Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb

Poezia Plumb de George Bacovia a apărut în anul 1916, deschizând volumul cu

acelaşi titlu, fiind o artă poetică, întrucât se prezintă viziunea despre lume și viață și se
încadrează în specificul universului liric bacovian, după cum afirma și criticul literar
Eugen Lovinescu: „Există, în adevăr, o atmosferă bacoviană de toamne reci, cu ploi
putrede, cu arborii cangrenaţi, limitată într-un peisaj de mahala, de oraş provincial,
între cimitir şi abator (…) atmosferă de plumb (…) în care pluteşte obsesia morţii şi a
neantului”.
Poezia se încadrează în lirica simbolistă, un curent literar care a apărut în
Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie împotriva parnasianismului şi a
naturalismului. A manifestat dorința de înnoire a liricii și de resuscitare a sensibilității în
poezie, în contradicție cu parnasianismul care cultiva un lirism rece, impersonal. Numele
acestui curent a fost dat de către Jean Moréas în articolul-manifest intitulat „Le
symbolisme” (1886), scriitorul francez fiind considerat iniţiatorul mişcării literare.
Promovează un concept modern de poezie bazat pe valoarea muzicală a cuvintelor și pe
simbolismul imaginilor prin care să fie sugerate trăiri interioare.
Printre marii poeţi francezi de orientare simbolistă îi amintim pe: Charles
Baudelaire (vol. „Florile răului”), Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarmé.
Acesta din urmă a definit rostul şi rolul poeziei simboliste: „A numi un obiect
înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere
care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul; a sugera, iată visul.”

1
 La noi simbolismul a apărut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui Al.
Macedonski, cel care s-a evidenţiat mai ales ca teoretician. Printre reprezentanţii
români ai simbolismului se numără: George Bacovia, Ion Minulescu.
Spre deosebire de simbolismul francez, cel românesc nu s-a opus
parnasianismului, ci l-a integrat astfel că, în rondelurile lui Al. Macedonski apar
elemente preluate din ambele curente.
O trăsătură apodictic(cu caracter necesar) întâlnită în artele poetice simboliste este
tocmai prezența simbolului. Prin urmare, încă din titlu putem observa asocierea
substantivului plumb cu starea sufletească apăsătoare, asemenea caracteristicilor acestui
metal care simbolizează o stare sufletească apăsătoare. Simbolul este asociat metaforelor
„flori de plumb”, „aripile de plumb”, „coroanele de plumb”, sugestii evidente ale tristeții,
răcelii, durității, monotoniei sau morții. Lexemul plumb invadează toate registrele
lexicale și se convertește în metaforă-simbol, după cum observa și Lidia Bote: „În opera
sa, decorul, oamenii, lucrurile au culoarea cenușie a plumbului, fiindcă peste tot domină
tristețea, apăsarea, dezgustul refulat, fie pentru o lume stăpânită de forțe obscure,
implacabile, covârșitoare, fie pentru un mediu fizic care transmite în suflet oboseală,
descompunere, conștiința mizeriei iremediabile sau nostalgia dureroasă a evadării”.
Pe de altă parte, poeții simboliști apropie poezia de muzică, așa cum afirma Paul
Verlaine, ,,muzică înainte de toate!.Bacovia aderă la acest principiu estetic de
creație ,astfel încât, în poezia Plumb , repetiția simbolului central conferă discursului o
muzicalitate tristă, apăsătoare și monotonă, asemenea unui mars funebru. Sonorităţile
lugrube accentuează starea de disconfort și imposibilitate de evadare a artistului din
universul în care se simte captiv. Acestea se obţin prin aglomerarea sonorităţilor dure a
aliterațiilor cu b,p,m,s,ş,t,ţ și asonanțelor cu vocalele închise â și u.
Poezia Plumb conturează o tematică în conformitate cu imaginarul
simbolist, în varianta sa decadentă: moartea, iubirea, condiția artistului. Înfățișează un
univers morbid, închistat, sufocant, în care poetul ia parte și este condamnat să simtă
presiunea unei lumi comune, banale. Acest lucru îi încorsetează sufletul și îl ține definitiv
captiv. Mai mult decât atât, la o primă citire a poeziei se observă că se evidențiază două
planuri: unul exterior, marcat de elementele funerare: „cavou”, „sicrie de plumb”,
„coroanele de plumb”, „mort” și unul interior, provocat de sentimentul de iubire, care

