Sistem nervos vegetativ

Sistemul Nervos Vegetativ (SNV) sau sistemul nervos autonom reglează activitatea
organelor interne, (viscerelor) la vertebrate. Denumirea de sistem nervos autonom
provine de la psihologul britanic John Newport Langley și se datorează faptului că nu
poate fi controlat în mod conștient (voluntar) de un individ neantrenat.

Împreună cu sistemul nervos somatic, care cuprinde toate structurile nervoase dedicate
interacțiunii cu mediul exterior, asigură echilibrul organismului cu condițiile variabile de
mediu și mobilitatea mușchilor, alcătuiește sistemul nervos.

Sistemul nervos vegetativ poate fi împărțit în:

 Sistem nervos simpatic, antagonist sistemului parasimapatic, având centrul în

maduva spinarii şi hipotalamus;
 Sistem nervos parasimpatic, sistem nervos ce favorizează regenerarea
organismului după stres;
 Sistem nervos digestiv, cu nervul vag ce leagă maduva spinarii şi tractusul
digestiv.

Acest sistem functionează relativ independent de sistemul nervos central (creier).

Sistemul nervos vegetativ controlează funcțiile importante vieții organismului (funcțiile

vitale), că de exemplu: activitatea cardiaca, presiunea sanguină, procesul de digestie și
procesul de schimburi între organism și mediu. De asemenea, acest sistem nervos mai
poate coordona alte organe că organele sexuale sau mușchii globului ocular. Sistemul
nervos vegetativ mai poate influența sistemul nervos central și sistemul nervos
periferic.

Deși prezintă o anumită individualitate, sistemul nervos vegetativ are relații strânse cu
sistemul nervos al vieții de relație, atât la nivel central, cât și la nivel periferic. Sistemul
nervos vegetativ este format dintr-o parte centrală (centrii nervoși vegetativi) și o parte
periferică (fibre nervoase și ganglioni vegetativi). După funcția pe care o îndeplinește,
sistemul nervos vegetativ se împarte în sistem nervos simpatic și sistem nervos
parasimpatic, care acționează antagonic.
 Sistemul Nervos Vegetativ (Sistemul Nervos Autonom). Acesta este reprezentat de
inervațiile aferente și eferente a organelor viscerale: de culoare albastră - neuronii
colinergici (mesager chimic acetilcolină); de culoare roșie - neuronii adrenergici
(mesager chimic epinefrină); cu verde - neuroni aferenți; cu linii solide sunt reprezentate
fibre preganglionice eferente; cu linii punctate sunt fibre postganglionare eferente. (1)
corpul ciliar și irisul; (2) ganglionul ciliar; (3) glandă lacrimala; (4) ganglionul lui Meckel;
(5) glandă sublinguala; (6) glandă submaxilara; (7) ganglionul otic; (8) glandă parotidă;
(9) inimă; (10) trahee, bronhii, plămâni și vase pulmonare; (11) ficat, căile biliare și
pancreas; (12) splina; (13) ganglionul celiac (semilunar); (14) marele nerv splahnic; (15)
micul nerv splahnic; (16) medulosuprarenala; (17) rinichi și uretere; (18) stomac; (19)
colonul distal; (20) rect; (21) ganglion mezenteric superior; (22) vezica urinară; (23)
organe genitale externe; (24) ganglion mezenteric inferior; (25) ramuri ale vaselor
sanguine și ai foliculilor pilări ai membrului inferior și eferente vezicii urinare; (26) nuclei
bulbari; (27) măduva spinării la nivelul coloanei cervicale; (28) măduva spinării la
nivelul toracelui; (29) măduva spinării la nivelul coloanei lombare; (30) măduva spinării
la nivelul coloanei sacrale; (31) ganglionul geniculat; (32) urechea medie; (33)
ganglionul inferior pe care-l formează nervul glosofaringian (ganglion senzitiv sau
parasimpatic); (34) uvulă; (35) amigdala palatină; (36) limbă; (37) ganglion nodular; (38)
trahee; (39) plămân; (40) nervul frenic; (41) stomac; (42) intestin; (43) diafragma; (44)
uter; (45) colon' (46) sfincterele vezicii urinare; (47) ovare; (48) fibre aferente ale vezicii
urinare și fibre segmentare postganglionare adrenergice și colinergice ce provin de la
ganglionii paravertebrali și îndreptate către vasele de sânge ale glandelor sudoripare și
ale foliculilor firelor de păr prin intermediul ramurilor gri și nervii spinali. Nucleele
corespunzătoare: (I) nervilor encefalici; (ÎI) nervul oculomotor; (VII) nervul facial; (IX)
nervul glosofaringian; (X) nervul vag.Sistemul nervos simpatic are rol în situații de stres
cu toate aspectele unei secreții crescute de adrenalină (vasodilatație periferică, mușchii
scheletici sunt mai bine alimentați cu sânge în detrimentul organelor interne și digestiei,
organismul fiind într-o stare de alarmă, pupilă ochiului mărită - midriază); un rol
antagonist de echilibrare a acestor procese îl are sistemul nervos parasimpatic. De
foarte multe ori, aceste două componente se întrepătrund. Majoritatea nervilor au o
componența somatică, dar și una vegetativă. De exemplu, nervul facial are o
componența somatică, pentru că inervează musculatura mimicii, dar are și o funcție
vegetativă, prin controlul funcției glandei lacrimale și a glandelor salivare sublinguala și
submandibulară.

