Activitatea cordului

Cordul este organul propulsor al sangelui, care se contractă şi se dilată

neintrerupt şi ritmic. La om, considerand varsta medie de 70 de ani şi bătaile
inimii la 65 pe minut, inima se contractă in timpul vieţi de 2 miliarde de ori, iar
la 70 de bătăi pe minut de 2,2 miliarde de ori. Contracţia cordului este supusă
influenţei sistemului nervos central, prin sistemul neuro-vegetativ, pe langă
sistemul autonom de care dispune miocardul.

Contracţia cordului este cu atât mai puternică cu cât fibrele cardiace sunt mai
alungite în momentul începerii contracţiei. Este aşa-numita "lege a inimii".
Contracţia inimii este influenţată şi de intensitatea excitaţiei pe care o
primeşte. Astfel, este nevoie de o anumită intensitate a excitaţiei, pentru ca
inima să se poată contracta. Dacă limita aceasta este trecută, cât de slabă sau de
puternică ar fi excitaţia, ea atrage după sine o contracţie la maximum, de cea
mai mare intensitate. Este aşa-numita lege "tot sau nimic".
Activitatea inimii se bazează pe contracţia miocardului. Contracţia, fie ea
atrială sau ventriculară, poartă numele de sistolă. Relaxarea muşchiului cardiac
se numeşte diastolă. Sistola atriilor, urmată de cea a ventriculelor şi de diastola
cardiacă, poartă denumirea de ciclu cardiac sau revoluţie cardiacă.

Ciclul cardiac

Un ciclul cardiac începe cu sistola atrială şi ţine până la sistola atrială

următoare. În timpul sistolei atriale presiunea sângelui din atrii este superioară
presiunii din vene, fapt ce duce la întreruperea scurgerii sângelui din vene.
Urmează imediat diastola atrială. Presiunea este acum foarte scăzută, iar
sângele din vene umple imediat cavităţile atriale.
Odată cu intrarea atriilor în diastolă începe sistola ventriculară, însoţită de
închiderea valvulelor atrio-ventriculare.
În timpul ciclului cardiac se produc zgomote care pot fi percepute şi cu
urechea liberă aplicată pe peretele cavităţii toracice în zona cardiacă.
Numărul de cicluri cardiace produse într-un minut dau ritmul inimii. Ritmul
cardiac diferă cu: specia, sexul, vârsta, starea fiziologică. Astfel, într-un minut inima
se contractă astfel: la cal de 28-40 de ori; la bou de 40-80 de ori; la oaie, capră şi
porc de 60-80 de ori; la câine de 70-120 de ori; la pisică de 110-130 de ori; la iepure
de 130-140 de ori; la om de 60-72 de ori. La păsări numărul de contracţii este cu
mult mai mare, inima contractându-se de sute de ori pe minut. Se constată astfel că,
la o masă corporală din ce în ce mai mică, numărul de cicluri cardiace pe minut este
din ce în ce mai mare (invers proporţional cu masa corporală).
Debitul cardiac

Indicii ce caracterizează puterea şi forţa contracţiilor Indicii ce caracterizează puterea şi forţa

contracţiilor inimii sunt:
Debitul sistolic (volum – bătaie) şi debitul cardiatic (minut − volum). Ventriculul stâng
şi drept la fiecare sistolă expulzează, respectiv în aortă şi artera pulmonară, o
cantitate anumită de sânge. În condiţii normale acest volum este acelaşi atât prin
ventriculul stâng, cât şi pentru cel drept. Cantitatea de sânge expulzat din
ventricul în urma unei singure contracţii se numeşte debit sistolic. Cantitatea de
sânge expulzată în urma sistolei ventriculare pe parcursul unui minut se numeşte
debit cardiac. Acest indice se obţine ca rezultat al următorului calcul: se
înmulţeşte volumul – bătaia cu numărul de contracţii cardiace pe minut. Atât
debitul sistolic cât şi cel cardiac nu au valori constante. Ei sunt dependenţi de
specie,vârstă, stare fiziologică, antrenament, mod de viaţă etc.
Indicele cardiac, care se obţine prin următorul calcul: raportul minut-volum faţă de valoarea
suprafeţei corpului.

