este mai mare decât vechea mănăstire și a fost declarată monument
istoric. Construcția este în formă de treflă, susținută de ziduri groase de aproximativ un metru
grosime. Biserica poartă trei hramuri : Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Nicolae și Sfântul
Haralambie. Obiceiul este ca, atunci când se construiește o biserică nouă în locul alteia vechi, pe
lângă hramul pe care îl poartă, să preia și hramul bisericii vechi. În curtea bisericii se află vechea
clopotniță , iar peste drum monumentul eroilor români căzuți în luptă.

1.5 Îndeletnicirile țăranului român

Este bine cunoscut că, încă din cele mai vechi timpuri și până în secolul XX
îndeletnicirile de bază ale țăranului român erau agricultura, creșterea animaleleor, pescuitul.
Aceste ocupații nu puteau fi executate în același mod în toată țara. Clima, tipul solului, poziția
geografică erau factori care impuneau fiecărei zone modalități diferite de lucru.
Din cauza terenului arabil insuficient și al solului puțin fertil, sătenii din Provița de Sus
nu se puteau bucura de o agricultură prea dezvoltată. Clima era mai aspră decât la câmpie și nu
puteau fi cultivate cereale. Porumbul și cartofii se pot cultiva, însă aceste plante au fost aduse
târziu în țara noastră de către Domnitorul Șerban Cantacuzino. Locuitorii aveau in jurul caselor
grădinițe în care puteau cultiva legume. Deși moșia Proviței de Sus era destul de întinsă, ea
cuprindea mai mult păduri, fânețe, livezi de mere și pruni. Conform unei declarații date de
primărie în anul 1921, terenul arabil avea doar 44 de hectare, din care pe o suprafață de 35 de
hectare se cultiva porumb, iar pe restul plante.9 Produsele cultivate nu erau suficiente pentru un
trai decent al locuitorilor. Au început să apară căruțe ale oamenilor de la șes care vindeau pe bani
produse, in special cereale: grâu, ovăz, secară și legume. Apoi erau și căruțele provițenilor care
duceau spre câmpie produse locale, precum: prune, mere, pere, țuică și produse din lemn, pe care
le dădeau la schimb pentru cereale. ”Mărul și porumbul” răsuna glasul provițenilor prin satele de
la câmpie; dădeau un măr la schimb pentru un știulete de porumb. Aceste metode de schimb s-au
practicat din timpuri vechi și până în trecutul apropiat. Îmi amintesc cu drag cum bunicii mei
mergeau să facă trocul și așteptam nerăbdătoare să ajungă acasă cu masina ARO, încărcată cu
știuleți de porumb, pe care îi măcinau și faceau cea mai gustoasă și aurie mămăligă.
Pentru a procura porumb, provițenii mai aveau o metodă. Locuitorii mergeau la câmp și
cultivau pământul altora. Locuitorii spuneau ”mergem la branciog”, branciogul însemnând
pământ pietros. Cei care practicau această metodă erau cei mai sărmani, care nu aveau căruțe
pentru a putea merge să facă schimburi. Femeile plecau primăvara pe jos, cu săpile la spinare și
cultivau porumbul. Se mai duceau încă de două ori la prașilă, iar toamna porneau cu o căruță și
luau știuleții. Această practică a fost folosită până în anii 1920 și nu se știe ce mâncau, unde
dormeau și la ce învoială cădeau provițenii cu proprietarii pămâturilor pe care cultivau.
Cum Valea Proviței se bucura de sute de hectare de pădure, provițenii erau meșteșugari
renumți în prelucrarea lemnului. În vremurile trecute, pădurea nu avea proprietar, era a tuturor.
Țăranul aservit se simțea liber în pădure, el știa că acolo, nimeni nu î-ar fi putur reproșa ceva.
Majoritatea uneltelor folosite în gospodărie și la aratul pământului erau făcute din lemn: războiul
de țesut, carul, furcile, greblele, scaunele, mesele, plugul, cuiele, etc. Aceste unelte se executau
de meșteri tâmplari. Tot din lemn erau făcute și casele, grajurile, cotețele, gardurile,
hămbăroaiele ( in limbajul uzual ”hambare”) și tronurile (asemănătoare cuferelor), care aveau
două întrebuințări. Prima utilitate era de a păstra cerealele, iar a doua de a pune carnea la scurs
după ce era tăiat porcul.