Sistemul nervos simpatic

Sistemul nervos simpatic este format dintr-o porțiune centrală și una periferică.
Porțiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai coarnelor anterioare medulare
toracolombare: C8-L3.

Acești neuroni formează centrii simpatici spinali, iar axonii lor constituie fibre
preganglionare. Centrii simpatici medulari au o dispoziție metamerică destul de precisă:
centrul cilio-spinal (C8-T2); centrul cardioaccelerator în regiunile cervico-dorsală și
parțial lombara; centrul adrenalino-secretor (T5-L3); centrii genito-urinar și anorectal în
regiunea lombara. O localizare destul de exactă o au și centrii vasomotori, sudorali și
pilomotori.

Dar, în afară de acești centrii nervoși simpatici medulari, substanța reticulată bulbară
conține centrii integratori ai vasomotricitatii, adrenalino-secretor și probabil, și ai
pilomotricitatii și sudoratiei, al căror rol este de a regla și determina activitatea
homeostatică a aparatului circulator și termoreglator. Centrii bulbari acționează asupra
celor medulari prin fasciculele descendențe reticulospinale situate în profunzimea
cordonului lateral al măduvei.

Porțiunea periferică a simpaticului este alcătuită din fibre aferente și ganglionii

paravertebrali, previscerali, intramurali de unde pleacă fibre nervoase preganglionare și
postganglionare, ce constituie calea eferență.
 Ganglionii paravertebrali sunt situați de o parte și de altă a coloanei vertebrale,
formând cele două lațuri simpatice laterovertebrale alcătuite din 22-24 ganglioni legați
între ei prin fascicule interganglionare. De asemenea, fiecare ganglion este unit de
nervul rahidian mixt prin două ramuri: ramură comunicanta albă (cu fibre preganglionare
mielinizate) și ramură comunicanta cenușie (cu fibre postganglionare amielinice).