Proprietăţile fiziologice ale cordului

Activitatea continuă a cordului se datorează particularităţilor sale

morfologice şi fiziologice, ele fiind mai complexe şi mai variate comparativ cu
alte grupuri de muşchi. Cordul posedă următoarele proprietăţi: automatism,
excitabilitate, conductibilitate, ritmicitate, şi tonicitate.

Automatismul

La extirparea inimii în afara corpului, şi ca rezultat al menţinerii unor condiţii

fiziologice, ea îşi continuă activitatea în mod automat, numit automatism
cardiac. La animalele homeoterme şi, mai ales, la cele poichiloterme, umezind
cordul cu soluţie Ringher, el poate funcţiona ore şi chir zile întregi. Aceasta se
datorează sistemului excito-conductor. Natura automatismului la momentul
actual nu este bine studiată, însă există două teorii asupra naturii automatismului
cardiac – miogenă şi neurogenă. În cazul în care impulsurile provin din celulele
musculare, se consideră teoria miogenă, în caz de apariţie a impulsurilor în
ganglionii nervoşi – cea neurogenă.
La animalele superioare ca substrat morfologic al automatismului servesc aşa
– numitele celulele atipice (P-celule), situate în nodul sino-atrial (ritm sinusal),
care sunt capabile de a autogenera potenţialul de acţiune a membranei şi dispun
de o viteză accelerată de transmitere a excitaţiei. Aceste celule, din punct de
vedere morfologic, se disting de alte celule miocardice, se disting de alte celule
miocardice prin conţinutul mai bogat de sarcolemă şi glicogen. Ele sunt sărace
în miofibre şi mitocondrii. Prevalează fermenţii responsabili de glicoliză
anaerobă. În cazuri patologice, generarea impilsurilor are loc în celulele nodului
atrio-venticular (ritm nodal). Când şi acesta nu funcţionează, generarea
impulsurilor poate avea loc în fasciculul His şi reţeaua Purkinje (ritm
idioventricular). Potenţialul format se numeşte excitomotor. Acest proces ritmic
depinde de mai mulţi factori: concentraţia ionică, de acetilcolină şi adrenalină,
precum şi de temperatură.
Conductibilitatea (sau dromotropismul)

Este proprietatea de răspândire a undei de depolarizare care ia naştere în

nodul sino-atrial. La început se propagă în masa atriilor, apoi în cea a
ventriculelor. Iniţial impulsul se răspândeşte în atriul drept, apoi în cel stâng.
Viteza de propgare prin miocardul acestor două compartimente este de 1m/s. În
nodul atrio-ventricular viteza este de cca 0,1 m/s, în fasciculul His alcătuieşte
1,0-1,5m/s, pe când în reţeaua Purkinje se egalizează cu 1,5-3,0m/s. Propagarea
accelerată prin fibrele Purkinje determină excitarea practic spontană a
ventriculilor. Timpul total de răspândire alcătuieşte cca 10-15m.
Formaţiunile sistemului excito-conductor al cordului se află într-o situaţie de
subordonare. În inimă există aşa-numitul gradient al automatismului. El se exprimă
prin capacitatea descrescândă de automatism pe măsura îndepărtării de la nodul
sino-atrial. Acest lucru dovedeşte prin faptul că în nodul Keith – Flack numărul de
descărcări electrice în medie alcătuieşta 60-80 imp./min., în nodul atrio-ventricular
– 40-50, în fasciculul His – 30-40, în fibrele Purkinje 20 imp./min. Astfel, în cord
există aşa-numită ierarhie a acestor centri ai automatismului. Aceasta i-a prins
permisV. Haxley să elaboreze legea conform căreia criteriul (nivelul) de
automatism al sectorului este mai aproape distribuit de nodul sino-atrial. Această
regulă a căpătat denumirea de legea gradientului cordului.