2
produce dezamăgire, tristețe, declin: „Dormea întors amorul meu de plumb”. În aceste
condiții greu de suportat, poetul pare că se destăinuie, încearcă să își elibereze sufletul
prin confesiune, prin cele două strofe structurate Tema este ilustrată pe parcursul celor
două strofe care păstrează aceeași stare de incertitudine și spaimă, lumea care se
înfățișează în aceste versuri fiind construită cu ajutorul simbolului.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spaţial închis, apăsător, sufocant, în care
eul poetic se simte claustrat: un cavou, simbolizând universul în care mediul înconjurător
a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului.
Elementele decorului funerar sunt: „sicriele de plumb” , „vestmântul funerar”,
„flori de plumb” , „coroanele de plumb”, artificii funerare de duzină, tipice pentru mica
burghezie de provincie. Repetarea epitetului „de plumb” are multiple sugestii
(cromatică, fizică, de apăsare), insistând asupra existenţei mohorâte, anoste, lipsite de
posibilitatea înălţării.
Lumea obiectuală, în manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe – florile, este
marcată de împietrire prin prezența determinantului de plumb. Punctele de suspensie
introduc la nivel metagrafic o pauză în discursul liric, dar și o sugestie tactilă. Vântul, o
constantă a liricii bacoviene, este singurul element care sugerează mişcarea, însă produce
efecte reci, ale morţii: „Şi scârţâiau coroanele de plumb”. Aliterațiile cu s, c, r și
asonanța vocalei ă validează un inconfort auditiv ce generează stridența. Cadrul temporal
nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnă.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de dispariţia/
moartea afectivităţii: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul „întors”
constituie misterul mortului cu faţa spre apus. Pentru Lucian Blaga, somnul întors este o
întoarcere cu fața spre moarte. Prin simetrie cu prima strofă, punctele de suspensie din
versul al treilea introduc la nivel metagrafic aceeași pauză în discursul liric, precum și
sugestia tactilă a disconfortului „și era frig”.
Eul liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator. „Aripile de plumb” presupun un
zbor în jos (imaginea unui Icar răstignit), o cădere surdă şi grea spre moarte. Încercarea
de salvare este iluzorie: „Şi-am început să-l strig”.
Elementele naturii primordiale sunt, în poezie, frigul şi vântul, care produc
disoluţia materiei. Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei

3
„stam singur”, care alături de celelalte simboluri accentuează senzaţia de pustietate
sufletească. Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un
străin, se circumscriu esteticii simboliste.
Titlul susţine ideatica poeziei, devenind un simbol ce caracterizează trăirile
interioare ale eului liric. Plumbul este un metal greu, toxic, greu, anorganic, de culoare
cenuşie, devenind simbol pentru însingurare, nelinişte, nevroză şi moarte.
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii:
verbe la persoana întâi „stam”, „am început”, adjectiv pronominal la persoana I „meu”.
In concluzie, intreaga operă a lui Bacovia este expresia cea mai elocventă şi mai
durabilă a simbolismului autohton, cu toate temele, motivele şi tehnicile specifice acestui
curent literar pe plan european. Se regăsesc în opera sa poetică toate instrumentele tehnicii
simboliste: simbolul, sugestia, corespondenţele, muzicalitatea, cromatica, olfactivul,
prozodia, precum şi temele şi motivele ce ilustrează şi definesc acest curent: condiţia poetului
şi a poeziei, solitudinea, melancolia, spleen-ul, misterul, evadarea, natura (cu motivul ploii
dezintegratoare), nevroza, iubirea deprimantă, oraşul sufocant şi multe altele.
În ceea ce priveşte poetul ca om de cultură, criticul N. Manolescu afirma: „George
Bacovia reprezintă punctul cel mai înalt al simbolismului românesc, situându-se totodată,
prin valoare, mai presus de simbolism şi de orice curent literar, în universalitate. Influenţa lui
asupra poeziei secolului XX rămâne o pagină nescrisă a istoriei noastre literare. Ea e
extraordinară, dar implică un paradox: poetul cu cel mai adânc ecou asupra poeziei române
moderne este, izolat în strania lui frumuseţe, inimitabil”.