După segementele medulare cu care sunt în raport, ganglionii laterovertebrali se împart

pe regiuni astfel: 3 perechi de ganglioni cervicali, 10-12 perechi de ganglioni toracali, 4-
5 perechi de ganglioni lombari, 4-5 perechi de ganglioni sacrali și 1 ganglion coccigian
nepereche, unde se întâlnesc cele două lanțuri ganglionare.

 portiunea cervicală este formată din 3 perechi de ganglioni cervicali: superiori,

medii și inferiori (stelați, fiind constituiți din unirea ultimei perechi de neuroni
cervicali cu prima pereche toracala). Fibrele postganglionare, ce pleacă de la
acești ganglioni, dau plexuri ce transmit impulsuri motoare la glandele
sudoripare, vase și mușchii firelor de păr din regiunea capului, a feței și a
membrelor superioare. Mai formează plexuri pentru inimă, glandele salivare,
glandele lacrimale, glandele tiroidă și paratiroidă.

 portiunea toracală formată din 10-12 perechi de ganglioni, de la care pleacă

fibre toracale și abdominale. Fibrele preganglionare din T1-T5, părăsesc nervii
intercostali respectivi prin ramurile comunicante albe și ajung la ganglionii
simpatici laterovertebrali corespunzători, unde sinapseaza. Fibrele
postganglionare toracale participă apoi la formarea plexurilor pulmonar,
esofagian și cardiac (vezi figura).

o Fibrele preganglionare, ce pleacă din T5-T12, se desprind din nervii

intercostali și ajung la ganglionii paravertebrali corespunzători, nu
sinapseaza și formează, apoi, ramurile abdominale. Fibrele abdominale ce
vin din T5-T9, dau naștere nervului splanhnic mare care, după ce străbate
diafragmul, merge la ganglionul celiac (semilunar). Ganglionii celiaci sunt
doi ganglioni voluminoși (de unde și numele de "creier abdominal"), de la
care pleacă numeroase fibre postganglionare, ce vor formă cel mai mare
plex abdominal - plexul solar sau celiac. În acest plex își au originea o
serie de fibre nervoase ce merg în lungul arterelor și care formează
plexuri secundare: gastric, splenic, hepatic, suprarenal, renal, mezenteric
superior. Fibrele abdominale ce vin din T10-T11 formează nervul micul
splanhnic, care merge la ganglionul aortico-renal. Vedem deci, că nervii
splanhnici sunt formați din fibre preganglionare, care nu sinapseaza în
ganglionii laterovertebrali, ci în ganglionii previscerali.
 Sistemul nervos vegetativ simpatic

 portiunea lombară este alcătuită din 4-5 perechi de ganglioni de la care pleacă
fibre postganglionare ce formează următoare plexuri: lombar, vascular,
intermezenteric.

 portiunea sacrală cuprinde 4-5 perechi de ganglioni simpatici laterovertebrali,

așezați de o parte și de alta a rectului. Fibrele preganglionare din măduva
lombară nu vin la acești ganglioni prin ramuri comunicante albe, ci prin ramurile
interganglionare. O parte din fibrele postganglionare trec prin ramurile
comunicante cenușii în nervii rahidieni sacrali, iar altele formează plexul
hipogastric superior prin care sunt trimise impulsuri la colonul sigmoid, rect și
vezică urinară. Plexul hipogastric superior da naștere la două plexuri hipogastrice
inferioare (de o parte și de altă a rectului), de la care se formează apoi plexurile
 secundare: hemoroidal, vezical, uterin, vaginal sau prostatic, care inervează
viscerele pelvine.

Ganglionii previscerali sunt situați în apropierea viscerelor. Cei mai importanți sunt:
ganglionii celiaci (semilunari), ganglionii mezenterici superiori și ganglionii mezenterici
inferiori. Mai sunt și: ganglionii plexurilor carotidiene și cardiace, ganglionii plexului
renal, splenic, vezical, hemoroidal, uterin.

Ganglionii intramurali sunt situați în pereții viscerelor. Astfel, în pereții tubului digestiv
(de la esofag și până la rect) se găsesc 3 plexuri simpatice intramurale ce se
anastomozează între ele: plexul subseros (plexul Vorobiov), plexul muscular (plexul
Auerbach), plexul submucos (plexul Meissner). Aceste plexuri conțin un mare număr de
ganglioni mici sau de celule nervoase izolate. Deoarece un neuron simaptic din
coarnele laterale da naștere la 30 de ramificații preganglionare scurte, în evantai, va
inerva mai multe organe; de aici și răspunsul extins, generalizat, care se capătă în cazul
generalizării simpatice.