Provițenii erau specializați pe această ramură a dulgheriei- confecționarea tronurilor și
hambarelor. Acestea erau lucrate din bardă, un topor cu mânerul scurt. Meseria de dulgher era
rentabilă, un hămbăroi ajungea să fie cumpărat cu 224 de lei. Dupa ce făceau un număr mai mare
de tronuri și hămbăroaie, meșterii le încărcau în căruțe și porneau cu ele la drum pentru a le
vinde sau a face schimb pe cereale. Cu cât se îndepărtau mai mult de zona deluroasă, cu atât
marfa devenea mai scumpă. Tâmplarii provițeni au ajuns să își vândă marfa până la Dunăre.
După încheierea Primului Război Mondial, tâmplarii de hambare s-au împuținat. O parte
dintre meșteri și-au pierdut viața pe front, iar o altă parte au au preferat să lucreze ca salariați,
odata cu dezvoltarea industriei. După finele celui de-al Doilea Război Mondial, în Provița a mai
rămas un singur dulgher de hambare, Ghiță Lazăr, care s-a stins din viață în 1986 și odata cu el și
tradiția meșterilor de hămbăroaie si tronuri.

9
Bănescu Maria și Răduțoiu Ana, Contribuții la monografia Proviței de Sus, p. 21.
 Prelucrarea lemnului nu s-a sfârșit. Odată cu trecerea timpului, tămplarii dădeau curs și
simțului lor pentru frumos, începând să construiască foișoare și case, pe lemnul cărora sculptau
diferite modele florale. Această pricepere a meșterilor a fost apreciată și în satele vecine,
provițenii ajungând să prelucreze lemnul pentru diferite edificii de pe Valea Prahovei.
Poziționată într-o zonă deluroasă, cutreierată de ciobani cu turmele de mioare aflate în
transhumanță, nu se putea să nu se practice și creșterea animalelor. Istoricii și cercetătorii
demonstrează ca nu agricultura era cea mai veche îndeletnicire a oamenilor, ci creșterea
animalelor. Pe lângă materia primă pe care o colectau de la animale, ele erau folosite și pentru
cărăușie.
Un raport din anul 1937, al primăriei comunei Provița de Sus, menționează că pe
suprafața comunei, existau 421 de hectare de teren folosit la creșterea vitelor: 166 hectare de
fânețe și 255 hectare de pășuni). Conform recensământului din anul predecesor, existau 1160
ovine, 835 bovine și 140 cabaline. Ca urmare, primăria cerea forurilor superioare hectare în plus
pentru pășunarea animalelor. În anul 1978 pe teritoriul Proviței de Sus, figurau 633 de hectare,
care serveau creșterii animalelor: 416 hectare de pășune și 217 hectare de fâneață.
În aceste condiții, beneficiind de un teren limitat , locuitorii puteau crește animale, cât să-
și poată satisfacă propriile nevoi, atât pentru hrană și îmbrăcăminte, cât și pentru cărăușie.
Provițenii erau oameni limitați în agricultură și în creșterea animalelor, practicând dulgheria, însă
prea puțin pentru a asigura condiții decente de trai unei comune întregi. Putem conchide că
ramura de activitate prin care locuitorii comunei Provița de Sus își găseau existența în secolele
trecute era cărăușia.
Această profesie era frumoasă, însă existau și numeroase pericole, dar nu il împiedica pe
țăran să-și îndeplinească scopul. Pornind la drumuri lungi sau scurte, cu căruțe mânate de cai iuți
sau boi domoli, provițenii se bucurau întotdeauna de beneficiile pe care călătoriile le aduceau:
cunoșteau oameni de la care puteau învăța lucruri noi despre agricultură, despre creșterea
animalelor și despre sculptura în lemn.
Așezarea geografică, în vecinătatea Văii Prahovei, a reprezentat un mare câștig.
Transportarea mărfurilor peste Munții Carpați a fost foarte intensă multă vreme. Localnicii Văii
Proviței nu au avut condiții pentru alte îndeletniciri, cum au avut pentru cărăușie. Mărfurile erau
transpotate de căruțe trase de cai, pe potecile de munte.
Curând după anul 1879, cărăușia își află declinul, odată cu deschiderea căii ferate
Ploiești-Predeal. Transportearea mărfurilor cu trenul era mai rapidă și practică, căruțele trase de
boi sau de cai au devenit din ce în ce mai puțin folosite pentru transportarea mărfurilor pe
distențe lungi.
