Eseu “Floare albastra”

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea cunoaşte o înflorire

accentuată prin curentele literare dezvoltate şi se detaşează prin promovarea
unei literaturi autentice, care să înlocuiască "formele fără fond", aspect evidenţiat
de scrierile celor patru Mari Clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi
Ioan Slavici. Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist, este considerat a fi cea
mai importantă voce poetică din literatura română. . Scrisă în anul 1872 şi
publicată un an mai târziu în revista "Convorbiri literare", poezia "Floare albastră"
aparţine etapei de tinereţe a creației eminesciene. Dezvoltare a unui motiv poetic
european într-o lirică proprie, „Floare albastră” poate fi considerată o poezie-
nucleu a romantismului eminescian în cadrul căreia sunt asociate, în manieră
specifică, mai multe specii literare: poem filozofic, eglogă(specie a liricii
peisagistice care înfrumuseţează viaţa rustică, prezentând scene de dragoste
naivă, pură-idilă cu dialog) şi elegie(poezie în care sunt exprimate sentimente de
tristeţe, regret, melancolie). Elementele romantice prezente sunt tema, evadarea
din realitate în spaţiul oniric, motivele literare, fuziunea speciilor şi antiteza pe
baza căreia este construită expunerea lirică.
Romantismul este un important curent literar si artistic, aparut in Anglia, Franta si
Germania in prima parte a secolului XIX, ca opozitie la clasicism. Romanticii
preconizau o literatura inspirata din realitatile nationale, din traditii folclorice,
din istorie si chiar din miturile si legendele unor popoare indepartate; sustineau
valorile sensibilitatii, ale individului, ale naturii; incercau sa elibereze creatia
artistica de rigiditatea canoanelor si a conventiilor clasice.
Ca specie poezia este o idilă, o poezie în care este prezentată în forma optimistă
sau idealizată dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii, mediu protector
al îndrăgostiților. „Floare albastră” poate fi considerată și elegie prin faptul că
reflectă sentimente de regret, de amărăciune și profundă tristețe datorită plecării
iubitei și a dragostei lor neîmplinite. Întâlnim ca mod de expunere descrierea prin
care este expus un tablou din natură, cadrul în care se desfășoara iubirea (codrul
cu verdeață și izvoarele, împreună cu balta și prăpastia măreață) dând textului
poetic valoarea unui un veritabil pastel.
O prima trasatura romantica este tocmai acest amestec al speciilor, analizat mai
sus, expresia unei libertăți de creație exersate de autor. Totodată sunt prezente
multiple motive specifice precum motivul acvatic: „izvoarele plâng’’, motivul
astral: „luna’’,„ stele’’. În lirica romantică natura este apropiată ființei umane:
dragostea se petrece într-un cadru rural sub un bogat univers vegetal protector.
Menționăm și accentul pus pe trăirile sufletești ale ființei, pe sentimente dar și
construcțiile antitetice: bărbat – femeie, om de geniu- om comun. Accentul pus
pe sentiment, pe trairea subiectiva reiese atât din intervențiile fetei, care
identifică iubirea împlinită cu sursa fericirii : ” Nu căta în depărtare/ Fericirea ta,
iubite!”, cât și din atmosfera creată prin limbaj. Se observă prezența exclamațiilor,
a interogațiilor, a interjecțiilor, a folosirii cuvintelor cu încărcătură afectivă: ”
Ah! Ea spuse adevărul”, ” Cine treabă are!”, ” Cui ce-i pasă că mi-ești drag?”, ” Ca
un stâlp eu stam în lună!”. În opoziție cu raționalitatea, echilibrul și armonia
clasice, poezia romantică acordă o importanță deosebită intensității trăirii .
O a doua trasatura ce justifica incadrarea in romantism este antiteza pe baza
careia este construita poezia, in special cea intre conditia omului de geniu si omul
comun. Exemplificând lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând două
ipostaze umane, masculin şi feminin, sau două portrete spirituale, geniul şi
făptura terestră, care se asociază celor două lumi. Abstras din realitatea comună
într-o lume superioară a ideilor, eroul masculin este un contemplativ al
domeniilor cunoașterii: ” piramidele”, ” câmpiile asire”, ” întunecata mare”.
Femeia este o copilă naivă, dornică să se maturizeze prin iubire, iar bărbatul este
un contemplativ, sedus de dulceaţa jocului inocent, dar preocupat de idei
filozofice. În opoziție cu firea comunicativă și deschisă a fetei , el se retrage în
lumea sa și preferă interiorizarea : ”Eu am râs, n-am zis nimica”. Condiția geniului
este una condamnată, în final, la nefericire și singurătate prin neputința de a
atinge idealul iubirii și prin imposibilitatea de a-și găsi sufletul pereche care să
înțeleagă natura sa.
Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază,
cea terestră, ocrotitoare, familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor
sufleteşti şi cea cosmică. Eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane
(masculin-feminin) sau portretele spirituale (geniul-făptura terestră), care se
asociază celor două lumi. Sunt puse în opoziţie două moduri de existenţă ori
ipostaze ale cunoaşterii, respectiv lumea cunoaşterii absolute şi cea a iubirii
concrete, a cunoaşterii terestre, explorând astfel incapacitatea fiinţei umane de a
putea îndeplini atât idealul intelectual, cât şi cel sentimental.
O prima secventa ce sustine tema poeziei este constituita din primele trei strofe,
ce reprezinta o secventa de monolog adresat. Tonul este unul familiar, tanara
conturând lumea rece a ideilor în care geniul se cufundă. Implicit, este sugerată
opoziția între lumea lui, ce se configurează ,simbolic, din elementele cosmicului
(„stele„), („nori”), „(ceruri nalte”), care semnifică cunoștința absolută și lumea ei,
ce poate asigura împlinirea prin iubire “sufletul vietii mele”. Portretul fetei este
perceput, la început, ironic („mititica”), pentru ca în finalul poemului, prin
metafora „dulce minune”, să fie proiectat în ideal. Monologul adresat poate fi
citit ca o invitație la a renunța la condiția genială pentru a accepta găsirea fericirii
în lumea obișnuită. Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează
prin enumerația simbolurilor eternității-morții, în prima strofă : „Iar te-ai cufundat
în stele /Și în nori și-n ceruri nalte?”. Aspirația spre cunoaștere absolută este
sugerată de metafora „râuri în soare/Grămadești-n a ta gândire” și de mișcarea
ascensională.
O altă secvență poetică în legătură cu tema poeziei este cea a scenariului de
iubire imaginat de vocea feminină. Cadrul este paradisiac, natura este sălbatică și
exuberantă, amintind de fericirea începuturilor: ” Și de-a soarelui căldură/ Voi fi
roșie ca mărul/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura.” Trecerea
de la zi la noapte, de la spațiul deschis la intimitate sugerează creșterea pasiunii.
Ritualul progresiv al gesturilor îndrăgostiților culminează cu sărutul și
îmbrățișarea, urmate de întoarcerea în sat și despărțirea. Concluzia sensului trist
al existenței este dată de pierderea iluziilor. Ultima strofă aparține unui alt plan
temporal decât prima parte. După finalizarea experienței, vocea lirică notează
imposibilitatea păstrării fericirii. Repetițiile au un ton trist și patetic : ” Și te-ai
dus, dulce minune/ Și-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră, floare-albastră!”
Ultimul vers contrazice prin adverbul ” totuși ” atmosfera idilică a părții inițiale: ”
Totuși este trist în lume…”
Titlul „Floare albastră” este într-o strânsă corelație cu conținutul textului literar.
Simbolul florii albastre dobândește în textul eminescian valoare polisemantică :
aspirație spre fericirea prin iubire, chemare a lumii fenomenale, nostalgice a
iubirii ca mister al vieții, opoziție ireductibilă între lumea caldă, efemer-terestră și
lumea rece a ideilor, a cunoașterii absolute. În creația eminesciană, „albastrul”
este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar „floarea” simbolizează
viața, efemeritatea, ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă.
Un alt element de compoziție semnificativ este specificul figurilor semantice.
Limbajul este retoric, caracteristic poeziei eminesciene de tinerețe. În discursul
feminin se folosește un registru familial, intim, în care predomină epitetul ornant
și comparația : ” trestia cea lină”, ” bolta cea senină”, ”roșie ca mărul”. Vocea
lirică masculină are accente grave, așa cum se observă din gradarea figurilor de
stil ce însoțesc portretul fetei, de la epitet la metaforă și simbol: ” mititica”, ”
dulce minune”, „floare-albastră”.
Creaţia lui Mihai Eminescu evidenţiază într-o manieră romantică, prin vis sau
reverie, drama omului de geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza decât în
planul intelectual, temă puternic influenţată de filozofia lui Arthur Schopenhauer.
Diferenţele dintre condiţia omului obişnuit şi cea a omului de geniu fac imposibilă
existenţa unei legături de iubire.