Prin descărcări adrenergice, sistemul nervos simpatic contribuie permanent la

menținerea tonusului vascular. Se consideră că rolul cel mai important constă în
intervenția să în situații speciale, de pericol, când au loc descărcări masive, pregătind
organismul pentru "luptă sau fugă".

Reacția de fugă sau luptă mai este cunoscută și sub numele de "răspunsul simpato-
adrenal". În cazul activării se secretă acetilcolină care activează secreția de adrenalină
(epinefrină) și noradrenalină (norepinefrina). Acestea sunt eliberate în sânge. Sistemul
nervos simpatic acționează autonom, fără control conștient, și pregătește corpul pentru
acțiuni în situații periculoase:

 cresterea ritmului cardiac;

 constricţia vaselor sanguine;
 dilatarea pupilelor;
 piloerecţia (pielea gainii);
 dilatarea bronhiilor;
 scaderea motilităţii intestinului gros;
 creşterea transpiraţiei;
 creşterea presiunii sanguine.

Astfel, activitatea cardiacă este intensificată, tensiunea arterială sporește, ceea ce

determină o perfuzare mai bună cu sânge a mușchilor și organelor vitale; glicemia
crește, la fel și concentrația acizilor grași plasmatici, furnizând în felul acesta o cantitate
mai mare de energie; vasoconstricție cutanată, a cărei rezultat este redistribuirea
sângelui pe teritoriul coronarian și cerebral, iar sângerările la nivelul plăgilor
diminuează; bronhiile se dilată, ceea ce permite pătrunderea mai ușoară și în cantitate
sporită a aerului în plămân și o hematoză mai bună; dilatație pupilară și pătrunderea în
receptorul vizual a unei cantități mai mari de lumină.

Extirparea totală a lanțului simpatic paravertebral permite animalului de experiență

supraviețuirea, dar numai într-un mediu cât mai constant posibil, el nerezistând la frig.
Mușchii scheletici, pe lângă inervația lor somatică funcțională, au și o inervație trofică ce
influențează capacitatea lor de muncă; unele fibre postganglionare simpatice trec prin
ramul comunicant cenușiu, se alătură fibrelor somatice ale nervului rahidian și merg
împreună cu acestea la mușchii scheletici.

Așa se explică creșterea amplitudinilor contractile, la un mușchi obosit cu putere de

contracție scăzută, după aplicarea de excitații pe fibrele lui simpatice; prin aceste
excitații au fost stimulate procesele biochimice musculare eliberatoare de energie.

Din cele relatate se poate constatat că sistemul simpatic îndeplinește funcții motorii,
secretorii și trofice. Stimularea simpaticului are că efect general o creștere a reacțiilor
catabolice. Transmiterea impulsului nervos simpatic se face cu ajutorul noradrenalinei.

Asupra modului de acțiune a catecolaminelor la nivelul țesuturilor, în prezent, este

admisă explicația conform căreia, la nivelul organelor, inervate de filete simpatice, ar
există două tipuri de receptori celulari: alfa-receptori și beta-receptori.

 Alfa-receptorii, activați mai ales de noradrenalină, produc contracția mușchilor

netezi, în special, acelea din pereții arteriolelor. Același efect excitator, îl poate
avea și adrenalină, dar numai în doze mari;

 Beta-receptorii,
 sensibili numai la adrenalină, produc efect inhibitor.