La scurt timp după ce cărăușia nu mai reprezenta meseria de bază a provițenilor, extracția
țițeiului de la Câmpina, oraș aflat la 10 kilometrii față de Provița de Sus, devine o ocupație
temeinică locuitorilor. La începutul secolului XIX, țițeiul a început să fie exploatat și extras prin
săparea de puțuri. Primele dăți se extrăgea petrolul prin săparea unor ”gropi de păcură” cu o
adâncime între 2 metrii și 14 metrii, căptușite cu nuiele. Mai târziu, cand nu s-a mai găsit petrol
la suprafață, au început să fie săpate puțurile, care aveau o adâncime cuprinsă între 80 de metrii
și 100 de metrii, căptușite cu bârne. Această muncă nu era una plăcută, era murdară, periculoasă
și foarte dificilă. Munca de puțar, așa erau numiți săpătorii de puțuri, nu putea fi practicată de
oricine. Era nevoie de foarte multă practică și îndemânare. De foarte multe ori au existat și
accidente din cauza gazelor emanate din pământ, jeturilor puternice de apă sau surparea pereților.
În anul 1904 s-a înființat la Câmpina ”școala de maiștri sondori”. După finalizarea cursurilor,
cursanților le era înmânată o diplomă de calificare.
Fie vară sau iarnă, pe vijelie, pe căldură dogoritoare, pe ninsoare, pe viscol, noapte sau zi,
petrolistul provițean pleca la drum pe jos, altă cale nu exista în acele vremuri. Porneau cu toții la
drum, ținând în spate desaga cu merinde, într-o mână bastonul, iar în cealaltă făclia aprinsă.
Drumul era parcurs pe întuneric și la dus și la întors. Până la sfârșitul celui de-al doilea Război
Mondial nu a existat niciun mijloc de transport pentru muncitorii provițeni. Căruțele erau folosite
doar pentru mărfuri sau pentru bolnavii care trebuiau transportați la spital, la Câmpina.
Activitatea la sondă dura 12 ore. La ieșirea din schimb își reluau același drum spre casă,
însă cu desaga goală. Ajuns acasă, muncitorul se ducea să se odihnească, pentru că a doua zi o
lua iarăși de la capăt.
În prima jumătate a secolului XX, pe Valea Prahovei au început să apară societăți
petroliere din alte țări, iar numărul muncitorilor a început să crească. Muncitorii de pe Valea
Proviței aveau deja renume în acest domeniu. Apariția mașinăriilor moderne în tehnica exctacției
țițeiului necesita mână de lucru calificată. Un număr mare de provițeni au fost recrutați pentru
școala de maiștrii sondori, însă absolvenții nu rămâneau în vechiul loc de muncă și erau trimiși
acolo unde cereau intreresele întreprinderii. Zona de activitate a locuitorilor din Provița de Sus s-
a lărgit, muncitorii fiind nevoiți să se îndepărteze de locurile natale. Deși lucrau departe de
comuna lor, aceștia nu și-au mutat familiile în altă localitate. Provițenii aveau o lege nescrisă pe
care nu o încălcau, aceea de a nu părăsi locul unde trăiseră strămoșii lui. Mânați de o ambiție
desăvârșită, locuitorii își rupeau din puținul pe care îl aveau, construindu-și case mai mari și mai
frumoase decat în satele vecine.
După Primul Război Mondial, portul provițenilor a început să sa schimbe. Muncitorii nu
puteau îmbrăca la sondă cioarecii și cămașa albă. Bărbații și femeile imitau îmbrăcămintea
orășenilor. Această influență a fost adusă în sat de către bărbați, care au avut mai mult contact cu
zonele urbane. Multe dintre femeile din Provița de Sus, nu ajunseseră în alte localități, în afară de
Câmpina, unde mergeau rareori la cumpărături sau la medic. Femeile nu aveau posibilitatea să
părăsească ograda, deoarece întreaga gospodărie era în grija lor. Toate treburile gospodărești
erau duse la capăt de soție și de copii, fără să se facă cheltuieli din salariul soțului. Căratul
fânului pentru vite și al lemnelor pentru iarnă, se făcea cu spinarea, în limbajul popular, ”cu
crosnia”
În perioada dintre cele doua războaie mondiale, în orașul Câmpina s-au înființat 15
întreprinderi înrudite cu extracția țițeiului și alte 3 întreprinderi cu alt specific. Toate aceste
unități ofereau locuri de muncă pentru o parte dintre locuitorii de pe Valea Proviței. O altă parte
dintre tinerii apți de muncă optau să se angajeze ca ucenici în atelierele de croitorie, cizmărie,
tâmplărie, pentru a deprinde o meserie, pe care să o practice, mai apoi, într-un atelier propriu.