Excitabilitatea (sau batmotropismul)

Muşchii cordului, pe lângă stimulii fiziologici, au proprietatea de a se excita

ca rezultat al acţiunii asupra lor a excitanţilor electrici, mecanici, termici şi
chimici. Potenţialul de acţiune a fibrelor musculare cardiace este de mai lungă
durată comparativ cu cele ale muşchilor scheletici. La o frecvenţă mai înaltă a
contracţiilor cardiace potenţialul de acţiune se micşorează, pe când la o
încetenire a activităţii sale indicii potenţialului se măresc. Cu cât mai rapid are
loc schimbul undelor de excitaţie, cu atât mai rapid are loc parcurgerea
potenţialului de acţiune. Aceasta determină capacitatea miocardului de a se
adapta la diferite ritmuri de excitaţie ce apar în nodul suno-arial. Schimbul rapid
al duratei de excitaţie în cord face posibilă trecerea de la un ritm la altul.
pacitatea de a răspunde la un nou impuls de excitaţie. Starea de inexcitabilitate
totală a căpătat denumirea de perioadă refractară absolută. Durata acestei perioade
este mai scurtă decât cea a potenţialului de acţiune. Perioada refractară a cordului
durează atâta cât durează aproximativ perioada sistolei, din această cauză miocardul
nu e capabil să răspundă la excitaţiile ritmice. Pe parcursul relaxării, muşchii
cordului îşi recapătă excitabilitatea şi apare perioada de refractare relativă, iar după
ea (diastola) apare perioada de exaltare, care se caracterizează printr-o excitabilitate
mărită chiar şi la excitanţii subliminali. Perioada aceasta nu este de lungă durată şi
în curând nivelul de excitabilitate se restabileşte.
Contractibilitatea (sau inotropismul)

Deşi miocardul este format din mai multe elemente musculare, funcţonal el
răspunde la excitanţii pragali cu o contracţie maximă. Dacă e vorba de o mărire
a puterii excitantului la maximum, puterea contracţie va rămâne aceeaşi, ceea ce
înseamnă că forţa de contracţiei nu depinde de puterea excitantului. În baza
acestor observaţii a fost elaborată legea „totul sau nimic, ce îi permite cordului
de a răspândi excitaţia prin toate fibrele musculare. Un astfel de fenomen este
dependent de mai mulţi factori: capacitatea de extindere a fibrelor musculare,
gradul de oboseală etc. Această lege nu este valabilă în cazul de acomodare a
organismului, când cordul e nevoit să activeze într-un ritm mai accelerat pentru
asigurarea necesităţilor organismului. De aceea miocardul îşi măreşte forţa de
contracţie, extinde fibrele musculare care în cele din urmă intensifică procesele
metabolice. Această proprietate este numită de către A. Starling „legea inimii”.

Ritmicitatea (sau cronotropismul)

Contracţiile ritmice ale cordului sunt dictate de excitaţiile ce apar în nodul sinoatrial
şi se datorează aceleiaşi depolarizări. Ele depind de viteza de depolarizare,
valoarea potenţialului diastolic maxim, precum şi de potenţilul liminal. O influenţă
convingătoare exercită asupra ritmului cardiac adrenalina şi noradrenalina, care
accelerează frecvenţa contracţiilor, pe când acetilcolina o micşorează. Un factor nu
mai puţin important ce influenţează ritmicitatea este temperatura. Încălzirea nodului
sino-atrial prin intensificarea proceselor metabolice duce la sporirea ritmului
cardiac, pe când temperatura joasă are un efect contrariu.
Tonicitatea (sau tonotropismul)
Miocardul, ca şi muşchii scheletici, are proprietate de a rămâne într-o mică
tensionare şi pe parcursul diastolei (tonusul cardiac). Această tensiune se
păstrează şi în cazul denervării sau chiar al izolării inimii. La menţinerea
tonicităţii contribuie elementele contractile şi elastice ale cordului, precum şi
sistemul nervos vegetativ prin influenţa fibrelor simpatice, care măresc, după
cum ştim, tonusul cardiac.
Zgomotele inimii