Sistemul nervos vegetativ simpatic acționează prin mobilizarea mijloacelor de apărare

a organismului contra factorilor de mediu, având un puternic caracter energotrop
(eliberator de energie), punând organismul într-o mai bună stare de luptă și de
rezistentă. Astfel, determină:

 midriaza (marirea diametrului pupilar);

 hiposecreţie salivară;
  hipersecreţie tiroidiană;
 tahipnee şi bronhodilataţie;
 tahicardie;
 reducerea secreţiilor digestive;
 hiperglicemie;
 horipilatie;
 vasoconstricţie periferică;
 sudoraţie;
 accelerarea catabolismului.

Sistemul nervos parasimpatic

Sistemul nervos parasimpatic face parte din sistemul nervos vegetativ împreună cu
sistemul nervos simpatic. Se mai numește și sistemul nervos pentru odihnă și digestie.
Se poate spune, într-un mod foarte simplificat, că sistemul nervos parasimpatic
funcționează invers față de sistemul simpatic. Totuși, în unele țesuturi funcționează mai
degrabă împreună.

Acţiuni:

 conservarea energiei
 încetinirea ritmului cardiac
 creşterea activităţii intestinale
 creşterea activităţii glandelor
 relaxarea muşchilor din tractul intestinal

Mediatori:

Sistemul nervos parasimpatic folosește doar acetilcolină (Ach) că mediator. Ach

acționează pe două tipuri de receptori: muscarinici și nicotinici. Transmisia se face în
două etape:

 nervul preganglionar eliberează Ach pe formațiunile ganglionare, când sunt

stimulate. Ach acționează pe receptorii nicotinici ai nervului postganglionar

 nervul postganglionar eliberează Ach care stimulează receptorii muscarinici ale

organului efector
 Cele trei tipuri de receptori muscarinici:

 receptorul muscarinic M1
 receptorul muscarinic M2 , care se află în inima
 receptorul muscarinic M3, care se află în mușchii netezi, vase sangvine,
plămâni, glande. Aceștia determină vasoconstricție și bronhiconstrictie.
 Sistemul nervos parasimpatic, la fel că și cel simpatic, este format dintr-o porțiune
centrală și altă periferică.

Porţiunea centrală cuprinde neuronii grupați în centrii vegetativi de la nivelul

trunchiului cerebral (arasimpaticul cranian) și de la nivelul măduvei sacrale
(parasimpaticul sacral).

Parasimpaticul cranian este reprezentat printr-o serie de nuclei vegetativi

parasimpatici de la care pleacă fibre ce se atașează unor nervi cranieni (III, VII, IX, X),
care sunt alcătuiți atât din fibre somatice, cât și vegetative. Dintre acești nuclei poziția
cea mai rostrală o are nucleul accesor al oculomotorului (Edinger-Westphal) din calota
pedunculară mezencefalica. De la neuronii acestui nucleu pleacă fibre preganglionare
ce vor sinapsă cu celulele nervoase din ganglionul ciliar, iar de aici, impulsul este
transmis prin fibrele postganglionare, la mușchii intrinseci ai globului ocular.

În punte se găsesc nucleii lacrimal și salivator superior. De la nucleul lacrimal

pleacă fibre parasimpatice secretoare și vasodilatatoare, ce merg pe calea nervului VII
la glandele mucoasei nazale, bucale și faringiene. De la nucleul salivator superior,
fibrele parasimpatice preganglionare merg pe cale nervului intermediar Wrisberg (VII
bis) și ajung la ganglionul submandibular, de unde vor plecă fibre postganglionare la
glandele salivare submandibulare și sublinguale.

În bulb se află nucleul salivator inferior de unde își au originea fibrele parasimpatice
ale glosofaringianului (IX). Sub planșeul ventriculului IV se află nucleul dorsal al vagului
(cardio-pneumo-enteric), de la care pleacă fibre preganglionare direct la: inimă, bronhii,
plămâni, esofag, stomatc, ficat, pancreas, intestinul subțire, colonul ascendent și
transvers, splină, rinichi, glandele suprarenale. Nervul vag (pneumogastric), după ce
formează nervul laringian inferior (recurent), rămâne numai cu fibre vegetative.