Alți provițeni au ajuns să muncească mai departe, la Sinaia, în construcții: scoala, spitalul,
abatorul, judecătoria, hoteluri, vile și case. Tinerii necalificați s-au angajat pe șantierele din
Sinaia, ca zidari, tinichigii, tâmplari, îndeletniciri pe care le-au practicat și în comuna natală,
pentru construcția de case ale sătenilor. Această sursă de inspirație urbană a avut ca urmare
pierderea stilului tradițional în care erau construite locuințele.
În Sinaia, provițenii lucrau și în industie care era formată din trei fabrici: fabrica de var,
fabrica de cherestea și fabrica de cuie, sârmă și nituri. Din cauza distanței prea mari, muncitorilor
le erau oferite, din partea fabricilor, locuințe ale căror chirii erau mai mici, iar o parte dintre ei au
rămas în Sinaia pănă la vârsta pensionării. Munca în fabrici era mai ușoară și mai curată, decât
munca în industria petrolului, însă salariile erau mai mici. Putem spune că împreună cu orasul
Câmpina, Sinaia reprezenta un loc de activitate pentru locuitorii din comuna Provița de Sus.
În vreme ce bărbații lor erau plecați la oraș pentru a muncii, nici femeile nu stăteau
degeaba. Ele cultivau cânepa și inul, când le venea vremea, le culegeau, apoi le prelucrau până
rezultau pânze groase din care făceau pături, fețe de masă, lenjerie pentru corp și alte obiecte pe
care le foloseau în gospodărie. Din lâna oilor făceau îmbrăcăminte groasă, pentru iarnă, precum
pantaloni, șosete (în limbaj popular ”buși”), pulovere, veste, căciuli, fulare, mănuși, etc. Din
părul ceprelor, femeile împleteau sforile cu care se legau opincile pe picior. Din bumbac erau
confecționate fețe de masă, lenjerii pentru pat, șervete cu care erau împodobiți pereții caselor și
obiectele de mobilier (în limbaj popular ”mileuri”).
O săteancă pe nume Ilinca Baicu a început să lucreze cusături pentru a fi comercializate.
Ilinca Baciu a colaborat cu alte femei din sat, iar în scurt timp a luat legătura cu firme comerciale
din București. Femeile coseau pe pânză țesută în sat și confecționau ii, bluze, cămăși pentru
bărbați, cămăși de noapte, fețe de masă și rochii. Aceste cusături erau inspirate din albumele în
care erau prezentate porturile populare din diferite regiuni ale țării. Astfel, portul popular
tradițional Văii Proviței s-a pierdut și a fost înlocuit cu tot ce era mai frumos din porturile altor
regiuni. Și în ziua de astăzi, mai există cateva femei renumite în Provița de Sus care duc tradiția
mai departe și încă țes manual cele mai frumoase și colorate ii.
În prezent, cei mai mulți dintre locuitorii Proviței de Sus sunt plecați în străinătate pentru
a munci, unii dintre ei stabilindu-se permanent pe meleaguri străine. Se pare că dragostea pentru
locurile natale pe care o puratu bunicii și străbunicii noștrii a dispărut. Ca urmare a închiderii
majorității fabricilor din zonă, provițenii nu au mai avut locuri de muncă și au fost nevoiți să
urmeze drumul străinătății. Cei care au rămas în comună lucrează în orașele apropiate, Câmpina,
Ploiești,Breaza în diferite domenii. Bătrânii satului încă mai cultivă difeite legume în grădinițele
din jurul caselor, iar pe alocuri se mai aude mugetul vacilor si cotcodăcitul găinilor. Produsele
provenite de la animale, le vând pe câțiva bănuți orășenilor, cât să le ajungă să trăiască după o zi
pe alta. Bătrânii nu mai au putere ca în tinerețe să muncească, iar copiii și nepoții sunt departe de
ei pentru a le întinde un colț de pâine. Deși din exterior viața la țară este văzută simplă și
frumoasă, în fapt, este dificilă, deoarece posibilitățile sătenilor sunt limitate.
1.6 Demografie
 Conform recensământului din anul 2002, în comuna Provița de Sus erau înregistrați 2.369
de locuitori. După 9 ani, în anul 2011, numărul de locuitori este în scădere, înregistrându-se doar
2.042.
Din perspectivă etnică, 98,38% din locuitori sunt de etnie română, iar restul de 1,62 sunt
de etnie rromă. Din punct de vedere religios, majoritatea cetățenilor sunt creștini ortodocși
(97,45%), cultul celor 1,67% este Adventist de Ziua a Șaptea.
1.7 Zile de sărbătoare
P