Europa cunoscuse de la începutul erei industriale, un anume număr de crize care i-au afectat serios puterea

econo-mică şi coeziunea socială. Totuşi niciuna nu a fost, ca durată şi ca violenţă, atît de gravă ca cea care a
lovit lumea capitalistă în cursul celor zece ani care au precedat cel de al doilea război
mondial. Cauzele "marii crize" sînt discutate şi astăzi şi nu se poate ajunge la o concluzie unanim acceptată.
Au avut rolul lor, în proporţii diferite, îmbinarea fenomenelor ciclice de întin- dere mică şi mijlocie, efectele
dezechilibrului care afectau de la război încoace schimburile internaţionale, cele ale speculaţii- lor de bursă şi
ale înmulţirii creditelor mai ales în Statele Unite,îndatorirea exagerată a unor ţări europene sau din alte zone
faţă de marea putere de dincolo de Atlantic, diferenţa tot mai mare între o producţie din ce în ce mai bogată şi
o piaţă de desfacere ce se reduce pe măsură ce veniturile devin din ce în ce mai mici, nivelul crescut al
protecţionismului american care i-a împiedicat pe partenerii Statelor Unite să-şi refacă activele
înainte de război. Toate acestea sînt tot atîtea semne ale unei imense dereglări la scară planetară, de care nu
numai Statele Unite sînt responsabile, dar pentru care reprezintă elementul accelerator, din cauza poziţiei
centrale pe care o ocupă în econo-mia mondială. Istoricii economişti sînt mai sensibili astăzi la semnele
prevestitoare ale crizei. Unii insistă chiar asupra dezechilibrelor economice europene de la sfirşitul anilor
douăzeci şi asupra răspunderilor unor state de pe bătrînul continent, cum ar fi Franţa de exemplu care, potrivit
unor economişti anglo-saxoni ar fi contribuit serios la crahul de pe Wall Street, în măsura în care, începînd
din 1928 (francul Poincare) ea ar fi atras capita-lurile instabile aflate în căutarea unor profituri speculative,
provocînd astfel o penurie de lichidităţi pe piaţa new-yorkeză şi reducînd creditul şi creşterea continuă a
valorilor mobiliare. Adevărul este că, crahul de pe Wall Street va declanşa criza provocînd distrugerea rapidă
a mecanismelor creditului care asigurase "prosperitatea" anilor douăzeci şi aducînd după sine din aproape în
aproape o depresiune fără precedent a economii-lor capitaliste. Fără să insistăm asupra aspectelor specifice
ale crizei americane, care nu face obiectul studiului nostru, vom aminti în treacăt că debutul crizei a fost
marcat de falimentul bursier din octombrie 1 929. Ordinele de vînzare care s-au înmulţit brusc începînd de pe
data de 22, iau o amploare catastrofală în şedinţa din 24. Aceasta este ,joia neagră" cînd 12 milioane de
acţiuni sînt aruncate pe piaţă fără să se găsească cumpărători. Cursurile scad, fiecare vrînd să scape de titlurile
sale pînă nu este prea tîrziu. Numeroase bănci care plasaseră banii clienţilor în acţiuni, sînt nevoite să
falimenteze. Datornicii care contau pe veniturile provenite din creşterea valorii titlurilor bursiere, neîntreruptă
de 5 ani, nu mai pot să-şi plătească datoriile iar depunătorii care au acceptat titluri în garanţie, nu reuşesc să le
vîndă pentru a compensa imposibilitatea de plată a debitorilor lor. Altfel spus, întregul sistem pe care se baza
creşterea rapidă a economiei americane se prăbuşeşte. Băncile îşi reduc credi- tele, se produce o împuţinare a
banilor care are drept consecințe paralizarea producţiei şi a consumului. Trei luni după crahul de pe Wall
Street, producţia de automobile s-a redus la jumătate, trăgînd după sine şi industriile producătoare de piese de
schimb,industria petrolului şi a cauciucului. Preţurile la produsele in-dustriale scad cu 30 % în trei ani, în
timp ce cele din sectorul agricol cu 70 %. În 1 933, PNB (Produsul Naţional Brut) al Statelor Unite nu
reprezintă decît jumătate din cel din 1 929 şi există la această dată 17 milioane de şomeri. Legătura dintre
economia nordramericană şi cea euro-peană face ca bătrînul continent să nu poată evita criza prea mult timp.