Parasimpaticul sacrat cuprinde centrii preganglionari situați în coarnele laterale ale

măduvei (S2-S4) sau în neuronii periependimari. Aceste fibre parasimpatice părăsesc
măduva împreună cu nervii sacrali II, III, IV. După ieșirea nervilor din canalul rahidian,
fibrele parasimpatice preganglionare se grupează și dau naștere nervilor pelvieni (drept
și stâng), care intră în constituția nervului hipogastric (pelvi-perineal), plex format dintr-o
rețea de fibre simpatice și parasimpatice în ochiurile căruia se află neuronii multipolari.
Deși toate fibrele preganglionare parasimpatice pătrund în acest plex, numai o mică
parte sinapseza cu neuronii de aici, restul fibrelor străbat plexul hipogastric și vor
sinapsă în ganglionii intramurali, din pereții ureterelor, vezicii urinare, uretrei, prostatei,
veziculei seminale, uterului, vaginului, rectului etc. (vezi figura).
 Sistemul nervos vegetativ parasimpatic
Fibrele postganglionare, care inervează aceste organe, sunt scurte
Dintre centrii parasimpatici sacrali menționam: centrul micțiunii (vezicospinal sacral),
centrul defecației (centrul anospinal sacral), centrul erecției (centrul genitospinal
sacral).

Porţiunea periferică cuprinde fibre senzitive, neuroni vegetativi grupați, sau nu, în
ganglioni viscerali parasimpatici, fibre nervoase motorii (preganglionare și
postganglionare). Ganglionii parasimpatici, spre deosebire de cei simpatici, au o poziție
mult mai periferică, fiind situați în vecinătatea sau chiar în peretele organelor pe care le
inervează. În regiunea craniană găsim următorii ganglioni parasimpatici: ganglionul
ciliar, ganglionul otic, ganglionul submaxilar.
Funcţiile sistemului parasimpatic

Că și simpaticul, sistemul nervos parasimpatic are funcții motoare, secretoare și

trofice. Parasimpaticul inervează musculatura netedă, cardiacă și glandele. Acțiunea să
este opusă celei simpatice. Produce, de obicei, vasodilatație la nivelul organelor pe care
le inervează, dar efectele vasodilatatorii și motoare sunt, de obicei, foarte localizate.

Acțiunile segmentului parasimpatic sunt mai discrete și mai difuze comparativ cu cele
simpatice. Efectele parasimpatice au un caracter mai localizat și de refacere. Așa de
exemplu, asupra inimii are că efect scăderea frecvenței cardiace și a puterei de
refacere, protejând inimă de effort și de un consum prea mare de energie; constricția
pupilei (mioză) protejează ochiul de o lumină prea intensă, care ar fi dăunătoare.

Efectele generale ale parasimpaticului sunt de a favoriza digestia, asimilația, somnul.

Datorită efectului excitator asupra aparatului digestiv, prin stimularea secreției glandelor
digestive și a intensificării motilității digestive, parasimpaticul este socotit că fiind un
sistem anabolic, în opoziție cu simpaticul care este predominant catabolic.

Acțiunea sistemului nervos parasimpatic asupra diferitelor organe a fost deja

prezentată schematic anterior, în tabel, împreună cu acțiunea simpaticului. Mediatorul
chimic parasimpatic este acetilcolină, ce determină depolarizarea membranelor
organelor efectoare pentru care parasimpaticul are acțiune excitatoare și
hiperpolarizarea membranelor organelor efectoare, asupra cărora are un efect inhibitor.
Efectul acetilcolinei este rapid, de scurtă durată, strict localizat, deoarece ea este foarte
repede descompusă de o enzimă - colinesterază.