Activitatea cordului este însoţită de fenomene mecanice numite zgomotele

inimii, care pot fi percepute prin aplicarea directă a urechii pe cutia toracică în
zone de protecţie a cordului sau cu ajutorul stetoscopului. Se desluşesc două
zgomote: primul apare la începutul sistolei ventriculare, iar al doilea – la
începutul diastolei lor. Ele sunt separate de o pauză mică.
Primul zgomot (sistolic) are o tonalitate joasă, de lungă durată şi surd. Experimentele
efectuate pe animale a demonstrat că acest zgomot este condiţionat de
vibraţiile valvulelor atrio-ventriculare la închiderea lor. Durata lui este de
0,08-0,09s.
Al doilea zgomot (diastolic) este cauzat de închiderea valvulelor sigmoide
atunci când presiunea în ventricule devine mai joasă comparativ cu cea din aortă
şi artera pulmonară. Sângele tinde spre refluviere şi astfel închide cu putere
valvulele semilunare, provocând vibraţia lor. Durata lui este de 0,05-0,06s.
Prinutilizarea metodei fonocardiografiei se poate evendenţia al III-a şi al IV-lea
zgomot, care nu e posibil de desluşit prin auscultaţie.
Al treilea zgomot (paradiastolic) apare la începutul diastolei ventriculare în
faza de umplere rapidă. El reflectă vibraţia peretelui ventriculului.
Al patrulea zgomot (arterial) este generat de contracţia miocardului atriilor la
începutul relaxării. În caz de insuficienţă funcţională a valvulelor (nu se închid
strâns), pot apărea zgomote suplimentare. Ritmicitatea primelor două zgomote
ne denotă evoluarea activităţii normale a valvulelor cordului.
Şocul apexian (vezi fenomenele mecanice), este motivat de modificarea
opoziţiei şi a formei cordului în timpul sistolei. Conform timpului, el este
perceput împreună cu primul zgomot cardiac ca o izbitură.