Refăcută doar parţial după război, Europa trece şi ea printr-o perioadă de strîmtorare în agricultură şi suportă
consecinţele suprainvestiţiilor speculative din industriile pilot făcute în timpul celei de a doua revoluţii
industriale. Reducerea comerţului mondial (în scădere cu două treimi din valoarea sa între 1 929 şi 1 932)
afectează mai ales acele ţări europene a căror economie se bazează pe schimburile comerciale: este cazul
Regatului Unit şi al Germaniei. Dar mai ales reducerea creditului internaţional al cărui volum se micşorează
la jumătate în cursul celor doi ani de după crah şi retragerea masivă a capitalurilor americane investite în
Europa vor accelera procesul de propagare a crizei.Ţările germanice, care din 1 924 au beneficiat mai mult
decît altele de creditele americane, sînt cele care suferă cel mai repede şi cel mai intens. Prima este Austria cu
falimentul din 1931 al Kredit Ansta/t, cea mai mare bancă vieneză care trage după sine în naufragiu toată
reţeaua bancară austriacă. Germania este lovită după cîteva săptămîni. Falimentul unuia dintre cele mai
importante grupuri textile, Nordwolle grăbeşte falimentul băncii Danatbank una dintre cele mai puternice
instituţii de credit, iar pe 13 iulie, cancelarul Briining trebuie să hotărască închiderea tuturor instituţiilor de
credit şi a caselor de economii. Ele nu se vor redeschide decît peste o lună, dar cu restricţii severe în ceea ce
priveşte retragerea fondurilor şi operaţiunile de schimb. Afectată în acelaşi timp în posibilităţile de creditare
şi pe pieţele de desfacere externe, industria germană se scufundă rapid în criză. Producţia de cărbune scade de
la 1 60 la 1 00 de milioane de tone, cea de fier de la 16 la 5,7 milioane de tone, iar în 1 932 în Germania
există 6 milioane de şomeri.În Marea Britanie unde stagnarea este mai veche, şi are un caracter structural
criza pare la început mai puţin violentă. Aici, reducerea comerţului internaţional este hotărîtoare, căci
lipseşte această ţară al cărei echilibru economic se datorează în mare parte exporturilor, de pieţele sale de
desfacere externe. Din 1 929 în 193 1, producţia a scăzut deja cu 30 % iar vînzările externe s-au redus la
jumătate. Balanţa devine deficitară, ceea ce provoacă o pierdere mare în aur şi mari dificultăţi monetare.
În urma retragerilor masive de capital american şi a falimentu-lui băncii KreditAnstalt, unde erau plasate
numeroase fonduri britanice, băncile apelează la Banca Angliei, care, pentru a salva lira, trebuie la rîndul ei
să ceară ajutorul lui Federal Reserve Board American şi al Băncii Franţei. Din toate ţările industrializate de
pe bătrînul continent,Franţa este ultima afectată de criză. Şi aceasta datorită unei mari autonomii economice
pe care i-o asigură bogăţia agricolă,datorită unei industrializări moderate şi unei concentrări indus-triale mai
reduse decît cea existentă la partenerii săi, unor inves-tiţii străine de mai mică importanţă şi datorită
rezistenţei francu-lui Poincare. Criza nu afectează Franţa decît în 1 932 ca urmare a devalorizării monedei
engleze care reduce competitivitatea preţurilor franceze şi scade simţitor exporturile. În Franţa, se poate vorbi
mai mult decît de o criză brutală, de o stagnare pre-lungită, oarecum comparabilă cu cea din Anglia din anii
douăzeci. Într-adevăr, producţia industrială nu scade decît cîte puţin - cu 20 o/o între 1 929 şi 1 933 - iar
numărul şomerilor nu depăşeşte în 1933, 350.000 (500.000 în 1 93 5), în timp ce în Marea Britanie la aceeaşi
dată acesta atinge 2. 800.000. Efectele sociale ale crizei au afectat în Europa, în măsuri diferite, toate ţările şi
toate categoriile sociale. Ţărănimea a suferit mai ales la ţările exportatoare de cereale ale Europei Răsăritene
unde vînzările dificile şi reducerea suprafeţelor însă-mînţate au agravat situaţia muncitorilor agricoli şi au
mărit datoriile marilor proprietari. Salariaţii din industrie şi din comerţ au suferit consecinţele conjugate ale
micşorării salariilor,ale reducerii timpului de lucru şi mai ales ale şomajului. Înţările în care, ca îrt Franţa,
muncitorii imigranţi erau numeroşi(aproape 3 milioane în 1 93 1 , adică 7 o/o din populaţie) resenti-
mentele populaţiei active se îndreaptă frecvent împotriva acestor "duşmani interni" veniţi ca italienii,
polonezii şi spaniolii,să ia locurile de muncă ale localnicilor şi să răspîndească idei subversive. În sfirşit
clasele mijlocii au fost afectate şi ele de devalorizare (rentierii), de falimentele şi de stagnarea comerţu-
lui cu amănuntul (meseriaşi, comercianţi lăsaţi pradă concurenţei marilor întreprinderi) sau de măsurile
deflaţioniste (funcţio-narii) adoptate de unele guverne pentru a lupta împotriva depre-siunii. Numeroase
persoane aparţinînd acestor categorii sociale impută responsabilitatea crizei şi ineficacitatea măsurilor luate,
slăbiciunii regimului bazat pe democraţie liberală.