S-a stabilit ca există două tipuri de colinesteraze:

 pseudo-colinesterazele, care pot descompune și alte substraturi (deci nu au

acțiune specifică) și care se găsesc în plasmă sângelui și în hematii;

 acetilcolinesteraza
 de la nivelul sinapselor sistemului nervos central și al plăcilor motorii (cu acțiune
specifică).
 Există unele substanțe parasimpaticomimetice care reproduc efectele
parasimpaticului. Astfel, ezerină acționează prin inhibarea colinesterazei,
prelungind în felul acesta efectul acetilcolinei. Alte substanțe sunt
parasimpaticolitice a căror acțiune se manifestă la nivelul receptorilor
acetilcolinici din membrană efectorilor, împiedicând activitatea acetilcolinei (ex.
atropina). Există și așa-numitele substanțe parasimpaticotrope (ex. pilocarpină),
care stimulează activitatea parasimpaticului.

Sistemul nervos vegetativ funcționează, că și sistemul nervos somatic, prin

mecanisme complexe, având la bază actul și arcul reflex vegetativ. S-a constatat însă,
că unele activități vegetative (motilitatea intestinală, tonusul sfincterului anal) pot avea
loc și după extirparea măduvei. Aceasta este dată de sistemul nervos intramural format
din plexuri și neuroni, ce conferă unor organe o oarecare autonomie.

Organele care posedă o inervație dublă sunt în mod permanent sub influența
acțiunilor antagoniste a celor două componente vegetative. Aceste acțiuni, manifestate
sub formă tonusului vegetativ, pot fi evidențiate prin îndepărtarea unuia din cele două
componente.

Rezultatul activității sistemului nervos vegetativ este menținerea constantelor

funcționale ale organismului, a homeostaziei. Mentinearea în limite fiziologice a
constantelor lichidelor mediului intern, a temperaturii lor, se realizează prin intermediul
sistemului nervos vegetativ care acționează asupra circulației, respirației, aparatului
glandular. De exemplu, la menținerea unui anumit nivel a glicemiei intervine ficatul,
pancreasul, medulosuprarenala, glande ce se găsesc sub controlul sistemului nervos
vegetativ.

Între sistemul nervos vegetativ și cel al vieții de relație există o strânsă

interdependență anatomica și funcțională. Cele două sisteme se influențează reciproc,
contribuind în felul acesta, la realizarea adaptării funcțiilor organelor interne la condițiile
variabile ale mediului intern și extern.

Substanța reticulată a trunchiului cerebral, pe lângă funcțiile sale de reglare a

sistemelor somatomotorii, mai îndeplinește și importante funcții vegetative; aici sunt
situați o serie de centri: respirator, al deglutiției, al masticației, al vomei, al motricității
vaselor sanguine etc. Toți acești centri integrează reacții foarte complexe somatice și
vegetative. În declanșarea acestor efecte somatice și vegetative, în urmă activării
formației reticulate, un rol deosebit îl are secreția de adrenalină al cărei efect este
stimulativ asupra substanței reticulate.

Spre deosebire de simpatic, parasimpaticul are acțiuni de refacere și conservare a

potențialului energetic al organismului, determinând:

 mioza (micşorareă diametrului pupilar);

 hipersalivaţie;
 hiposecreţie tiroidiana;
 bronhoconstrictie;
 bradicardie;
 intensifică secreţiile şi motricitatea tubului digestiv;
 hipoglicemie;
 vasodilataţie şi scaderea presiunii arteriale;
 inhibiţia horipilatiei şi sudoraţiei;
  intensifică anabolismul.

Caile sistemului nervos vegetativ

Simpaticul își are căile lui proprii, reprezentate de lanțurile simpatice paravertebrale
(latero-vertebrale). Parasimpaticul cranian folosește calea unor nervi cranieni, III,VII, IX,
X, iar parasimpaticul sacral pe cea a nervilor pelvici.

Lanțurile simpatice paravertebrale (latero-vertebrale) sunt două lanțuri de ganglioni

situați de o parte și de altă a coloanei vertebrale.