Electrodiagrama

Răspândirea excitabilităţii prin sistemul conducător de la nodul sino-atrial şi

prin muşchii cordului este însoţită de aparenţa la suprafaţa celulelor a potenţialului negativ.
Aceasta, în cele din urmă, duce la descărcarea sincronică a
unui număr mare de celule, formând un potenţial electric impunător, care poate
fi înregistrat în afara cordului pe suprafaţa lui. Deoarece cordul este format din
patru compartimente, unda electrică este foarte complicată. Curba ce reflectă
dinamica diferenţei de potenţiale între două puncte ale câmpului electric al
cordului pe parcursul ciclului cardiac se numeşte electrodiagramă (ECG), iar
metoda de studiu – electrocardiografie. Primul care a înregistrat electrodiagrama
a fost A. Voller (1887), însă o răspândire mai largă a avut-o cu utilizarea
de către V.Einthoven (1903) a galvanometrului cu strună pentru studierea potenţialelor
electrice ale cordului. Dânsul a propus trei derivaţii standard, care sunt
utilizate atât la om, cât şi la animale. Activitatea electrică continuă a cordului
poate fi reprezentată în orice moment datorită unui vector, care este situat în
centrul unui triunghi echilateral ce se proiectează pe liniile de derivaţie. Prima
derivaţie (DI) − membru toracal (mâna) drept (-) şi cel (cea) stâng (+); a doua
(DII) – membru toracal drept (-) şi cel pelvin stâng (+) a treia (DIII) – membrul
toracal stâng(-) şi cel pelvin stâng(+). În scopul măririi dimensiunilor potenţialelor
electrice culese unipolar de la nivelul membrelor se conectează electrodul
explorator cu un membru şi a electrodului indiferent cu celelalte două membre.
În acest caz se obţin derivaţii augmentate ale membrelor desemnate prin: aVR
(braţ drept, R – right); AVL (braţ stâng, L – left) şi AVF (picior stâng, F – foot).
Prin această metodă putem mări dimensiunea potenţialelor cu 3/2 faţă de cea
obişnuită, fără a se modifica aspectul curbei. În afară de derivaţii standard, actualmente
mai sunt utilizate derivaţii unipolare sau sagitale, care se fixează în regiunea
de proiectare a cordului, fiind 6 la număr şi însemnate prin simbolul V (1-6).
Analiza electrocardiagramei. Electrocardiograma cordului la animalele
vertebrate precum şi la om este alcătuită dintr-o serie de unde (deflexiuni), atât
pozitive cât şi negative, exprimate în mV. Cele pozitive sunt distribuite
deasupra, cele negative dedesubtul liniei izoelectrice. Pe parcursul evoluţiei
cardiace, se disting cinci unde. Conform nomenclaturii internaţionale, ele sunt
denumite în ordinea succesiunii lor cu literele: P, Q, R, S, T, r. Se disting unele
segmente (porţiuni de traseu dintre două unde succesive) şi intervalele –
ansambluri dintr-o undă şi un segment.
Unda P reprezintă perioada depolarizării atriilor, fiind suma algebrică a
potenţialelor ce apar în ambele atrii. Ea este pozitivă, la unele specii poate fi
prezentă cu două vârfuri. La caii sportivi această undă poate fi şi negativă.
Undele Q, R şi S formează complexul QRS, corespunde începutului
depolarizării ventricolelor. În complexul QRS pot lipsi uneori unda Q şi S.
Unda T reprezintă faza terminală a activităţii ventriculare şi începerea
repolarizării lor.
Unda R se înregistrează foarte rar, geneza acestei unde la moment încă nu e
bine cunoscută.
Intervalul P-Q (în absenţa undei Q, P-Q) – corespunde depolarizării
miocardului atrial şi conducerii prin nodul atrio-ventricular. Pe ECG reprezintă
durata (distanţa) dintre începutul undei P şi începutul complexului QRS.
Intervalul Q-T corespunde sistolei electrice ventriculare. Durata ei poate fi
măsurată de la începutul undei Q până la sfârşitul undei T. În condiţii normale
durata lui depinde de frecvenţa şi ritmul cardiac.
Intervalul T-P corespunde diasistolei electrice. Valoarea acestui indice de
asemenea depinde de frecvenţa contracţiilor cardiace.
Intervalul P-R corespunde duratei ciclului cardiac deplin. Regularitatea ritmului
cardiac este determinată după durata constantă a lungimii acestui interval.
Segmentul S-T, denumit faza terminală a activităţii ventriculare, corespunde
perioadei de retragere a excitaţiei miocardului ventricular. În condiţii normale el
este izoelectric.
Această metodă de înregistrare a evoluării activităţii electrice a miocardului
actualmente este folosită pe larg în medicina veterinară, dată fiind prezenţa unui şir
de avantaje de care dispune faţă de alte metode clinice. În primul rând, ea reprzintă
o metodă foarte precisă (obiectivă), rapidă, netraumată, comodă în exploatare.
Înainte de înregistrarea ECG-ei, în mod obligatotiu se face etalonarea
(calibrarea) aparatului de înregistrare. Întrucât înscrierea ECG-ei se face pe
hârtie cu repere milimetrice, mai întâi se istalează viteza de înscriere (de regulă
1 sec.= 5 sau 10 diviziuni mari pe orizontală) apoi evaluarea voltajului undelor o
diviziune mare pe verticală (1mV=10mm).
La analiza ECG-ei se ia în consideraţie: valoarea numerică a voltajului
amplitudinilor (undelor), lăţimea, poziţia faţă de linia izoelectrică şi configuraţia
lor. Se determină durata intervalelor şi segmentelor în secunde, frecvenţa
ciclurilor cardiace (con./min.), precum şi axa electrică a cordului (după
amplitudinea şi abaterea undelor). Toţi aceşti indici servesc drept bază pentru
investigarea funcţiei de excitare şi conducere a impulsurilor prin cord, evluarea duratei şi
succesiunii frecvenţei sistolelor şi diastolelor atriale şi ventriculare în
scopul supravegherii cazurilor patologice sau urmăririi efectelor ce pot avea loc
în caz de administrare a preparatelor terapeutice.