Ganglionii latero-vertebrali sunt legați și cu nervii spinali prin ramuri comunicante.

Prin ramură comunicanta albă trece fibră preganglionara, iar prin cea comunicanta
cenușie, fibră postganglionara. La nivelul ganglionilor paravertebrali (latero-vertebrali)
are loc sinapsă între fibră simpatică preganglionara și cea postganglionara care ajunge
la nivelul diferitelor organe.

În cazul sistemului simpatic, sinapsă între fibrele pre- și postganglionara are loc în
ganglionii latero-vertebrali, aparținând lanțurilor paravertebrale. Deoarece acești
ganglioni sunt foarte aproape de măduva, fibră preganglionara este scurtă, în timp ce
fibră postganglionara este lungă.

În cazul sistemului parasimpatic, sinapsă între fibră preganglionara și cea

postganglionara se face în ganglionii juxta-viscerali (aproape de viscer) sau
intramurali (aflați chiar în peretele organului), cum sunt plexurile submucos și mienteric
din pereții tubului digestiv. În cazul parasimpaticului, fibra preganglionara este lungă, în
timp ce fibră postganglionara este scurtă, fiind foarte aproape de organul respectiv.

La ambele sisteme, între fibră preganglionara și cea postganglionara, se eliberează

același mediator chimic: acetilcolină.

La sistemul simpatic, la capătul periferic al fibrei postganglionare, acolo unde această

ia contact cu organul efector, se eliberează noradrenalină, iar în cazul parasimpaticului,
acetilcolină. Prin controlul asupra miocardului, musculaturii netede și glandelor, SNV
coordonează activitatea viscerelor și a vaselor sanguine. Este vorba, așadar despre
efectori care nu sunt, în mod obișnuit, sub control voluntar.

Arcul reflex vegetativ are aceleași componente cu cel somatic; diferență constă în
modul în care este alcătuită calea eferentă. Această cuprinde doi neuroni. Primul are
corpul neuronal situat în substanța cenușie medulară sau cerebrală, iar axonul sau face
sinapsă cu cel de-al II-lea neuron într-un ganglion vegetativ. Primul neuron se numește
preganglionar, iar cel de-al II-lea postganglionar. Originea fibrelor preganglionare și
localizarea ganglionilor vegetativi ajută la diferențierea celor două componente SNV:
simpatică și parasimpatică.

Componența simpatică activează organismul pentru luptă și apărare, mai ales prin
eliberarea de noradrenalină din fibrele postganglionare și de adrenalină din
medulosuorarenala. Componența parasimpatica produce, cel mai adesea, efecte
antagoniste simpaticului, prin eliberarea din fibrele postganglionare a acetilcolinei.

Acțiunile celor două componente trebuie echilibrate pentru menținerea homeostaziei.

Există și un număr foarte mic de fibre postganglionare simpatice care eliberează
acetilcolină (Ach). Există și fibre postganglionare care nu eliberează nici Ach, nici
noradrenalină; acestea au sinapse noncolinergice, nonadrenergice, eliberând alte
substanțe, precum monoxidul de carbon (CO).

Majoritatea viscerelor sunt prevăzute cu inervație dublă, simpatică și parasimpatica,

situație în care cele două sisteme pot acționă antagonist (de exemplu, reglarea
diametrului pupilar), complementar (de exemplu, reglarea secreției salivare) sau
cooperant (de exemplu, la nivelul aparatului reproducător sau în micțiune).

Există și câteva organe care nu sunt prevăzute cu inervație parasimaptica:

medulosuprarenalele, glandele sudoripare, mușchii erectori ai firelor de păr sau
majoritatea vaselor sanguine. În acest caz, reglarea activității se face prin creșterea sau
scăderea ariei de stimulare simpatică a structurii respective.
Sistemul simpatoadrenal intervine, de asemenea, și în termoreglare.